Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

TEMA: PROBLEMA ETNOGENEZEI SLAVILOR

1. Originea slavilor. Teorii

2. Migrația slavilor. Principalele direcții
3. Slavii și regiunea balcanică.

1. Originea slavilor. Teorii

Slavii au fost în Antichitate o populație migratoare, de origine indo- europeană, alcătuită
dintr-o mulțime de triburi și foarte numeroasă. Aceștia au migrat dinspre răsărit și au
ocupat întinse teritorii din estul și centrul Europei.
Motivul migrațiilor a constat în căutarea unor pământuri mai bune pentru agricultură și
pășunat.
Slavii rămân a fi cea mai mare comunitate etnică din Europa. Discuția în jurul originii
slavilor a fost şi încă este o problemă deoarece izvoarele antice nu conțin referiri exacte aşa
cum se întâlnesc în cazul celților sau germanilor.
În diferite surse, ale diferitor autori, aceștia apar sub nume diferite-
1. Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi, locuind în regiunea Vistulei şi la nord de
Dunărea de Jos.
2. Procopiu din Caesarea îi consemnează în secolul al VI-lea cu numele de anţi şi
sclavini, iar Iordanes spune că venezii se trag din acelaşi trib care poartă trei denumiri:
venezi, anţi şi sclavini.
3. La rândul său pseudo-Mauricios scrie despre ei că anţii şi sclavinii se aseamănă în
ceea ce priveşte modul de viaţă, moravurile şi dragostea de libertate.
Teoriile privind originea acestora.
Există multe ipoteze despre originea slavilor. Unii istorici îi atribuie neamurilor scițillor și
sarmaților, care au migrat din Asia Centrală, alții îi identifică cu ramuri ale popoarelor
germanice, unii susținând și unele legături cu celții. Toate aceste teorii pot fi divizate în două
categorii, direct opuse reciproc.
Una dintre astfel de teorii este cea ,,normandeză”, «норманнская», aceasta a fost lansată
în secolul al XVIII-lea de către oamenii de știință germani Bayer, Miller și Schletzer, deși
prima dată astfel de idei ar fi apărut încă în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic.
Conform acestei teorii, slavii- popor-indo-european, a aparținut cândva comunității
,,germano-slave”, dar s-au despărțit de aceștia în timpul Marii Migrații a Popoarelor.
Rămânând astfel la periferia Europei, și întrerupți de continuitatea civilizației romane, au
suferit o înapoiere serioasă în dezvoltare, încât nu au fost în stare să-și creeze propriul stat și
i-au chemat pe vikingi să-i conducă.
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

La bazele acestei teorii stă tradiția istoriografică a lucrării nestoriene ,,Povestea anilor
trecuti”, Повести временных летși fraza celebră ,, Pământul nostru este mare, este bogat,
dar ordine nu există. Veniți să ne conduceți”. Această interpretare categorică, bazată pe un
fond ideologic evident, nu putea să nu provoace critici. Astăzi arheologia confirmă existența
unor asemănări inter-culturale puternice între scandinavi și slavii, dar cu greu sugerează că
primii au jucat un rol decisiv în formarea statului rus vechi. Dar disputele legate de această
origine a slavilor și a Rusiei Kievene nu încetează și până în prezent.
A doua teorie a etnogenezei slavilor, dimpotrivă, are un caracter patriotic. Și este
considerată fi chiar mai veche decât cea normandeză-unul dintre fondatorii a fost istoricul
croat, Mauro Orbini, care a scris la sfârșitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al
XVII-lea lucrarea cu denumirea ,,Regatul slavilor” . Punctul său de vedere era destul de
neordinar , la slavi, acesta i-a asociat și pe vandali, burgunzi, goți, ostrogoți, vizigoți, gepizi,
alani, avari, daci și pe multe alte popoare Toți aceștia erau din același trib slav, după cum se
va vedea în viitor.“
Migrarea din patria lor istorică este datată de Orbini în 1460 î. Hr .După convingerile
acestuia, slavii au reușit să ajungă oriunde,
"Slavii au luptat aproape cu toate triburile lumii, au atacat Persia, au condus Asia și Africa,
au luptat cu egiptenii și cu Alexandru cel Mare, au cucerit Grecia Macedonia și Iliria,
ocupat Moravia, Cehia, Polonia și coasta Mării Baltice “.
În concluzie, ambele teorii, reprezintă cele două extreme, caracterizate de o interpretare
liberă a faptelor istorice și a informațiilor despre arheologie. Ele au fost criticate de astfel de
„giganți“ ai istoriei ca B. Grekov, BA Rybakov, V. Yanin, A. Artsikhovsky, susținând că
istoricul nu ar trebui să susțină propriile preferințe, ci faptele în studiile lor. Cu toate acestea,
textura istorică a „etnogeneza slavilor“, și la această zi, este atât de incompletă și lasă o
mulțime de opțiuni pentru speculații.
****
E vorba de masivă înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes
o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi
Vistula.
De aici, slavii se răspândesc în trei direcţii: spre nord-vest, spre bazinul fluviului Volga şi
lacul Ladoga; către vest în direcția Balticii şi a Elbei, dar şi spre Munții Boemiei şi Alpii
Orientali; spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc sclavinii.

La triburile slave care s-au așezat în Balcani primele formațiuni statale au apărut spre sfârșitul
secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte a
funcției eligibile de jupan (șef de trib) în funcție ereditară – cneaz -, iar pe de altă parte prin
transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.
Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au separat în
decursul așezării lor definitive în trei mari grupuri:
– slavii de est: ruși, ucraineni, bieloruși;
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

– slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croați, sârbi, macedoneni, bulgari;

– slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi.
Patria primitivă a slavilor se afla aproximativ pe teritoriul actualei Polonii, cu margini
cuprinse între Vistula la vest, Nipru la est, Lacurile Mazuriene şi cele dintre afluenții
Narewului şi ai Pripetului la nord şi Carpaţii galiţieni la sud. Slavii erau foarte numeroşi şi
erau organizaţi în triburi.
***
1. Slavii sunt cei mai puțin documentați din rândul așa-numiților inamici "barbari" ai
Romei în timpul antichității târzii, astfel încât nu există un consens științific cu privire la
originea lor. Autori care au scris despre slavii au concepte diferite: unii spun că slavii erau
nomazi, iar alții pretind că locuiau în așezări permanente situate în păduri și mlaștini; alții
spun că au trăit sub domnia unui rege.
Unii autori au descoperit originea slavilor la unele triburi din perioada fierului care
trăiesc în văile râurilor Oder și Vistula (în actuala Polonia și Republica Cehă) în jurul
secolului I. Totuși, aceasta este încă o chestiune de dezbatere. Pe baza dovezilor arheologice,
știm că poporul protoșugiștilor era deja activ până la 1500 BC în zona care se întindea
aproximativ din vestul Poloniei spre fluviul Nipru din Belarus. În loc să avem un centru de
origine al culturii slave, pare mai rezonabil să considerăm un teritoriu larg în care locuitorii
săi împărtășesc o trăsătură culturală comună.
Dovezile lingvistice sugerează că într-o anumită etapă, în timpul timpurilor lor,
teritoriul slavilor a ajuns în regiunea vestică a Rusiei și în stepele din sudul Rusiei, unde au
intrat în contact cu grupurile de origine iraniene. Acest lucru se bazează pe limbile slave care
împărtășesc un număr remarcabil de cuvinte cu limbile iraniene. Mai târziu, pe măsură ce se
mișcau spre vest, au intrat în contact cu triburile germane și au împrumutat din nou câțiva
termeni suplimentari din limbile germanică. Interesant, un gânditor polonez, numit József
Rostafiński, a observat că în toate limbile slave, cuvintele de fag, zirconiu și tisa sunt
împrumutate de la limbi străine, ceea ce înseamnă că în perioadele timpurii aceste tipuri de
arbori erau necunoscute slavilor.
2. Slavii au fost un popor de origine indo-europeană, care a migrat dinspre răsărit (din
zona cuprinsă între râul Nipru, Munții Carpați din Ucraina, râul Oder și Marea Baltică) și a
ocupat, în mileniul I, întinse teritorii din estul și centrul Europei. Ei căutau pământuri mai
bune pentru agricultură și pășunat. Deoarece triburile slave s-au stabilit pe zone întinse și
datorită amestecului cu alte populații, între ele au apărut diferențieri de limbă. Astfel, slavii
de răsărit sunt rușii, ucrainenii și bielorușii de astăzi. Slavii de apus sunt cehii, slovacii și
polonezii. Iar slavii de sud, cei care au migrat la sudul Dunării, sunt strămoșii bulgarilor,
sârbilor, croaților, macedonenilor, slovenilor, bosniacilor și muntenegrenilor.
Slavii erau organizați în triburi și uniuni de triburi. Aceștia erau conduși de cnezi sau
jupâni, ajutați de Sfatul Bătrânilor. Dar, din secolele VII și IX, slavii au început să își
constituie state, ca, de exemplu, statul cehilor (numit și statul lui Samo), cel al sârbilor, cu
capitala la Rașka sau cnezatele ruse. La crearea celor din urmă, au contribuit și varegii sau
vikingii, populație germanică din nordul Europei.
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

2. Migrația slavilor. Principalele direcții

Populaţiile slave vor schimba, în mod radical, înfăţişarea Europei Centrale şi de Sud-Est.
Primele informaţii referitoare la acestea ne-au parvenit în urma cercetărilor arheologice, dar
mai ales, din perimetrul izvoarelor scrise: Tacitus, Pliniu cel Tânăr, Pseudo-Caesarios din
Nanzians, Iordanes, Procopius din Caesareea, Pseudo-Maurikios, Menander Protector,
Teophilact Simocata, Theophanes Confesor, Miracolele Sfântului Dimitrie ş.a. Toate acestea
oferă un larg evantai de informaţii ce acoperă toate aspectele şi caracteristicile popoarelor
slave, pornind de la înfăţişare, mod de viaţă şi până la coordonatele spirituale şi politice sub
autoritatea cărora evoluau acestea. Maurikios, în Strategikon (Arta militară) arăta că slavii
„…sunt un popor liber, format din mulţi bărbaţi blânzi şi binevoitori cu oaspeţii. Au mulţi
regi care nu se înţeleg între ei, asta şi pentru că împăratul[bizantin] întreţinea vrajba între
aceştia. Femeile sunt cuminţi, mai presus de orice. Prizonierii sunt ţinuţi ca sclavi o
perioadă, după care sunt eliberaţi. Aşezările lor sunt situate pe lângă râuri şi sunt foarte
apropiate, având în preajmă păduri, mlaştini şi stufării care să le apere. Lucrurile de
trebuinţă le ţin ascunse în pământ. Nu au credinţă, sunt lipsiţi de cuvânt şi nu-şi ţin
promisiunile. Ei nu luptă în rânduială, ci folosesc năvălirile repezi şi loviturile pe furiş.
Iscusiţi în trecerea râurilor, folosesc ca arme două suliţe mici, scuturi temeinice, dar greu de
purtat, arcuri de lemn cu săgeţi mici, otrăvite”.

Procopius din Caesareea, în Războiul cu goţii afirma că anţii şi sclavinii trăiesc în „rânduială
democratică” şi cred într-un singur zeu, „singurul stăpânitor al tuturor lucrurilor. În afară
de acesta, mai cred şi în alte zeităţi ale râurilor şi în nimfe. Locuiesc în colibe jalnice,
răzleţiţi unii de alţii, şi se mută foarte des dintr-un loc în altul. Sunt înalţi şi voinici, cu pielea
oacheşă şi părul roşcovan, unii cu o îmbrăcăminte extrem de simplă — numai nişte
pantaloni până în părţile ruşinoase — şi duc o viaţă aspră şi neîngrijită, mereu fiind plini de
murdărie. Nu sunt răutăcioşi sau vicleni, ci, în simplitatea lor, păstrează felul de a fi al
hunilor. Luptau mai ales pedeştrii, armele lor constând în lănci şi scuturi mici, şi nu folosesc
platoşe”.
Acţiunea unificatoare a acestor negustori scandinavi nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui
proces de stratificare socială în rândul triburilor slave de răsărit.
Acest proces a fost generat de apariţia unor conducători de triburi – jupani/cnezi – care,
sprijinindu-se pe mici armate personale – drujine – îşi impun autoritatea şi pun bazele unor
conduceri ereditare. Apariţia statului kievean are la bază împletirea dintre procesul de
stratificare socială şi intervenția scandinavă.
Descoperirile arheologice au arătat că, o dată cu veacul al VIII-lea, ordinea patriarhală a
început să se destrame, constituindu-se grupuri familiale fără legături de rudenie între ele. Pe
cursul superior al Niprului aceste comunităţi erau autonome, grație abundenței pădurilor ce
formau un obstacol de netrecut.
În sud, comunicațiile mai lesnicioase, precum şi existenţa pericolului invaziilor nomade au
făcut necesară agregarea unor sisteme de alianță între diferitele familii, apoi între uniunile
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

tribale. Numele triburilor ce figurează în Cronica vremurilor trecute reflectă tocmai acest tip
de organizare socială.
În secolul al IX-lea varegul Rurik a întemeiat un centru de putere care va deveni ulterior unul
dintre cele mai puternice state ale Evului Mediu timpuriu din estul Europei.
Rolul lui Rurik este subliniat doar în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor, scrisă în
secolul al XII-lea, deci aproximativ două secole mai târziu, cronică ce nu este confirmată şi
de alte izvoare în această privință.
Harta arheologică a secolelor II-V, pentru regiunile la care se referă Nestor, este aproape în
concordanță cu informațiile cronicii.
În primul rând ritul de înmormântare descris de el – înhumarea rămășițelor corpului ars în
urne – corespunde pe deplin ritului de înmormântare atestat de aşa-numitele câmpuri de urne.
În al doilea rând, drevlianii, care locuiau în regiunile păduroase de pe dreapta Niprului,
radimicii şi viaticii aveau într-adevăr în perioada menționată o cultură inferioară polenilor.
Este posibil ca Rurik să fi ajuns prin uzurpare, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, în
fruntea centrului de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod. Urmaşul său Oleg este
confirmat în mai multe izvoare bizantine, ruseşti şi bulgăreşti, ca domnind în Novgorod între
anii 879-912, perioadă în care reușește să anexeze cnezatului de la Novgorod orașele Kiev şi
Smolensk, unind triburile slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni.
Oleg îşi stabilește capitala la Kiev şi pornește construirea unui sistem de fortificații care să
asigure protecția şi supravegherea teritoriului noului stat şi totodată întreprinde în 907 o
amplă expediție împotriva Bizanțului, ajungând până la Constantinopol şi impunând în urma
tratatul de pace o serie de condiţii economice favorabile negustorilor kieveni.
Creșterea teritorială şi consolidarea Rusiei vechi au continuat sub Vladimir Sviatoslavici
(980-1015), în timpul căruia Caucazul de Nord a fost subordonat cnezatului rus. De-a lungul
întregului secol al X-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost perfect integrat în
politica economică a Imperiului Bizantin.
Europa la anul 1000
Puterea supremă în noul stat creat aparținea marelui cneaz al Kievului, care-şi baza puterea
pe drujină, împărțită în drujina mare (boierii) şi drujina mică (garda cneazului).
Bazându-se pe aceste forțe Rusia kieveană îşi va lărgi posesiunile, influenta politică şi
comercială, bazându-se şi pe legăturile matrimoniale cu curtea bizantină, dar tendințele
expansioniste au fost de foarte multe ori stopate ca urmare a problemelor create în teritoriile
cnezatului kievean de populațiile migratoare târzii, cum au fost pecenegii, uzii şi cumanii.
Împotriva primilor cneazul rus Vladimir Sviatoslavici a fost nevoit să construiască în sudul
tarii o linie de fortificații pe râurile Stugna, Irpen, Trubej şi să întărească fortificaţiile
Kievului.
Religia creștină era bine cunoscută de rușii secolului al X-lea, negustorii şi mercenarii varegi
aduseseră cu ei credința creștină de la Constantinopol.
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

Convertirea rușilor la creștinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat de
excepționalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanț ca să negocieze
intrarea sa în comunitatea statelor creștine. Vladimir a ușurat introducerea creștinismului, pe
de o parte datorită creștinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora
împăratului bizantin Vasile al II-lea.
Bizanțul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creștină şi o
civilizație creștină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit, curtea imperială dădea
legitimitate dinastiei rurikizilor.
Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creștinism de la bun început, inițial limitându-se
doar la câteva oraşe, în timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al XIV-
lea.
Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are
loc odată cu căsătoria Anei de Kiev cu Henric I al Franţei, la mijlocul secolului al XI-lea, dar
după moartea cneazului Iaroslavl (1054), unitatea țării a fost spulberată; războiul civil care a
urmat a dat naștere unor cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate a fost menținută
doar de Biserică şi de mitropolitul Kievului şi al tuturor Rușilor.
Această descompunere a statului kievean a ușurat cucerirea mongolă, care a început în anul
1237 împotriva cnezatelor din nord.
Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia şi Serbia. Migrația slavilor într-o nouă regiune şi contactul
cu lumea bizantină au influențat viaţa lor economică şi socială. Acțiunile de jaf şi pradă în
Imperiul bizantin au contribuit la o mai mare diferențiere de avere, destrămând vechea
comunitate gentilică.
Așezarea slavilor în Peninsula Balcanică a intensificat evoluția slavilor nu numai din punct de
vedere socio-economic, ci şi al organizării lor politice. Primele astfel de formațiuni sunt
cunoscute sub numele de Sclavinii

BULGARIA. În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul
secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni
învecinate din nord-vestul ei.
Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condițiile luptei continue împotriva
Bizanțului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au așezat triburile slavilor. Dintre
toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai
mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor șapte triburi slave
din Moesia Inferior.
În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care
împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au
ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui Asparuh.
Aceşti protobulgari[1] vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor
îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a

avut loc în cursul secolelor VII-VIII.
În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au
obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii. Capitala acestui
stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii: populaţia
romanizată, slavii şi protobulgarii.
În cursul secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă
istorică sub hanul Boris (852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul
lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar. În timpul ţarului Simion, în anul
924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi țaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria
obliga imperiul la plata unor subsidii.
Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi
terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi după acest
moment Bulgaroctonul.
În urma acestei victorii împăratul dispune organizarea a două theme – Paristrion şi Bulgaria -,
care să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia
Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în
1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.
SLOVENIA. Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea şi în regiunea
Alpilor răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze,
respectiv longobarde.
Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi landul Kärnten
din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze,
longobarde şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul Borut slovenii
au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a
bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor.
Existenţa statului sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788 Carantania/Noricum a fost
cucerită de Carol cel Mare şi aici au fost organizate două comitate, în care, începând din 843,
sub Ludovic Germanicul, a început colonizarea germană. În urma victoriei din 955, asupra
maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile
răsăritene ale imperiului romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al
Carintiei.
SERBIA. Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud
de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase acoperite de
păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare
desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici şi aşa se explică
faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au păstrat într-o măsură cu mult
mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi.
Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la
bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporţii. În afară de aceasta,
formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste
regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi Bulgaria.
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vladimir şi a avut
capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendințele expansioniste manifestate
de bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi
sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de
două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor.
Renașterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condițiile în
care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reușit să unească sub
autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În anul 1042
cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine independent faţă de
Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta.
Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici şi prin intermediul
acestora are loc creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea cneazului
Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege.
Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se din cauza disensiunilor interne
şi a intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de formare a
unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de
sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi.
CROAȚIA. Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea
până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane
Dalmatia. În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei
stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor.
În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie
două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică.
În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi
bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce
a existat până în secolul al IX-lea.
Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o
dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent,
fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892). Din secolul al XI-lea statul
croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului
maghiar iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.
SLAVII DE VEST. Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder şi
Vistula şi se împărţeau în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate de
slavii ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni, cursul mijlociu şi inferior al
Elbei era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul Mării Baltice,
s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi pe râurile Vltava şi
Morava s-au aşezat triburile ceho-morave şi cele ale slovacilor.
Statul lui Samo şi Moravia Mare. Teritoriul Cehiei se mărginea la vest şi sud-vest cu un lanţ
muntos, denumit Pădurea Cehă, iar la nord-vest cu munţii Metalici. În această zonă ocupaţia
economică principală a fost creşterea vitelor, completată de agricultură în zonele de seș.
Descoperirile arheologice referitoare la secolul al VI-lea dovedesc că în Cehia şi Moravia se
cultivau toate felurile de cereale, în special meiul, orzul.
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea unor
mijloace perfecționate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi trecerea la utilizarea
roții olarului. Apariţia timpurie a orașelor cehe este legată de progresul meșteșugurilor şi
comerţului, orașele fiind la început aşezări întărite – gradî -, locuri destinate reședinței
cnezilor.
Începând cu 531 dinspre vest au apărut, la graniţele acestui teritoriu locuit de uniunile de
triburi ale slavilor ceho-moravieni, francii, iar partea de răsărit a intrat sub influenta
khaganatului avar, care îşi avea centrul în vestul Pannoniei. Uniunile triburilor ceho-
moravieni au intrat la sfârșitul secolului al VI-lea sub influenta francilor şi a avarilor,
ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct.
Începând cu secolul al VII-lea puterea avarilor a început să decadă şi în anul 623/624 s-a
creat prima mare uniune a slavilor de apus, în fruntea căreia s-a aflat Samo – după unii un
negustor franc, după alții un slav moravian.
Una dintre mențiunile documentare cu referire la acest „cneaz unificator” este la cronicarul
franc Fredegar, care şi-a scris opera între 640-660, ce spune despre Samo că a fost un
negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar alta provine dintr-un izvor hagiografic, ce se
referă al convertirea triburilor carantane şi care consideră că Samo a fost un slav. Oricare ar fi
adevărul, sub autoritatea lui s-a aflat Cehia şi Slovacia de vest, o parte din Slovenia, Austria
de est şi teritoriile până la Elba.
Conform cronicii lui Fredegar, Samo a domnit 35 de ani, aproximativ până în 658/659, dar nu
avem alte știri cu privire la evoluția politico-socială a acestui prim stat al slavilor de apus,
menţionându-se doar că, armata sa era formată din cete numite drujine, conduse de o
aristocraţie militară.
Prin coroborarea informaţiilor privitoare la vecinii acestui stat se cunosc o serie de atacuri pe
care longobarzii şi apoi francii le-au întreprins în cursul secolului al VII-lea. Cele mai
periculoase au fost atacurile francilor din timpul domniei regelui Dagobert I (629-639), dar în
urma unei victorii obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la Wogastisburg, statul lui Samo a
obţinut independenţa.
În prima jumătate a secolului al IX-lea, între Dunărea mijlocie şi cursul superior al fluviilor
Elba şi Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari cu reşedinţa
la Velehrad. În aceeaşi perioadă a început şi activitatea de creştinare, prin misionarii catolici,
a slavilor apuseni.
Primul conducător al Moraviei Mari a fost Mojmir (818-846), care a reușit să unească
triburile slavilor moravieni şi slovaci sub autoritatea sa şi a destrămat alianța îndreptată
împotriva sa, alianță a francilor cu cnezatul în fruntea căruia se afla cneazul Pribina din Nitra.
Ca urmare a campaniilor militare din anii 833-836 Mojmir a anexat teritoriile cnezatului lui
Pribina, care se refugiază la franci, fiind un permanent pericol pentru cnezatul moravian.
Ludovic Germanicul a reușit să-l răstoarne pe Mojmir, profitând de dorinţa nepotului
acestuia, Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar încercarea sa de a impune
statului slav dominaţia germană şi de a răspândi credința creștină, prin misionari germani, a
stârnit protestul slavilor moravieni şi în final chiar al cneazului Rastislav (846-870), care s-a
răsculat împotriva regelui german.
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

În încercarea de a contrabalansa politica de forță a lui Ludovic Germanicul şi de a stopa

expansiunea germană spre răsărit, Rostislav a pus bazele unei organizații bisericești
moraviene şi astfel a încercat o apropiere politică de Bizanţ[2], solicitând misionari din
imperiu care să definitiveze organizarea acestei biserici.
În acest context au fost trimiși frații Constantin (Chiril) şi Metodiu care au contribuit de o
manieră decisivă în crearea la aceste populaţii slave a unei biserici creștine de orientare
răsăriteană.
Urmaşul lui Rostislav, Svatopluc (870-894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui Ludovic
Germanicul, a păstrat independenţa cnezatului Moraviei Mari, consfințită printr-un tratat
datat în anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim. După acest moment autoritatea
Moraviei Mari sa extins şi asupra Pannoniei, unde a domnit Pribina ca vasal al germanilor,
dar şi asupra teritoriilor locuite de slavi pe cursurile Elbei şi Oderului.
Sub urmașii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va trece printr-o perioadă de lupte
interne, care în majoritatea cazurilor au dus la separarea unor triburi slave, lucru ce a slăbit
puterea militară a cnezatului şi în anii 905-906 Moravia Mare a căzut sub loviturile triburilor
maghiare, ce au cucerit o parte a teritoriilor slovace. Din acest moment are loc separarea
drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii constituindu-se în cnezat separat de cel al
Moraviei Mari.
Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele VII-VIII, dar a fost parte integrantă din
cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică şi politică având loc la sfârșitul secolului
al IX-lea.
Cehii au ieșit din componenţa statului moravian cu zece ani înainte de destrămare şi sub
cneazul Bratislav I au reușit să facă faţă atacurilor maghiare. Boleslav I (935-967) şi Boleslav
al II-lea (967-999) au finalizat acțiunea de constituire a statului ceh, prin anexarea teritoriului
slavnicilor, ce aveau capitala la Libice şi a unei mari părţi din cnezatul moravian după bătălia
de la Lech.
La sfârşitul secolului al X-lea statul ceh şi cnezatul kievean au ajuns să aibă o graniţă
comună, care a dus la strângerea relaţiilor politice între cele două state nou create şi cu
tendinţe expansioniste în centrul şi estul Europei. Relaţiile politice au fost strânse şi ca
urmare a unor căsătorii dinastice ce au avut loc între reprezentanţii ambelor curţi slave.
[1] Sunt numiţi aşa deoarece cu numele de Bulgaria este numită ţara slavilor din sudul
Dunării.
[2] Apropierea de Bizanţ s-a produs ca urmare a eşecului misiunii diplomatice a moravienilor
la curia papală a lui Nicolae I.
Conform unei surse contemporane Rostislav, în încercarea de a se elibera de dominaţia
politică şi religioasă a germanilor a solicitat papei Nicolae I, în anul 860, trimiterea de
misionari care să introducă creştinismul în rândul slavilor moravieni, dar datorită faptului că
Roma nu a trimis pe nimeni, cneazul s-a orientat spre Bizanţ, ce era una din principalele
puteri ale Europei.

3. Slavii în peninsula balcanică

Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

Slavii au continuat să năvălească în Imperiul bizantin (din care făcea parte şi o bună parte din
teritoriul fostei Dacii) cam un secol şi jumătate, de pe vremea lui Iustin (518-527) şi până în
secolul al VII-lea, când aproape întreaga Peninsulă Balcanică ajunge să fie ocupată de
neamurile de origine slavă. Imperiul bizantin era o ţintă foarte tentantă pentru un popor
migrator precum slavii, care căutau să trăiască pe seama jafului şi erau atraşi de bogăţiile
romanilor. De altfel, atunci când supuneau un popor, slavii obişnuiau să le spună acestora:
"Semănaţi şi seceraţi; noi o să vă luăm numai o parte din produse". Era normal că bizantinii
nu erau prea fericiţi având la graniţă astfel de popoare. Prin urmare, împăratul Iustinian
cedează sclavinilor oraşul Turris (în traducere Turnul), pentru a împăca într-un fel pe slavi şi
a-i opri să avanseze în imperiu. Oraşul Turris este menţionat ca fiind aşezat pe malul stâng al
Dunării, dar localizarea sa pe teren nu s-a reuşit cu certitudine. Totuşi, slavii nu se opresc şi
ocupând o bună parte din Balcani, întreprind expediţii de pradă chiar până la Marea Egee.
Pentru a-i combate, bizantinii intră în legătură cu avarii şi aceştia din urmă se aliază cu
bizantinii pentru a-i ataca pe slavi. Atacul avarilor are loc în anul 581. Baza lor de plecare e
câmpia Tisei, dar ei nu trec prin teritoriul controlat de slavi în Transilvania, ci trec oastea lor
de 60.000 călăreţi înzăuaţi pe malul drept al Dunării pe la Viminacium şi merg pe acest mal
până în zona Brăilei, unde flota bizantină îi trece pe malul stâng. Aici avarii intră în contact
cu slavii, eliberează mai multe mii de prizonieri romani din mâinile slavilor, dar până la urmă
ajung la o înţelegere cu aceştia şi se întorc împotriva foştilor aliaţi, bizantinii, care erau o ţintă
mai tentantă de prădat.
În vara anului 591 împăratul bizantin Mauriciu trimite împotriva slavilor o armată condusă de
generalul Priscus. Acesta îşi trece trupele în Muntenia pe la Durostorum, îl înfrânge pe
Radogost, o căpetenie slavă şi ia prizonier un alt şef slav, pe Musokios. A doua zi, trupe
bizantine trec râul Ilivachia, identificat cu Ialomiţa de azi, şi urmăresc pe slavi până în
pădurile şi mlaştinile în care aceştia se retrăseseră.
În anul 592 are loc o nouă campanie romană împotriva slavilor, condusă de generalul Petrus,
fratele împăratului Mauriciu. În timpul luptelor, duse iniţial în sudul Dunării, cade căpetenia
slavă Pirogost. Romanii trec la nord de Dunăre în urmărirea slavilor, dar datorită dificultăţilor
legate de teren, armata romană se vede nevoită să se retragă. Se pare că bizantinii încercaseră
să străbată zona actualului Teleorman.
În anul 600 are loc o nouă campanie bizantină pe teritoriul Daciei împotriva slavilor, de data
aceasta în vestul Daciei, în dreptul oraşului Viminacium. Tot generalul Priscus conduce
trupele romane, care intrând în teritoriul avarilor, câştigă mai multe bătălii contra gepizilor,
avarilor şi slavilor, luând peste 17.000 prizonieri. În anul 602 are loc o altă expediţie la nord
de Dunăre a romanilor, conduşi de generalul Petrus, expediţie încheiată cu victorie asupra
slavilor.
Trecând peste teoria arheologului lituanian Marija Gimbatus despre Vechea Civilizație
Europeană și peste Teoria proto-boreală, mai puțin credibilă în lumea cercetătorilor, a
lingvistului rus Nikolaj Dmitrievič Andreev, prezentate de câtre autorii lucrării susamintite,
ne vom opri asupra teoriei balto-slave, care susține că slavii alături de baltici au format până
la un anume moment al istoriei, o comunitate etno-lingvistică destul de mare și că slavii
reflectă continuitatea unor grupuri etnice relativ disparate, fără un anume contur arheologic,
reprezentând comunități umane de la nord de arealul daco-get, localizabil undeva la nord de
Bucovina de azi.
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

Spre sfârşitul secolului al IV-lea, slavii răsăriteni încep deplasarea spre regiunile din sud-vest,
ocupând teritoriile dintre Niprul Mijlociu, Bugul de Sud şi izvoarele Vistulei. După
destrămarea confederaţiei hunice, slavii apuseni pătrund în Pannonia (jumătatea secolului al
V-lea), o altă parte a lor trecând Dunărea spre Occident şi optând pentru varianta stabilirii
între Lacul Balaton şi Dunărea Mijlocie. În acelaşi timp, o parte a valului migraţionist
colonizează regiunea dintre Tisa şi Dunăre. Pe parcursul întregului secol VI, sunt consemnate
conflicte între triburile slave şi bizantini. Urmare a caracterului militant al slavilor, împăratul
bizantin Maurikios trimite împotriva acestora, spre sfârşitul secolului, o armată condusă de
generalii Priscus şi Petros, care vor reuşi să înfrângă la nord de Dunăre o serie de căpetenii
slave: Dauritos, Rodogast, Piragast şi Musokios. Victoria se dovedeşte a fi trecătoare, pentru
că, în anul 602, slavii reuşesc să pătrundă masiv în sudul Dunării, în contextul general creat
de ambiţiile imperiale ale centurionului Phokas, ce conduce la slăbirea drastică a capacităţii
de apărare a liniei dunărene.

Incapacitatea autorităţilor bizantine în faţa tumultului slav permite acestora din urmă să se
stabilească în număr mare pe teritoriul bizantin, reuşind să ocupe nordul şi chiar centrul
Peninsulei Balcanice, adevărate rampe de lansare a atacurilor asupra Peloponesului şi a
insulelor egeene.

Superioritatea militară a slavilor le permite să atace, în perioada 616 – 618, regiunea

Thessalonic, după ce reuşiseră se devasteze Macedonia, Thracia şi Moesia. În perioada
imediat următoare sunt atacate teritorii din Grecia (Attica, insulele Ciclade şi Eubeea) ,
precum şi din Asia Mică. Expansiunea slavă atinge Creta şi o serie de oraşe: Singidunum,
Viminacium, Naissus, Serdica. Direcţiile de ofensivă apusene se extind spre Dalmaţia (Istria
şi Alpi), în general teritorii aflate în afara sferei de competenţe a bizantinilor. Prima jumătate
a secolului VII îi surprinde pe slavi stabiliţi pe Drava Superioară, la Trieste, şi în zona
Munţilor Jula, populaţia colonizată aici reprezentând în fapt baza etnică pentru formarea
poporului sloven de astăzi.

Din imensitatea valului slav se detaşează, către mijlocul secolului VII, croaţii, care – cu
permisiunea împăratului Heraclius (610—641) – se opresc din migraţia dinspre regiunea
nordică a Carpaţilor, stabilindu-se la vest de Dunăre. Alături de aceştia, în teritoriile situate la
sud de cele ocupate de croaţi, se stabilesc sârbii, un alt popor desprins din valul migrator slav.
Situaţia noilor sosiţi, potrivit izvoarelor vremii, este una de subordonare faţă de împăratul
bizantin. Lucrurile se schimbă în timpul domniei lui Constans al II-lea, care reuşeşte să
distrugă un număr de sclavinii[3] din Balcani, transferând o mare parte a populaţiei slave de
aici în Asia Mică, înrolând-o în rândurile trupelor imperiale. În ciuda unei politici ferme,
Constantin al IV-lea (668 – 685) nu reuşeşte să împiedice apariţia în sudul Dunării a unei noi
populaţii, bulgarii[4], veniţi din regiunea cuprinsă între Nistru, Dunăre şi Marea Neagră.
Bulgarii, populaţie de origine türcică, beneficiau de o anumită consistenţă în planul
organizării politice, dat fiind faptul că puseseră bazele unei mari uniuni de triburi, numită
Bulgaria Mare, în zona Caucazului. După moartea hanului Kubrat, această formaţiune se
Probleme de Istorie medie și universală SEMINAR

destramă. O parte a triburilor bulgare, sub conducerea lui Asparuch, pornesc spre sud-est,
stabilindu-se la gurile Dunării, de unde vor ataca în permanenţă posesiunile bizantine. În
replică, bizantinii organizează o expediţie de pedepsire a acestora (680), care nu va reuşi să-şi
atingă scopul, bulgarii repurtând o însemnată victorie.

Bulgarii continuă înaintarea în Balcani şi în Thracia, unde reuşesc să pună bazele unui stat,
fiind asimilaţi rapid de populaţia slavă majoritară în acest spaţiu. Pus în imposibilitatea de a
împiedica acest lucru, Bizanţul se va mulţumi să recunoască Munţii Balcani drept graniţă
între cele două state (681). Noua formaţiune apărută se întinde între Timoc, la vest, Balcani,
la sud, Marea Neagră, la est, şi Dunărea, în nord. Ofensiva continuă prin apariţia unui alt stat
bulgar, în jurul Thessalonicului de către triburile aflate sub conducerea fratelui lui Asparuch,
Kuber.

Diversitatea etnico-politică a spaţiului în discuţie este accentuată şi de apariţia unor alte

formaţiuni statale (sclavinii) cum ar fi: la est de Thessalia, formaţiunea condusă de Pârvud
(Macedonia), cnezat independent. Între Balcani şi Dunăre exista, la mijlocul secolului al VII-
lea, Uniunea celor şapte triburi slave. Acestora li se adaugă organizările statale create de sârbi
şi croaţi înglobând perimetrele teritoriale menţionate mai sus.

Aşezarea în masă a slavilor în teritoriile bizantine din sudul Dunării, determină transformarea
efectivă a structurii etnice a Peninsulei Balcanice, populaţia romanizată fiind dislocată din
provinciile dunărene — Scythia Minor, Moesia.