Arta Poetica

Nicolas Boileau
Matei Mantoiu
Adriana Necsoiu
Karina Maria
Samoila Andrei
   
NICOLAS BOILEAU-Desprèaux (1636-1711)
A fost un scriitor  francez. Este considerat cel mai mare
teoreticianal literaturii franceze.În operele sale, Nicolas Boileau
a insistat asupra diferențelor  genurilor în poezie, în maniera
teoreticienilor antici. De asemenea, el a insistat asupra separării
nete a tot ceea ce este tragic derealismul vieții cotidiene.
  În scrierea sa Arta poetică, Nicolas Boileau-Desprèaux a
sintetizat principiile clasicismului, pornind de la anumite norme
generale de creație, ilustrate apoi pe genuri și specii literare.
 ”Arta poetică”de Nicolas Boileau e un poem didactic, apărut în anul 1674. Prin această
operă, autorul tratează regulile fundamentale ale compunerii clasice în versuri și maniera în
care această artă trebuie abordată pentru a fi adusă cât mai aproape de perfecțiune.
Lucrarea lui Boileau în sine e exemplară în acest sens, prin echilibrul și muzicalitatea
versurilor alexandrine în care e scrisă. Boileau e primul mare teoretician al clasicismului, la
fel de important pentru această perioadă literară, cum au fost Horațiu și Artistotel, în
antichitatea romană, respectiv cea greacă. Ideea ce stă la baza teoriei clasice e aceea că
frumosul decurge din adevăr.
„Arta poetică” a lui Nicolas Boileau e constituită din o mie o sută de versuri alexandrine și
e împărțită în patru cânturi. În primul cânt, autorul afirmă necesitatea unui talent înnăscut,
fără de care scriitura poetică ar fi imposibilă.Totuși, susține Boileau în continuare, talentul
nativ nu poate fi suficient în sine, poetul fiind dator să muncească riguros pentru a-și
cultiva darul.
Ca să-și merite numele și pentru a practica într-adevăr această artă, el
trebuie să țină cont de regulile poeziei. Conform lui Boileau,
perfecțiunea artistică e atinsă numai atunci când geniul e însoțit de
respectul față de reguli: „Când nu-i stăpân pe limbă oricât ar fi de
mare / Poetu-ntotdeauna e scrib fără valoare”. Aici Boileau susține cu
argumentele sale
și cu ideea împrumutată de la Horațiu, conform căreia rațiunea trebuie
să primeze în fața compoziției: „Nainte de a scrie învață
-te-a gândi / De-I limpede ideea sau nu-i destul de clară, / Așa va fi și
versul ce-n urmă va s-apară”.Astfel, în viziunea lui Boileau, arta
poetică e posibilă doar prin combinația potrivită și echilibrată dintre
geniul autorului, contextul social și cultural și
supunerea față de regulile poetice.
 ARTA POETICĂ

Zadarnic vrea, prin versuri, semeţul autor
S-ajungă sus, pe culmea Parnasului, uşor:
Al muzei suflu tainic din cer când n-a simţit,
Iar steaua-i din născare poet nu l-a menit,
În strâmta lui gândire rămâne pururi sclav;
E surd pentru el Phoebus, iar Pegas cu nărav.
O, voi, ce vreţi a scrie, cuprinşi de-nvăpăiere,
Urmând de bună voie spinoasei cariere,
Nu încercaţi în versuri zadarnic să lucraţi,
Nu socotiţi drept geniu iubirea să rimaţi:
Fugiţi de-a ei ispită ce v-a ieşit nainte,
Vă măsuraţi puterea, precum şi-a voastră minte.
În spiritele-alese natura pune haruri,
Ea ştie să împartă la toţi poeţii daruri: […]
Oricare-ar fi subiectul, glumeţ,– sublim chiar fie, –
Să puneţi sensul frazei cu rima-n armonie;
Zadarnic se tot ceartă că nu pot sta-mpreună:
E doar o sclavă rima şi-i drept să se supună.
Când mintea se frământă o rimă bună-a prinde,
Atunci ca s-o găsească ea lesne se deprinde;
Sub jugul raţiunii se pleacă mlădioasă,
Şi-n loc să-i strice,-o face bogată şi frumoasă.
Însă neluată-n seamă, devine foarte rea,
Şi ca s-o prindă, sensul aleargă după ea.
Iubiţi deci raţiunea şi pentru-a voastre lire
Din ea luaţi şi frumosul, şi-a artei strălucire.
[….]
 Daţi lectorului numai ce-i face lui plăcere.
Purtaţi cadenţei grija unei urechi severe:
Ca totdeauna sensul, cuvintele tăind,
S-oprească emistihul, o pauză vestind.
Ai grijă să n-alerge vocala prea grăbită
Şi-n drum de-acelaşi sunet să nu fie lovită.
Alege cu migală cuvântu-armonios,
Evită-acele vorbe cu sunet odios:
Gândirea cea mai naltă, turnată-n vers divin,
De supără auzul, nu place pe deplin.
[…]
Respectul pentru limbă voi pururi să-l aveţi,
Chiar dacă-n mari excese ar fi ca să cădeţi.
Zadarnic îi daţi frazei un ton melodios,
Când vorba nu-i la locu-i, e versul vicios.
Şi mintea nu admite pomposul barbarism,
Nici versul care-nchide semeţul solecism.
Când nu-i stăpân pe limbă oricât ar fi de mare
Poetu-ntotdeauna e scrib fără valoare.
Lucraţi încet chiar dacă imboldul vă zoreşte,
Să nu vă-ncânte stilul ce-aleargă nebuneşte:
Un stil vioi ce-ncearcă să făurească rime,
N-arată-atâta spirit, cât slabă isteţime.
[…]
Şi-acum ca-ncheiere un ghimpe de satiră:
Tot prostu-şi află unul mai prost care-l admiră!
 CÂNTUL II

Se spune că odată ăst zeu cu gând ciudat

Dorind să-ncerce Franţa a scribilor putere,
A inventat sonetul cu legile-i severe;
Voí două catrene mereu să potrivească
De opt ori două rime timpanul să-l lovească,
Şi-n urmă şase versuri artistic şlefuite,
Prin sens două terţete să fie rânduite.
Cu totul din poem îndepărtă licenţa.
Îi numără el însuşi măsura şi cadenţa,
Nu-ngădui să intre vreun vers slab în sonete,
Şi nicidecum cuvântul din nou să se repete.
Pe urmă el îi dete splendoarea lui supremă:
Fără greşeli, sonetul e tot cât un poem.
Zadarnic scriitorii mereu s-au frământat
Că fericitul Fenix ei tot nu l-au aflat.
[…]
CÂNTUL III

Un loc, o zi anume, şi-un singur fapt deplin

Va ţine pân-la urmă tot teatrul arhiplin.
[…]
Se cade în durere voi să vă scufundaţi:
De vreţi să plâng, se cere şi voi să lăcrimaţi.
Grandilocvenţa-n care actorul vrea să spere
Nu-i tonul unei inimi pătrunsă de durere.