EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

-DIMENSIUNI ŞI PERSPECTIVE-
 CUPRINS

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE………………..…………...6

SECŢIUNEA I. PREMISELE APARIŢIEI COMUNITĂŢILOR EUROPENE……………….6
1. Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECO)……………………………..8
2. Comunitatea economică europeană (CEE)……………………………………………11
3. Comunitatea europeană a energiei atomice (CEEA) – EURATOM…………………14

SECŢIUNEA II. TRATATELE FUNDAMENTALE ALE COMUNITĂŢII EUROPENE….15

1. Actul unic european……………………………………………………………..………15
2. Tratatul de la Maastricht – 1993……………………………………………………….17
3. Tratatul de la Amsterdam………………………………………………………………28
4. Tratatul de la Nisa………………………………………………………………………30

CAPITOLUL II EXTINDEREA UE PRIN INTEGRAREA

ŢĂRILOR CENTRAL ŞI EST EUROPENE……………………………………………31
SECŢIUNEA I. EXTINDEREA UE SPRE EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST……………...31
STRATEGIA DE PREADERARE: CONŢINUT ŞI EVOLUŢIE……………………………..31
1. Evolutia relaţiilor dintre CE/UE şi Europa Centrală şi de Est…………………...…31
2. Încercări de modelare a Europei ……………………………………………………..33
3. De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană……………………………….34

SECŢIUNEA II. EVOLUŢIA PROCESULUI DE ADERARE ………………………………..36

1. Extinderea comunităţii…………………………………………………………………40
2. Aspecte ale procesului de aderare la U.E……………………………………………...44

CAPITOLUL III ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ……………….46

2
SECŢIUNEA I. CADRUL INSTITUŢIONAL AL RELAŢIILOR UE – ROMÂNIA ….……47
1. Cadrul instituţional al coordonării procesului de pregătire pentru
aderarea la Uniunea Europeană …………………………………………………………………47
2. Documente ale asocierii dintre România şi Uniunea Europeană……………………51
3. Agenda 2000 …………………………………………………………………………...53

SECŢIUNEA II. ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ……………………………………55

1. Necesitatea aderării României la Uniunea Europeană ……………………………...55
2. Criteriile şi strategia aderării României la Uniunea Europeană……………………60
3. Negocieri. Procedura de derulare a negocierilor …………………………………….66
4. Armonizare legislativă ……………………………………………………………...…71
5. Opinia publică românească în raport cu integrarea europeană……………………73
6. Migraţia din perspectiva integrării europene ……………………………………….88

CAPITOLUL IV. COSTURILE ŞI BENEFICIILE INTEGRĂRII

ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANÃ ……………………………………………94
1. Aspecte privind avantajele şi dezavantajele României în condiţiile integrării…….97
2. Abordarea metodologică a balanţei costuri/beneficii privind integrarea
României în U.E……………………………………………………………………………………98
2.1. Condiţionalităţile aderării la Uniunea Europeană…………………………………98
2.2. Costuri şi beneficii. Principalele accepţii date termenilor………………………..105
2.3. Pot trece perdanţii în echipa câştigătorilor?
……………………………………...114

PROPUNERI ŞI CONCLUZII ……………………………………………118

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………...122

3
 Listă de abrevieri

AI Agenţie de implementare
AND Agenţia Naţională a Drumurilor
ANDR Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională
ANOFM Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă
APL Administraţia publică locală
ADR Agenţia de Dezvoltare Regională
AT Asistenţă tehnică
BEI Banca Europeană de Investiţii
CDR Consiliul de Dezvoltare Regională
CE Comisia Europeană
CEE Central şi est europene (ţările)
CF Fondul de coeziune
CNA Coordonatorul naţional al asistenţei
CNDR Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională
CSC Cadru de sprijin comunitar
DCE Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti
DUP Document unic de programare
FEDR Fondul european de dezvoltare regională
FEOGA Fondul european de orientare şi garantare pentru agricultură.
FN Fond Naţional
FNDR Fondul Naţional de Dezvoltare Regională
FS Fonduri structurale
FSE Fondul social european
GR Guvernul României
HG Hotărâre de Guvern
IFOP Instrumentul financiar pentru orientare în domeniul pescuitului
IMM Întreprinderi mici şi mijlocii
ISPA Instrument pentru politici structurale de pre-aderare
MAAP Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor
MAP Ministerul Administraţiei Publice
MAPM Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului
MDP Ministerul Dezvoltării şi Prognozei
MEC Ministerul Educaţiei şi Cercetării
MF Memorandum de finanţare
MFP Ministerul Finanţelor Publice
MI Memorandum de înţelegere
MIE Ministerul Integrării Europene

4
MIMMC Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi al Cooperaţiei
MLPTL Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei
MMSS Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale
NUTS Nomenclatorul unităţilor teritoriale statistice
ONG Organizaţii Non-Guvernamentale
OPCP Oficiul de plăţi şi contractare Phare
OU Ordonanţă de urgenţă (emisă de Guvernul României)
PAC Politica agricolă comună
PDR Planul de dezvoltare regională
PHARE Asistenţă pentru restructurare economică pentru Polonia şi Ungaria
PIB Produs intern brut
PND Planul naţional de dezvoltare
PO Program operaţional
PSP Program special de pregătire
RAP Responsabil de autorizare a programelor
RICOP Programul de Restructurare a Întreprinderilor şi Conversie a Forţei de Muncă
RNAF Responsabil naţional cu autorizarea finanţării
RP Responsabil de program
Programul special de acţiune de ajutor în procesul de pre-aderare pentru agricultură
SAPARD
şi dezvoltare rurală
SDI Sistem descentralizat de implementare (Decentralised Implementation System)
TSOP Puncte tari, puncte slabe, oportunităţi şi ameninţări
UE Uniunea Europeană

5
 CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

„Va veni o zi în care voi francezi, voi ruşi, voi italieni, voi
englezi, voi, germani, voi toate naţiunile continentului, fără să pierdeţi
calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate veţi fonda
împreună o uniune superioară şi veţi construi fraternitatea europeană”.
spunea Victor Hugo în 1849

SECŢIUNEA I
PREMISELE APARIŢIEI COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei. În
secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate
naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a
pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor.
Europa a rămas însă profund divizată şi afectată în mod deosebit de cele două războaie
mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După primul război mondial, ideile şi preocupările
pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat, de
exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluţie care hotăra crearea comisiei de studiu pentru Uniunea
Europeană. Iniţiativa a aparţinut ministrului de externe al Franţei, Aristide Briant, care a fost şi
desemnat preşedinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era crearea unei organizaţii europene cu
caracter politic şi economic. Datorită crizei internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe continent,
ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas şi apoi s-a renunţat la ea.
După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă. Chiar
şi în această situaţie ideile despre unitatea europeană au fost reluate. În 1946, Primul ministru de
atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs ţinut la Zurich, în Elveţia, despre
necesitatea creării „statelor Unite ale Europei”.

6
 În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstrucţiei europene. Statele Unite ale
Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstrucţie tuturor ţărilor continentului, dar acest ajutor a
fost acceptat, doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală.
La sfârşitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după
criteriul politico-ideologic şi sistemul economico social, respectiv Europa Occidentală şi Europa de
Est. Contradicţiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare –NATO (1949) şi
Tratatul de la Varşovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de „război
rece”, încheiată abia la începutul deceniului ’90. Cele două părţi ale Europei divizate – Vestul şi
Estul – au urmat şi în domeniul economic cursuri diferite.
Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, aceste ţări au creat
în 1948 Organizaţia de Cooperare Economică Europeană. Aceasta a devenit mai târziu Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care există şi în prezent , având desigur alte
obiective decât cele ale organizaţiei înlocuite. În 1949 a luat fiinţă şi Consiliul Europei. Ca model
pentru începuturile cooperării economice a servit şi Uniunea vamală a Beneluxului, formată din
Belgia, Olanda şi Luxemburg, care a intrat în vigoare în 1948.
Primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene aparţin lui Jean Monnet, pe
atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa. El a propus ca producţia de cărbune şi
oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de
externe al Franţei, a mers mai departe şi a propus un plan, care i-a purtat ulterior şi numele, „Planul
schumann2 pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Italia şi ţările
Beneluxului au sprijinit acest plan şi în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia,
Franţa, Republica federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO a luat fiinţă la 10 august
1952, iar Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.
Cele şase ţări membre ale CECO au făcut un pas important în direcţia unei uniuni
economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare în 1956 , când
au căzut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un
adept frecvent al unităţii europene. Această înţelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la
data de 25 martie 1957, de către cele şase ţări, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene
(CEE) şi ale Comunităţii Europene ale Energiei Atomice (EURATOM).
Aşa cum arătat deja, bazele juridice ale CEE au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957.
Procesul integrării a progresat şi prevederile acestui tratat nu mai răspundeau corespunzător

7
evoluţiilor lui. De aceea ţările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European -
care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. actul a stabilit realizarea pieţei unice până la 31 decembrie
1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul
Comunităţii.
În 1993, ţările membre ale CEE au considerat că sunt pregătite condiţiile pentru efectuarea
pasului hotărâtor al integrării. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) –
care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a modificat şi extins tratatul pe baza căruia s-a
stabilit Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatul a prevăzut şi schimbarea denumirii din
Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE). Tratatul de la Masstricht este un
fel de constituţie pentru UE.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene cetăţenii statelor membre devin în mod liber cetăţeni
ai Uniunii, cu următoarele drepturi: să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe
teritoriul statelor membre; să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se
desfăşoară în statul în care îşi are fiecare domiciliul, să fie protejat de autorităţile diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru; să se adreseze parlamentului şi avocatului poporului.

1. COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI (CECO)

La 9 mai 1950, textul pregătit de J.Monnet a fost prezentat într-o Declaraţie Oficială, de
către ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman. Este lansat planul prin care Franţa şi
Germania urmau să pună sub administraţie comună industria cărbunelui şi a oţelului din cele două
ţări, plan ce fusese aprobat de Consiliul de miniştri francez. Acest lucru a fost sugerat de cancelarul
Adenauer, încă din 1 ianuarie 1949, care propusese înlocuirea controlului unilateral asupra Ruhrului
exercitat de învingători, cu o "asociaţie de drept internaţional pe bază cooperativă". Asociaţia ar fi
cuprins " Germania cu feroasele din Ruhr, Franţa cu minereul din Lorena, Franţa, Germania, Saar,
Luxemburgul şi Belgia cu industria grea".
Planul Schuman combina însă aspectele economice, tehnice cu un proiect politic mult mai
vast. "Strângerea la un loc a natiunilor europene necesita ca opoziţia seculară a Franţei şi Germaniei
să fie eliminată". De aceea, "guvernul Francez propune plasarea întregii producţii franco-germane
de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate Comună, într-o organizaţie deschisă participării celorlalte
ţări din Europa". Autorii planului sunt convinşi că "stabilirea acestei unităţi de producţie deschisă

8
tuturor ţărilor … va pune bazele reale ale unificării lor economice". Iniţiatorii cred că "prin punerea
în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei noi Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor lega
Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera la ea, această propunere va avea ca rezultat primele
fundamente concrete ale unei Federaţii Europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.
Principalele obiective ale Inaltei Autorităţi, conform declaraţiei, erau: "modernizarea
producţiei şi ameliorarea calităţii sale; furnizarea cărbunelui şi oţelului în condiţii identice pe
piaţa franceză şi germană, ca şi pe piaţa celorlalte ţări care adera; omogenizarea în progresul
condiţiilor de viaţă ale forţei de muncă din această industrie".
Declaraţia se mai refera la compunerea Inaltei Autorităţi, din "personalităţi independente
desemnate pe o bază prioritară de către guverne; un preşedinte ce va fi ales de comun acord, de
către guverne, deciziile sale vor fi obligatorii … Un reprezentant al Naţiunilor Unite pe lângă
această Autoritate, va fi însarcinat să facă de două ori pe an un raport public la ONU, dând seama de
funcţionarea noului organism".
Primirea facută de Europa a fost favorabilă, majoritatea acceptând "transferul de drepturi
suverane în unele sectoare economice şi administrarea acestor sectoare prin instituţii cu caracter
supranaţional". Singura Marea Britanie va refuza să participe la negocieri, finalizate prin Tratatul de
la Paris, din 18 aprilie 1951, semnat de Franţa, Germania, Italia şi cele 3 state ale Benelux-ului prin
care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Prima comunitate economică europeană avea un sistem institutional compus din:

  a. Înalta Autoritate Federală, formată din 9 membri desemnaţi de guvernele statelor
membre, investită cu independenţă şi autoritate legală. Deciziile sale erau obligatorii, iar aceasta era
controlată de cei 78 de membri ai Adunării, căreia anual îi adresa un raport, ce putea fi respins cu
majoritatea de 2/3. Avea dreptul de: a studia pieţele şi preţurile şi de a stabili strategii pe termen
lung; a publica informaţii referitoare la piaţă; a avea propriul capital; a asista la programele de
investiţii prin oferirea de împrumuturi şi garanţii firmelor; a lua măsuri directe în cazul în care are
loc o reducere a cererii; a stabilii dacă este necesar un preţ minim şi maxim pe Piaţa Comună; a opri
formarea de către statele membre de trusturi, carteluri sau alte înţelegeri care să afecteze concurenţa.
A dispărut în anul 1967, fiind asimilată de Comisia Europeană, unde munca este imparţită pe
directorate generale.
b.Consiliul de Miniştri, reprezentând statele membre, dar cu puteri restrânse.

9
 c.Adunarea Parlamentară, alcatuită din deputaţi ai parlamentelor din statele membre; în
timp va deveni Parlamentul European.
d.Curtea de Justiţie, care va deveni o forţă majoră în UE.

 Piaţa unică este prognozată a se realiza progresiv, în două perioade, pregătitoare şi de

tranziţie, trebuind să permită adaptarea industriilor naţionale la noile condiţii. Tratatul va intra în
vigoare la 25 iulie 1952. Odată încheiată perioada pregătitoare, în cursul căreia sunt organizate
instituţiile, Piaţa comună va fi deschisă pe 10 februarie 1953 pentru cărbune, minereu de fier şi fier
vechi şi pe 1 mai 1953 pentru oţel.
Alegera cărbunelui şi oţelului se datora ponderii economice a acestor industrii dar şi
necesităţii unor garanţii legate de suprimarea controlului inter-aliat a zonei “RUHR” pentru că orice
război între Franţa şi Germania să fie imposibil.
Sediu fost instalat la Luxemburg, primul preşedinte Jean Monnett.

Obiectivele comunităţii europene erau următoarele :

 crearea unei pieţe comune în aceste domenii ale căror principii sunt definite sub forma de
interdicţii;
 interzicerea dreptului de impozit sau de export a taxelor cu efect echivalent şi a restricţiilor
cantitative privind circulaţia acestor produse;
 interzicerea de măsuri sau practici care au ca efect discriminarea între producători, între
cumpărători sau utilizatori în special privind condiţiile de preţ sau de livrare, măsuri sau practici
care impiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;
 interzicerea subvenţiilor sau ajutoarelor de stat;
 interzicerea practicilor restrictive privind repartizarea sau exploatarea pieţelor;
 stabilirea instituţiilor comune sau a mijloacelor de acţiune pentru a organiza piaţa comună şi
a elabora o politica economică şi socială comună.

Pentru realizarea obiectivelor a fost creată o structură care a acţionat ca un organ

supranaţional numit Înalta Autoritate şi care avea următoarele puteri:
 să ia măsurile necesare pentru transformarea economică şi socială;
 să faciliteze realizarea programelor de investiţii prin acordarea de imprumuturi şi garanţii;

10
  să încurajeze cercetarea tehnică şi economică privind producţia şi dezvoltarea consumului de
carbune şi oţel ;
 să intervină în mod direct atunci când imprejurările o cer asupra producţiei pieţei;
 să fixeze preţuri maxime sau preţuri minime.

Tratatul CECO a realizat un compromis între principiile unei economii de piaţă şi

necesitatea unor intervenţii. Între manifestările mai importante ale “intervenţionismului comunitar”
sunt:
 puterea de control şi de intervenţie directă asupra programelor de investiţii în sectorul
cărbunelui şi oţelului
 permisiunea de a impune cote de intervenţie, priorităţi, repartizarea resurselor disponibile în
caz de “criză serioasă şi penurie serioasă”;
 autorizarea pentru a stabili preţuri maxime sau minime;
 putere de control asupra concentrărilor sau fuziunilor de întreprinderi.
Piaţa comună a cărbunelui şi oţelului a experimentat de fapt formula unei integrări sectoriale
, formulă care putea sa fie în mod progresiv extinsă la alte domenii.
Tratatul CECO a fost semnat la Paris la 18 Aprilie 1951 de către 6 state: Belgia, Luxemburg,
Olanda, RFG, Franţa şi Italia.

2. COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ

De la întrarea în vigoare şi până la inglobarea sa în tratatul de la Maastricht în 1992 în cei
peste 30 ani de funcţionare, Tratatul CE a cunoscut diverse modificări fie în interpretarea sa, fie în
litera sa. Într-un proces complex şi divers, raţiunile care au dus la completarea, adoptarea sau
modificarea tratatului, au fost şi ele diverse şi complexe, de la evenimente politice interene şi
externe până la noutăţi “din sitemul mondial”.

Între principalele adaptări ale tratatului amintim:

 evoluţia sitemului instituţional al comunităţii cu modificări în modul de luare a deciziilor în
consiliu, ”compromisul de la Luxemburg” de la 1966;

11
  extinderea geografică a integrării prin aderarea de noi state, fapt care a dus la adaptări
tehnice (în compoziţia instituţiilor sau în sistemul de vot) la noi fonduri structurale, la noi
mecanisme bugetare;
 extinderea competenţei comunitare la noi domenii (mediu, moneda, pescuit) ;
 Actul Unic-European , 1986, care a întărit tratatul CE şi a cuplat lângă integrarea economică
un sistem de cooperare în politica externă a statelor membre.

Obiectivele CE
Au fost completate în cei 40 de ani datorită caracterului evolutiv şi dinamic al procesului de
construcţie comunitară.
Se poate afirma că obiectivul urmărit, neexplicit acum în tratat era întegrarea economiilor
statelor membre. Aceasta reiese chiar din preambulul la tratat care se refera la necesitatea de a întări
unitatea economică, de a asigura dezvoltarea armonioasă a acestora prin reducerea decalajului dintre
diferitele regiuni şi sprijinirea acelora mai puţin favorizate.
Obiectivul general a fost prevăzut să se realizeze prin:
1 – crearea unei pieţe comune caracteristizată printr-un anumit număr de libertăţi;
2 – apropierea progresivă a politicii economice a statelor membre prin care să se sprijine
evoluţia comunităţii cu scopul de a asigura:
 dezvoltarea armonioasă a activităţilor economice în ansamblul comunităţii;
 expansiunea economică continuă şi echilibrată;
 creştere accelerată a nivelului de viaţă;
 relaţii mai strânse între ţările membre.

Pentru a se ajunge la integrarea unei pieţe naţionale într-un spaţiu comun tratatul CE a
prevăzut un anumit număr de libertăţii:
1. Libera circulaţie a mărfuriilor - a fost prevazută să se realizeze în primul rând prin
constituirea unei uniuni vamale (un teritoriu vamal unic al ţărilor membre şi o politică comerciala
comună faţă de terţi).
Uniunea vamală propunea:
 înlaturarea completă dar treptată a taxelor vamale de import-export în relaţiile comerciale
dintre ţările membre atât pentru pordusele industriale cât şi pentru pordusele agricole.

12
  înlăturarea completă dar treptată în decursul aceleiaşi perioade ca şi pentru taxele vamale a
restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comerţului reciproc a ţărilor membre.
 Instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre, adică stabilirea unui regim similar de
impozite interne pentru a nu fi discriminate produsele importate din ţările membre decât cele
autohtone.
 A stabilit ca la frontiera comunităţii să fie aplicat un tarif vamal comun (ca o medie
aritmetică a tarifelor vamale a ţărilor membre – 1 ianuarie, 1957) care să se substituie diferiţelor
tarife vamale, instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi; în paralel trebuie să se
armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor membre.

Pentru că o uniune vamală nu poate fi realizată în mod brutal, tratatul a prevăzut un ritm lent
şi anume termenul de ralizare a fost dat pentru 1 ianuarie, 1970. S-a realizat însă la 1 iulie,1968.
Dacă obiectivele pentru realizarea uniunii vamale au fost respectate, mărfurile nu circulau
însă în mod corect în comunitate ca în cadrul unei pieţe naţionale, pentru că o asemenea circulaţie
se efectua de fapt în cadrul unor politici economice şi monetare naţionale divergente. De aici a
decurs necesitatea perfecţionării uniunii vamale printr-o armonizare preogresivă a politicii vamale.
Considerarea comunităţii ca o piaţă comună presupunea şi un regim de concurenţă şi un
sistem juridic uniform în lipsa cărora noi bariere putea să afecteze schimburile.

2. Libera circulaţie a muncitorilor

O piaţă comuna a”activităţilor economice” impunea desigur ca orice persoană fizică sau
juridică care avea naţionalitatea unui stat membru să poată să se stabilească, să lucreze şi să-şi ofere
serviciile în celelalte state membre.
Egalitatea de acces la piaţă comună presupunea libertatea fără nici un fel de discriminare pe
motiv de naţionalitate adica ea se referea atât la libera circulaţie a muncitorilor salariaţi cât şi la
libertatea de stabilire a lucrătorilor independenţi.

3. Libera circulaţie a serviciilor

Comform tratatului noţiunea de servicii numea prestaţiile efectuate în mod normal în
schimbul unei renumeraţii de către un naţional al unui stat membru în beneficiul unei persoane
stabilită într-o altă ţară decât cea a prestatorului.

13
 Libertatea serviciilor presupunea deci ca prestatorul să poată exercita activitatea sa nu numai
în propria ţară,dar şi în alte ţări ale comunităţii şi în aceleaşi condiţii cu naţionalii din acele ţări
(prestări cu caracter industrial, comercial, artizanal sau care rezultau din profesii libere). Pentru
serviciile financiare tratatul dispunea alte dispoziţii.

4. Libera circulatie a capitalurilor

Era o consecinţa directă a celorlalte 3 libertăţi, pentru că era necesar să se permită
capitalului să fie investit şi să circule.
Libera circulaţie a capitalului presupunea ca statele membre vor suprima în mod progresiv în
cursul perioadei de tranziţie şi în măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune atât restricţiile
privind mişcările de capitaluri aparţinând persoaneleor din statele membre cât şi discriminările de
tratament bazate pe naţionalitate sau pe localizarea plasamentului.

3. COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE (CEEA) - EURATOM

Tratatul CEEA a fost semnat la Roma la 25 Martie 1957, a intrat în vigoare la 1 Ianuarie
1958.
Scopul definit în tratat a fost acela de a contribui prin stabilirea condiţiilor necesare formării
şi dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de viaţă în statele membre şi la
dezvoltarea schimburilor cu alte ţări.
Dispoziţiile tratatului prevedeau:
Realizarea unei pieţe comune nucleare. A fost constituită la 1 Ianuarie 1959 şi completată cu
un tarif extern comun, cu dispoziţii relative la celelalte libertăţi care însa nu au fost aplicate
deoarece realizarea lor era prevazuta în tratatul CEE.
Privind nivelul aprovizionării au fost stabilite 2 reguli:
- principiul accesului egal la resurse (interzicerea practicilor destinate să acorde o poziţie
prvilegiată anumitor uitilizatori);
- politica comună în domeniul aprovizionării.
3. Pentru domeniul industrial tratatul conţine 2 tipuri de dispoziţii, unele referitoare la
investiţii şi unele referitoare la întreprinderile comune.
4. Pentru cercetare şi pentru difuzarea cunoştinţelor au fost menţionate în tratat 2 sarcini:

14
 - privind cercetarea, dispoziţiile nu se limitează numai la domeniul nuclear ci se extind la
biologie şi agricultură;
- în domeniul difuzării cunoştinţelor tratatul stabileşte acele cunoştinţe asupra căroră
Comunitatea va dispune Euratom mai are şi alte competenţe;
- “protecţia sanitară” – stabilirea de norme precum şi exercitarea unui fel de putere
poliţienească în domeniul sănătaţii publice ;
- “controlul de securitate” – cu scopul de a împiedica deturnarea mineralelor, materialelor
fisionabile şi garantarea respectării aprovizionării corecte.

SECŢIUNEA II
TRATATELE FUNDAMENTALE ALE COMUNITĂŢII EUROPENE

1. ACTUL UNIC EUROPEAN

  În decembrie 1974, la Paris, premierul belgian Leo Tindemans este însărcinat de şefii de
state cu redactarea unui raport care să definească conceptul de Uniune Europeană. Terminat în
1975, raportul conţine, printre altele, următoarea afirmaţie a premierului: "am refuzat intenţionat să
fac un raport care ar avea pretenţia de a fi, în parte, Constituţia viitoarei Uniuni Europene; …
mentaţia calitativă legata de UE … nu presupune o perturbare a cadrului instituţional existent, ci o
creştere a autorităţii sale, a eficacităţii, legimităţii şi coerenţei sale". Prin urmare, raportul aducea
două precizari importante: extinderea procesului spre domenii politice, politica externă, uniune
economică şi monetară, politica socială şi regională; în al doilea rând o extindere fără intervenţii
majore în structuri comunitare, ci doar adaptarea acestora.
Ministrul de externe al Germaniei; H. D. Genscher şi ministrul de externe al Italiei, E.
Colombo prezintă în 1980 Parlamentului European un proiect de Act european, care viza:
dezvoltarea unei politici externe comune; armonizarea poziţiilor în privinţa problemelor de
securitate; cooperarea în domeniul culturii; instituirea unei uniuni juridice şi întărirea unei conştiinţe
europene comune în domeniul dreptului; acţiuni concertate în domeniul ordinii publice şi
terorismului. Din punct de vedere instituţional proiectul prevedea o structură de decizie sub

15
autoritatea CE şi redefinea importanţa PE. Pentru luarea deciziilor se preconiza recurgerea la
"interesul vital". Un stat care susţinea că interesele sale vitale sunt în discuţie trebuia să ofere
motivaţia sa în scris, motivaţie care urma să stea la baza amânării deciziei de către Consiliu.
"Proiectul Spinelli" adoptat la 14 februarie 1984 a apărut în urma iniţiativei primului
Parlament European ales prin sufragiu universal direct. Noutatea proiectului consta în principiul de
subsidiaritate, principiu specific statelor federale şi care urma să stea la temelia UE. El incorpora
tratatele în vigoare şi textele privind cooperarea politică şi sistemul monetar. În privinta
procedurilor de decizie, Parlamentului i se recunoaşte puterea de decizie în materie legislativă şi
bugetară, alături de Consiliul de Miniştrii, iar Comisia va fi investită de acum încolo de către
Adunare.
Problema reformei instituţionale este reluată în cadrul Consiliului European reunit la
Fontainebleau (iunie 1984), care hotarăşte constituirea unui comitet de lucru a cărei bază să fie
„Declaraţia solemnă de la Stuttgard" şi „Proiectul de UE" a Parlamentului. Raportul final, prezentat
în martie 1985, prevedea: o Piaţă Comună până la sfârşitul decadei; îmbunătăţirea competitivităţii;
promovarea valorilor comunitare comune; căutarea identităţii externe; un mecanism de vot în luarea
deciziilor; întărirea rolului Comisiei; participarea Parlamentului în procesul legislativ; convocarea
Conferinţei pentru proiectarea tratatului asupra UE.
Elementele comune ale „Raportului Dooge" şi ale „Proiectului Spinelli" constau în 125:
diagnosticarea identică a ineficacităţii instituţiilor comunitare şi a insuficienţei acţiunii comune;
largirea cooperării politice în materie de politică externă şi apărare; consolidarea acţiunii comune.
Cele două documente vor sta la originea Actului Unic European.
Reunit la Milano, în 28-29 iunie 1985, Consiliul European aprobă Carta Albă a Comisiei, în
care se stabileşte programul şi agenda pentru atingerea obiectivului de realizare a pieţei interne
complet unificate până în 1992 şi hotărăşte negocierea interguvernamentală a unui nou tratat.
  În Carta Albă se susţinea înlăturarea celor trei tipuri de bariere: fizice (timbrele vamale şi
controalele la frontieră), tehnice (standardele naţionale diferite pentru bunuri şi servicii) şi fiscale
(regimurile diferite de TVA).
Incepând cu 27 ianuarie 1986 AUE este deschis spre semnare statelor comunitare. Pe 28
februarie 1986 AUE este semnat de toate statele. Importanţa acestui act rezidă în faptul că în
conţinutul sau coexistă dispoziţii referitoare la comunitatea economică şi la cooperarea politică, iar
documentul se constituie într-un tratat complementar în care sunt adunate amendamentele la

16
tratatele fondatoare ale Comunităţilor şi procedurile de cooperare. Realizarea spaţiului fără frontiere
reprezintă obiectivul esenţial al AUE. Principalele inovaţii apărute sunt: modificări în procesul
decizional – cu excepţia sectorului social şi a celui fiscal, toate deciziile referitoare la libera
circulaţie şi realizarea pieţei interne vor fi luate cu vot majoritar; libera circulaţie a capitalurilor;
liberalizarea activităţilor bancare şi a sectorului asigurărilor, care vor beneficia de drepturi de
rezidenta şi libera prestaţie; liberalizarea transporturilor aeriene; aproprierea taxelor TVA; dreptul
de rezidenţă pentru persoane în statul pentru care optează; suprimarea controalelor fizice la
frontiere.
Principiile fundamentale luate în calcul sunt: capacitatea juridică a Comunităţii de a legifera
pe teritoriul comunitar, în domeniile de competenţă; prioritatea liberei circulaţii în dezvoltarea pieţei
interne; principiul subsidiarităţii (înfăptuirea unei acţiuni la nivelul de putere cel mai apropiat de
cetăţeni); principiul de separare între metoda comunitară şi cooperarea în materie de politică
externă.

2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT - 1993

“Tratatul asupra Uniunii Europene” reprezintă rezultatul inţelegerii la care au ajuns şefii de
stat şi de guvern din cele 12 state membre ale Comunităţilor europene, înţelegere care a marcat, de
altfel, reuniunea Consiliului de la Maastricht (Olanda), desfăşurată în perioada 9-11 decembrie
1991. Cu acest prilej, s-au stabilit (în mai multe limbi comunitare) atât problemele principale care
urmau să fie incluse în tratat, cât şi faptul că tratatul urmează să fie adoptat la 7 februarie 1992 , tot
la Maastricht.
Unul dintre obiectivele pe care şi-l propun spre realizare statele membre, până cel mai târziu
în anul 1999, este cel care are în vedere chiar stabilitatea uniunii şi anume unificarea cursului de
schimb al monedelor naţionale (urmând să fie acelaşi curs de schimb în toate statele membre ale
Uniunii europene), acestea vor fi înlocuite printr-o monedă unică.
Anul 1993 constituie începutul “Pieţei interne comunitare”, la noile dimensiuni conferite de
tratatul de la Maastricht, iar la 1 ianuarie 1994 a debutat faza preparatorie a Uniunii economice şi
monetare.
Tratatul asupra Uniunii europene prevede:
1) O cetăţenie unională – toţi cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai uniunii

17
 2) Uniunea politică
3) Uniunea economică şi monetară ( U.E.M.)

Prezentarea, în tratat, a obiectivelor şi activităţii Uniunii scoate în evidenţă numărul mare al

problemelor care se vor subscrie “cadrul instituţional unic”. Este vorba, înainte de toate , de
“promovarea progresului economico-social, echilibrat şi durabil, cu precădere prin crearea unui
spaţiu fără frontiere interne, prin realizarea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilitatea
economică şi monetară , matrializată, în final, într-o monedă unică.”
Un al doilea deziderat al Uniunii este afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, în
special, prin punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comună, prin aceasta
înţelegendu-se definirea unei politici de apărare comună.
În al treilea rând, statele membre au convenit la “dezvoltarea unei strânse cooperări în
domeniile justiţiei şi al afacerilor interne”.
În al patrulea rând, s-a convenit cu privire la “consolidarea protecţiei drepturilor şi
intereselor resortisanţilor aparţinând statelor membre, prin instituirea unei cetăţenii unionale”.

După intrarea în vigoare a noilor acorduri, activitatea Comunităţilor europene se rezumă la:
 înlăturarea obstacolelor dintre statele membre , care constau în : taxe vamale şi restricţii
cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor sau în alte măsuri care au acelaşi efect;
 politică comercială comună;
 piata internă caracterizată de suprimarea barierelor dintre statele membre, care ar ingrădi
libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor;
 măsuri privind intrarea şi libera circulaţie a persoanelor de pe piaţa internă;
 politica comună, în domeniul agriculturii şi al pescuitului;
 politica comună, în domeniul transporturilor;
 un regim care să asigure libera concurenţă pe piaţa internă;
 armonizarea legislaţiilor naţionale, în masura necesară funcţionarii pieţei comune;
 politica în domeniul social bazată pe un fond social european;
 întărirea coeziunii economice şi sociale ;
 politica comună, în domeniul mediului înconjurător;
 consolidarea competitivităţii industriei comunitare;

18
  promovarea cercetării şi dezvoltării tehnologice;
 încurajarea realizării şi dezvoltării tehnologice;
 încurajarea realizării şi dezvoltării reţelelor transeuropene;
 contribuţie la realizarea unui înalt nivel de protecţie a sănătăţii publice;
 contribuţie la educarea şi formarea tineretului , precum şi la dezvoltarea culturii statelor
membre;
 politica comună, în domeniul cooperării pentru dezvoltare;
 contribuţie la întărirea protecţiei consumatorilor;
 măsuri în domeniul energiei, al protecţiei civile şi al turismului;
 asocierea statelor şi teritoriilor de peste mări în vederea sporirii schimburilor şi
continuarea în comun a eforturilor de dezvoltare economică şi socială.

Tratatul aduce modificări şi completări celor trei tratate încheiate anterior (CECO-1951,
CEE-1957 şi Euratom-1957) pe linia reformei începută de Actul Unic European. Odată cu punerea
în aplicare a acestui tratat, comunităţile Europene se vor numi UE şi CEE se va numi Comunitatea
Europeană.
Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987; el a stabilit data realizării definitive
a Pieţei Unice la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,capitalului
şi persoanelor pe tot cuprinsul comunităţii.
Înainte, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziilor unanime al Consiliului, procesul era
foarte lent şi astfel Actul Unic european a prevăzut ca toate hotărârile necesare realizării Pieţei
unice, să fie luate cu vot majoritar.
Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarităţii”. Acesta înseamnă că nici o
hotărâre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european.
Legile şi regulamentele care asigură egalitate de tratament se referă la un număr mare de
domenii, începând cu legea asupra companiilor, a libertăţii de stabilire – permiţând oamenilor de
afaceri să creeze întreprinderi proprii în statele membre – şi a armonizării standardelor tehnice şi
sfârşind cu taxele, legislaţia în domeniul transportului şi recunoaşterea reciprocă a diplomelor.
Standardele de prelucrare şi calitatea produselor au trebuit să fie armonizate , iar pieţele de
capital au fost liberalizate.

19
 La 1 ianuarie 1993 comunitatea celor 346 de milioane de persoane a devenit cea mai mare
piaţă unificată din lume. Firmele europene vor beneficia de producţia pe scară largă, de care se
bucura până acum doar Japonia şi Statele Unite. Preţul de cost va fi mai scăzut pentru firmele
capabile să vândă pe o imensă piaţă internă, iar aceasta va face ca şi preţul la export să fie mai
scăzut.
Astfel prin Tratatul de la Maastricht, liderii celor 12 ţări europene au reuşit să treacă peste
divergenţele care îi separa de Japonia şi SUA. Prin acest tratat se instituie UEM până la sfârşitul
anului 1999 când se va putea vorbi fără echivoc de „Statele Unite ale Europei”, bloc integraţionist
cu o putere politică şi probabil militară ce ar putea rivaliza cu SUA.
Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt: în primul rând ideea
de uniune politică vest-europeană, iar în al doilea rând introducerea unei monede comune europene
cel mai târziu în 1999; la care se adaugă drepturile civice europene , competenţele noi ale
Comunităţii Europene, intensificare protecţiei comunitare a consumatorilor, etc.

Potrivit acestui document UE îşi propune următoarele obiective:

 să promoveze un progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui
spaţiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea
unei uniuni economice şi monetare care să dispună în perspectivă de o monedă unică.
 să-şi afirme identitatea pe plan internaţional, în special prin promovarea unei politici
externe şi de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici de apărare
comună care ar putea să conducă la un moment dat la o apărare comună.
 să întărească protecţia drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii,
 să dezvolte o cooperare restrânsă în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
 să menţină acquis-ul comunitar şi să-l dezvolte în scopul de a examina în ce măsură
politicile şi formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în vederea
asigurării eficacităţii mecanismelor instituţiilor comunitare.

Evoluţia pozitivă a acţiunilor Comunităţii are efect coordonarea politicilor economice ale
statelor membre pe piaţa internă, definirea de obiective comune, respectarea principiului unei
economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă. De asemenea, acţiunile statelor membre

20
şi ale comunităţii implică respectarea următoarelor principii: preţuri stabile, finanţe publice şi
condiţii monetare sănătoase şi o balanţă de plăţi stabilă.
Politicile Tratatului de la Maastricht prevăd ca statele membre să considere politicile lor
economice comune , şi să le coordoneze în cadrul Consiliului; de asemenea ca la propunerea
Comisiei, Consiliul să adopte cu majoritate calificată de voturi, proiectul marilor orientări ale
politicilor economice ale statelor membre şi ale comunităţii, şi să prezinte un raport despre aceasta
Consiliului European.
Tratatul prevede şi obligaţia ca statele membre să evite deficitele publice excesive. Europa
unită nu va fi un stat centralizat cu structuri rigide. Diversitatea regiunilor ţărilor va fi menţinută.
Un alt principiu al Uniunii este principiul subsidiarităţii, prin care „comunitatea acţionează
în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi de obiectivele care îi sunt atribuite prin prezentul
tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform
principiului subsidiarităţii, decât dacă obiectivele acţiunii avizate nu pot să fie realizate de o
manieră satisfăcătoare pentru statele membre şi pot deci, având în vedere dimensiunile sau efectele
acţiunii avizate, s[ fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acţiunea comunităţii nu va depăşi ceea
ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat”.
Alte principii ale UE sunt: codecizia şi solidaritatea. Tratatul de la Maastricht asupra UE are
două părţi: prima parte se referă la UEM, iar cea de-a doua la Uniunea Politică.

Uniunea Economică şi Monetară (UEM).

Uniunea Economică: liniile generale ale politicii economice ale statelor membre şi ale
Comunităţii sunt adoptate de către consiliul de miniştri, care, în acelaşi timp, supraveghează
evoluţia economiei în fiecare stat membru şi în Comunitate.
Dacă această politică nu corespunde directivelor sau riscă să pună în pericol funcţionarea
însăşi a uniunii economice şi monetare, consiliul ia măsuri în consecinţă. Statele membre vor
încerca să evite deficitele guvernamentale excesive.
Uniunea monetară: de la începutul fazei finale a UEM (cel mai târziu la 1 ianuarie 1999),
Uniunea va avea o singură politică monetară. Va exista de asemenea un singur etalon monetar –
ECU (EURO) şi o nouă instituţie, Banca Centrală Europeană care va forma, împreună cu băncile
centrale ale statelor membre, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

21
 Prin Tratat se stabilesc măsurile ce urmează a fi luate pentru realizarea UEM, eşalonată pe
trei etape distincte.
În prima etapă, care a început în iulie 1990 prin liberalizarea mişcării capitalurilor între
statele membre ale comunităţii Europene şi care a expirat în decembrie 1993 prin realizarea
convergenţei economice a statelor; fiecare stat stabileşte, în caz de necesitate programe pluri anuale
menite să asigure convergenţa durabilă, indispensabilă realizării UEM, în special în ceea ce priveşte
stabilitatea preţurilor şi starea sănătoasă a finanţelor publice.
Deci, această etapă vizează crearea Uniunii Monetare, obiectivul stabilit fiind creşterea
performanţelor economice, întărirea coordonării politicilor economice şi monetare în cadrul
instituţional existent şi renunţarea în totalitate de către ţările SME la controlul asupra capitalurilor.
A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la finele anului 1996. Este
considerată fază de tranziţie către etapa finală şi vizează realizarea Uniunii Monetare. Dificultatea
acestei tranzacţii reiese din organizarea transferului puterii de decizie a autorităţilor naţionale în
mâna unei instituţii europene.
În cadrul acestei etape statele membre sunt chemate să acţioneze pentru evitarea înregistrării
de deficite publice excesive şi să realizeze independenţa faţă de băncile lor centrale. În 1990, se
creează Banca Centrală Europeană (EUROFED); aceasta este precedată de crearea Institutului
Monetar European (IME), care este embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE), şi care a
început să funcţioneze de al 1 ianuarie 1994, având sediul la Frankfurt.
Atribuţiile Institutului Monetar European sunt:
 să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în vederea asigurării
stabilităţii preţurilor;
 să întărească cooperarea între băncile centrale naţionale,
 să supervizeze funcţionarea SME;
 să organizeze consultări cu privire la problemele aflate în competenţa băncilor centrale
naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
 să faciliteze utilizarea ECU şi să supravegheze dezvoltarea sa.
Referitor la mişcările de capitaluri între statele membre şi ţările terţe, Tratatul prevede, prin
derogarea de al principiul totalei liberalizări a circulaţiei capitalurilor între statele membre şi ţările
terţe, că statele membre care beneficiază la 31 decembrie 1993, de o derogare în virtutea dreptului

22
comunitar în vigoare vor fi autorizate să menţină, până cel târziu 31 decembrie 1995, restricţiile
privind circulaţia capitalurilor autorizate prin derogările existente la această dată.
O ţară se poate alătura Uniunii dacă îndeplineşte următoarele criterii de convergenţă:
 rata inflaţiei să nu fie mai mare de 1,5% faţă de media celor mai mici rate ale inflaţiei în
primele trei ţări, cele mai performante din acest punct de vedere (adică să fie sub 3%).
 rata dobânzii, pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media acesteia în trei ţări
cu cele mai mici rate de dobândă (adică să fie sub 8,5%).
 să nu fi procedat la o devalorizare a monedei proprii pe parcursul a doi ani ce preced intrarea
în Uniune.
 deficitul bugetar să nu reprezinte mai mult de 3% din PIB.
 datoria publică să nu depăşească 60% din PIB.
 valuta naţională să facă parte din ERM de minim 2 ani.
Dacă majoritate ţărilor SME ar fi îndeplinit aceste condiţii, cea de-a a treia ar fi început de la
1 ianuarie 1997, dar până la data preconizată nici una din ţările UE nu îndeplineau simultan cele 5
criterii de convergenţă şi astfel, trecerea la cea de-a treia etapă a început la 1 ianuarie 1999.
Au fost incluse următoarele 12 state: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia, Luxemburg,
Spania, Portugalia, Germania, Italia, Franţa, Turcia.
În raportul publicat de IME şi Comisia Europeană în martie 1998 se făcea referire la faptul
că 14 ţări din 15 au înregistrat o rată a inflaţiei sub 2% pe o perioadă de un an (până la 1 ianuarie
1998). Aceleaşi 14 ţări au respectat criteriul stabilităţii preţurilor, criteriul ratelor dobânzii pe
termen lung.
Monedele a 10 state membre au participat pe o perioadă mai lungă de 7 ani la mecanismele
de schimb europene. 12 ţări din 15 au participat la mecanismul de schimb european, iar cursul
monedelor acestora s-au situat aproape la nivelul central stabilit.
În majoritatea statelor membre raportul datoriei publice în PIB s-a situat sub 60% din PIB.
Este interesant de văzut cum se prezintă situaţia economiilor mondiale în această perioadă
importantă a lansării EURO. Datele luate în consideraţie au fost publicate în Raportul Semestrial al
OECD din noiembrie 1998, urmată de o relaxare în 2000.
Ca o concluzie generală, perspectivele zonei OECD se caracterizează printr-o relansare a
creşterii în 1999, urmată de o relaxare în 2000. PIB a crescut în 1998 cu numai 2,2% în 29 de ţări

23
considerate cele mai dezvoltate. Creşterea globală va fi mai mică cu 1,7% în 1999, pentru a reveni
al un nivel superior cu 2,3% în 2000.
SUA se află într-o situaţie foarte diferită şi paradoxală înregistrând o creştere în 1998 de
3,5% în loc de 2,7% cît se estima la începutul acestui an. Însă previziunile pentru 1999 arătau un
nivel de creştere sensibilă datorită dezvoltării cererii interne, consumului intern. După o creştere în
1998 a PIB de 2,9% se estimează o creştere de numai 2,5% în 1999 pentru a atinge apoi un nivel
superior de circa 2,7% în 2000.
A treia etapă a fost prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1997 dar s-a amânat pentru 1 ianuarie
1999 şi se încheie în anul 1999. În această etapă intră în funcţiune sistemul european al băncilor
Centrale (SEBC) format din banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile centrale naţionale (BCN)
ale statelor membre, şi să fie adoptată o monedă unică ECU, apoi EURO care va înlocui monedele
naţionale ale statelor membre.
Această etapă va debuta cu trecerea la parităţi fixe şi atribuirea competenţelor economice şi
monetare instituţiilor comunitare. În domeniul monetar fixarea irevocabilă a parităţilor va deveni
efectivă, iar tranziţia către o politică monetară unică va fi asigurată de IME. Deciziile privind
intervenţiile pe pieţele de schimb într-o terţă monedă vor fi luate sub singura răspundere a IME
până la constituirea BCE. Anglia a manifestat rezerve prevăzându-se pentru ea o clauză de opţiune
care îi va permite să se alăture atunci când va dori celorlalte state membre, fără a fi legată de un
anumit termen.
Pentru a intra în ultima fază finală a înfăptuirii Uniunii Economice şi Monetare statele
membre trebuiau să îndeplinească următoarele criterii de convergenţă:
 stabilitatea preţurilor – inflaţia din aceste ţări nu trebuia să fie mai mare de 1,5 puncte
procentuale faţă de media celor mai performante trei state comunitare în materie de inflaţie,
 finanţele publice – deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB;
 datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB;
 ratele de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (±2,25% faţă de ECU) prevăzute
în cadrul SME;
 rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de 2 puncte procentuale faţă de media pe termen
lung a primelor trei state performante în acest domeniu.
Dacă cele 7 state (respectiv 8) nu vor întruni criteriile de convergenţă până la finele anului
1996, atunci se va amâna trecerea la cea de-a a treia etapă până la 1 ianuarie 1999 – se precizează în

24
Tratat, fapt ce s-a şi aprobat. De altfel în şedinţa CEE din iunie 2000, au îndeplinit criteriile de
convergenţă 11 state, alte trei state deşi le-au îndeplinit, totuşi nu au aderat la moneda unică
(Anglia, Danemarca, Suedia), iar alte două nu le-au îndeplinit (Grecia şi Spania).
Ca urmare, începând cu 1 iulie 1998, a început să funcţioneze BCE care a preluat o parte din
atribuţiile autorităţilor monetare ale celor 11 state.
Participarea la un spaţiu monetar comun, presupune beneficii (avantaje) dar şi costuri. În
cadrul beneficiilor includem:
1. Reducerea costurilor pentru schimburile valutare.
Când un importator plăteşte pentru mărfurile importate, trebuie să convertească la o bancă,
moneda naţională în moneda exportatorului sau în moneda convenită pentru contract. Banca va
adăuga un comision pentru operaţiunea de schimb valutar efectuată. Pentru firmele care importă sau
exportă un volum mare de mărfuri într-un număr extins de ţări, asemenea tranzacţii de schimb
valutar au şi ele un volum însemnat, deci şi costurile vor fi ridicat, ceea ce determină recuperarea lor
prin majorarea preţurilor, costuri suportate de consumatori. Se estimează că asemenea costuri s-au
ridicat la circa 0,4% din PNB al ţărilor membre.
2. Reducerea riscului valutar.
Cu toate că în multe ţări se lucrează cu mecanisme flexibile ale cursurilor de schimb, ţările
membre au stabilit limite de fluctuaţie a cursurilor valutare şi s-au putut pune în practică ajustări ale
cursurilor în momentul când modificările dintr-o ţară erau mult mai mari decât în alte ţări.
Nesiguranţa în ceea ce priveşte nivelul viitor al cursului valutar al unei monede naţionale a dus la o
serie de riscuri ale importatorilor şi exportatorilor. S-au găsit metode de „hedging” al riscului
valutar, prin contracte „forward” sau „futures”, dar acestea au implicat costuri pentru participanţi.
Mulţi economişti consideră că unul din cle mai mari beneficiu derivă de al efectul favorabil
asupra comerţului internaţional prin creşterea competiţiei.
3. Prevenirea devalorizărilor competitive.
După cum se ştie, în perioada dintre cele două războaie mondiale, ţările europene s-a angajat
în acţiuni care au fost denumite generic „ devalorizări competitive. O ţară şi-a devalorizat moneda
naţională pentru a sprijini creşterea exporturilor; partenerii ei comerciali au procedat la fel cu
monedele lor naţionale pentru a contracara măsurile din ţara parteneră şi a sprijini exporturile lor.
Devalorizarea monedei poate fi o măsură inflaţionistă în decursul unei perioade, chiar şi în
ţările în care cursurile de schimb erau stabilite de către autorităţi şi nu de forţele pieţei.

25
 4. Preântâmpinarea unor atacuri speculative.
Mecanismul valutar premergător monedei unice era vulnerabil din perspectiva atacurilor
speculative; dacă un speculator prevedea o devalorizare a unei monede naţionale, el vindea imediat
cantităţi deţinute din astfel de monedă.
Dacă un asemenea trend era văzut de mai mulţi jucători de piaţă, confidenţa în acea monedă
începea să scadă, ceea ce forţa guvernul ţării de origine să o devalorizeze în continuare forţat, chiar
dacă aceasta nu era intenţia iniţială.
Bineînţeles că guvernele au acţionat împotriva speculaţiilor cu moneda naţională prin
majorarea dobânzilor, influenţând astfel creşterea deţinerilor în moneda respectivă; dar reversul
unei asemenea politici nu se lasă mult aşteptat, creşterea dobânzilor ducând la creşterea costurilor la
împrumuturi, costuri care trebuie să fie respectate de către împrumutaţi, aceştia putând decide să
scadă volumul activităţii şi al investiţiilor şi deci să influenţeze negativ creşterea economică.
e. Moneda unică va favoriza extinderea şi fuzionarea pieţelor financiare. Acestea vor deveni
mai lichide, adică se va opera pe termen scurt sau la vedere şi va scădea mult sau de tot ponderea
operaţiunilor la termen. Prin urmare nu va mai fi nevoie de acoperire împotriva riscului.
Prin utilizarea monedei unice în tranzacţiile comerciale se aşteaptă şi o scădere a rolului
dolarului american (USD) care astăzi este folosit frecvent în comerţul internaţional.
Emisiunea şi gestionarea monedei unice vor fi încredinţate Băncii Centrale Europene care
trebuie creată, şi până atunci SEBC. Această instituţie va realiza emisiunea monetară şi politica
monetară.
Cea de-a doua parte a Tratatului de la Maastricht se referă la Uniunea Politică care are
următoarele componente:
- o politică externă de securitate şi de apărare comună (PESC), care are ca obiectiv întărirea
identităţii şi rolului uniunii ca actor pe scena internaţională; cuprinde formularea pe termen lung a
unei politici de apărare, procesul conferinţei asupra securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE),
dezarmare şi controlul armamentului în Europa.
Deciziile care privesc politica de securitate şi implicaţiile în sfera apărării pot fi puse în
practică în cadrul instituţional al UEO.
-creşterea rolului Parlamentului European;
-sporirea competenţei Comunităţii;

26
 -o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne, ca de exemplu imigraţie, azil,
viză, etc. un birou european de poliţie (EUROPOL) a fost creat în scopul organizării schimbului de
informaţii asupra drogurilor la nivelul celor cincisprezece state membre.
Actul Unic european din 1987, care a facilitat crearea Pieţei Unice cinci ani mai tîâziu şi
Tratatul de la Maastricht, cu angajamentul de creare a UEM şi a uniunii politice demonstrează că
mersul către Uniunea Europeană este acum ireversibil.
În Tratatul UE, şefii de state şi de guverne au hotărât să continue dezvoltarea graduală a unei
politici externe şi de securitate comune, axată pe următoarele obiective:
 salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei uniunii,
 întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre sub toate formele sale;
 menţinerea păcii mondiale şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor cartei
ONU, ca şi a principiilor şi obiectivelor Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(CSCE) stabilită prin Actul final de la Helsinki din 1975 şi în Carta de al Paris din 1990;
 promovarea cooperării internaţionale;
 dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept şi asigurarea respectului pentru
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Politica externă şi de securitate este prin definiţie un domeniu plasat tradiţional în zona în
care statele insistă asupra păstrării suveranităţii. Datorită diversităţii statelor comunitare şi al
statutelor de putere diferite, interesele comune sunt dificil de formulat. O problemă suplimentară o
reprezintă faptul că doar unele state aparţin unei alianţe militare, în speţă NATO sau UEO, în timp
ce altele sunt state membre, dornice să-şi conserve acest statut.
Domeniile de acţiune comună definite de politica externă sunt: Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare (OSCE), politica de dezarmare şi controlul armamentelor în Europa, neproliferarea
armelor nucleare, aspectele economice ale securităţii.
Tratatul impune în mod explicit obligaţia statelor membre de a se consulta, informa şi
coordona între ele. Forumul unde au loc toate acestea este Consiliul Uniunii Europene.
Politica de securitate comună se sprijină pe structurile UEO care este privită ca o parte
integrantă a dezvoltării Uniunii Europene. Sarcina sa este de elabora şi implementa decizii şi acţiuni
ale Uniunii, care au implicaţii de securitate. Statele membre ale Uniunii Europene care sunt în
acelaşi timp şi membre UEO, au stabilit un program al viitoarei cooperări, al cărui obiectiv este de a

27
construi UEO în etape, ca pe componenta de apărare a UE, şi de a întări flancul european al Alianţei
Atlantice. Deciziile viitoare se vor lua exclusiv prin unanimitate.
Politica de apărare comună nu face până în prezent parte din politica de securitate comună:
scopul afirmat este de a dezvolta un cadru pentru formularea unei politici de apărare.
În raport cu tratatele anterioare, Maastrichtul aduce un supliment de natură politică unei
construcţii până atunci esenţialmente economică şi comercială.

3. TRATATUL DE LA AMSTERDAM
Tratatul Asupra Uniunii Europene la Articolul N prevede organizarea Conferinţei
Interguvernamentale pentru a trece în revistă problemele integrării. În prima jumătate a anului 1995,
fiecare instituţie comunitară a pregătit un Raport asupra funcţionării Tratatului UE. A doua jumătate
a anului a fost prevăzută pentru analiza posibilelor opţiuni recomandate de Grupul de Reflecţie,
prezidat de Secretarul de stat în probleme europene din guvernul Spaniei – Carlos Westerndrop.
Grupul a prezentat Raportul Consiliului European de la Madrid în decembrie 1995.
După ultimele adnotări ale documentelor în cadrul Comisiei şi al Parlamentului European,
Consiliul European de la Torino a deschis oficial lucrările Conferinţei interguvernamentale în 26
martie 1996. Obiectivele Conferinţei au fost ambiţioase şi s-au centrat pe ideea de Europă a
cetăţenilor, pe rolul Uniunii Europene pe scena internaţională, pe îmbunătăţirea funcţionării
instituţiilor şi pe perspectivele de extindere.
Consiliul European, întrunit succesiv la Florenţa (21-22 iunie 1996), Dublin (5 octombrie
1996 şi 13-14 decembrie 1996) şi neoficial la Noordwijk (23 mai 1997), a dezbătut diferite
propuneri şi abordări ale Conferinţei. Grupurile de lucru, după 15 luni de consultări Summit-uri,
propuneri, amendamente la texte etc. au redactat documentul cunoscut sub denumirea de Tratatul de
la Amsterdam, care a fost semnat la 20 octombrie 1997.
Tratatul de la Amsterdam este alcătuit din trei părţi, o anexă şi 13 protocoale, la care se
adaugă 51 de declaraţii adoptate de Conferinţa Interguvernamentală şi alte 8 declaraţii ale unor state
membre, anexate actului final.
Prima parte conţine amendamente la tratatele anterioare; partea a doua îşi propune
simplificarea tratatelor care înfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene, în scopul adaptării la

28
realităţile prezentului, şi a provocărilor previzibile ale viitorului. Ultima parte conţine clauzele
generale şi finale.

În Tratatul de la Amsterdam au fost introduse patru mari domenii:

1.  Libertate, securitate şi justiţie
Această secţiune explică garanţiile incluse  în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale,
zona de liberă deplasare a persoanelor în interiorul Uniunii şi noile reglementări privind regimul de
vize, azil şi imigrări. Secţiune se încheie cu titlul privind cooperarea în materie de criminalitate şi
condiţiile de integrare în sistemul Schengen.
2.  Uniunea şi cetăţenii săi
Sunt incluse aici şapte documente ce stabilesc îmbunătăţirile ce vor fi introduse de Tratat în
domenii ce privesc direct drepturile şi interesele cetăţenilor individuali (noţiunea de cetăţean
european, strategii comune de combatere a şomajului, tratarea în mod egal a bărbaţilor şi femeilor,
stabilirea cadrului instituţional, sănătate publică, protecţia consumatorului, standardizarea
legislaţiei).
3.  Politica externă eficientă şi coerentă
Conţine îmbunătăţirile aduse în scopul obţinerii unui rol mai important pe piaţa
internaţională a Uniunii Europene. Secţiunea economică elucidează aspectele practice ale extinderii
politicii comerciale comune, menită să includă acorduri internaţionale şi drepturile asupra
proprietăţii intelectuale.
4.  Probleme instituţionale
Secţiunea concluzionează şi explică formele instituţionale lansate de Tratatul de la
Amsterdam, în scopul extinderii Uniunii Europene: scopul şi modul de operare a procedurii co-
decizionale, în vederea întăririi rolului Parlamentului European; extinderea votului majoritar
calificat în Consiliu; structura şi modul de funcţionare a Comisiei Europene; rolul Curţii de Justiţie;
rolul mai important acordat Curţii Auditorului, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului
Regiunilor; mai mare implicare a parlamentelor naţionale în activităţile Uniunii Europene şi o mai
bună informare a acestora cu problemele comunitare; consolidarea principiului subsidiarităţii;
strânsa cooperare între ţările membre.
Secţiunea concluzionează şi explică formele instituţionale lansate de Tratatul de la
comunitare; consolidarea principiului subsidiarităţii; strânsa cooperare între ţările membre.

29
 4. TRATATUL DE LA NISA
Clarifica anumite chestiuni decurgând din Tratatul de la Amsterdam:
 directia reformei institutionale;
 extinderea, care va deveni posibila, dupa ce tratatul va fi ratificat (2002).

Principalele decizii se refera la:

 Luarea masurilor importante cu tripla majoritate: voturi în Consiliu, majoritatea absoluta a
statelor si 62% din populatie; Decizia devine astfel mai reprezentativa prin numarul populatiei, dar
si mai complexa/mai putin transparenta.
 Reponderea voturilor în Consiliul de Ministri: tarile mari au un numar egal de voturi, dar
conteaza diferit prin numarul populatiei.
 Numarul comisarilor este 1 pentru fiecare tara (din 2005, tarile mari pierd câte un comisar).
 Luarea deciziilor prin unanimitate se mentine pentru un numar important de domenii
(comertul cu anumite servicii, controlul la frontierele externe, numirea presedintelui comisiei etc.);
Se mentine dreptul de veto în chestiuni care se refera la impozitare (ex. Impozitele privind mediul),
imigrari, securitate sociala, comertul cu servicii culturale si audio-vizual, alocarea fondurilor de
coeziune.
 Se introduce procedura "cartonasului galben" (cu 4/5 voturi în Consiliul de Ministri) pentru
a sanctiona o tara care încalca principiile fundamentale ale EU.
 S-a stabilit o agenda pentru viitoare reforme. Dezbateri asupra: viitorului Uniunii Europene;
Delimitarea puterilor între UE si statele membre; Statutul Cartei Drepturilor Fundamentale;
simplificarea tratatelor; Rolul parlamentelor nationale în cadrul arhitecturii europene.

30
 CAPITOLUL II
EXTINDEREA UE PRIN INTEGRAREA
ŢĂRILOR CENTRAL ŞI EST EUROPENE

SECŢIUNEA I.
EXTINDEREA UE SPRE EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST.
STRATEGIA DE PREADERARE: CONŢINUT ŞI EVOLUŢIE

1. EVOLUŢIA RELAŢIILOR DINTRE CE/UE ŞI EUROPA

CENTRALĂ ŞI DE EST
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în
1951 între şase state europene: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda. După cinci
valuri de aderări (1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania şi
Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), UE are acum 25 State Membre şi se pregăteşte
pentru cea de a şasea extindere. Acest proces are ca scop extinderea paşnică a zonei de stabilitate şi
prosperitate către noi membri.

State candidate în acest moment: Bulgaria, Croaţia, România şi Turcia..

 1991: se semnează Acordurile Europene cu Ungaria şi Polonia;
 1993: se semnează Acordurile Europene cu Bulgaria, Cehia, România şi Slovacia;
 1994: Ungaria şi Polonia înaintează cererea de aderare la UE
 1995: se semnează Acordurile Europene cu Estonia, Letonia şi Lituania;
Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia şi Lituania înaintează cererea de aderare la UE
 1996: Cehia înaintează cererea de aderare la UE; Slovenia semnează Acordul European
şi înaintează cererea de aderare la UE
 1997: Este adoptată Agenda 2000, care are o secţiune referitoare la extinderea UE; este
prezentat punctul de vedere al Comisiei asupra lansării procesului de aderare şi asupra consolidării

31
strategiei de pre-aderare. Sunt publicate opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la
Uniunea Europeană ale ţărilor candidate, bazate pe Criteriile de la Copenhaga.
 1998: Pe 31 martie încep negocierile cu şase state candidate (Cipru, Ungaria, Polonia,
Estonia, Republica Cehă şi Slovenia)
 1998: Pe 4 noiembrie sunt publicate primele Rapoarte Anuale (privind stadiul
îndeplinirii criteriilor de aderare).
 1999: martie, Consiliul European de la Berlin adopta deciziile privind fondurile de pre-
aderare şi cheltuielile legate de aderare.
 1999: 13 octombrie, Comisia Europeană adoptă a doua serie de rapoarte anuale şi
revizuieşte parteneriatele pentru aderare.
 1999: 10-11 decembrie, Consiliul European de la Helsinki decide să deschidă
negocierile de aderare cu încă şase ţări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi
Slovacia, şi acordă Turciei statutul de ţară candidată la UE
 2000: Are loc, la Bruxelles, sesiunea de deschidere a Conferinţelor Interministeriale cu
privire la negocierile de aderare ale Maltei, României, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei şi Bulgariei.

Ţările candidate sunt atenţionate cu privire la importanţa următoarelor aspecte:

 adoptarea oficială şi aplicarea acquis-ului comunitar;
 asigurarea unei bune functionari a pieţei interne, in concordanţă cu politice Uniunii
Europene, o atenţie specială acordându-se domeniilor agriculturii, justiţiei şi afacerilor interne şi
protecţiei mediului;
 alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce priveşte relaţiile cu terţe state şi
organizaţii internationale.
De asemenea, statele candidate au primit asigurări ca fiecare cerere de aderare va fi evaluată
în funcţie de meritele proprii. Ţările candidate şi-au prezentat obiectivele strategice determinate de
aspiraţiile politice, culturale şi socio-economice în perspectiva aderării.
 2000: 8 noiembrie, Comisia Europeană adoptă o nouă serie de Rapoarte Anuale privind
progresul înregistrat de ţările candidate.
 2000: La summitul de la Nisa, din 7-11 decembrie, Statele Membre au adoptat o nouă
formulă instituţională a Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa reprezintă o premisă necesară a

32
procesului de extindere, întrucat conţine prevederi referitoare la echilibrul puterii şi procesul
decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu 27 de State Membre.
 2001: La 26 februarie Tratatul a fost adoptat de către guvernele Statelor Membre.
Tratatul va intra în vigoare după ratificarea sa de către toate parlamentele naţionale;
 2001: 13 noiembrie, Comisia Europeană adoptă Rapoartele Anuale şi reînnoieşte
Parteneriatele de Aderare.
 2002: La 1 martie are loc lansarea Convenţiei privind Viitorul Europei.
 2002: Consiliul European de la Barcelona, din 15-16 martie, s-a remarcat prin
participarea istorică a şefilor de stat sau guvern, precum şi a miniştrilor de afaceri externe şi finanţe
ai tuturor celor 13 ţări candidate, alături de omologii lor din statele membre UE.
 2003: Pe 16 aprilie zece state semnează Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria.
 2003: Consiliul European de la Salonic, din 19-20 iunie, adoptă proiectul noii Constituţii
Europene.
 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 ţări aderă la Uniunea Europeană (Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria)

2. INCERCĂRI DE MODELARE A EUROPEI

Dezbaterile privind alegerea Şi implementarea unui model de evoluţie, pentru Europa dateaz
încă din anii '60-'70. Un inventar riguros al literaturii problemei este făcut de Andrei Marga în
lucrarea „Filosofia unificării europene". Autorul trece în revistă modelele identificate pe parcursul
timpului, în paralel cu analiza premiselor adoptate şi a metodelor diferite de modelare.
    „Europa atlantizată" presupune menţinerea în continuare intactă, a moştenirii postbelice, adică
aplicarea de către statele europene a unor politici proprii, dependente fiecare în parte de Statele
Unite. Deşi este asigurată astfel bunăstarea şi securitatea, conform modelului, se va menţine
fragmentarea continentului pe entităţi naţionale, facilitând renaşterea naţionalismului, posibila sursă
de conflicte. Modelul „Europei evoluţionare" constă în acceptarea condiţiilor existente, în refuzul de
a opera schimbări, lăsând totul pe seama istoriei. „Europa parteneriatului" permanentizează statu-
quo-ul postbelic, iar statelor li se oferă posibilitatea de a recurge la alianţe în funcţie de interesele
urmărite şi pe cont propriu „Europa dezintegrată" constituită din statele existente, fără alianţe

33
semnificative este caracterizată prin instabilitate accentuată şi în consecinţă permite marilor puteri
să-şi consolideze poziţiile pe continent. O „Europă a patriilor" se considera ca este incapabilă să
asigure securitatea pe continent şi ameliorarea relaţiilor Est-Vest, pentru că se face abstracţie de
regulile care afectează suveranitatea naţională. Nici ultimul model, cel al unei „Federaţii europene
independente", nu este apreciat ca fiind satisfăcător, pentru ca realizarea unor „state unite" menţine
dilema naturii regimurilor politice şi nu rezolvă problema controlului continentului de către marile
puteri.
Cele două categorii de premise, analizate de autor, sunt premisele normative, adică
transformarea valorilor în norme, şi premisele factuale, cea ce presupune luarea în considerare a
parametrilor contextuali. În privinţa metodelor de modelare utilizate sunt amintite: „speculaţia
utopică", bazată pe imaginaţie, pe anticiparea variantelor de acţiune; „metoda realistă down to
earth", echivalentă cu explorarea realităţii, identificarea nevoilor şi formularea răspunsurilor.
Andrei Marga este de părere ca dintre toate aceste formule vehiculate, cea mai adecvată a
rămas Europa federată în forma „statelor unite ale Europei". Argumentele aduse în acest sens, sunt
principiile exprimate de Denis de Rougemont în „Atitudinea federalistă", conform cărora: „federaţia
presupune renunţarea la orice idee de hegemonie organizatoare; federalismul înseamnă a aranja un
ansamblu, şi nu a-l sistematiza; federalismul nu cunoaşte problema umanităţii, căci fiecare grup
etnic poate juca un rol care nu depinde mecanic de cifra membrilor săi sau de kilometrii pătrati pe
care-i ocupă; federaţia nu are ca scop ştergerea diversităţii naţiunilor, ci salvgardarea calităţilor lor;
federalismul presupune cultivarea complexităţii în locul simplităţii dictate de considerente
administrative; federaţia se formează din aproape în aproape, prin adeziunea persoanelor şi
grupurilor, şi exclude acţiunea unui centru".

3. DE LA COMUNITĂŢILE EUROPENE LA UNIUNEA EUROPEANĂ

    Din momentul semnării şi până la Tratatul de la Maastricht, în 1992, Tratatul CEE va
suferii ajustări în conţinut şi modificări în interpretări, determinate de natura şi fluxul evenimentelor
politice interne sşi externe:
 evoluţia sistemului instituţional al comunităţii;
 noi competenţe în luarea deciziilor şi fuziunea executivelor comunităţilor;
 extinderea comunităţilor prin aderarea de noi state membre;

34
  lărgirea sferei de acţiune la noi domenii şi completarea sistemului de cooperare economică
cu problemele de politică externă (Actul Unic European, din 1986).

    Chiar dacă, isi făceau simtiţă prezenţa primele semne de prosperitate economică, evoluţia
de la un proces de integrare economică spre UE se găsea sub incidenţa factorului politic. Marea
confruntare, ce se manifesta în plan politic, avea ca subiect organizarea constituţională a Europei,
in privinţa căreia se formaseră două viziuni. Una a europenilor, susţinută de generalul de Gaulle,
care condamna "anumite organisme, mai mult sau mai puţin extranaţionale, care au valoarea lor
tehnică, dar nu au şi nu pot avea autoritate şi prin urmare, eficacitate politică". Statele sunt
"singurele entităţi care au dreptul să ordone şi puterea de a fi ascultate. În susţinerea Europei
statelor, a posibilităţi unei construcţii cel mult confederale, se atacau componentele Europei
comunitare, considerate "o figuraţie de executiv, o figuraţie de legislativ şi o tehnocraţie în mare
parte străină, un aeropag tehnocratic, apatrid şi iresponşabil"
    Adepţii celeilalte viziuni, respectiv Europa supranaţionala, erau ferm convinsi de
superioritatea construcţiilor supranaţionale asupra cooperării interstatale tradiţionale.
    "Europa europenilor" este opusă în acest mod "Europei atlantice", pentru faptul, că
singurul reper politic stabil era considerat statul naţional, idee opusă federalizării atlantice.
Preşedintele francez explica: "Europa integrată, cum se spune, unde nu va exista politica, va
depinde de cineva din spatele ei şi care va avea o politică a sa. Va exista un federator, dar unul care
nu va fi european".8 Aceasta explicaţie, formulată în mai 1962, a fost un răspuns dat SUA în
privinţa iniţieri unei politici de înglobare a ansamblului european (discursul preşedintelui Kennedy,
Philadelphia, iulie 1961). Politica de "partnership," propusă, avea ca obiectiv crearea unei zone de
liber schimb în regiunea Atlanticului. Raspunsul francez merge mai departe astfel încât cererea
Marii Britanii, de a intra în Piaţa Comună, este respinsă de două ori, in 1963 şi 1967, pe motivul că
ar putea reprezenta "calul troian al americanilor în Europa".

35
 SECŢIUNEA II.
EVOLUŢIA PROCESULUI DE ADERARE
 Comunicatul Comisiei din august 1990 propune înlocuirea acordurilor economice limitate,
încheiate în mod individual cu statele din Europa de Est, cu Acordurile Europene (sau de Asociere).
Cadrul de desfăşurare al acestora includea dialogul politic, comerţul liber, cooperarea economică,
culturala şi financiară, instituţii ale asocierii. Semnarea Acordurilor Europene cu Ungaria,
Cehoslovacia şi Polonia a avut loc în 1991, cu România şi Bulgaria în 1993.
Problema viitoarei lărgiri a Comunităţii a fost dezbătuta în cadrul Consiliului European de la
Lisabona din iunie 1992. Concluziile cuprindeau şi referiri la aderarea ţărilor asociate, semnificativ
fiind în acest sens paragraful următor: „cu privire la relatiile cu Centrul şi Estul Europei …
cooperarea va fi sistematic focalizată pe asistarea eforturilor acestora (a ţărilor asociate) în
pregătirea procesului de aderare la Uniunea Europeana, lucru pe care şi-l doresc". Documentul
întocmit de Comisie pentru Consiliul European de la Edinburgh, din decembrie 1992, intitulat
„Către o nouă aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei" preciza condiţiile pentru aderare şi
faptul că nu se poate stabili o agenda a procesului de aderare.
Mutaţia fundamentală este surprinsă în invitaţia lansată cu ocazia Summit-ului de la
Copenhaga din iunie 1993, intitulat „Către o aderare mai rapidă a ţărilor Central şi Est-Europene".
structurată pe patru capitole: o Arie Politică Europeană, îmbunătăţirea accesului pe piaţa
comunitară, crearea asistenţei comunitare efective şi integrarea economica rapidă. Capitolul întâi
continea propunerea conform căreia: „Consiliul European ar trebui să confirme într-un mesaj politic
clar angajamentul de susţinere a parteneriatului în cadrul Uniunii Europene încheiat cu semnatarii
Acordului European doar în momentul în care aceştia sunt în măsură să satisfacă condiţiile cerute".
Ca urmare a acestei decizii şi-au depus candidatura: Ungaria - 31 martie 1994, Polonia - 5 aprilie
1994, România - 22 iunie 1995, Slovacia - 27 iunie 1995, Letonia - 31 octombrie 1995, Estonia - 24
noiembrie 1995, Lituania - 6 decembrie 1995, Bulgaria - 14 decembrie 1995, Cehia - 17 ianuarie
1996 si Slovenia - 10 iunie 1996. Au fost încheiate acorduri de parteneriat şi cooperare cu alte foste
ţări comuniste: Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia.
  Comisia a avizat favorabil demararea negocierilor de aderare cu cinci dintre state, începând
cu 31 martie 1998: Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovenia. O singura ţară, Slovacia, a fost
respinsă din cauza criteriului politic, considerându-se ca statul de drept şi democratia nu sunt
înradăcinate şi că nu este asigurată protecţia minorităţilor. Pentru celelalte ţări s-a apreciat că există

36
progrese care trebuie facute şi că trebuie insistat pe problemele minorităţilor. De fapt, criteriile
afirmate la Consiliul de la Copenhaga şi care au stat la baza diferenţierii statelor au fost: politice -
instituţii stabile care sa garanteze democraţia. Primatul dreptului, drepturile omului, respectul
minorităţilor şi protecţia lor; economice - existenţa unei economii de piaţa viabilă, apta să facă faţă
forţelor concurenţiale din Piaţa Comună si să-şi asume obligaţiile uniunii economice şi monetare;
acquis-ul - presupune reluarea acquis-ului comunitar, aşa cum există în momentul aderării.
„Acordurile de Asociere au pus piatra de temelie a fundamentului juridic al parteneriatului;
la Copenhaga s-a subliniat obiectivul aderării la Uniune, iar la Essen s-au pus bazele strategiei de
aderare a ţărilor asociate". Strategia de preaderare trebuia să includă, în lumina concluziilor
Summit-ului de la Essen, din decembrie 1994 principalele probleme necesar a fi rezolvate
pentru promovarea aderării:
 s-au stabilit etapele derulării parteneriatului structurat. Preşedinţia Consiliului trebuia să
stabilească anual o agendă a Consiliului de Asociere;
 s-a decis că toate ţările asociate să se alinieze declaraţiilor, demersurilor şi acţiunilor
comune în contextul Politicii Externe şi de Securitate comună;
 a fost promovat un studiu privind dezvoltarea relaţiilor în domeniul agricol dintre U.E. şi
ţările asociate în perspectiva aderării;
 s-a adoptat o strategie referitoare la utilizarea instrumentelor politicii comerciale.
    Scopul strategiei de preaderare era alinierea la acquis-ul comunitar prin concentrarea
ajutorului pe nevoile proprii fiecărui candidat şi adoptarea unui program national de integrare, supus
unui calendar precis şi axat pe domenii prioritare. Ajutorul financiar al U.E. urma a fi acordat sub
forma convenţiilor anuale de fiintare, subordonate realizării anumitor obiective. De exemplu, peste
25% din fondurile Programului PHARE s-a decis să fie utilizate în investiţiile de infrastructură.
    Tot la Essen a fost acceptată propunerea franceză, de realizare a unui Pact pentru Stabilitate, care
a condus la semnarea unor noi acorduri cu ţările asociate referitoare la tratamentul minorităţilor. Se
dorea ca aceste ţări să nu aducă în U.E. problemele nerezolvate privind minorităţile şi frontierele.
După Conferinţa de la Paris din martie 1995, responsabilitatea pentru Pact a fost transferată
O.S.C.E.-ului.
    Pe baza strategiei elaborate la Essen, Comisia a redactat, iar Consiliul European de la
Cannes, din iunie 1995 a aprobat Carta Alba, care oferă imaginea de ansamblu a legislaţiei
comunitare după care ţările asociate ar trebui să-şi armonizeze legislaţia internă. În aceasta sunt

37
identificate măsurile pentru fiecare sector al pieţei şi sunt sugerate secvenţele în care ar putea fi
realizate. Carta Alba constituie un ghid pentru ţările asociate privind adoptarea progresivă a
legislaţiei şi stabilirea structurilor necesare implementării ei conform cerinţelor viitoarei participări
la piaţa internă, fixează ritmul adoptării măsurilor şi stabileste „programul pieţei unice" adaptat
priorităţilor reformei economiei ale fiecărei ţări.
ÎIn scopul materializarii recomandarilor cuprinse în Carta Alba, Comisia a propus un set de
acţiuni de urmat:
    a) Comisia - să transmită ţărilor asociate conţinutul Cartei şi concluziile Consiliului:
 să desfăşoare consultări cu fiecare ţară asociată în parte pentru stabilirea programelor
naţionale vizând toate aspectele cuprinse in Carta Alba;
 să se înfiinţeze „Oficiul pentru Schimbul de informaţii privind Asistenţa Tehnică" şi
iniţierea unui nou program multinaţional PHARE;
 să furnizeze asistenţă tehnică şi să monitorizeze evoluţiile în materializarea
recomandărilor Cartei Albe;
 să informeze periodic statele candidate despre schimbările intervenite în legislaţia
pieţei interne;
 să analizeze oportunitatea şi să demareze extinderea programelor în curs de
desfăşurare în uniune;
 să menţină dialogul politic şi să dezvolte relaţiile cu instituţiile uniunii;
 să inainteze rapoarte periodice cu privire la evoluţiile înregistrate.
    b) Ţările asociate au fost îndrumate:
 să identifice problemele legate de implementarea recomandărilor Cartei Albe;
 să întocmească programe naţionale pentru implementarea recomandărilor;
 să evalueze împreună cu Comisia stadiul armonizării legislaţiei şi asistenţa necesară pentru
adaptarea la cerinţele formulate;
 să utilizeze eficient facilităţile oferite de Biroul pentru Schimbul de Informaţii asupra
Asistenţei Tehnice.
    c) Statele membre se angajau să puna la dispoziţie servicii de consultanţă, să furnizeze
informaţii despre asistenţa acordată şi să-şi coordoneze eforturile pentru asigurarea sprijinului
necesar prin mecanismele convenite.

38
    „Pachetul de măsuri - Agenda 2000" discutat în cadrul Consiliului European de la Madrid
din iulie 1997 indica, calea de urmat pentru realizarea aderării. Împreună cu documentul „Opiniile
Comisiei", statuează faptul că statutul de membru al U.E. presupune ca ţara candidată să
dovedească: stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, puterea legii, drepturile omului,
respectul şi protecţia minorităţilor; existenţa unei economii de piaţa funcţionale şi capacitatea de a
face faţă competiţiei din piaţa U.E.; capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din aderarea la
uniunea politică şi economică. Costul extinderii este estimat la aproximativ 75 mrd. ECU. În ce
priveşte estimarea duratei negocierilor de aderare, aceasta este greu de prognozat, datorită
complexităţii şi diversităţii problemelor, specifice fiecărui candidat în parte. Practica a demonstrat
acest lucru: negocierile pentru aderare cu Austria, Suedia şi Finlanda au durat 13 luni, pe când cele
cu Spania şi Portugalia, 7 ani.
    Sursele pentru realizarea asistenţei financiare de care beneficiază ţările din Europa
Centrală şi de Est sunt: bugetul PHARE care a fost planificat pentru perioada 1995-1999 la 6.693
unitare ECU; Banca Europeană de Investiţii; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
împrumuturi ale U.E.; programe de asistenţă bilaterală ale statelor membre; sisteme de asigurări de
credit bilaterale şi garanţii de investiţii; F.M.I.; Banca Mondială.
    Consiliul Europei a stabilit ca pentru transpunerea obiectivelor din Agenda 2000, se cere a
se aloca anual, până în 2006, 3,1 mld. EURO pentru implementarea programelor de preaderare,
repartizate astfel: instrumente structurale – 1.040, program PHARE – 1560 şi instrumente agricole –
520.
    Împrumuturile acordate de Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare ţărilor
candidate la aderarea la U.E. (milioane euro) au fost în anul 1999 astfel: Cehia – 237, Polonia –
187, România – 151, Ungaria – 143, Slovacia – 95, Slovenia – 45, Bulgaria – 35.
    Dupa summit-ul de la Feira, din Portugalia, din iunie 2000, preşedintele Comisiei
Europene, Romano Prodi, a declarat: „Vreau să evit crearea unui nou Zid al Berlinului … nu trebuie
să mai construim niciodată un nou Zid al Berlinului, iar extinderea este un factor foarte important
pentru a ne asigura că acest lucru nu se va mai intâmpla …vreau să ne asiguram că extinderea este
făcută cum se cuvine şi cât mai repede posibil …, dar în anii ce vor urma vom avea nevoie de
sprijinul opiniei publice şi de cel al guvernelor naţionale pentru ca extinderea să fie un succes".
    Totuşi, pe agenda U.E. figurează acum ca priorităţi nu lărgirea spre Est, ci construcţia
politica, diplomaţia şi securitatea comună, problema imigraţiei. Deşi iniţial, previziunile privind

39
admiterea în UE a primelor state candidate din Est erau pentru 2002 sau 2003 (ţările acceptate la
Luxemburg), responsabilii uniunii estimează că operaţiunea va fi amânată cu cel putin 2-3 ani.    La
reuniunea şefilor de state şi de guverne ai U.E. de la Biarritz, din 13-14 octombrie 2000, un
principiu profund disputat a fost acela al „integrării sporite" (o alta formulare a „Europei cu doua
viteze") care să permită existenţa unui fel de nucleu european, format dintr-un grup restrâns de state
mai avansate în adoptarea reformelor comunitare. Principiul a fost contestat atât de Marea Britanie,
cât şi de statele nordice.
   Prestigiosul politolog Z. Brzezinski analizeaza în revista The Naţional Interest, raporturile
viitoare dintre S.U.A. şi Europa în contextul procesului de largire a U.E. şi formulează un „decalog
al dezvoltării şi perspectivelor Europei" (din „Lumea Magazin" nr. 12/2000):
1. – ideea de Europa exprimă mai mult o utilitate decât o convingere;
2. – U.E. nu va deveni o altă America, ci doar o Elveţie scrisă cu majuscule;
3. – europenii nu văd în antiamericanism un motor al unificării lor;
4. – unificarea este un proces birocratic şi nu creează o adevarată uniune;
5. – lărgirea U.E. va intra fără îndoială în conflict cu orice adâncire a unificării;
6. – la baza lărgirii U.E. stau raţiunile demografice şi economice;
7. – o federaţie de state, care constituie un nucleu al Europei şi care decide pentru toţi
ceilalţi în materie de politică externă, nu este viabilă din punct de vedere politic;
8. – o lărgire graduală şi o unificare birocratică, va duce la o uniune economică doar , nu şi
la o uniune politică;
9. – este puţin probabilă realizarea unei autonomii militare de catre U.E.;
10. – U.E. se va prezenta pe plan mondial ca un nou tip de identitate politică, dar cu
influenţă de natură economică ţi financiară.

1. EXTINDEREA COMUNITĂŢII
 Noul preşedinte al Franţei, ales în 1969, Georges Pompidou, va declara la prima conferinţă
de presă: "ne straduim în primul rând să trecem la perioada definitivă. Acest lucru are prioritate,
între preocupările noastre .. în al doilea rând aprofundarea vieţii comunitare, folosind noile politici
comunitare …; în sfârşit, lărgirea Comunităţilor, după o pregătire comună serioasă a Celor Şase".

40
     În replică, cancelarul Willy Brandt va enumera raţiunile lărgirii: "o amânare a examinării
acestei probleme ar paraliza viaţa comunitară; o Comunitate lărgită ar fi mai capabilă să-şi menţină
poziţia şi să-şi asume responsabilităţi mondiale; lărgirea este mai necesară ca oricând în această
perioadă a apropierii între Est şi Vest".
    În comunicatul final al summit-ului de la Haga din 1-2 decembrie 1969 se stabileşte un
nou cadru pentru procesul comunitar: finalizarea, aprofundarea şi extinderea.
    Finalizarea exprima "voinţa de a trece de la etapa de tranziţie la cea definitivă în
Comunitatea Europeană", adică, perfecţionarea politicii agricole comune, rezolvarea problemelor
privind resursele Comunităţii şi puterea de control a Parlamentului European. Prin decizia 729/21
aprilie 1970 a Consiliului se stabileşte : contribuţiile financiare ale statelor membre sunt înlocuite cu
resursele comunitare proprii, provenite din dreptul de vamă şi 1 % din TVA; Parlamentul European
va exercita puterea sa de control şi de decizie asupra a aproximativ 3,8% din bugetul comunitar şi
cheltuielile administrative.
    Aprofundarea viza elaborarea, în cursul anului 1970, a unui plan pe etape în vederea
creării unei uniuni economice şi monetare. Preşedintele guvernului luxemburghez, în cadrul "
Planului Werner" defineşte ca obiectiv ideal înlocuirea monedelor naţionale cu o monedă comună.
Până atunci, monedele naţionale rămâneau interschimbabile după o paritate fixă.
    Decizia din 21 martie 1972 fixează limitele, permise fluctuaţiilor monedelor europene, la
2,25 ("sarpele monetar european"). Planul presupunea o politică economică de ansamblu şi
stabilirea unui centru comun de decizie, pentru politica economică, şi a unui sistem comunitar al
băncilor centrale. El va servi ca fundament în realizarea unei uniuni economice şi monetară.
   În privinţa extinderii, documentul final al Conferinţei de la Haga preciza: "atâta timp cât
statele candidate acceptă tratatele şi finalităţile lor politice, deciziile intervenite după intrarea în
vigoare a tratatelor precum şi opţiunile luate, şefii de state şi de guverne şi-au dat acordul pentru
deschiderea negocierilor între Comunitate, de o parte, şi statele candidate, de cealaltă parte". Regula
de baza, ce urma a fi aplicată era: candidaţii să accepte tratatele şi aşa numitul "aquis
communantaire" şi să se stabilească o perioadă de tranziţie, pentru ca statele care vor adera să se
adapteze condiţiilor comunitare. După dezbateri, Consiliul a stabilit următoarele condiţii: acceptarea
tratatelor şi finalităţilor lor politice, a deciziilor de orice natură intervenite de la intrarea în vigoare a
tratatelor şi opţiunile de dezvoltare; purtarea negocierilor asupra stabilirii măsurilor de tranziţie şi
nu asupra modificării regulilor existente; măsurile de tranziţie vor fi limitate în timp şi însoţite de un

41
calendar precis; progresele în domeniul politicii agricole trebuie să fie paralele; în domeniul
schimburilor, perioada de tranziţie va fi aceeaşi pentru toţi; diferitele tratate de aderare vor intra în
vigoare la aceeaşi dată; este însuşit principiul responsabilităţii faţă de ţările în curs de dezvoltare.
    Pe 30 iunie 1970 se deschid la Luxemburg negocierile cu ţările candidate, negocieri axate
în principal asupra perioadei de tranziţie necesare adaptării la sistemul economic comunitar.
Tratatele de adeziune la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei sunt
semnate pe 22 ianuarie 1972 şi vor fi aplicabile începând cu 1 ianuarie 1973.
   Ratificarea tratatelor va demonstra complexitatea procesului de integrare.
    Danemarca ratifică tratatul prin referendum, la 26 septembrie 1972 cu 63,5% voturi pentru şi
36,5% contra. O situaţie deosebită apare in 1982, când Groenlanda se retrage din comunitate. La
data ratificării tratatului, insula era provincie daneză, dar din 1979 obtine un statut aparte, de
teritoriu autonom ataşat coroanei daneze. Atitudinea insularilor se explică prin interesul strategic
manifestat de americani (baza militară din Thule) şi speranţele în vânzarea drepturilor de pescuit în
apele teritoriale.
    Irlanda ratifică tratatul de adeziune la Comunităţile Europene prin referendumul din 10
mai 1972 cu 68% voturi pentru şi 32% contra.
    În Marea Britanie a fost legiferat Actul Comunităţilor Europene, votat în Camera
Comunelor la 13 iulie 1972: 301 voturi în favoarea aderării şi 284 voturi împotrivă. Ulterior,
britanicii vor beneficia însă de două runde de negocieri. Subiectul primei etape, din 1974, îl
constituie importul de brânză din ţările extracomunitare şi de unt neozeelandez, diminuarea PIB-
ului şi a standardelor de viaţă. Referendumul privitor la rămânere în CEE trece în iunie 1975 cu
67,7 % voturi pentru. A doua etapă, 1979, se axează pe chestiunea bugetară: "se reuneau interesul şi
doctrina; Anglia importând mult din alte ţări, vărsa sume substanţiale, dar, ţară puţin agricolă,
beneficia într-o maniera limitată de susţinerea Comunităţii". Problemele sunt rezolvate printr-un
acord al Consiliului (1984, Foutainebleau). Contributia britanică este redusă, iar în cadrul acţiunilor
comunitare în regiuni defavorizate, Ţara Galilor şi nord-vestul Angliei primesc contribuţii
suplimentare.
    În ratificarea tratatului Norvegia va furniza o surpriză. La referendumul organizat,
norvegienii se vor opune: 46,7% voturi pentru, 53,3% voturi contra (26 septembrie 1972). Alinierea
la condiţiile comunitare nu corespundea cu interesul agricultorilor, subventionaţi cu aproximativ
77% din venitul agricol şi cu politica în domeniul pescuitului, unde realiza jumatate din producţia

42
de peşte a statelor comunitare luate la un loc. Prin urmare, norvegienii sunt primii care refuză
integrarea şi o vor mai face odată în anii ’90. Vor incheia în schimb un acord de liber schimb cu
Comunitatea lărgită în mai 1973.
   Grecia la 12 iunie 1975, Portugalia la 28 martie 1977 şi Spania la 28 iulie 1977 îşi vor
depune candidatura la CEE.
  Încă din 1961 Grecia beneficia de un acord de asociere cu Piata Comuna. Tratatul de
aderare se va semna la 29 mai 1979 şi va intra în vigoare la 1 ianuarie 1981. Acesta cuprindea: o
perioadă de tranziţie de 5 ani pentru alinierea preţurilor la produsele agricole; eliminarea drepturilor
de vamă în 5 ani; libera circulaţie a persoanelor după 7 ani; beneficierea de Fondurile structurale ale
comunităţii.
    Spania intra în CEE la 1 ianuarie 1986, chiar dacă pe perioada negocierilor se
inregistrează o reducere a creşterii economice, inflaţie, şomaj (22% in 1985), degradare a balanţei
de plăţi.
    La finalizarea procesului de extindere CEE devine cea mai mare putere comercială a lumii
şi îşi va ridica prestigiul politic în organizaţiile internaţionale. În 1986, dupa ultima extindere, va
avea un spaşiu economic cu 320 milioane de cumpărători si o suprafaţă agricolă de 134,2 milioane
km2. Relaţiile comunitare se vor extinde prin Marea Britanie cu statele din Commonwealth şi prin
Spania şi Portugalia cu America Latină.

Cum se desfăşoara negocierile?

Procedura de desfăşurare a negocierilor a fost stabilită în 1997. Sesiunile au loc la nivel de
miniştri sau adjuncţi (reprezentanţi permanenţi) pentru Statele Membre, respectiv
ambasadori sau negociatori-şefi pentru ţările candidate.
Ritmul negocierilor depinde de nivelul de pregătire al fiecărei ţări candidate şi de
complexitatea problemelor care trebuie rezolvate. Din acest motiv, nu se poate estima în avans
durata fiecărei negocieri.
Comisia Europeană propune poziţiile comune de negociere ale UE pentru fiecare capitol
referitor la aspectele care ţin de sfera comunitară.
Poziţiile de negociere sunt aprobate în unanimitate de către Consiliul Uniunii Europene.
Rezultatele negocierilor sunt încorporate într-un tratat de aderare. Acesta este trimis Consiliului
pentru aprobare şi Parlamentului European pentru avizare. După semnare, tratatul de aderare este

43
trimis statelor membre şi ţării/ţărilor candidate pentru ratificare, ceea ce, în unele cazuri, impune
organizarea de referendumuri. Tratatul intra în vigoare, iar ţara candidată devine stat membru,
la data aderării.
Datele înaintarii cererilor oficiale de aderare la UE
Turci 14.04.1987
a:

Cipru 03.07.1990
:

Malta 16.07.1990
:

Unga 31.03.1994
ria:

Polon 05.04.1994
ia: 

Roma 22.06.1995 
nia: 

Slova 27.06.1995
cia:

Leton 13.10.1995
ia:

Eston 24.11.1995
ia:

Litua 08.12.1995
nia:

Bulga 14.12.1995
ria: 

Republica 17.01.1996
Cehă:

44
 Slove 10.06.1996
nia: 
 
La 1 mai 2004, Cehia, Cipru, Estonia, Malta, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia
şi Ungaria au devenit State Membre ale Uniunii Europene. Bulgaria şi Romania şi-au stabilit ca data
a aderării, anul 2007.

2. ASPECTE ALE PROCESULUI DE ADERARE LA U.E.

În baza tratatului de fuziune a comunităţilor, din 1965, aderarea la Comunitatea Economică
Europeană implică şi aderarea la celelalte două comunităţi. După Tratatul asupra Uniunii Europene
din 1992, a fost instituită o procedura unică de aderare, care este valabilă pentru toate instrumentele.
Un stat candidat pentru aderare trebuie să îndeplinească, în primul rând, două
condiţii principale. Să posede „calitatea de stat european", avându-se în vedere criteriul strict
geografic, pentru faptul ca U.E. include organizaţii regionale a căror state membre trebuie să fie
europene. Este motivul pentru care in 1987 a fost respinsă candidatura Marocului. Respectarea
principiilor fundamentale ale U.E., constituie cel de-al doilea tip de condiţie, ceea ce face ca decizia
admiterii unui stat să fie o decizie politică. Articolul F. al T.M., completat cu art.6 din T.A.
precizează ca Uniunea este fondată pe principiul libertăţii, democraţiei respectului drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, ca şi pe principiul statului de drept, valori comune ale statelor
membre. Articolul 49 din T.A. afirmă că pot deveni membre statele europene care îndeplinesc
principiile din art.6.
Teoretic, putem vorbi de două faze ale procedurii de aderare: procedura comunitară,
conform căreia cererea de aderare a unui stat trebuie să primească avizul Consiliului, în urma
exprimării votului prin umanitate şi după exprimarea acordului de către Parlamentul european;
procedura internaţională care presupune încheierea unui acord intre statul candidat şi statele
membre în cadrul unei conferinţe internaţionale, acord ce se regăseşte în actul de aderare ce
urmează a fi ratificat de statul candidat şi statele membre. În practică se manifestă însă o accentuată
intrepătrundere între cele două proceduri. După primirea cererii de aderare, este analizată
oportunitatea candidaturii de către statele membre. În acelaşi timp, comisia prezintă avizul
preliminar, motivat, iar Consiliul formulează concluziile. Un aviz favorabil înseamnă deschiderea
negocierilor pentru aderare şi trecerea la urmatoarea etapă, in care statele membre adoptă o pozitie

45
comună în cadrul Consiliului, poziţie care va sta la baza negocierilor până la aderare. Decizia de
admitere emisă de Consiliu înaintea semnării acordului se fundamentează pe avizul formal al
Comisiei.

CAPITOLUL III
ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

Romania este prima tara din Europa Centrala si de Est care a derulat relatii oficiale cu
Comunitatea Europeana. Cele doua parti au semnat un acord prin care, in 1974, Romania era
inclusa in Sistemul Generalizat de Preferinte, iar in 1980 Acordul asupra Produselor Industriale.
Relatiile diplomatice ale Romaniei cu Uniunea Europeana dateaza din 1990. In 1991 a fost
semnat Acordul privind Comertul si Cooperarea, ca urmare a reorientarii Romaniei catre valorile
democratice. Acordul European a intrat in vigoare pe 1 februarie 1995, dupa ce prevederile
comerciale intrasera deja in vigoare in 1993, printr-un “Acord Provizoriu”.
Romania depune cererea de a deveni membra a Uniunii euorpene in 22 iunie 1995. In iulie
1997, Comisia Europeana publicata “Opinia asupra Cererii Romaniei de a deveni membru al UE”,
iar in anul urmator este produs un “Raport periodic privind progresele inregistrate de Romania in
vederea aderarii” . In cel de al doilea “Raport periodic” asupra Romaniei, publicat in octombrie
1999, Comisia recomanda inceperea negocierilor cu Romania, in anumite conditii, printre care
imbunatatirea situatiei copiilor institutionalizati si elaborarea unei strategii economice pe termen
mediu. Rapoartele periodice sunt publicate anual.

46
 Urmare a Deciziei Consiliului European din Decembrie 1999 de la Summit-ul de la
Helsinki, negocierile pentru aderare au inceput cu Romania in februarie 2000 (tot atunci au inceput
negocierile si cu Malta, Slovacia, Lituania, Letonia si Bulgaria). Pentru a sprijini Romania in
eforturile de pregatire in vederea aderarii la UE, in 2002 Comisia Europeana a elaborat “Foaie de
parcurs pentru Bulgaria si Romania - Comunicare a Comisiei catre Consiliu si Parlamentul
European”.
In iunie 2003, negocierile de aderare pentru 19 din cele 31 capitole ale acquis-ului sunt,
deja, inchise provizoriu. Negocierile cu alte 11 capitole sunt in curs. Romania doreste sa obtina
calitatea de membru a Uniunii Europene in 2007.

SECŢIUNEA I.
CADRUL INSTIŢUTIONAL AL RELAŢIILOR UE – ROMÂNIA

1. CADRUL INSTITUŢIONAL AL COORDONĂRII PROCESULUI DE

PREGĂTIRE PENTRU ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Acordul European instituind o asociere între România pe de o parte, şi Comunităţile
Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.
Cadrul dialogului instituţionalizat între cele două părţi a fost stabilit la două niveluri:
- parlamentar;
- executiv.

1. La nivel parlamentar, dialogul România - Uniunea Europeană se desfăşoară prin

intermediul Comitetului Parlamentar de Asociere România - Uniunea Europeană. El reprezintă un
forum în care membri ai Parlamentului României şi ai Parlamentului European se întalnesc şi fac
schimb de idei. Comitetul Parlamentar are în componenţă sa membri ai Parlamentului României şi
ai Parlamentului European, iar reuniunile sale se desfăşoară de două ori pe an, la Bucureşti,
respectiv Bruxelles. Părţile implicate participă cu cate doisprezece membri, conducătorii
delegaţiilor asigurand în acelaşi timp şi co-presedinţia Comitetului Parlamentar de Asociere.

47
Comitetul funcţionează potrivit propriilor reguli de procedură, care prevăd şi modul de desfăşurare
a reuniunilor.
Reuniunile se închid prin adoptarea şi semnarea unui document final, cu titlu de
recomandare, document cu valoare politică. Acesta este înaintat în acelaşi timp Guvernului
României şi instituţiilor comunitare. Documentul se considera adoptat prin votul majorităţii fiecărei
părţi participante la reuniune.
Având în vedere importanţa procesului de integrare europeană, la nivelul Parlamentului
României funcţionează Comisia pentru Integrare Europeană. Atribuţiile acestei comisii acoperă un
domeniu vast al procesului, de la problemele de armonizare a legislaţiei româneşti cu legislaţia
comunitară până la stabilirea strategiei şi priorităţilor în domeniul integrării europene. În realizarea
acestor deziderate Comisia pentru Integrare Europeană a Parlamentului colaborează cu comisiile de
politică externă ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
2. La nivel executiv, dialogul instituţional între România şi Uniunea Europeană se
desfăşoară la nivelul Consiliului de Asociere şi al Comitetului de Asociere. Acesta din urmă asistă
Consiliul de Asociere în îndeplinirea sarcinilor sale. Discuşiile se desfăşoară la nivel bilateral,
Comitetul de Asociere fiind format din reprezentanţi ai Guvernului României, pe de o parte, şi
reprezentanţi ai Consiliului Comunităţilor Europene şi membri ai Comisiei Europene pe de altă
parte.
Reuniunile acestui organism se desfăşoară anual, de regulă în luna octombrie, alternativ în
capitala României şi la Bruxelles. Prin regulile sale de procedură, Consiliul de Asociere stabileşte
îndatoririle Comitetului de Asociere, inclusiv pregătirea şedinţelor Consiliului de Asociere şi modul
de funcţionare a Comitetului.
Subcomitetele de Asociere, care au o procedură de desfăşurare asemănătoare Comitetului de
Asociere, analizează punctual domeniile care fac obiectul Acordului de Asociere. În cadrul
reuniunilor fiecărui subcomitet sunt discutate problemele legate transpunerea în legislaţia naţională
a acquis-ului comunitar, dezvoltarea instituţională precum şi raporturile România – UE apărute ca
urmare a aplicării.

Acordului de Asociere. Având în vedere monitorizarea şi implementarea întregului acquis

comunitar, în funcţie de problematica fiecărui domeniu de activitate, s-au structurat următoarele
subcomitete:

48
  Subcomitetul 1 - Agricultură şi Pescuit;
 Subcomitetul 2 – Piaţa internă;
 Subcomitetul 3 – Comerţ, Industrie Produse CECO;
 Subcomitetul 4 – Aspecte economice şi monetare, Circulaţia capitalurilor şi Statistică;
 Subcomitetul 5 – Inovaţie;
 Subcomitetul 6 – Transport, Protecţia mediului, energie (inclusiv Reţele Trans-Europene);
 Subcomitetul 7 – Dezvoltare regională, Ocuparea forţei de muncă şi politici sociale;
 Subcomitetul 8 – Vama, Droguri, spălarea banilor;

Cadrul instituţional al coordonării procesului de pregătire pentru aderarea la Uniunea

Europeană
Ministerul Integrării Europene are misiunea de a aşi asigura fundamentarea şi coordonarea
procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, precum şi conducerea
negocierilor de aderare. Printre cele mai importante atribuţii:
 coordonează relaţiile ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale române cu instituţiile Uniunii Europene şi cu statele membre ale acesteia în procesul de
aderare a României la Uniunea E uropeană;
 asigură, sprijină sau coordonează, după caz, îndeplinirea obligatiilor care decurg din
dispozitiile Acordului european;
 conduce şi coordoneazã activitatea Delegaţiei naţionale pentru negocierea aderării României
la Uniunea E uropeană, precum şi procesul negocierilor de aderare în ansamblul său, prin corelarea
acţiunilor sale specifice cu ministerele şi cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice;
 fundamentează şi coordonează procesul de pregătire a aderării României la Uniunea
Europeană, îndeplinind următoarele atribuţii specifice;
 programează, coordonează şi monitorizează utilizarea asistenţei financiare nerambursabile
acordate României de Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia şi îndeplineţte rolul de
coordonator naţional al asistenţei în relatia cu Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia,
asigurând. (Organizarea şi functionarea sunt reglementate prin HG 734/2003);

49
  Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană Comitetul este un organism fără
personalitate juridică, care funcţionează în subordinea directă a primului-ministru. Obiectivul
principal este asigurarea coordonării procesului de pregătire pentru aderare, în planul pregătirii
sectoriale, al demersurilor politico-diplomatice şi al strategiei de comunicare internă şi externă.
Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană este format din ministrul afacerilor externe,
ministrul integrării europene, ministrul finanţelor publice, ministrul pentru coordonarea
Secretariatului General al Guvernului şi negociatorul-sef al României cu Uniunea Europeană. În
funcţie de problemele aflate în dezbatere, la şedintele Comitetului Executiv pentru Integrare
Europeană pot participa miniştri cu atribuţii sectoriale.Comitetul Executiv pentru Integrare
Europeană se întruneşte săptămânal sau ori de câte ori este necesar.

Instituţiile participante la procesul de integrare europeană colaborează prin dialog

instituţionalizat la cel mai înalt nivel, respectiv prin Comitetul Interministerial pentru Integrare
Europeană care coordonează, analizează şi dezbate documentele elaborate de instituţiile cu
responsabilitãţi privind aderarea la Uniunea Europeană. Comitetul Interministerial este format din
reprezentaţii ministerelor şi ai altor instituţii, la nivel de conducere (secretari sau subsecretari de stat
pentru integrare europeană şi relaţii externe, presedinţi), iar la întâlnirile sale (de regulă o dată pe
lună) pot fi invităţi miniştri, reprezentanţi ai Parlamentului sau Preşedinţiei, ai partenerilor sociali,
ai societăţii civile, etc. Ministrul integrării europene este preşedintele acestui Comitet.

La nivelul ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale şi al

prefecturilor s-au înfiinţat direcţii/departamente pentru integrare europeană, direct subordonate
conducătorului instituţiei respective. Se realizează astfel descentralizarea activităţii de integrare
europeană prin angajarea responsabilităţii organelor administraţiei publice centrale şi ale organelor
Guvernului în teritoriu.

Institutul European din Romania este o instituţie publică infiinţată cu scopul de a asista
administraţia publica, mediul de afaceri şi societatea civilă în procesul de constientizare şi asumare
a exigenţelor implicate de procesul de preaderare şi integrare a României în Uniunea Europeană.
Activitatea Institutului este structurată pe trei axe principale – cercetare, formare în afaceri
europene şi traducerea acquis-ului comunitar – pe baza căroră îndeplineşte următoarele sarcini:

50
  elaborează recomandări de strategie şi politici în scopul îmbunatăţirii capacităţii României
de a îndeplini obligaţiile impuse de calitatea de viitor membru al UE;
 organizează activităţi de formare a funcţionarilor publici din domeniul afacerilor europene;
 elaborează studii de impact pe teme legate de aderare;
 coordonează procesul de traducere a acquis-ului comunitar în limba română şi a legislaţiei
româneşti relevante în limbile de lucru ale UE;
 stimulează dezbaterea cu privire la aderarea României la UE.

2. DOCUMENTE ALE ASOCIERII DINTRE ROMÂNIA ŞI UNIUNEA

EUROPEANĂ
Documentele asocierii dintre România şi UE sunt documentele oficiale adoptate în comun,
sau separat, pe parcursul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană sau cu privire la
procesul extinderii.

Documente comune ale României şi Uniunii Europene

Acordul European
După 1990,Consiliul European a pus în discuţie posibilitatea extinderii Uniunii Europene
prin cooptarea de noi membri dintre ţările Europei Centrale şi de Est. În acest scop, toate ţările
candidate la aderare au încheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care prevăd
instaurarea unei zone de comerţ liber şi modalităţile instituţionalizate de dialog între guvernele
acestor ţări şi instituţiile comunitare, precum şi domeniile care fac obiectul noilor relaţii între cele
două părţi.
Acordul European constituie baza legală a relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană.
Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993, iar după ratifciarea sa de către toate Statele membre
ale UE şi de către România (Legea nr. 20/1993), a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. În iunie
1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană. Acordul instituie asocierea
României la Uniunea Europeană şi stabileşte formele dialogului politic permanent şi cooperării

51
economice între cele două părţi. El este un instrument juridic internaţional multilateral cu perioada
de valabilitate nelimitată.

Principiile generale ale Acordului şi obiectivele procesului de asociere sunt urmîtoarele:

 Crearea cadrului instituţional pentru realizarea unui intens dialog politic;
 Sprijinirea eforturilor României pe calea dezvoltării economiei de piaţă şi consolidării
democraţiei;
 Liberalizarea circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalului şi pesoanelor;
 Crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperării economice, sociale, financiare, şi culturale.

Acordul European a fost ratificat de România prin Legea 20/1993.

Documente-cheie ale Uniunii Europene

Foile de Parcurs pentru România şi Bulgaria
Pe baza analizei desprinse din Rapoartele Periodice pe 2002, Comisia Europeană a propus
“foi de parcurs” pentru România şi Bulgaria. Aceste foi detaliate au ca scop accelerarea procesului
de aderare a celor două ţări, astfel incât acestea să îşi îndeplinească obiectivul de a devenimembre
ale UE în 2007.
Foia de parcurs pentru România acoperă perioada anterioară aderării. Lucrarea indică
principalii paşi care trebuie intreprinşi pentru a-şi putea asuma calitatea de membru şi se bazează pe
angajamentele asumate în cadrul negocierilor şi pe ceea ce trebuie făcut pentru îndeplinirea
criteriilor de la Copenhaga şi Madrid. Foia de parcurs identifică sarcinile şi furnizează unui nivel
superior de asistenţă financiară . Un accent special se pune pe capacitatea administrativă şi judiciară
necesară pentru implementarea acquis-ului, precum şi pe reforma economică.
Pentru capitolele de acquis, foia de parcurs oferă un sistem de repere faţă de care pot fi
monitorizate progresele României. Acestea acoperă atât alinierea legislativă cât şi dezvoltarea
capacităţii administrative. O evaluare detaliată a obstacolelor rămase de înlăturat este inclusă în
Aprecierea generală şi Concluziile Rapoartelor Periodice pe 2002 referitoare la România. În foile de
parcurs au fost identificate aspectele pe termen scurt şi mediu, urmand ca acestea să fie în
continuare dezvoltate în Parteneriatul pentru Aderare revizuit care va fi prezentat în 2004.

52
 Parteneriatele pentru Aderare Romania - Uniunea European
La sesiunea din Luxemburg din 1997, Consiliul European a decis introducerea
“Parteneriatelor pentru Aderare” ca element cheie a unei strategii de pre-aderare întărite, care să
mobilizeze toate formele de asistenţă către ţările candidate într-un singur cadru. În această manieră,
Comunitatea îşi orientează asistenţa către nevoile specifice ale fiecărei ţări candidate, în vederea
asigurării sprijinului pentru depăşirea unor obstacole aprticulare, în vederea aderării.
Primul Parteneriat pentru Aderare pentru România a fost decis în 1998. Acest document a
fost actualizat în 1999, apoi în 2002, luandu-se în considerare evoluţia situaţiei din România.
Parteneriatul pentru Aderare 2003 a fost revizuit în lumina constatărilor din Raportul Periodic 2002
şi a Foilor de Parcurs pentru Romania şi Bulgaria, Parteneriatul continuând să rămână baza pentru
programarea asistenţei de pre-aderare, priorităţile privind asistenţa acordată României reieşind din
Rapoartele Periodice de ţară, Foia de Parcurs şi Planul naţional de Dezvoltare revizuit. Parteneriatul
pentru Aderare va fi completat de Foia de Parcurs şi, considerate ca un tot, vor fi principalele
instrumente care vor ghida eforturile României în pregătirea pentru aderarea la UE.

3. AGENDA 2000
Agenda 2000, dată publicităţii in 1997, este strategia de aderare elaborată de Comisia
Europeană, în vederea consolidării creşterii, a capacităţii concurenţiale şi de asigurare a locurilor de
muncă, pentru modernizarea politicilor fundamentale şi pentru extinderea graniţelor Uniunii prin
întinderea ei spre est până în Ucraina, Belarus şi Moldova.
Această strategie se bazează atât pe analizele cuprinse în rapoartele individuale de ţară, cât şi
pe analiza problemelor care afectează toate sau unele ţări candidate. Raportul de 1300 pagini al
Comisiei face o evaluare minuţioasă a stadiului de pregătire pentru aderare al celor 10 ţări candidate
din Europa Centrală şi de Est, şi recomandă începerea negocierilor cu Ungaria, Polonia, Estonia,
Republica Ceha şi Slovenia. Se consideră că acestea se află cel mai aproape de indeplinirea
criteriilor stabilite de Consiliul European la reuniunea la vârf de la Copenhaga din iunie 1993.
Prima parte a Agendei 2000, “Pentru o Uniune mai puternică şi mai extinsă”, prezintă
direcţiile de dezvoltare ale politicilor Uniunii în perspectiva extinderii. Având ca bază prevederile
Tratatului de la Amsterdam, politicile interne ale UE trebuie să stabilească condiţiile pentru
dezvoltarea economică şi pentru modernizarea sistemelor de ocupare a forţei de muncă şi

53
îmbunatăţirea condiţiilor de viaţă. Se impun reforme mai profunde ale politicilor structurale şi ale
politicii agricole comune în contextul pregătirii lărgirii Uniunii.
În final, se pune problema unor relaţii externe cât mai unitare şi mai eficiente. Partea a doua
a Agendei 2000, “Efectele extinderii Uniunii prin aderarea ţărilor candidate din Europa Centrala şi
de Est”, analizează implicaţiile politice şi economice ale extinderii UE. Sunt prezentate principalele
concluzii şi recomandări din opiniile individuale asupra ţărilor candidate şi punctul de vedere al
Comisiei asupra lansării procesului de aderare şi asupra consolidării strategiei de preaderare.
Partea a doua a volumului II al Agendei 2000, “Strategia de pre-aderare întărită”, analizează
impactul extinderii UE asupra politicilor comunitare şi strategia consolidată de pre-aderare.
Cartea Alba - Pregătirea ţărilor asociate din Europa Centrală şi de Est pentru integrarea în piaţa
internă a Uniunii Europene Cartea Alba face parte din strategia de pre-aderare adoptată de către
Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, pentru ţările asociate din Europa Centrală şi de
Est. Scopul său este de a sprijini aceste ţări să-şi pregatească economia pentru a funcţiona în
conformitate cu regulile pieţei interne a Uniunii Europene. În acest sens, Cartea Albă identifică
măsurile cheie din fiecare sector al pieţei interne şi propune o ordine în abordarea armonizării
legislative, fără însă a stabili o ordine prioritară între sectoare. De asemenea, acordă importanţă
creării unor structuri care să permită punerea în aplicare şi respectarea noilor prevederi legale.
Cartea Albă este un documente de referinţă general, fără a adapta recomandările la situaţia vreunei
ţări candidate, în particular la situaţia României, ţara noastră fiind cea care trebuie să îşi redacteze
propriul calendar, în funcţie de propria sa situaţie economică, socială şi politică, cât şi de pregresele
realizate. Cartea Albă cuprinde două părţi. Prima parte analizează, în termeni politici, obiectivul
contextul şi natura acestui proces, indicând şi urmările posibile. Cea de-a doua parte, care constituie
“anexa”, contine o prezentare detaliată a legislaţiei comunitare în domeniul pieţei interne, respectiv
o analiză sector cu sector a elementelor cheie ale legislaţiei comunitare respective, în următoarele
23 de domenii:
1. libera circulaţie a capitalului;
2. libera circulaţie şi securitatea produselor industriale;
3. concurenţa;
4. politica socială şi măsuri sociale;
5. agricultura;
6. transporturi;

54
 7. audio-vizual;
8. protecţia mediului;
9. telecomunicaţii;
10. impozite directe;
11. libera circulaţie a bunurilor în sectoarele nearmonizate sau parţial armonizate;
12. achiziţii publice;
13. servicii financiare;
14. protecţia datelor personale;
15. legislaţia societăţilor comerciale;
16. contabilitate;
17. drept civil;
18. recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale;
19. proprietate intelectuală, industrială şi comercială;
20. sectorul energetic;
21. taxe vamale şi accize;
22. impozite indirecte;
23. protecţia consumatorului.

SECŢIUNEA II.
ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

1. NECESITATEA ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acordul European ce instituia o asociere între
România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre pe de altă parte. Prevederile
acestui acord stipulează faptul că România a devenit membru asociat şi sunt puse bazele pentru
viitoarea aderare, recunoscându-se că obiectivul final urmărit de ţara noastră este de a deveni
membru cu drepturi depline a Uniunii Europene şi că asocierea are ca scop să ajute România să
realizeze acest deziderat.

55
 România a avut contacte şi înţelegeri cu Uniunea Europeană încă din deceniile şase şi şapte,
când au fost încheiate acorduri comerciale şi tehnice şi acorduri prin care beneficia de preferinţe
vamale comunitare. De abia în anul 1990 a fost semnat Acordul comerţ, cooperare comercială şi
economică între România şi Uniunea Europeană, iar din 1991 România a devenit beneficiară a
asistenţei financiare acordată prin Programul PHARE.
Negocierile privind asocierea României la Uniunea Europeană au început în anul 1992 şi s-
au finalizat în acelaşi an prin parafarea Acordului de la Bruxelles. Parlamentul României a ratificat
Acordul European de asociere la Uniunea Europeană în 1993.
Asocierea României la Uniunea Europeană înseamnă pe plan economic crearea unei zone de
liber schimb, cooperarea economică şi financiară, în sprijinul restructurării economiei romaneşti, iar
în plan politic crearea unui cadru instituţional pentru realizarea unui dialog politic permanent între
părţi. În cadrul acordului sunt precizate o serie de principii care au în vedere:
 stabilirea unei perioade de tranziţie de maximum 10 ani, împărţită în două etape, trecerea
la cea de a doua făcându-se în urma examinării Consiliului de asociere a aplicării până în acel
moment a prevederilor Acordului;
 asimetria în acordarea de către părţi a concesiilor concretizate prin faptul că, în timp ce
Uniunea îşi va realiza angajamentul în prima etapă, România şi-l va pune în aplicare în a doua
etapă;
 angajamentul părţilor de a se abţine de la introducerea de reglementări care să vină în
contradicţie cu prevederile Acordului până la intrarea în vigoare;
 disponibilitatea părţilor ca pe perioada de tranziţie să procedeze de comun acord, în
funcţie de conjunctura existentă în sectoarele vizate, la reducerea periodică şi analizarea concesiilor
reciproce, inclusiv la accelerarea calendarului în aplicarea acestora.
Acordul European de asociere a României la Uniunea Europeană cuprinde prevederi pentru
fiecare sector principal de activitate:
 în domeniul schimburilor comerciale bilaterale se prevede crearea între părţi a unei zone
de comerţ liber care se va concretiza prin eliminarea treptată a obstacolelor tarifare şi netarifare
existente în acest moment în relaţiile comerciale dintre România şi Uniunea Europeană. Acestea
privesc produsele industriale, cu excepţia celor textile şi siderurgice, dar şi produsele agricole de
bază (neprelucrate sau cu grad redus de prelucrare şi prelucrate). Zona de comerţ liber va fi realizată
în perioada de tranziţie de maximum 10 ani, în mod gradual. Perioada de tranziţie este asimetrică în

56
ceea ce priveşte ritmul reducerii şi eliminării taxelor de către România, oferindu-se astfel ţării
noastre o perioada mai lungă de timp pentru deschiderea pieţei sale la importurile din Uniunea
Europeană. Dacă Uniunea Europeană se obligă să elimine toate taxele vamale şi îngrădirile
cantitative până la sfârşitul primei etape a perioadei, România va face acest lucru la sfârşitul celei
de-a doua etape. Pentru o serie de produse considerate sensibile, acordul cuprinde aranjamente
speciale:
 aderarea României la Uniunea Europeană necesită un cadru economic care să fie
compatibil cu funcţionarea Uniunii Europene şi cu mecanismele comunitare. Ca urmare, s-a impus
grăbirea descentralizării sectorului de stat şi crearea unui puternic nucleu de întreprinderi mici şi
mijlocii, alinierea tuturor standardelor romaneşti la normele comunitare, legarea cursului leului de
EURO, precum şi realizarea unei modificări de structură a populaţiei ocupate în economie, pentru a
ne apropia de nivelul ţarilor din Uniunea Europeană (10% în agricultură, 30% în industrie şi peste
60% în servicii). România va trebui să aplice acele căi şi mijloace care să ducă la relansarea
puternică a producţiei, la stimularea investiţiilor, la creşterea competitivităţii produselor, accelerarea
procesului de reformă, la restructurare şi privatizare, de modernizare în vederea asigurării unei
macrostabilizări durabile şi eliminării actualelor dezechilibre fundamentale din economie. Trebuie
acordată mai multă atenţie valorificării superioare a resurselor, inclusiv cele umane, creşterii
productivităţii muncii, evoluării şi folosirii eficiente a potenţialului competitiv şi creativ al firmelor
autohtone.
 pe plan instituţional, organismele centrale precum Banca Naţională, Curtea de Justiţie etc.
vor trebui să aibă aceleaşi atribuţii cu acelea din ţările comunitare;
 în domeniul legislativ vor trebui adoptate acte normative cu caracter economic şi pentru
alte sectoare, prin consultarea obligatorie a legislaţiei existente în Uniunea Europeană, fiecare
proiect de lege adoptat trebuind să cuprindă o precizare, potrivit căreia legea este conformă cu
legislaţia comunitară.
În cadrul cooperării financiare dintre România şi Uniunea Europeană, România va
beneficia de asistenţa financiară din partea Uniunea Europeană, sub forma de donaţii şi
împrumuturi, inclusiv împrumuturi de la Banca Europeană de Investiţii, pentru accelerarea şi
susţinerea proiectului de transformare economică a ţării şi pentru a sprijini reajustarea structurală. O
destinaţie importantă a împrumuturilor o reprezintă diminuarea consecinţelor economice şi sociale,
a costurilor sociale ale tranziţiei la economia de piaţă.

57
 Asistenţa financiară va fi acoperită din doua surse: programul PHARE, în cadrul căruia
fondurile alocate sunt nerambursabile potrivit Reglementării Consiliului Uniunea Europeană;
împrumuturile acordate de Banca Europeană de Investiţii până la expirarea valabilităţii acestora.
În Acord se stipulează faptul că asistenţa financiară din partea Uniunea Europeană va fi
evaluată periodic în funcţie de priorităţile stabilite, de capacitatea de absorbţie a economiei
României, de posibilitatea de rambursare a creditelor, de progresul înregistrat pe linia economiei de
piaţă şi în ce priveşte restructurarea economică. Pentru a se realiza o utilizare optimă a acestor
credite se va realiza o coordonare între contribuţiile Uniunea Europeană şi cele din alte surse, cum
ar fi: finanţarea din partea statelor membre, alte ţări din G-24, Fondul Monetar Internaţional, Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare.
Acordarea creditelor în cadrul asistenţei financiare se va face numai pe baza unor
documentaţii prezentate de România, din care să rezulte oportunitatea, modul de derulare a
investiţiei, eficienţa economică şi efectele sociale defalcate pe diferite etape ale derulării investiţiei.
Toate aceste principii ale asocierii trebuie însă transpuse în practică în concordanţă cu
interesele naţionale ale României. Asocierea şi aderarea trebuie să servească promovării interesului
naţional şi dezvoltării potenţialului economic şi patrimoniului cultural românesc.
În ceea ce priveşte aderarea României la Uniunea Europeană, cererea oficială a fost depusă
în anul 1995, fiind a treia ţară din cele 10 care şi-au depus oficial cererea de aderare : Ungaria,
Polonia, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Cehia, şi Slovacia.
Împreună cu această cerere de aderare, ţara noastră a mai depus două documente de susţinere
a cererii :
 Strategia naţională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană;
 Declaraţia de la Snagov, semnată de şefii tuturor partidelor parlamentare.
Pentru pregătirea condiţiilor şi derularea procesului de aderare a fost necesară crearea unui
cadru organizatoric :
a) crearea Comitetului Interministerial de Integrare Europeană, condus de şeful guvernului,
a Departamentului pentru Integrare Europeană din cadrul guvernului, precum şi a compartimentelor
corespunzătoare specializate la nivelul ministerului şi instituţiilor administraţiei publice locale;
b) constituirea Comisiei comune pentru integrare economică a celor două Camere ale
Parlamentului şi crearea unui departament specializat pentru armonizarea legislativă în cadrul

58
Consiliului Legislativ, care veghează la îndeplinirea Programului Naţional de armonizare a
legislaţiei româneşti cu legislaţia comunitară;
c) desfăşurarea dialogului cu ţările membre Uniunea Europeană şi cu instituţiile Uniunea
Europeană structurat pe două domenii de activitate, ceea ce va permite să se abordeze aprofundat
toate aspectele majore ale procesului de integrare în Uniunea Europeană;
d) înfiinţarea de centre de informare şi documentare în problemele Uniunea Europeana;
e) realizarea Programului Naţional de pregătire a specialiştilor în domeniul integrării şi a
strategiei de imagine a procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeana, destinată
opiniei publice autohtone şi europene.
Factorii de conducere şi decizie în ţara noastră trebuie să precizeze şi să arate în modul cel
mai transparent că România doreşte şi urmăreşte să se integreze cu cei care vor să coopereze pe
baze egale, democratice, şi nicidecum cu cei care vor să-i subordoneze pe alţii.
Pornind de la stadiul dezvoltării economiei româneşti ar fi necesară o perioadă de timp în
care ţara noastră să beneficieze de un statut preferenţial, perioadă în care să fie sprijinită pentru a
atinge standardele europene corespunzătoare. România nu trebuie să admită, sub pretextul
europenismului, subordonarea interesului naţional faţă de cei puternici, care ar crea o serie de
probleme pentru dezvoltarea şi suveranitatea naţională. Integrarea europeană trebuie să fie
concepută de ţara noastră cu respectarea suveranităţii naţionale, a demnităţii şi drepturilor omului.
Concepţia modernă pe care trebuie să se bazeze România în procesul integrării economice
presupune:
a) constituirea sistemului de legi şi reglementări ce definesc drepturile şi obligaţiile, fixând
cadrul fundamental în care se pot dezvolta relaţiile economice între parteneri;
b) înlocuirea instituţiilor specifice unei economii de comandă cu cele specifice de economie
de piaţa liberă;
c) asigurarea factorilor care să favorizeze funcţionarea profitabilă a pieţelor prin punerea în
valoare a factorilor de producţie şi a capacităţii întreprinzătorului;
d) realizarea unei interdependente normale între politicile macroeconomice şi cele
structurale, pe baza extinderii liberei iniţiative;
e) conceperea modelelor de cooperare economică şi etapizarea procesului de integrare
economică internaţională, care nu trebuie să se reducă doar la o asimilare economică.

59
 Obiectivul fundamental al Programului Economic de Dezvoltare pe termen mediu (1997 –
2000) îl constituie obţinerea unei creşteri economice durabile, care pe termen mediu – lung să
reducă decalajul de dezvoltare economică a României faţă de Uniunea Europeană. Din acest
obiectiv fundamental decurg obiectivele specifice, cum sunt: valorificarea resurselor proprii şi a
potenţialului economic existent, în condiţiile unei ajustări ample a producţiei industriale,
evidenţierea condiţionării lor cauzale dintre ramuri şi a posibilităţii de creştere a producţiei
fiecăruia, în condiţiile volumului de resurse previzibile în acest moment; stimularea proceselor de
privatizare şi restructurare cu precădere către ramurile şi sub ramurile pentru care dezvoltare este
direct condiţionată de aportul capitalului străin, de noi pieţe şi de modificarea ofertei şi a structurii
de proprietăţi. Toate aceste obiective specifice vizează trecerea cat mai rapidă a României la
economia de piaţă.
Efectele integrării României în Uniunea Europeana vor fi resimţite atât în perioada de pre-
aderare, cât şi după aceea, în domeniile politic, economic, administrativ juridic, precum şi prin
preluarea obligaţiilor pe care le presupune calitatea de membru al Uniunea Europeana.

2. CRITERIILE ŞI STRATEGIA ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA

EUROPEANĂ
Consiliul European reunit la Copenhaga în anul 1993 a definit şi precizat condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească ţările asociate din Europa Centrală şi de Est pentru a adera la Uniunea
Europeană, condiţii definite sub forma unor criterii:
1) Stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei statului de drept, drepturilor omului,
respectului şi protecţiei minorităţilor. Potrivit prevederilor Constituţiei, minorităţile naţionale pot fi
reprezentate în Parlamentul României şi în organele locale.
Reprezentarea în Parlamentul României se face în condiţii speciale, reprezentantul minoritar
naţional putând fi ales cu numai 5% din voturile necesare pentru un deputat ales obişnuit. În
legătură cu participarea la viaţa cultural-artistică şi editorială, Parlamentul României a pus la
dispoziţia minorităţilor naţionale din România bani pentru finanţarea unor proiecte şi programe în
cadrul Companiei Europene pentru Combaterea Rasismului, Xenofobie, Antisemitismului şi
Intoleranţei.

60
 Din 1993 fiinţează Consiliul pentru Minorităţi Naţionale, organism guvernamental din care
fac parte reprezentanţii tuturor minorităţilor naţionale din România, având ca scop identificarea şi
soluţionarea problemelor specifice ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale.
2) Existenţa şi funcţionarea economiei de piaţă. În cadrul economiei de piaţă, echilibrul
între cerere şi ofertă se stabileşte prin jocul liber al forţelor de piaţă. O economie de piaţă
funcţionează atunci când sistemul juridic, inclusiv reglementarea dreptului de proprietate, este pus
la punct şi gata să fie aplicat. Funcţionarea economiei de piaţă este facilitată şi de stabilitatea
macroeconomică şi de consensul forţelor politice în adoptarea strategiei economice. Un sistem
financiar bine dezvoltat şi structurat şi absenţa barierelor la intrarea şi ieşirea de pe piaţa a agenţilor
economici contribuie şi ele la funcţionarea eficientă a economiei de piaţă.
România face eforturi însemnate pentru realizarea economiei de piaţă. Au fost liberalizate
preţurile, principalele bariere comerciale au fost înlăturate, s-a trecut la privatizarea întreprinderilor
şi la restructurarea activităţilor, însă se mai menţine într-o măsură importantă implicarea guvernului
în viaţa economică. Drepturile de proprietate nu sunt pe deplin asigurate, mai ales asupra fondului
funciar, iar organismele de control nu sunt complet instalate şi nu au capacitatea de a asigura
respectul şi aplicarea legii.
Deciziile privind strategia dezvoltării economiei suferă din lipsă de coerenţă şi drept urmare
realizările în domeniul macrostabilizării sunt inegale; performanţele în domeniul creşterii
economice sunt fluctuante, inflaţia şi şomajul au ajuns la cote alarmante. Agenţii economici
consideră că actualul mediu economic nu este suficient de stabil încât să stimuleze economiile şi
investiţiile interne şi externe.
Se apreciază că programul de rentabilizare a activităţilor economice şi de restructurare va
mai dura încă mulţi ani, la care se adaugă drumul sinuos al reformei şi instabilitatea
macroeconomică care determină agenţii economici să nu accepte în totalitate reforma.
Instabilitatea politică din România nu este în măsură să asigure consolidarea mecanismelor
de piaţă instaurate şi să funcţioneze suficient. Administraţia publică nu este deocamdată în măsură
să asigure o aplicare a legilor după adoptarea lor. Sectorul financiar s-a dovedit pană în prezent
incapabil să-şi asume riscul de intermediere financiară. Pentru a deveni pe deplin viabil este
necesară continuarea privatizării şi realizarea unui sistem de control mai eficace. Sectorul bancar va
trebui în mai mare măsură să asigure disciplina financiară a întreprinderilor.

61
 3) Capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei. Se poate aprecia
că încă de pe acum pot fi identificate câteva elemente care oferă indicaţii în legătură cu capacitatea
economiei naţionale de a face faţă concurenţei agenţilor economici comunitari. Este necesar un
cadru juridic naţional în care agenţii economici să acţioneze, asemănător cerinţelor funcţionării
Pieţei Interne Unice. În industrie se mai menţin încă sectoare energointensive care sunt dependente
de importul de materii prime; costurile salariale şi cu forţa de muncă sunt încă ridicate,
restructurarea marilor combinate se face greoi.
Deşi cadrul legislativ pune accent pe dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, lipsa
fondurilor şi incapacitatea de a elabora studii pentru susţinerea financiară străină au făcut ca acest
sector să nu cunoască amploarea prognozată.
Investiţiile străine în economia României se consideră că sunt modeste, din mai multe
motive: cadrul judiciar insuficient dezvoltat şi instabil, presiunile fiscale ridicate şi sinuoase de la o
perioada la alta, instabilitatea politică şi socială care determină concesii succesive din partea
guvernului cu efecte negative asupra mersului reformei.
Actuala structură a economiei şi a proprietăţii, capacitatea de care dispun agenţii economici,
ne arată că nivelul de integrare economică a României în viaţa Uniunea Europeană este relativ
scăzut şi drept urmare o expunere prematură a economiei româneşti la exigenţele şi presiunile
concurenţiale ale pieţei unice ar reprezenta un şoc pentru agenţii economici şi populaţie, cu
consecinţe extrem de grave pentru situaţia economică a ţării.
4) Capacitatea asumării obligaţiilor ce îi revin unui membru al Uniunii Europene.
Aderarea unei ţări la Uniunea Europeană implică în mod necesar şi asumarea unor obligaţii ce
derivă din criteriile ce stau la baza aderării:
 tranziţia la economia de piaţă şi la democraţie trebuie să ţină pasul sau chiar să devanseze
momentele cheie ale perioadei de tranziţie în calitate de asociat al Uniunea Europeană;
 elaborarea cadrului legislativ intern pentru democraţie şi economie de piaţă trebuie să dea
prioritate acelor aspecte şi elemente care fac posibilă funcţionarea Acordului European conform
calendarului convenit;
 reformele legislative şi instituţionale trebuie să coboare în profunzimea structurii
societăţii, ca o condiţie a valorificării avantajelor Acordului European;

62
  colaborarea politică cu Uniunea Europeana deschisă de prevederile Acordului European
trebuie permanent consolidată cu acţiuni concrete de cooperare comercială, economică şi financiară,
de natură să accelereze facilităţile economiei;
 grăbirea procesului de macrostabilizare economică;
 dezvoltarea cooperării cu celelalte ţări asociate ca o condiţie a constituirii unei structuri
compatibile cu cele existente în Uniunea Europeană
Scurta prezentare a cerinţelor şi exigenţelor procesului de asociere şi aderare a României la
Uniunea Europeană demonstrează complexitatea acestui proces, eforturile pe care ţara noastră
trebuie să le facă pe drumul dezvoltării democraţiei şi vieţii economice pentru a atinge standardele
vieţii europene. De aceea este greu de precizat un orizont de timp pentru admiterea României în
Uniunea europeană. Dorinţa noastră depinde de măsura în care vor fi îndeplinite cerinţele cuprinse
în Acordul de Asociere şi a prevederilor criteriilor de aderare la Uniunea Europeană.
Procesul de negociere în vederea integrării României în Uniunea Europeană presupune o perioadă
de timp în care să se accelereze ajustarea structurală la exigenţele modelului european de
agricultură. Decalajele existente între agricultura noastră şi cea a ţărilor dezvoltate sunt mari şi ţin
de nivelul general de dezvoltare economică. România întâmpină mari obstacole din cauza lungii
perioade de timp în care a dominat economia de comanda, a întârzierii reformelor şi a greşelilor
făcute în politica agricolă, care vor prelungi perioada de organizare a exploataţiilor comerciale şi ne
va costa mult.

În conformitate cu obiectivul major stabilit de România pentru actuala etapă de dezvoltare,

crearea condiţiilor pentru aderarea, într-o perspectivă apropiată , la Uniunea europeană, principiile
fundamentale ce stau la baza dezvoltării economiei şi înfăptuirii reformei sunt: reforma societăţii
româneşti pentru recunoaşterea şi afirmarea valorilor morale şi democratice, aşezarea dreptului de
proprietate la temelia societăţii româneşti, accelerarea reformei instituţionale începând cu Guvernul
României pentru crearea unui stat modern, restructurarea şi modernizarea industriei româneşti în
sensul redimensionării şi privatizării acesteia în vederea asigurării unei creşteri economice durabile,
reorientarea şi dezvoltarea agriculturii în direcţia cerinţelor economiei de piaţă prin sprijinirea
sistemelor de producţie şi valorificare, reforma sistemului finanţelor publice potrivit principiului
finanţării obiectivelor viabile economic, distribuirea echitabilă a costurilor tranziţiei în sprijinul
solidarităţii sociale, aşezarea României cu demnitate în lumea democratică şi dezvoltată a Europei.

63
 Aşezând la baza dezvoltării economico-sociale aceste principii, strategia aderării României
la Uniunea Europeană cuprinde o serie de obiective sintetizate în următoarele politici : politica
macroeconomică, politica de restructurare a economiei, politici privind drepturile omului, culte şi
minorităţi şi politici privind capitalul uman.
Politica macroeconomică a guvernului îşi propune în domeniul valutar-monetar
următoarele:
 reducerea inflaţiei, înfăptuirea stabilităţii interne şi externe a monedei naţionale, respectiv
introducerea unor măsuri de politică economică menite să asigure previziunea evoluţiei cursului
monedei;
 recâştigarea încrederii în moneda naţională şi creşterea vitezei de rotaţie a banilor;
 limitarea deficitului bugetar în vederea diminuării ponderii statului în utilizarea resurselor
financiare ale economiei;
 menţinerea ratelor dobânzii la niveluri pozitive, în termeni reali, pentru a asigura creşterea
şi utilizarea eficientă a resurselor de capital financiar;
 asigurarea unui nivel competitiv şi realist al cursului de schimb valutar;
 asigurarea deplinei convertibilităţi a contului curent şi pregătirea condiţiilor de trecere
graduală la convertibilitatea contului de capital;
 administrarea cu prudenţă sporită şi într-o manieră transparentă a datoriei publice interne
şi externe;
 practicarea unor dobânzi pentru depozite bancare ale băncilor comerciale la Banca
Naţională a României sub nivelul dobânzii pe piaţa interbancară;
 diversificarea emiterii de obligaţiuni de stat pe termen mediu, ca instrument al Băncii
Naţionale a României de reglare a masei monetare şi pentru finanţarea deficitului bugetar.
Politicile de restructurare a economiei îşi propun mai întâi măsuri de consolidare a
mecanismelor concurenţiale care să permită României îndeplinirea condiţiilor necesare semnării
Acordului European de evaluare a conformităţii. Va fi încurajată activitatea Consiliului Concurenţei
pentru a întări capacitatea acestuia de a pune în aplicare legislaţia protecţiei concurenţei.
În prezent, acţiunile privind crearea condiţiilor de aderare a României la Uniunea Europeană
vizează: includerea permanentă a problematicii specifice a integrării pe agenda contactelor politice
bilaterale şi multilaterale; pregătirea temeinică a fiecărei etape de negociere în formarea unui corp
de negociatori competenţi; consolidarea coordonării de către Departamentul pentru Integrare

64
Europeană a procesului, alături de alte instituţii cu responsabilităţi în domeniu, prin alocarea unor
resurse suplimentare (umane şi materiale) capabile să gestioneze în mod adecvat acest proces;
utilizarea cu eficienţă maximă a programelor comunitare de asistenţă şi colaborare; obţinerea unui
acces mai larg, în condiţii echitabile, la sursele de finanţare şi investiţii; ameliorarea regimului de
liberă circulaţie în spaţiul comunitar a cetăţenilor români.
Ţara noastră va trebui să pună cât mai curând în aplicare prevederile Programului de pre-
aderare pentru a pregăti cât mai bine condiţiile pentru începerea negocierilor în vederea aderării ca
membru cu drepturi depline la Uniunea Europeană
Dintre măsurile cele mai importante a căror punere în aplicare a început deja menţionăm:
 realizarea programului naţional de armonizare legislativă vizând îndeosebi crearea unui
cadru adecvat de participare la piaţa unică a Uniunea Europeană;
 pregătirea condiţiilor pentru punerea în aplicare a prevederilor din acordul de asociere
referitoare la libera circulaţie a forţei de muncă şi a capitalului şi elemente complementare
dezvoltării comerţului şi investiţiilor;
 dezvoltarea de proiecte specifice pentru valorificarea întregului pachet de asistenţă
europeană în domeniul restructurării si privatizării, pentru desăvârşirea procesului de ajustare
structurală, al protecţiei sociale, al dezvoltării infrastructurii si al edificării societăţii civile;
 dezvoltarea cooperării şi încheierii de acorduri de liber schimb cu ţările asociate la
Uniunea Europeană, ca bază a revigorării comerţului dintre ele.
Derularea contemporană a procesului de integrare a ţărilor din Uniunea Europeană,
caracterizat de adâncirea acestuia şi marcat de încheierea procesului de formare a pieţei unice şi
pregătirea uniunii monetare, ridică probleme noi şi deloc uşoare pentru nişte candidaţi cu
economiile în transformări profunde, care doar de câţiva ani au trecut la convertibilitatea de cont
curent a monedei naţionale, liberalizarea comerţului exterior, crearea şi consolidarea mecanismelor
de piaţă concurenţială etc.
Analiza costurilor şi beneficiilor extinderii Uniunea Europeană prezintă o măsură importantă
pentru România. Studiile efectuate relevă că riscurile potenţiale ale neextinderii sunt mai mari
pentru ţările Uniunii Europene decât pentru cele candidate, pe când beneficiile extinderii sunt mai
mari decât costurile pentru ţările Uniunii Europene
Efectele pe termen lung ale integrării şi implicaţiile cantitative ale acestora constituie un
puternic stimulent pentru impulsionarea eforturilor de integrare.

65
 Se poate aprecia că procesul de îndeplinire a criteriilor de aderare la Uniunea Europeană de
către ţările candidate se va desfăşura în mod continuu, pe parcursul mai multor ani. Dialogul
instituţionalizat cu Uniunea Europeană va stabili nu când o ţară doreşte să adere la Uniunea
Europeană, ci când este pregătită să facă acest demers în conformitate cu strategia de la Essen
(decembrie 1994) şi cu hotărârile Consiliului European de la Luxemburg (1997) şi Conferinţei
Europene de la Londra (1998).
România consideră că îndeplinirea criteriilor stabilite de Uniunea Europeană implică o
redresare economică cat mai puternică şi accelerată a ţării, prin mobilizarea factorilor interni,
potentaţi de cooperarea cât mai strânsă cu ţările comunitare, al căror sprijin îndeosebi financiar şi
tehnico-economic trebuie să fie mai substanţial, dar şi de o colaborare multilaterală cu celelalte ţări
aderente la Uniunea Europeană
Perspectivele integrării rapide în Uniunea Europeană vor trebui să determine autorităţile
romane să analizeze cu seriozitate costurile acestui proces în raport cu beneficiile scontate,
termenul necesar armonizării legislative şi cat de benefic este procesul pentru reforma în curs de
desfăşurare in ţara noastră.
România este la limita pierderii bătăliei pentru tendinţă: 60% din populaţie este sub pragul
sărăciei, lipsa de capacitate de a păstra avantajele comparative, infrastructură izolaţionistă.

3. NEGOCIERI. PROCEDURA DE DERULARE A NEGOCIERILOR

Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeanâ au fost lansate oficial în 15
februarie 2000, în urma recomandării Comisiei Europene aprobată de Statele Membre la summit-ul
de la Helsinki din decembrie 1999.
Negocierile au ca scop determinarea condiţiilor de integrare a fiecărui stat candidat, luandu-
se în considerare ca la aderare, statele trebuie să fi adoptat acquis-ul comunitar (Cap. 5). Negocierile
se concentrează pe termenii în care Romania va adopta, implementa şi aplica acquis-ul, şi, ăn
special, pe eventualele aranjamente de tranziţie, care vor fi strict delimitate în timp, şi pe condiţiile
de aplicabilitate.

66
 Negocierile de aderare se poartă în cadrul a 31 de capitole de negociere care au rezultat ca
urmare a divizării (din raţiuni metodologice) a acquis-ului comunitar. Cele 31 de capitole de
negociere în care este structurat acquis-ul comunitar sunt următoarele:
Capitol 1: Libera circulaţie a mărfurilor
Capitol 2: Libera circulaţie a persoanelor
Capitol 3: Libera circulaţie a serviciilor
Capitol 4: Libera circulaţie a capitalului
Capitol 5: Dreptul societăţilor comerciale
Capitol 6: Politica în domeniul concurenţei
Capitol 7: Agricultura
Capitol 8: Pescuitul
Capitol 9: Politica în domeniul transporturilor
Capitol 10: Impozitare
Capitol 11: Uniune economică şi monetară
Capitol 12: Statistica
Capitol 13: Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă
Capitol 14: Energie
Capitol 15: Politica industrială
Capitol 16: Întreprinderi mici şi mijlocii
Capitol 17: Ştiintă şi cercetare
Capitol 18: Educaţie, formare profesională si tineret
Capitol 19: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
Capitol 20: Cultura şi politica în domeniul audiovizualului
Capitol 21: Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale
Capitol 22: Protecţia mediului inconjurator
Capitol 23: Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Capitol 24: Justiţie şi afaceri interne
Capitol 25: Uniune vamală
Capitol 26: Relaţii externe
Capitol 27: Politica externă şi de securitate comună
Capitol 28: Control financiar

67
 Capitol 29: Dispozitii financiare şi bugetare
Capitol 30: Instituţii
Capitol 31: Diverse

În vederea purtării negocierilor de aderare a României la UE, autorităţile naţionale trebuie să

întocmească şi să transmită Consiliului UE câte un document de poziţie corespunzător fiecărui
capitol de negociere.
Documentelor de poziţie ale României li se răspunde de către Uniunea Europeană (prin
organismul sau cel mai reprezentativ: Consiliul Uniunii Europene) prin poziţii comune. În acest
sens, Comisia Europeană realizează "screening-ul" (evaluează progresele României în adoptarea
acquis-ului) şi întocmeşte documentele de poziţie comune de negociere pentru statele membre.
Pentru capitolele care acoperă Politica Externă şi de Securitate Comună şi cooperarea în domeniul
justiţiei şi al afacerilor interne, Presedinţia Consiliului de Miniştri este cea care propune aceste
poziţii comune, în strânsă legatură cu Statele Membre şi Comisia. Poziţiile comune de negociere
sunt aprobate în unanimitate de către statele membre, iar Presedinţia Consiliului de Ministri, care
este deţinută de Statele Membre prin rotaţie, la fiecare şase luni, enunţă poziţiile de negociere
agreate de statele membre şi prezidează sesiunile de negociere la nivelul miniştrilor sau ai
adjuncţilor acestora.
Baza negocierilor de aderare este reprezentată, deci, de documentul de poziţie al României
împreună cu poziţia comună a Uniunii Europene. Poziţia României poate fi acceptată sau i se poate
cere să şi-o modifice în anumite privinte. În acest ultim caz, rămâne ca România să adopte şi să
transmită Uniunii Europene un nou document de poziţie în acel capitol, modificat în funcţie de
solicitările primite şi de interesele şi posibilităţile proprii. Atunci când, în urma negocierilor, se
ajunge la o poziţie comună între România şi Uniunea Europeană, capitolul respectiv se consideră
închis provizoriu.
Închiderea provizorie a unui capitol de negociere reprezintă o confirmare a faptului că
angajamentele făcute cu privire la aproximarea legislaţiei în domeniu sunt considerate realizabile.
De asemenea, un criteriu de o importanţă similară în închiderea provizorie a capitolului respectiv
este evaluarea capacităţii administrative şi instituţionale de a aplica legislaţia, în forma agreată.
După încheierea negocierilor de aderare, rezultatele acestora sunt încorporate în proiectul
tratatului de aderare. Acesta este supus spre aprobare Consiliului şi apoi Parlamentului European.

68
După semnare, tratatul de aderare este supus spre ratificare statelor membre şi statului candidat. În
anumite cazuri, acest lucru se face prin referendum. Tratatul intră în vigoare, iar statul candidat
devine stat membru, la data aderării.
În relaţia cu Uniunea Europeană, negocierile de aderare iau forma unei conferinţe
interguvernamentale bilaterale – Conferinţa interguvernamentală de aderare a României la UE. La
reuniunile Conferinţei participă România, statele membre UE şi Comisia Europeană. Spre deosebire
de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare se desfăşoară, în principal, în procedura scrisă.
Întalnirile sunt concentrate la nivel de miniştri/şefi de delegaţii şi la nivel de negociatori şefi,
adjuncţi ai şefilor de delegaţii.
Conform procedurii, au loc cel puţin o întalnire la nivel ministerial şi una la nivel de adjuncţi
ai şefilor de delegaţii la fiecare şase luni (în cursul unei preşedinţii a Consiliului UE), cu
posibilitatea ca frecvenţa acestor întâlniri să fie adaptată necesităţilor.

Delegaţia Naţionalã pentru Negocierea Aderării României la UE este formată din delegaţiile
sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreşedinţii acestora şi adjuncţii şefului
delegaţiei naţionale. La rândul lor, delegaţiile sectoriale sunt formate din reprezentanţi ai
ministerelor şi celorlalte instituţii ale administraţiei publice centrale cu responsabilitãţi în
transpunerea şi implementarea acquis-ului din domeniul respectiv.

Documentele de poziţie
Documentele de pozitie sunt documente oficiale ale României. Prin intermediul lor,
România îşi prezinta - în Cadrul Conferinţei interguvernamentale pentru aderarea la Uniunea
Europeană - poziţia faţă de fiecare din cele 31 de capitole de negociere.
Elaborarea documentelor de poziţie se realizează pe baza fundamentării angajamentelor pe
care România trebuie şi poate să şi le asume în cadrul capitolului respectiv de negociere. La
redactarea documentelor de poziţie se ajunge în urma întocmirii unui dosar de fundamentare, care
cuprinde toate elementele care au fost luate în considerare în procesul de elaborare a documentelor
de poziţie.
Fiecare instituţie a administraţiei publice centrale elaborează propria contribuţie la dosarele
de fundamentare şi, implicit, la documentele de poziţie. Aceste contribuţii sunt apoi corelate şi
armonizate de către instituţia integratoare şi Ministerul Integrării Europene. Odată elaborate,

69
documentele de poziţie şi dosarele de fundamentare sunt supuse adoptării de către Guvernul
României. După adoptare, pot avea loc consultări cu comisiile parlamentare relevante pentru fiecare
capitol de negocieri, în conformitate cu prevederile Constituţiei.
Un document de poziţie cuprinde următoarele părţi:
I. poziţia generală a României, prezentată sintetic, privind acquis-ul comunitar din capitolul
respectiv, adoptat până la 31 decembrie 1999. În această secţiune, după caz, se va face şi expunerea
sintetică a derogărilor sau perioadelor de tranziţie solicitate.
II. poziţia detaliată a României privind acquis-ului comunitar din domeniul respectiv, cu
indicarea distinctă a:
1. echivalentului în legislaţia română a acquis-ului deja preluat, sau a dispoziţiilor celor mai
semnificative ale acestuia;
2. calendarului şi modalităţilor de transpunere a acquis-ului care nu a fost încă preluat.
III. prezentarea instituţiilor aparţinând administraţiei publice centrale sau de alt tip, cerute de
legislaţia comunitară pentru domeniul respectiv:
1. instituţii deja existente, caz în care vor fi prezentate date statistice care să ateste eficienţa
funcţionării acestora, precum şi principalele măsuri pentru sporirea eficienţei lor;
2. dacă este nevoie, calendarul şi măsurile pentru crearea instituţiilor care sunt încă necesare.
IV. explicarea perioadelor de tranziţie sau derogărilor, în cazul în care există asemenea
solicitări.

Perioade de tranziţie şi derogare

Perioada de tranziţie este o excepţie cu caracter temporar de la aplicarea normelor
comunitare într-un domeniu precis determinat, solicitată iniţial prin documentul de poziţie pentru
domeniul respetiv şi ulterior înscrisă în tratatul de aderare. Ea intra în vigoare la data la care statul
candidat devine membru al UE şi se încheie la sfârşitul duratei sale, moment de la care normele
comunitare cu privire la care a fost solicitată perioada de tranziţie devin aplicabile.
Derogarea este o excepţie permanentă de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu
precis determinat. Ea poate lua sfârşit într-un singur caz, şi anume atunci cand normele comunitare
de la care s-a solicitat exceptarea sunt abrogate sau modificate astfel încât ea să devină lipsită de
obiect. Comisia Europeană a exprimat înca din iulie 1997, în “Agenda 2000”, intenţia sa de limitare

70
a întinderii şi duratei perioadelor de tranziţie, precum şi de virtuala excludere a derogărilor. Ulterior,
această poziţie a fost confirmată şi întarită de statele membre în documente succesive.
Astfel, România solicită derogari şi perioade de tranziţie în acele cazuri în care, prin
consultări între toate instituţiile şi grupurile de interese implicate şi relevante, se stabileşte ca
acestea sunt necesare pentru:
 protejarea unui interes major economic sau social;
 evitarea costurilor excesive pe care le-ar impune un ritm de adaptare;
 accelerat până la data aderării;
 raţionamente de ordin tehnic;
 alte considerente decât cele de mai sus sau o combinaţie a acestor factori.

4. ARMONIZARE LEGISLATIVĂ. PROCESUL DE ARMONIZARE

LEGISLATIVĂ
Procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu reglementările comunitare este o obligaţie
juridică ce decurge din Acordul European de asociere România-Uniunea Europeană, ratificat prin
Legea nr. 20/1993. Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquisul comunitar este totodată una din
condiţiile care determină progresul în procesul de negocieri pentru aderare, angajamentele asumate
de România în documentele de poziţie referindu-se în mare măsură la adoptarea de acte normative
de baza pentru domeniul respectiv (31 capitole de negocieri).
În vederea derulării procesului de compatibilizare a legislaţiei româneşti cu normele
comunitare, a fost elaborat Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană, care
include un program de armonizare legislativă pentru perioada 2002 – 2005. Acest program conţine
responsabilităţi clare, este împărţit pe capitole de acquis comunitar şi se actualizează anual. Mai
mult, ca urmare a Raportului Comisiei Europene pe anul 2002 privind progresele înregistrate de
România în procesul de aderare la Uniunea Europeană, Guvernul a adoptat un nou program de
armonizare a legislaţiei pentru perioada noiembrie 2002 – decembrie 2003, respectiv „Programul
legislativ pentru susţinerea procesului de aderare la Uniunea Europeană, parte componentă a
Planului de măsuri prioritare pentru integrare europeană.
La redactarea tuturor proiectelor de lege se au în vedere reglementările acquis-ului
comunitar. Iniţiatorii proiectelor de acte normative includ în cuprinsul documentelor de prezentare

71
şi motivare a proiectelor menţiuni exprese privind denumirea reglementărilor comunitare
armonizate, dispoziţiile acestora care sunt transpuse în cuprinsul respectivelor proiecte, precum şi
indică măsurilor viitoare de implementare. Armonizarea legislaţiei se face de către ministere,
avizarea proiectelor de lege din punctul de vedere al conformităţii cu acquis-ul făcându-se de către
Ministerul Integrării Europene, anterior aprobării de catre Guvern a respectivelor proiecte de acte
normative.
Evoluţia armonizarii legislatţei româneşti cu acquis-ul comunitar este un proces transparent,
pe site-ul Ministerului Integrării Europene (http://www.mie.ro) putându-se urmări ritmul anual al
adoptării actelor normative cu relevanţa comunitară. România, ca şi celelate ţări aderante sau
candidate, este asistată tehnic de Uniunea Europeană în procesul de armonizare legislativă, prin
Biroul de Asistenţă Tehnică şi de Schimb de Informaţii” (TAIEX), înfiinţat în 1996. TAIEX este un
birou al Comisiei Europene finantat dintr-un program Phare multilateral şi face parte din Direcţia
Generală de Extindere a Comisiei Europene. Sfera asistenţei acordate de TAIEX cuprinde toate
aspectele legislaţiei UE, adică întregul acquis comunitar, care conţine peste 80.000 pagini de texte
legislative, împărţit în 31 capitole. TAIEX acordă asistenţă tehnică administraţiilor publice şi
semipublice la toate nivelurile, precum şi asociaţiilor din sectorul privat.

Exerciţiul de examinare analitică a acquis-ului comunitar (screening)

Concluziile Consiliului European de la Luxemburg (1997) prevăd ca "strategia întărită de
pre-aderare va fi însoţită de o studiere analitică a acquis-ului Uniunii pentru fiecare stat candidat în
parte." Acest exerciţiu poartă denumirea de “screening”. El oferă candidaţilor informaţii complete
cu privire la acquis, identificarea modificărilor tehnice care vor trebui luate în considerare în timpul
negocierilor, precum şi a problemelor de substanţă care vor trebui abordate în cadrul strategiei de
pre-aderare sau al negocierilor.
În momentul de faţă s-a trecut la etapa bilaterală, de discuţii între statul candidat şi Comisia
Europeană, şi care urmează celei multilaterale, la care au participat, în bloc, toate statele candidate.
Aceste discuţii se fac pe capitole de negocieri.

Traducerea acquis-ului comunitar

Întrucat toate limbile statelor membre sunt limbi oficiale ale Uniunii Europene, traducerea
acquis-ului comunitar în limbile statelor candidate la Uniunea Europeană este una din obligaţiile

72
asumate de fiecare din aceste state. Astfel, la momentul aderării, limba română va deveni o limba
oficială a UE, întregul acquis va trebui să fie accesibil in limba română, la acelaşi nivel calitativ şi
de acurateţe ca şi în celelalte limbi oficiale.
Responsabilitatea pentru traducerea legislaţiei europene revine în intregime Institutului
European din România, aflat în coordonarea Ministerului Integrării Europene, care are şi sarcina de
a asigura revizuirea, din punct de vedere juridic, tehnic şi lingvistic, a textelor traduse. Accesul
administraţiei publice române şi a tuturor părţilor interesate la textele traduse ale normelor
europene, poate să consolideze şi să accelereze procesul de integrare europeană.
Autentificarea traducerilor va avea loc înainte de aderare şi va fi efectuata de serviciile
juridice ale Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene, după care traducerile, devenite
oficiale, vor fi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
La şfârsitul anului 2003, România va avea tradus intregul acquis comunitar, iar un numar de
peste 60 000 pagini de Jurnal Oficial vor fi revizuite. Acquis Comunitar
Acquis-ul comunitar reprezintă ansamblul de drepturi şi obligatii comune ce se aplică tuturor
statelor membre ale Uniunii Europene şi curpinde totalitatea normelor juridice ce reglementează
activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile comunitare:
 conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunităţilor
Europene (CECO, CEE, CEEA) şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam);
 legislaţia adoptată de către instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor
Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandîri);
 jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene;
 declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
 acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte adoptate
în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne (JAI).
 acordurile internaţionale la care CE este parte (iar nu UE deoarece aceasta nu mare încă
personalitate juridică), precum şi cele incheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea
acesteia.

73
 Fiecare act normativ comunitar trebuie înţeles în contextul general al politicilor comunitare
din fiecare sector, fiind necesară cunoaşterea acestora. Prezentarea politicilor comunitare este în
primul rând facuta în green papers şi white papers, fiind de aceea necesăra şi consultarea
sistematică şi permanentă a acestora.

5. OPINIA PUBLICĂ ROMÂNEASCĂ ÎN RAPORT CU INTEGRAREA

EUROPEANĂ
Atitudinea constant-pozitivă a românilor faţă de integrarea europeană a fost demonstrată de
toate anchetele realizate pe această temă. În Barometrul de Opinie Publică al FSD dinamica
atitudinii faţă de integrarea europeană a fost evaluată constant din 1999.

Opinia românilor faţă de utilitatea integrării în UE

Mai 1999 Oct. 1999 Mai 2000 Nov. 2000

Este folositoare
70% 67% 68% 68%
integrarea
Nu este folositoare
14% 12% 8% 11%
integrarea
Nu răspund 16% 21% 24% 21%
Sursa: BOP FSD noiembrie 2002

Dar dacă integrarea în Uniunea Europeană este apreciată pozitiv de majoritatea românilor,
anchetele comparative realizate în cadrul Euro-Barometrului dovedind că românii sunt euro-
optimişti într-o proporţie mai importantă decât populaţia altor state central şi est europene, temă
integrării a creat şi în România o minimă controversă socială. 1 Opiniile contradictorii vizează nu
atât cunoştinţele despre procesul integrării cât reacţiile afective ale diferitelor grupuri de populaţie.

Tipologii ale publicului român în raport cu integrarea în UE

(sursa BOP FSD noiembrie 2002)

1
Vezi Manuela Sofia Stănculescu, „Romînii şi Uniunea Europeană” în Barometrul de Opinie
Publică, Bucureşti, Fundaţia pentru o societate Deschisă, noiembrie 2002, pp 32-34

74
 Pro-UE
59%

Opozanti
6%

Parohiali
6%
Altii
7% Patrioti Incompetenti
10% 12%

Plecând de la datele cercetării, se pot identifica mai multe grupuri construite în funcţie de
percepţia efectelor (pozitive sau negative) pe care integrarea României în UE le va avea asupra ţării,
dar şi a subiecţilor anchetei sociologice. Astfel grupul favorabil integrării europene (Pro-UE)
consideră că procesul va avea efecte pozitive atât asupra ţării cât şi asupra propriei persoane (58%).
La nivelul acestui grup apare o suprareprezentare statistică a patronilor şi directorilor de firmă, a
intelectualilor, funcţionarilor şi studenţilor, categorii pentru care, deloc surprinzător, gradul de
informare este mult mai ridicat decât la nivelul celorlalte grupuri de populaţie. Pentru aceştia
Uniunea Europeană are o imagine pozitivă (90% dintre membrii acestui grup se simt legaţi
sufleteşte de Europa). Pe de altă parte 70% dintre pro-europeni sunt convinşi că dacă ar locui în
statele occidentale ar trăi mai bine decât în România. De altfel, prin comparaţie cu restul grupurilor,
semnificativ mai mulţi susţinători UE consideră că România este pregătită să adere (pe deplin 13%,
parţial 55%). În urma aderării aşteptările lor sunt ca şomajul din România să scadă, veniturile
populaţiei să crească, şansele de a găsi un loc de muncă să crească, numărul cetăţenilor străini veniţi
în România să crească de asemenea, altfel spus ca situaţia să se îmbunătăţească considerabil.
Spre deosebire de restul populaţiei, nivelul de încredere în instituţii este mai crescut, sunt
ceva mai optimişti şi mai satisfăcuţi în general cu viaţa lor. Suportul lor pentru Uniunea Europeană
nu are ca principală cauză neîncrederea şi nemulţumirea faţă de instituţiile româneşti, ci mai
degrabă se bazează pe experienţă şi interese personale legate de ţările Uniunii Europene: o treime
dintre ei au călătorit în străinătate, 20 % au rude stabilite definitiv în altă ţară, 6% au lucrat pentru
un timp în străinătate. Şi dacă nu au fost încă în străinătate, au planuri bine definite: un procent
semnificativ mai mare dintre ei intenţionează să meargă în următoarele 12 luni într-o ţară străină

75
pentru turism, muncă, sau pentru a-şi completa educaţia. Un sfert dintre ei ştiu engleză, franceză sau
germană suficient de bine ca să ia parte la o conversaţie.
Al doilea grup ca mărime sunt incompetenţii cu privire la UE (12.5%), respectiv cei ce nu
ştiu să evalueze efectele integrării României în UE. Peste jumătate dintre membrii acestui grup nu
au auzit de cererea de aderare a ţării noastre (57%) şi doar o treime (33%) apreciază pozitiv această
cerere. Datorită absenţei informaţiilor aceştia nu pot aprecia dacă România este pregătită să adere,
nu au o opinie structurată despre Uniunea Europeană şi nu ştiu să evalueze efectele integrării asupra
şomajului sau veniturilor populaţiei. Prin urmare, dacă duminică ar avea loc un referendum, 53% nu
ştiu dacă ar participa şi doar 30% ar participa şi ar vota pentru. Grupul incompetenţilor cu privire la
UE este format mai ales din agricultori, muncitori necalificaţi, casnice şi pensionari, mai ales femei
de 55 de ani sau mai mult, cu cel mult 8 clase, din mediul rural, mai ales din Muntenia.
Al treilea grup format din 9,9% este reprezentat de patrioţi, respectiv de cei ce consideră că
integrarea Românie în Uniunea Europeană nu-i va afecta personal în nici un fel, dar susţin acest
proces deoarece este benefic pentru ţară. Membrii acestui grup este format din muncitori
necalificaţi, femei, în general fiind mai bine reprezentat în Moldova. Ca şi membrii grupului Pro-
UE şi patrioţii sunt mai degrabă satisfăcuţi de viaţa lor, fiind mai optimişti şi mai încrezători în
instituţiile publice decât celelalte grupuri. La un eventual referendum privind integrarea 80% dintre
ei ar participa iar 77% ar fi favorabili.
Parohialii constituie al patrulea grup de 6% din populaţie, fiind reprezentaţi de cei ce cred
că integrarea României în Uniunea Europeană nu va avea nici un efect asupra ţării sau a propriei
existenţe. Din punct de vedere statistic acest grup prezintă asemănări cu grupul incompetenţilor.
Spre deosebire de ultimii parohialii au însă opinii. În general situaţia cunoştinţelor (educaţie de
bază, limbi străine puţin cunoscute) se corelează în acest caz cu neîncrederea sistematică în
instituţiile româneşti cu excepţia bisericii şi armatei. În cazul unui eventual referendum 50% dintre
membrii acestui grup ar participa şi 45% ar vota pentru.
Opozanţii reprezintă cel de al cincilea grup cu aproximativ 6 % din populaţia fiind constituit
din cei ce consideră că integrarea României în Uniunea Europeană va avea mai ales efecte negative.
Statistic acest grup este format în general din meşteşugari, muncitori calificaţi şi şomeri, persoane
cu şcoală profesională sau treapta I de liceu, mai ales bărbaţi în jurul vârstei de 40-54 ani cu
domiciliul în Muntenia şi Oltenia. Pentru membrii acestui grup situaţia României este critică, mai
mult de trei sferturi considerând că ţara merge într-o direcţie greşită. Spre deosebire de celelalte

76
grupuri încredere în instituţii este scăzută atât în privinţa instituţiilor româneşti, cât şi a celor
europene. Pentru membrii acestui grup integrarea europeană ar contribui la înrăutăţirea stării de
lucru (şomajul ar creşte, veniturile populaţiei ar scădea, ca şi posibilitatea de a găsi un loc de
muncă). Două treimi dintre aceştia ar participa la un posibil referendum, iar o cincime ar vota
contra. Acest grup este constituit din cei ce se consideră dezavantajaţi de transformările politice şi
sociale din România iar procesul de integrare în Uniunea Europeană i-ar defavoriza. În raport cu
celelalte grupuri majoritatea opozanţilor sunt convinşi că standardul lor de existenţă în occident ar fi
sub cel din România, dar dacă ar putea alege nu ar mai prefera România ca ţară de domiciliu.
Frustrările sociale şi politice determină 1/3 dintre membrii acestui grup să se orienteze spre varianta
partidului unic - ca de altfel şi un sfert din parohiali şi o treime din incompetenţi – în raport cu
media de 16% valabilă pentru întreaga populaţie.
Relaţia dintre opiniile privind integrarea în UE în cazul grupurilor descrise mai sus şi
gradul de bunăstare este directă. Pentru cei ce se consideră săraci susţinerea procesului de
integrare europeană scade (susţinătorii Pro-UE reprezintă mai puţin de jumătate din aceştia,
în timp ce incompetenţii şi parohialii sunt mai mult de o treime). În cazul contrar, cei ce
apreciază că au venituri cel puţin suficiente sunt mult mai favorabili integrării (în acest grup
ponderea susţinătorilor Pro-UE depăşeşte 70%).
Dacă atitudinea faţă de integrarea europeană este în general pozitivă fragilitatea acestei
majorităţi nu poate fi neglijată. Absenţa informaţiilor şi dificila asimilare a valorilor europene sunt
procese ce pot conduce la efecte perverse. De aceea dincolo de aranjamentele instituţionale şi de
deschiderea sau închiderea capitolelor de negociere, integrarea României în Uniunea Europeană
necesită schimbări profunde la nivelul atitudinilor şi valorilor populaţiei fără de care viaţa într-o
Europă diversă ar putea fi o sursă de incertitudine şi nemulţumire.

După prăbuşirea regimului Ceauşescu orientarea politică şi instituţională a urmărit cu

prioritare stabilizarea noului regim politic românesc. De aceea Constituţia României, aprobată în
decembrie 1991, era centrată pe aspecte privind construcţia instituţională şi raporturile de putere şi
lăsa să transpară o viziune suveranistă. Procesul de integrare europeană a transformat tema
modificării constituţiei într-o prioritate politică. Devenită după anul electoral 2000 o temă de
dezbatere publică reforma constituţională ca instrument central al reformei politice a trecut treptat
din zona negocierilor dintre partidele parlamentare în mass media, deci în spaţiul public, acolo unde

77
într-o democraţie, fie şi în plină construcţie, ar trebui să se discute structura viitoare a statului şi
configuraţia regimului politic. Prin intermediul mass media viitorul instituţiilor politice româneşti a
devenit un subiect cunoscut şi a căpătat o importantă notorietate. În iunie 2003 Barometrul de
Opinie Publică prezentat de Fundaţia pentru o Societate Deschisă şi realizat de Gallup Organization
România releva că 58% dintre români auziseră deja despre modificarea Constituţiei, iar 67% dintre
cei chestionaţi afirmau că vor participa la referendumul convocat pentru a valida aceste modificări.
În Barometrul de Opinie Publică al FSD realizat de CURS în octombrie 2003, ale cărui date au fost
culese chiar în săptămânile de campanie pentru promovarea modificărilor constituţionale, 65%
dintre cei chestionaţi afirmau că se vor prezenta la referendum, iar 15% că urmează să se hotărască.
Cum proporţia celor ce declarau că se vor prezenta la vot, dar şi a celor ce aveau informaţii, fie şi
sumare, despre modificările constituţionale, nu a cunoscut creşteri spectaculoase datorită campaniei
de promovare, se poate constata că, la nivelul comunicării publice, procesul de revizuire a
constituţiei nu a reuşit să acopere fractura care desparte scena politică de societatea românească.
Efectele perverse ale unei campanii de promovare inspirată din strategiile marketingului comercial
au condus la o creşterea reactivităţii publice.
Pe de altă parte acelaşi Barometrul de Opinie Publică din iunie 2003 indica deja că în
privinţa construcţiei instituţionale clasa politică şi opinia publică nu se găseau pe aceleaşi
coordonate, câtă vreme majoritatea românilor (45%) opta pentru un sistem parlamentar unicameral,
faţă de 29% pentru un sistem bicameral, iar formula propusă consultării prin referendum menţinea
structura bicamerală, fără însă ca să această soluţie să fie explicată. Interesul pentru reformarea
instituţiilor politice, subiect ce nu aparţine agendei cetăţeneşti, indică percepţia sistemului politic ca
nefiind suficient de reprezentativ. De altfel şi în cadrul Forumului constituţional, desfăşurat între
iunie şi octombrie 2002, ca proces de dezbateri în cadrul căruia reprezentanţi ai sindicatelor,
asociaţiilor patronale şi profesionale, ONG-uri s-au pronunţat asupra modificărilor constituţionale
principalele, propunerile prezentate vizau schimbările instituţionale. La finalul lucrărilor sale
Forumul constituţional a înaintat un raport Comisiei parlamentare pentru elaborarea propunerii
legislative privind revizuirea Constituţiei care a devenit una din anexele pe baza căreia s-au realizat
modificările constituţionale. Cu toate că 22 de propuneri cuprinse în Raportul Forumului
constituţional au fost preluate ca modificări constituţionale, multe din propunerile importate nu au
fost abordate, sau nu s-a prezentat o motivaţie publică a respingerii lor.

78
 Dinamica opiniei referitoare la unicameralism şi bicameralism

200 200 200

1 2 3

Reforma sistemului electoral a constituit un alt subiect ce a fost perceput ca fiind legat de
reforma constituţională. Dilema majoritar – proporţional a fost prezentă în cadrul dezbaterii privind
modificarea constituţiei (chiar şi în cadrul Forumului constituţional a constituit una din temele cele
mai des invocate atât de participanţii la întâlniri cât şi la dezbaterile de pe site), deşi nu reprezintă
un domeniu reglementat prin constituţie. Considerată una din soluţiile propuse pentru
responsabilizarea clasei politice şi pentru consolidarea majorităţii necesare guvernării, schimbarea
sistemului electoral, sugera că funcţionarea unui regim democratic nu depinde doar de instituţiile
prin care se realizează diviziunea muncii între executiv şi legislativ şi de un număr de reguli
formale, dar şi de proceduri informale prin care actorii politici influenţează funcţionarea regimului.
Identificat ca un element central în procesul transformare a votului popular în reprezentare la
nivelul parlamentelor, reforma sistemului electoral apărea românilor ca un factor important în
transformarea politicii, deci ca un factor constitutiv al sistemului şi regimului politic.

Dinamica opiniei referitoare la tipul de scrutin electoral

79
 Concilierea priorităţilor clasei politice şi ale societăţii româneşti a fost deci doar parţial
realizată prin procesul de revizuire al Constituţiei. Discuţiile din Comisia parlamentară au făcut ca
62 de articole ale vechii Constituţii să fie modificate, 10 noi articole (în special referitoare la diferite
aspecte ale proceselor de integrare europeană) să fie adăugate, iar 5 articole să fie abrogate (articolul
51 referitor la respectarea Constituţiei şi a legilor care devenea redundant de vreme ce este introdus
ca al 4 alineat la articolul 1, articolul 70 referitor la independenţa opiniilor parlamentarilor se
regăseşte în nou formulare a articolului 69, articolul 71 referitor la indemnizaţiile parlamentarilor,
articolul 75 referitor la traseul legilor în cele două camere şi articolul 76 privind procedura de
mediere care este astfel înlăturată). Deci din punct de vedere cantitativ este vorba de o reformă
substanţială 44% din articolele precedentei forme a Constituţiei suferind modificări.

Limitele Constituţiei din 1991 obligau la o reformă. Formula, aleasă cu prudenţă de

parlamentari, a fost aceea a unei revizuiri, deci a unor modificări ce remediază o parte din
nerealizările textului precedent. Caracteristica generală a modificărilor este reţinerea legislatorului
de a crea instrumente constituţionale ce ar putea genera noi cereri sau presiuni sociale. În general,
chiar dacă s-au adăugat noi articole cu caracter social (de exemplu introducerea Consiliului
Economic şi social prin articolul 1391 sau introducerea la articolul 34.4. a referirii la burse sociale de
studii acordate copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi), poate
fi sesizată o vagă tentă liberală, dată fie de reglementare clară a separaţiei puterilor în stat la
articolul 1, fie de modificarea articolului 41 (care în mod simbolic capătă alt titlu „Dreptul la

80
proprietate privată” în loc de „Protecţia proprietăţii private”) sau de introducerea noului articol 411
privind libertatea economică.

La nivelul instituţiilor politice, capitol de la care se aşteptau cele mai importante reforme, s-
au realizat doar câteva adaptări. Trecerea la un mandat prezidenţial de 5 ani începând cu 2004, ceea
ce presupune de fapt alinierea la media europeană, va contribui doar într-o mică măsură la
compensare dezechilibrelor instituţionale. Desfiinţarea procedurii de mediere şi stabilirea unui
termen de 45 de zile pentru dezbaterea legislativă creează o presiune asupra camerelor, dar nu
diferenţiază în mod fundamental nici între atribuţiile acestora, nici în ceea ce priveşte tipul de
reprezentare. În continuare în România Senatul va reprezenta naţiunea, iar nu comunităţile
teritoriale cum este regula în constituţiile altor state unitare din Europa occidentală

Cum problema unicameralismului nu a fost abordată, iar o explicaţie sistematică a

bicameralimului nu a fost realizată, revizuirea s-a concentrat asupra creşterii eficienţei activităţii
parlamentare. Instituţie politică cea mai puţin populară conform sondajelor (cota sa de încredere
variind după acelaşi sondaj între 33% în mai 2001 şi 19% în iulie 2003), Parlamentul avea astfel
ocazia de a deveni fundamentul vieţii instituţionale. Dacă funcţiile sale au fost inhibate mai întâi de
formula majorităţii prezidenţiale care a dominat perioada 1990-1995, mai apoi, după 1996 şi până
astăzi partitocraţia a limitat influenţa parlamentului, devenit mai degrabă o tribună a partidelor
politice. Oportunitatea reabilitării sale instituţionale oferită de revizuirea constituţie ar putea fi însă
ratată.

Cel puţin două prevederi pun serioase semne de întrebare. Articolul 731 referitor la traseul
proiectelor de lege între cele două camere, mai ales în aliniatul 2 prin formula „În cazul depăşirii
acestor termene (de 45 de zile pentru legi sau 60 de zile pentru adoptarea unor coduri) se consideră
că proiectul de lege sau propunerea legislativă a fost adoptată” pune în discuţie principala funcţie a
Parlamentului cea de legiferare. Rezultă că şi fără votul reprezentanţei naţionale se poate adopta o
lege. Articolul 731 pare să contrazică articolul 58 aliniatul 1, primul articol al titlului II privind
Autorităţile publice care defineşte Parlamentul ca unica autoritate legiuitoare a ţării. Ori
Parlamentul prin însăşi natura sa este o instituţie care deliberează şi hotărăşte prin vot asupra

81
legislaţiei ca şi asupra altor probleme de interes naţional. Chiar denumirea instituţiei insistă asupra
parlamentării, a dezbaterii deschise cu argumente pentru găsirea celei mai bune soluţii. Faptul că un
proiect de lege poate fi considerat adoptat fără vot este evidentă limitare a libertăţii parlamentare ce
poate contribui la întărirea excesiva a poziţiei guvernului care deţine cvasimonopolul asupra
iniţiativelor legislative. Având în vedere practica parlamentară românească din ultimii 11 ani se
poate constata că termenul de 45 de zile este pentru multe proiecte legislative limitativ, putând
anihila dezbaterea parlamentară, iar cel de 60 de zile pentru coduri este probabil imposibil de
respectat.

De asemenea articolul 114 în alineatele aliniatele 4 şi 41 privind regimul ordonanţelor de

urgenţă poate conduce la adoptarea fără dezbateri, chiar dacă doar într-o cameră, a acestor acte
normative. Dacă în aliniatul 4 al articolului se face trimitere la „situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată” şi la obligativitatea de „a motiva urgenţa” definirea caracterului
extraordinar şi a momentului promovării acestor acte normative nu este oferită. Astfel practica
ordonanţelor de urgenţă care a transformat Parlamentul în ultimii 7 ani într-o anexă a Guvernului ar
putea continua. În alineatul 41 se prevede însă că dacă în 30 de zile de la depunerea ordonanţei de
urgenţă Camera sesizată nu se pronunţă aceasta se consideră adoptată. Se repetă şi în acest caz
aceiaşi procedură care limitează libertatea de dezbatere a Parlamentului.

Există astfel riscul ca dominat de Guvern şi controlat de partidele politice Parlamentul ca

instituţie de dezbatere şi decizie să fie practic anulat. Domnia legii şi practica statului de drept
presupun că instituţia legiferatoare deţine nu este limitată în acţiunea sa. Dacă Guvernul este
expresia votului parlamentar iar parlamentul cea a naţiunii atunci în România s-ar putea foarte uşor
răsturna rolurile, practicile guvernamentaliste dublate de absenţa unui parlamentarism independent
putând conduce spre o deviere autoritaristă a regimului. Noua prevedere de la articolul 1 privind
separaţia puterilor în stat este deci relativă şi depinde de tipul de control pe care partidele politice îl
dezvoltă asupra parlamentarilor. O reformă a selecţiei parlamentarilor prin vot uninominal (de
preferat pe baza sistemului mixt) este o soluţie pentru a limita omnipotenţa partidelor politice şi de a
transforma partitocraţia românească într-o democraţie deschisă şi pluralistă.

82
 Putem identica între trei cazuri în privinţa rezultatelor revizuirii constituţionale: modificări de
esenţă ce schimbă filosofia constituţională (introducerea separaţiei puterilor în stat va contribui la
independenţa justiţiei, precizările privind integrarea europeană şi aderarea la NATO sau deschiderea
operată prin modificare articolului 41 aliniatul 2 privind posibilitatea ca şi cetăţenii străini să
dobândi poată dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, e adevărat condiţionată, sau
posibilitatea de a participa la desemnarea aleşilor locali sau de a fi aleşi pentru cetăţenii Uniunii
Europene care domiciliază în România vor facilita aspectul juridic al procesul de integrare
europeană), modificări formale (de tipul introducerii patronatelor sau asociaţiilor profesionale la
articolul 9 sau schimbării formulei siguranţă naţională cu securitate naţională la articolul 31) şi
modificări amânate (precum reglementarea clară a dizolvării paramentului sau a relaţiilor dintre
Preşedinte şi Guvern). Noul text al constituţiei va fi însă , dincolo de nerealizările sale, mai complet
şi mai precis decât precedentul.
Intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie 1993 a contribuit la
consolidarea Comunităţii Europene, devenită Uniunea Europeană, şi la structurarea tendinţei de
lărgire spre est a acestei structuri. Într-un deceniu s-a trecut de la o comunitate preponderent
economică 12 state la una în plină reorganizare instituţională cu 25 de state după 1 mai 2004. În
acest sens Consiliul european de la Copenhaga (1993) a stabilit criteriile (politice şi economice) pe
care fiecare ţarã candidatã trebuia sã le îndeplinească pentru a putea deveni membrã UE (instituţii
stabile, care sã garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul şi protecţia
minorităţilor, economie de piaţã viabilã, capabilã sã facă faţã forţelor concurenţiale şi presiunii din
Piaţa Internã a Uniunii Europene, capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a
adopta cadrul legislativ şi instituţional al Comunităţii, numit şi acquis comunitar, şi de a subscrie
obiectivelor uniunii politice, economice si monetare. Consiliul european de la Madrid (1995), a
introdus un criteriu suplimentar, acela al existenţei unei administraţii naţionale capabilã sã
gestioneze calitatea de membru al UE.

Începute în februarie 2000 negocierile de aderare a României la UE au evoluat gradual astfel

că la sfârşitul anului 2003 România avea 22 de capitole închise provizoriu şi toate cele 30 de
capitole de negociere deschise. Deşi atât Raportul de ţară al Comisiei Europene din 2003, cât şi
Raportul Parlamentului European din 2004 sunt critice al adresa capacităţii României de a încheia
procesul de reformă economică sau în privinţa criteriilor politice (readuse în 2004 în atenţia

83
parlamentarilor europeni), încheierea negocierilor de aderare în 2004 şi integrarea în 2007 sunt
considerate obiective realizabile.

Aşteptările românilor în privinţa UE sunt foarte mari. Aşa cum arată figura I.7. România
este a cincea ţară între statele candidate cu aşteptări mari în privinţa transformării modului de viaţă
(50% dintre români considerau că UE le va transforma viaţa în cinci ani)

Percepţia rolului Uniunii europene în evoluţia modului de viaţă în următorii 5 ani

84
 Sursa: după Eurobarometru 2003.3 Opinia publică în ţările candidate, septembrie 2003

În privinţa introducerii monedei euro România (vezi Figura 9) se situează pe al doilea loc
după Slovenia (79% dintre respondenţi manifestându-şi acordul pentru înlocuirea monedei naţionale
cu euro). Starea de spirit a românilor, fondată pe situaţia economică percepută ca precară, a creat o
aşteptare pozitivă în raport cu procesul de integrare europeană.

Opinia privind înlocuirea monedei naţionale cu euro

Sursa: după Eurobarometru 2003.3 Opinia publică în ţările candidate, septembrie 2003

85
 Euro-optimismul românilor este un efect al percepţiei situaţiei interne. Spre exemplu
rezultatele Eurobarometrului publicat de Comisia europeană în 2002 arată că încrederea în
instituţiile politice este scăzută atât în ţările candidate, cât şi în statele membre ale Uniunii
Europene. Dacă în ţările candidate "guvernul naţional" beneficiază, în medie, de un capital de
încredere uşor mai ridicat decât administraţia publică şi "parlamentul naţional", încrederea în
instituţiile europene este mult mai ridicată. În medie 39% dintre cei ce au răspuns anchetei tindeau
să aibă încredere în guvern (cu un maxim de 58% în Cipru şi Ungaria, respectiv un minim de 24%
în Slovacia, României aflându-se în acel moment aproape de medie cu 37%), acestei instituţii
urmându-i parlamentul cu 35% (cu un maxim de 69% în Cipru şi un minim de 13% în Lituania,
România situându-se şi în acest caz – dar cu doi ani înaintea alegerilor parlamentare, la sfârşitul
ciclurilor legislative încrederea în instituţii scăzând în mod dramatic – aproape de medie cu 33% ). 
Partidele politice întruneau cea mai mică cotă de încredere atât în cazul ţărilor candidate cât
şi al ţărilor membre UE: în medie, doar 18% dintre cetăţenii UE, respectiv 14% dintre cetăţenii
ţărilor candidate aveau încredere în partide (cu un maxim de 27% în Cipru şi un minim de 8%
Lituania, în România cota de încredere fiind de 13%).
În general cetăţenii ţărilor candidate au un nivel de încredere mai redus (29%) în instituţiile
politice decât cetăţenii statelor membre ale UE (35%). Cumulând cotele de încredere ale instituţiilor
politice rezultă un clasament al mediei de încredere: Cipru - 52%, Ungaria - 45%, Malta - 41%,
Estonia - 35%, - România - 29%, Slovenia - 27%, Cehia - 25%, Polonia - 24%, Letonia - 23%,
Slovacia - 21%, Lituania - 21% şi Bulgaria - 19%.
Dar instituţiile politice nu se află în fruntea ierarhiei încrederii. Analizând alte opt instituţii,
se poate constata că ţările candidate se caracterizează prin încrederea în armată (67%), biserică
(61%), organizaţiile caritabile (55%) şi poliţie (51%). Încrederea în poliţie este însă semnificativ
mai scăzută decât în Uniunea Europeană, unde poliţia se află pe primul loc cu 65%. 

Primele trei instituţii* care acumulează încrederea maximă a populaţiei

Biserica Armata Organizaţii caritabile Poliţia

România 86 73 * 38
Bulgaria 46 57 * 50

86
Malta 74  * 89 71
Cipru 67 88 73 *
Turcia 68 81 67 *
Polonia 57 60 61 *
Slovacia 51 56 50 *
Estonia 51 60 45 *
Letonia 63 44 45 *
Lituania 53 39 34 *
Ungaria * 52 51 48
Slovenia * 54 37 50
Cehia * 46 40 41
Notă: * în tabel sunt trecute doar procentele pentru instituţiile clasate primele trei. 
(Sursa: Eurobarometrul ţărilor candidate - 2002.2, aprilie 2003)

Cetăţenii ţărilor candidate la Uniunea Europeană aveau o imagine optimistă, dar neclară
despre Uniunea Europeană. Procentul celor care sprijineau aderarea a fost permanent ridicat, însă
acest sprijin nu reprezintă o opţiune pe baza unei bune informări. 44% dintre toţi respondenţii din
cele 13 ţări candidate consideră în 2002 că ştiu puţine lucruri despre UE, despre politicile şi
instituţiile acesteia, iar 14% dintre respondenţi menţionau că nu ştiu absolut nimic despre UE , doar
8% indicând un nivel ridicat de cunoştinţe.
Gradul înalt de susţinere al românilor pentru integrare (vezi figura I.7.10) este atât rezultatul
unei percepţii negative a instituţiilor interne, cât şi a perspectivelor economice. România este a treia
ţară din perspectiva susţinerii pentru integrarea europeană un procent de răspunsuri favorabile
extinderii de 85%, dar diferenţa faţă de primele clasate este minimă, (de 1% faţă de Slovenia, a
doua clasată, şi de 3% faţă de Bulgaria, prima clasată). Interesul românilor pentru procesele de
aderare la NATO şi integrare în UE sunt în primul rând influenţate de percepţia realităţii sociale,
economice şi politice. Inexistenţa unor informaţii structurate despre procesele de aderare la UE nu
este considerată un handicap major câtă vreme opinia privind dinamica economică, socială şi
politică europeană sunt percepute pozitiv. Influenţa instituţiilor europene este percepută ca benefică,
iar integrarea europeană apare aproape ca o soluţie miraculoasă la ineficienţa instituţiilor româneşti.

.
Sprijinul pentru lărgirea Uniunii europene în ţările candidate

87
 Sursa: (după Eurobarometru 2003.3 Opinia publică în ţările candidate, septembrie 2003)

6. MIGRAŢIA DIN PERSPECTIVA INTEGRĂRII EUROPENE

Faptul că de la 1 ianuarie 2002 românii au putut călători fără viză în statele din spaţiul
Schengen a creat condiţiile pentru creşterea numărului de migranţi. Fluxul migrator spre occident,
în special al celor ce urmăreau să lucreze legal, a cunoscut astfel o creştere semnificativă. La câteva
luni după liberalizarea procedurilor de intrare în occident sondajul realizat de Gallup România
indica că doar o treime din populaţia adultă nu intenţiona să plece în străinătate, dar analizând
diferenţele apărute în funcţie de vârstă, se constată că majoritatea celor ce nu erau interesaţi de
efectuarea unei călătorii în străinătate erau persoane în vârstă, doar 14% dintre tinerii între 18-29 ani
neavând această intenţie, faţă de jumătate dintre cei de peste 50 ani sau un sfert din populaţia urbană
şi 25% dintre adulţi din mediul rural. Cam jumătate dintre cei ce intenţionau să călătorească în
străinătate intenţionau să găsească un loc de muncă. 

Tabelul I.7.3

88
 Statele spre care intenţionau românii să călătorească
Italia 25% Ungaria 9%
Germania 15% Israel 3%
Spania 7% Turcia 1%
Franţa 6% Statele Unite ale Americii 4%
Grecia 4% Canada 2%
Austria 3% Australia 1%
Olanda 3% "oriunde" (pentru a munci) 2%
Belgia 2% NŞ /încă nu s-a hotărât 12%
alte ţări din UE /"în UE" 7% NR 1%
Sursa: Gallup România, 2002

O altă cercetare ce contribuie la analiza tendinţei migratoare este Barometrul de Opinie

Publică al FSD din noiembrie 2002. Pe baza acestei anchete s-a putut realiza o estimare ponderii
cetăţenilor români plecaţi în străinătate care la momentul aplicării chestionarului se întorseseră,
definitiv sau temporar, în ţară. Deoarece cetăţenii români aflaţi în străinătate la momentul anchetei
nu au fost repertoriaţi este de presupus că ponderea celor care au călătorit în străinătate era, în
realitate, mult mai mare. Pe această bază se poate formula o explicaţie privind ponderea de patru ori
mai mare a celor care au călătorit, prin comparaţie cu cei care au muncit temporar în străinătate.
Chiar şi în condiţiile unei subestimări drastice, cel puţin un milion de români erau sau fuseseră
plecaţi la muncă în străinătate, cel puţin o dată de-a lungul vieţii lor în octombrie 2002, pentru ca
numărul acestora să ajungă la 9% din totalul populaţiei cu drept de vot în octombrie 2003
(aproximativ 1700 000 de români).

Tipologii ale românilor în funcţie motivul călătoriei în străinătate

Nu a fost în
străinătate
68%

A călătorit în A muncit în
străinătate, dar străinătate
nu a muncit pentru un timp
26% 6%

89
 Sursa: date interpretate după BOP FSD din noiembrie 2002 de Manuela Stănculescu şi
Ionica Berevoiescu

Românii care nu au călătorit niciodată în străinătate sunt sau tineri între 18 şi 24 ani sau
vârstnici de peste 65 de ani, mai ales femei care au absolvit cel mult gimnaziu, casnice, agricultori,
muncitori cu ziua, dar şi muncitori calificaţi, şomeri înregistraţi, în general locuind în mediul rural.

Profilul, destinaţia şi motivul călătoriei în străinătate

A muncit în străinătate A călătorit în străinătate,

dar nu pentru muncă
Perioada
Înainte de 1989 15% 24%
1990 – 2001 69% 62%
2002 16% 14%
Destinaţia
Înainte de 1989 Fostele ţări socialiste Foste ţări socialiste
Ţări arabe şi africane
China
1990 – 2002 Ungaria Ungaria
(în ordinea numărului Germania Germania

90
de menţiuni) Turcia Turcia
Italia Bulgaria
Israel Cehia
Franţa
Italia
Polonia
Profilul
25-44 de ani 45-64 de ani
80% bărbaţi liceu, şcoală postliceală,
şcoală profesională sau liceu universitate
muncitori calificaţi directori, patroni
tehnicieni şi operatori ocupaţii intelectuale
ocupaţi cu contract de muncă funcţionari din administraţie
lucrători pe cont propriu ocupaţi cu contract de muncă
şomeri neînregistraţi din oraşele mari şi Bucureşti
din toată ţara
Sursa: după Manuela Stănculescu şi Ionica Berevoiescu
De asemenea, pe baza datelor Barometrelor de Opinie Publică ale FSD se poate observa că
ponderea românilor adulţi care au fost în străinătate cel puţin o dată în viaţă este în creştere. În egală
măsură creşte şi ponderea celor care au cunoştinţe despre străinătate indirect, prin intermediul altor
membrii ai gospodăriei care au lucrat în străinătate pentru un timp sau prin intermediul rudelor
apropiate stabilite definitiv în străinătate.

Dinamica călătoriilor în străinătate în date BOP FSD străinătate

Nov. 2001 Oct. 2002
Au călătorit în străinătate 25% 31%
Au lucrat în străinătate pentru un timp 5% 6%
Altcineva din gospodăria lor a lucrat în străinătate pentru un 12% 17%
timp
Au rude apropiate stabilite definitiv în străinătate 17% 24%
(după Manuela Stănculescu şi Ionica Berevoiescu)

91
 Resursele materiale, dar şi capitalul social, opţiunile valorice, dar şi interesele economice ale
indivizilor determină interesul pentru călătoriile sau munca în străinătate. Condiţionate de resursele
şi strategiile gospodăriilor, acţiunile românilor sunt structurate în funcţie de reţelele sociale. În
spaţiul românesc reţelele de rudenie joacă un rol considerabil în majoritatea aspectelor vieţii de zi
cu zi, rol ce se regăseşte şi în privinţa călătoriilor sau muncii în străinătate. Reţelele de rudenie cu
rol semnificativ în privinţa găsirii unui loc de muncă sunt formate din rude stabilite definitiv în
străinătate sau din rude ce muncesc temporar în străinătate.

Ponderea românilor de peste 18 ani în funcţie de relaţia cu străinătatea

Persoane ce locuiesc în gospodării cu reţele de rudenie în străinătate:
7% - rude stabilite definitiv şi rude plecate la muncă
17% - rude stabilite definitiv
10% - rude plecate la muncă
17% - respondentul este singurul membru din gospodărie care a
fost în străinătate
49% - gospodării fără reţele de rudenie în străinătate
Sursa: după Manuela Stănculescu şi Ionica Berevoiescu

Jumătate dintre adulţi aparţin unor gospodării care nu au reţele de rudenie în străinătate,
pentru aceştia existând o probabilitatea redusă de a călători sau munci în străinătate. Într-o situaţie
diferită sunt cei ce provin din gospodării cu reţele de rudenie în străinătate. O rudă stabilită în
străinătate poate facilita călătoria, poate oferi cazare gratuită, dar şi informaţii vitale şi relaţii
personale contribuind la reducerea semnificativă a incertitudinilor provocate de contactul cu o lume
necunoscută.
Clasificarea românilor în funcţie de reţele de rudenie
Sursa: după Manuela Stănculescu şi Ionica Berevoiescu

fără reţele de rude în străinătate 75 4 21

doar reţele de rude care muncesc temporar în

70 9 21
străinătate

doar reţele de rude stabilite definitiv în

50 7 43
străinătate

reţele de rude stabilite definitiv în străinătate plus

49 17 34
rude care muncesc temporar în străinătate

Nu a fost în străinătate A muncit pentru un timp în străinătate

A călătorit dar nu a muncit în străinătate,

92
 Conform figurii există diferenţe calitative între reţelele de rude stabilite definitiv şi cele de
rude aflate doar temporar şi doar pentru muncă în străinătate. Reţelele de rude stabilite definitiv sunt
mai degrabă reţele turistice, pe când reţelele de rude care muncesc temporar peste hotare sunt reţele
de muncă. Astfel, jumătate dintre cei care au rude stabilite definitiv în străinătate au călătorit peste
hotare, spre deosebire de doar 25-30% dintre cei care nu au astfel de reţele, iar cei ce beneficiază de
existenţa reţelelor de rudenie care muncesc temporar în străinătate au şanse de două ori mai mari de
a munci în străinătate decât cei care nu au astfel de reţele.

.
Tipologie în funcţie de proiecte de muncă sau de călătorie în străinătate

fără reţele de rude în străinătate 74 15 11

doar reţele de rude care muncesc temporar în

56 24 20
străinătate

doar reţele de rude stabilite definitiv în

54 20 27
străinătate

reţele de rude stabilite definitiv în străinătate

41 28 31
plus rude care muncesc temporar în străinătate

Nu are de gând să meargă în străinătate

Intenţionează să meargă la muncă în străinătate
Intenţionează să meargă în străinătate, dar nu la muncă

Sursa: după Manuela Stănculescu şi Ionica Berevoiescu

93
 Românii ce intenţionează să se deplaseze în străinătate pentru muncă sunt semnificativ mai
mulţi din gospodării incluse în „reţele internaţionale de muncă”, iar cei ce urmăresc să călătorească
în străinătate pentru turism, vizite, sunt semnificativ mai mulţi din gospodării din „reţele
internaţionale de călătorie”. 2

CAPITOLUL IV
COSTURILE ŞI BENEFICIILE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ

Poate mai mult decât majoritatea ţărilor candidate europene, România vede în relaţia cu
Uniunea Europeană şanşa extraordinară de a învinge capcana înapoierii şi realizarea aspiraţiei
seculare de modernizare, integrarea ne-ar pune la adapost de instabilitatea şi perturbaţiile din restul
spaţiului mondial.
Totuşi cresterea economică susţinută este un fenomen foarte rar întâlnit .
În Europa Occidentală, Irlanda este cazul cel mai interesant. Este adevarat că Spania, în
special, şi Portugalia au cunoscut evoluţii schimbate în bine după sfârşirea dictaturilor – a lui
Franco şi, respectiv, Salazar - , dar nici una dintre ele nu a înregistrat rate de creştere ca în Irlanda.
De notat că la data intrării în UE Irlanda avea venitul/ locuitor de 59% din media UE în timp ce

2
Manuela Sofia Stănculescu, Ionica Berevoescu, în Barometrul de Opinie Publică, Bucureşti, Fundaţia pentru o
societate Deschisă, noiembrie 2002, pp 39-43

94
pentru Grecia, la data intrării sale (in 1981) cifra se situa la 77%. Pentru ca în 1998, venitul /locuitor
în Irlanda să depăşească media UE, în timp ce în Grecia să coboare la 66% din această medie.
La prima vedere, atât transformarea, cât şi dezvoltarea ar fi simplu de rezolvat dacă politica
publică şi ceea ce fac întreprinzătorii privaţi ar putea să “planteze” instituţii progresiste , schimbând
instantaneu anatomii şi fiziologii sociale (organizationale), dar instituţiile nu pot fi achiziţionate şi
nici asimilate în timp record; ele fiind un produs social-istoric autohton, care demonstrează că
timpul nu poate fi comprimat după vrere. Lectia pentru România este: în lipsa unor instituţii
adecvate şi a unei politici publice responsabile (active) îi va fi practic imposibil să cunoască
dezvoltarea economică rapidă de care are nevoie. Iar fără o astfel de dinamică îi va fi din ce în ce
mai dificil să se alăture clubului ţărilor europene prospere. România are un venit pe cap de locuitor
ce reprezintă cca. 27-28% din media Uniunii Europene fiind în acelaşi timp o ţară cu o populaţie
relativ mare (în raport cu standardele europene).
Diverse calcule arată că în ipoteza înregistrării de către Romania a unei rate medii de
creştere pe termen lung de 5%, în condiţiile în care în UE rata de creştere medie ar fi de 2%, ar fi
necesari cca. 20 de ani pentru a ajunge la jumătatea din nivelul mediu al venitului pe locuitor în UE,
iar ajungerea din urmă în ceea ce priveşte venitul pe locuitor (la paritatea puterii de cumpărare) ar fi
posibilă nu înainte de 45 de ani. Intrarea în UE nu reclamă atingerea nivelului mediu al venitului pe
locuitor în club (aşa cum arată experienţa unor ţări ca Portugalia şi Grecia), dar asemenea cifre
infăţisează marimea decalajelor şi provocarea istorică pentru Romania.
De ani de zile, unii oameni politici din UE şi lideri de opinie din ţările vest-europene discută
pe marginea avantajelor şi costurilor lărgirii Uniunii. Probleme care revin în mod recurent în
dezbatere privesc:
 migraţia masivă, care ar periclita locurile de muncă în Occident, în condiţiile in care
şomajul este ridicat şi acum poate fi accentuat de încetinirea activităţii economice;
 concurenţa din partea unor ţări cu un capital uman deloc de neglijat şi cu costuri ale forţei
de muncă mult mai scăzute;
 “fuga” unor întreprinderi în Europa Centrală şi de Răsărit, ceea ce ar creşte şomajul in
Vest;
 concurenţa în domeniul agriculturii, în condiţiile în care fermierii reprezintă un lobby
puternic în ţările occidentale;

95
  nu în cele din urmă, povara pentru bugetul federal al primirii în UE a unor state relativ
sărace (deşi Slovenia are venitul per capital mai ridicat decât Grecia), care ar deveni consumatoare
de ajutoare (pentru agricultură şi dezvoltare regională).

Problemele evocate mai sus nu pot fi neglijate de către ţările candidate sau considerate ca
lipsa de voinţă politică, un limbaj dublu al guvernelor vest-europene sau al unora dintre acestea.
Realitatea arată că ar fi foarte dificil de estimat beneficiile şi costurile extinderii UE, mai cu seamă
când se intră în sfera mărimilor dinamice. A afirma sentenţios că non-extiderea este mult mai
periculoasă (costisitoare) pentru Europa decât lărgirea nu este o retorică suficient de persuasivă
pentru cetăţeanul de rând din ţările UE.
Cifrele arată ca UE a exportat în ţările Europei Centrale şi de Est mai mult decât a importat
de acolo. Totodată, forţa de muncă din aceste ţări acoperă golurile de baza pe piaţa forţei de muncă
din Vest. Referitor la România, specialişti cu înaltă calificare în domeniul IT sunt angajaţi de firme
în Germania şi în alte ţări, iar mulţi tineri şi tinere din România asigură funcţionarea serviciilor în
unele spitale, hoteluri şi restaurante, în Italia şi Portugalia etc. De altfel, România a devenit un mare
exportator de forţă de muncă calificată şi mai puţin calificată.Circumstanţele de după 11 septembrie
au mărit înclinaţia ţărilor vest-europene de a fi mai permeabile la infuzia de forţă de muncă din
ţările candidate – pentru că nevoi există, mai ales dacă ne gândim la efectele îmbătrânirii populaţiei
în ţările UE.
Există şi interese uneori puternic divergente în interiorul Uniunii privind lărgirea ei. De
exemplu, ţările mediteraneene ale UE (în general mai sărace) privesc cu mefienţă intrarea ţărilor din
Europa Centrală în Uniune deoarece va schimba geografia intereselor economice şi politice, mai
ales pentru că vor fi admise ţări cu venit pe locuitor sub media uniunii. Chiar dacă UE a
experimentat asemenea admiteri – vezi cazul Greciei , Portugaliei, Irlandei şi chiar Spaniei - , o
formula de tip Big-bang nu va fi uşor de digerat.
Este clar că România nu este pregatită să fie admisă în UE în primul val dar prin
dimensiunea sa, prin numărul de locuitori, prin aşezarea geografică – aproape de o zonă cu
frăamântări – România poate fi un avanpost de stabilitate al uniunii.
Aderarea Romaniei la NATO va aduce un plus de siguranţă în această parte a Europei, într-o
lume din ce în ce mai marcată de pericole noi( terorism internaţional, migraţie ilegală, trafic de

96
droguri, arme şi fiinţe umane etc.).Totodata cetăţenii români vor avea mai multă încredere în forţele
proprii, ceea ce va fi bine pentru transformarea societăţii pe toate planurile.

Prin aderarea statelor din primul val Washingtonul a impuscatdoi iepuri dintr-un foc:si-a
intarit relatiile cu Germania si si-a extins si relatiile cu Rusia (dar si presedintele Clinton a cistigat
de partea lui o mare parte din electoratul de origine poloneza din SUA).
Faptul ca SUA se considera “natiunea indispensabila”, ca e constienta ca, ramasa singura
superputere, interesele si responsabilitatile sale sunt extinse la scara planetara, si ca, in prezent, ea
dispune de capacitatile materiale necesare pentru a-si implini aceste interese si responsabilitati.
NATO, se afirma undeva este politica externa americana in Europa. Sau, cum spunea Brzezinski,
Europa este capul de pod american in Eurasia.
Prioritatea strategică a SUA este de este stabilirea unui parteneriat permanent cu bătrânul
continent pentru a-şi putea păstra poziţia hegemonică.
N-a fost să fie ca UE să-şi înceapă cu o reuşită “politica externă şi de securitate comună”
semnată în tratatul de la Maastricht. Nu e mai puţin adevarat că în interiorul UE există interes
pentru problemele internaţionale. Participarea UE este vizibilă şi financiar, şi politic, şi diplomatic,
şi militar.

Deocamdată toata lumea pare multumiţă: şi cei care se gândesc la ambiţiile germanilor, şi
cei care se tem de ameninţările Rusiei şi Rusia, care prefera doar “unu” (SUA) , decât “doi” (SUA
şi Europa) şi statele din Est care intră şi ele în lumea bună; dar mai ales SUA, căreia nu i-ar pica
tocmai uşor o Europă puternică şi economic şi politic.

1. ASPECTE PRIVIND AVANTAJELE SI DEZAVANTAJELE ROMANIEI IN

CONDITIILE INTEGRARII
Alăturarea României la UE presupune renunţarea la prerogativele naţionale de bază în
materie de formulare şi aplicare de politici economice. Dar această renunţare nu este un simplu act
de transfer de prerogative, deoarece priveşte capacitatea unei economii de a-şi compatibiliza
funcţionarea cu un alt spaţiu (UE), fără costuri excesive, de o parte şi de alta.

97
 Câteva cuvinte despre dolarizare/euroizare. Cei care pledează pentru acest aranjament
monetar par să conceapă spaţiul economic unde s-ar aplica schema ca o simplă “anexă”, fără viaţă
internă complexă. Se omit, de pildă, consecinţele unui deficit comercial major, care ar reduce
automat şi sever cantitatea de monedă internă (fără ca Banca Centrală să mai poată interveni), ceea
ce ar provoca o deflaţie şi o recesiune de amploare, greu de suportat economic şi socioal. În plus
sistemul bancar intern ar fi supus unor presiuni teribile ca urmare a dobânzilor ridicate.
Şansa istorică a României de modernizare prin alăturarea la UE trbuie judecată şi prin
prisma nevoii de “adăpostire” faţă de incertitudinile şi volatilitatea din spaţiul economic mondial.
Având în vedere ca fluxul exporturilor şi importurilor României ,cu UE, la această dată
variază între 60-65% respectiv 50-55% din total. Cifrele fiind comparabile cu ponderea comerţului
intra-european al multora dintre statele UE. Se poate spune ca cel puţin din punct de vedere
economic - exceptând unele bariere netarifare pentru agricultura şi câteva sectoare industriale
protejate de UE – România este de facto integrată în comerţul comunitar.
Datele statistice din ultimii ani indică o imbunatăţire al gradului de acoperire a importurilor
prin exporturi pe relaţia UE. Orientarea comertului catre UE a fost însoţită de o semnificativă
creare de comerţ mai ales după semnarea Acordului de Asociere în Februarie 1993.

2. ABORDAREA METODOLOGICĂ A BALANŢEI COSTURI/BENEFICII

PRIVIND INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UE
2.1. CONDITIONALITĂŢILE ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Participarea la o grupare integraţionistă determină o serie de transformări, de mai mică sau
mai mare amploare, la nivelul statelor participante. Amploarea acestor transformari variază în
funcţie de stadiul de integrare atins de gruparea regională şi pot îmbrăca forma redefinirilor
instituţionale şi/sau de conţinut/adoptare al politicilor sectoriale (policy making). Dat fiind stadiul
avansat de integrare atins la nivelul Uniunii Europene (uniune economică şi monetară),
transformările în adoptarea politicilor economice sunt evidente la nivelul statele membre. În esenţă
aceste transformări sunt rezultatul transferului de competenţe decizionale în domeniul politicilor
sectoriale de la nivelul statului membru, la nivel supranaţional (al organismelor comunitare),
factorul „european” devenind într-o măsură din ce în ce mai mare parte din logica procesului de

98
policy making la nivelul statelor participante. Adoptarea unor politici economice în care factorul
„european” devine dominant înseamnă, în esenţă, reducerea gradelor de libertate (introducerea unor
restricţii), justificată de urmărirea interesului comun „european”, în formularea şi implementarea
politicilor economice. Altfel spus, participarea la Uniunea Europeana presupune, pentru statele
membre, acceptarea unor conditionalităţi externe în construcţia politicilor economice.
Recent a fost dezvoltată o întreagă literatura de specialitate care încearcă să definească cât
mai bine şi să identifice implicaţiile transferului de competenţe în materie de politica economică de
la nivelul statal la cel supranaţional. Arhitectura conceptuală se bazează pe studiile empirice
realizate la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. Conceptul lansat este cel de europenizare
(Borzel TA, 1999). Cadrul conceptual al acestui proiect este construit pe definirea europenizării ca
„proces de construire, diseminare şi instituţionalizare, formală şi informală, a regulilor,
procedurilor, paradigmelor de politică economică, know-how, şi convingeri şi valori comune
definite şi consolidate în logica procesului decizional al UE care fac obiectul integrării lor în logica
proceselor decizionale, discursului, structurilor politice şi instituţionale şi politicile economice
naţionale ale statelor membre” (Rafaelli, 2001).
Cea mai mare pare a eforturilor de analiza a conditionalităţilor „europene” impuse statelor
membre a fost concentrată la nivelul statelor membre ale grupării. Premisa de bază a acestor teorii
era aceea ca europenizarea constituie un proces care se manifestă exclusiv la nivelul statelor
membre ale Uniunii Europene. Recent, având în vedere şi concretizarea eforturilor de extindere a
UE6, literatura de specialitate a extins sfera de analiză a europenizării şi la nivelul statelor candidate
la UE. Ipoteza de analiză este aceea ca europenizarea presupune extinderea modelului european de
guvernare economică către statele candidate (printre care se regăseşte şi România) şi afectează
deopotrivă statele membre cât şi statele candidate (Hughes J, Sasse G, Gordon C, 2002).
Europenizarea afectează atât statele membre, cât şi statele candidate în sensul impunerii unor
modele, norme şi politici comunitare care implică redefiniri de substanţă ale politicilor naţionale şi a
cadrului institutional de adoptare şi aplicare a acestora. Instrumentul principal al europenizării, în
cazul statelor candidate, este cel al conditionalităţilor europene impuse pentru aderarea la UE,
aceste conditionalităţi fiind vizibile, în primul rând sub forma 6 Aderarea la Uniunea Europeană a
10 din cele 13 state candidate în 2004 criteriilor de aderare (Hughes J, Sasse G, Gordon C, 2002).
Aderarea României, ca şi a celorlalte state candidate, este condiţionată de respectarea elementelor
de condiţionalitate impuse prin cele patru criterii de aderare:

99
  criteriul politic - garantarea statului de drept;
 criteriul economic - existenţa unei economii de piaţă funcţionale care să permită statului
candidat sa facă faţă presiunilor concurenţiale şi fortelor pieţei în cadrul UE;
 criteriul juridic - însuşirea acquis-ului comunitar în vigoare la momentul aderării;
 criteriul administrativ – asigurarea stabilităţii instituţiilor şi a capacităţii dem a-şi asuma
obligaţiile derivate din calitatea de membru al Uniunii Europene.

Condiţionalitatea europeană reprezintă, în esenţă, un aranjament instituţional, norma, un

standard de comportament care permite realizarea conexiunii între beneficiile apartenenţei la o
grupare economică regională, de tipul UE, cu respectarea exigenţelor şi principiilor impuse de
calitatea de membru. Conditionalităţile europene induc transformări de ordin instituţional şi în ceea
ce priveşte continutul politicilor economice la nivelul statelor membre în măsura în care între
normele, cadrul de adoptare şi conţinutul al politicilor la nivel naţional şi cadrul european există
neconcordante (Hughes J, Sasse G, Gordon C, 2002). Aceste ajustări presupun costuri pentru ţările
candidate iar beneficiile derivate din aderarea la UE pot fi evidenţiate şi maximizate numai în
măsura în care există un grad ridicat de compatibilitate/convergenţă între politicile şi cadrul
instituţional de adoptare a acestor politici la nivel national, pe de o parte, şi politicile şi modelul
instituţional european de adoptare a acestor politici, pe de altă parte.
Conditionalităţile europene cuprinse în criteriile de aderare de la Copenhaga constituie un
vector important în asigurarea acestei convergenţe. Conditionalităţile europene ale aderării şi
implicaţiilor lor în termeni de cost-beneficiu trebuie analizate nu numai după momentul dobândirii
de catre România a statutului de membru al Uniunii Europene, ci şi anterior aderării. O astfel de
abordare este justificată deoarece analiza perioadei de tranziţie în România, cât şi studiile realizate
la nivelul altor state candidate, relevă faptul că politicile economice, redefinirile de ordin
instituţional şi toate obiectivele strategice ale guvernelor ţărilor respective au avut ca determinant
unic aderarea la UE, ceea ce în plan concret a presupus eforturi susţinute pentru respectarea
conditionalităţilor europene cuprinse în criteriile de la Copenhaga. Până în prezent, se poate afirma
că internalizarea normelor şi politicilor economice europene a influentat ritmul şi direcţia
transformărilor politice şi economice în România, dar a redus gradele de libertate decizională şi a
generat un grad relativ de dependenţă decizională (path dependence) a autorităţilor române faţă de
autorităţile comunitare de la Bruxelles (Lataianu G., 2003).

100
 Unul dintre cele mai importante elemente (formale) de condiţionalitate europeană, cu
implicaţii evidente în termeni de cost şi beneficiu, este cel exprimat prin criteriul juridic, respectiv
asumarea acquis-ului comunitar relevant în adoptarea politicilor sectoriale şi cu implicaţii asupra
competitivităţii firmelor româneşti. Concentrarea lucrării de faţă asupra acestui criteriu – pe lânga
cel economic - este justificată prin prisma următoarelor elemente:
 adoptarea acquis-ului comunitar presupune adoptarea normelor şi obiectivelor ca şi a
modelului instituţional al UE de elaborare a politicilor sectoriale, factorul european prevalând
asupra elementelor naţionale;
 adoptarea acquis-ului comunitar presupune nu numai transpunerea în legislaţia românească a
reglementărilor europene, ci şi implementarea lor şi este un demers ce trebuie realizat, în principiu,
anterior aderării propriu-zise la UE, ceea ce implică faptul ca aderarea la UE va genera costuri şi
beneficii, atât ante cât şi post aderare;
 acquis-ul comunitar cuprinde norme care au impact asupra competitivităţii firmelor
româneşti, creând noi condiţii de desfăşurare a activităţii acestora.

De asemenea, trebuie făcută precizarea ca lucrarea nu se va concentra asupra celorlalte două

criterii (politic şi administrativ) deoarece o mare parte din conditionalităţile impuse de aceste criterii
ar fi existat şi în absenţa aderării la Uniunea Europeană, fiind indispensabile perioadei de tranziţie.
Existenţa şi stabilitatea instituţiilor democratice ale statului de drept, asigurarea premiselor
administrative necesare creării unei economii de piaţă funcţionale, competitive etc. constituie
elemente definitorii ale tranziţiei; transformări induse de urmarirea acestor imperative ar fi existat şi
în absenţa aderării la Uniunea Europeană, diferenţa constă în orizontul de timp alocat pentru
realizarea lor (aderarea la UE accelerează acest proces prin asumarea de catre autorităţile române a
unei date limită a aderării, respectiv anul 2007). În ceea ce priveşte criteriul juridic, adoptarea
acquis-ului comunitar, acesta are un impact direct şi evident deoarece impune priorităţile,
obiectivele continutul şi un cadru instituţional uniform de adoptare şi implementare a politicilor
economice naţionale, interesul şi modelul comunitar prevalând în această ecuaţie. În acest context,
este evident că respectarea criteriilor de aderare şi implicit aderarea României la Uniunea
Europeană implică o serie de transformări la nivel economic şi politic.

101
 Este evident că ajustarile în plan instituţional, economic şi social induse de doptarea
normelor comunitare şi a politicilor comunitare sunt generatoare de costuri. Ţinând cont de maniera
în care sunt formulate criteriile de aderare, respectiv cel dministrativ (capacitatea statului candidat
de a face faţă obligaţiilor de membru al UE) şi de modul de derulare al negocierilor de aderare (care
se poartă asupra eventualelor perioade de tranziţie, după aderarea propriu-zisă, alocate pentru
implementarea acquisului comunitar), cea mai mare parte a costurilor legate de îndeplinirea a
criteriilor de la Copenhaga se va concentra în perioada anterioară anului 2007 (data preconizată a
dobândirii statutului de membru al UE). Principalele categorii de costuri legate în mod direct de
aderarea la Uniunea Europeană pot fi grupate astfel:
1. costuri de adoptare a normelor şi politicilor europene (acquis-ul comunitar), fiind incluse
în această categorie: costurile generate de crearea sau modificarea cadrului instituţional de aplicare
a acestora, costurile de formare a resurselor umane din aceste structuri, costurile legate de asumarea
obiectivelor comunitare de politică economică (care, în funcţie de caracteristicile domeniului şi/sau
perioada de timp pot implica costuri ridicate pe perioade scurte de timp, evidenţe fiind în domeniile
în care priorităţile pe termen scurt ale celor doi parteneri, România şi UE, diferă) etc. Cea mai mare
parte a acestor costuri se va concentra în perioada anterioară aderării propriu-zise.
2. costuri legate de respectarea şi implementarea standardelor definite de normele şi
politicile europene – se încearcă cuantificarea eforturilor necesare pentru respectarea prevederilor
comunitare în domeniile care fac obiectul acquis-ului comunitar. Aceste costuri pot aparea atât la
nivelul institutional (al autorităţilor publice), cât şi la nivel microeconomic. În această categorie se
includ costuri în domenii specifice cum ar fi: modernizarea infrastructurii de transport, standarde de
muncă şi protectie sociala, protecţia consumatorilor, standarde de calitate, standarde de mediu etc.
Tot în această categorie se includ şi costurile derivate din procesele de liberalizare a circulaţiei
mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor. Cea mai mare parte a acestor costuri vor fi
evidente la nivel microeconomic şi au capacitatea de a afecta competitivitatea firmelor româneşti.
Repartizarea în timp (ante şi post aderare) a acestor costuri este dificil de realizat, dat fiind faptul că
materializarea lor se va produce după adoptarea şi implementarea propriu-zisă a unui standard
european în România şi că implementarea acestor norme se află în stadii diferite în funcţie de
domeniul analizat (spre exemplu standardele europene de mediu nu sunt în totalitate adoptate, fiind
solicitate, în unele cazuri perioade de tranziţie mai mari de 10 ani).

102
 3. costuri legate de asumarea statutului de membru al Uniunii Europene. Aceste costuri se
vor materializa după aderarea la Uniunea Europeană şi includ contribuţiile la bugetul comunitar,
participarea la instituţiile comunitare etc. O mică parte din aceste costuri, ca volum, poate fi
evidenţiata şi anterior aderării propriu-zise şi se compune din contribuţiile României, sub formă de
cofinantare.
Primele două categorii de costuri din această tipologie sunt direct legate de adoptarea şi
implementarea acquis-ului comunitar, celelalte fiind legate de respectarea celorlalte criterii de
aderare.
În ceea ce priveşte costurile legate de procesele de asigurare a celor patru libertăţi de
circulaţie în relaţiile dintre România şi Uniunea Europeană, până la momentul aderării se poate
vorbi de costuri legate de liberalizarea comercială convenită pentru produsele industriale între
România şi Uniunea Europeană; pentru celelalte libertăţi de circulaţie, costurile se vor materializa
după aderarea propriu-zisă (imediat, sau după caz dupa expirarea perioadei de tranziţie negociate),
acesta fiind momentul în care vor începe să funcţioneze efectiv.

4. costuri legate de modernizarea economiei româneşti. Costurile cuprinse în această

categorie sunt legate direct de modernizarea capacităţilor productive, de creşterea competitivităţii
produselor şi serviciilor româneşti pentru a face faţă presiunilor concurenţiale din Uniunea
Europeană. Cea mai mare parte a acestor costuri este poziţionată, în timp, anterior momentului
aderării. În această categorie de costuri se includ: costurile strict legate de modernizarea
capacităţilor de productie din sectoarele economiei (creşterea nivelului tehnologic, creşterea calităţii
produselor şi serviciilor realizate etc.) nefiind incluse şi costurile de modernizare a echipamentelor
de producţie pentru a asigura respectarea standardelor de productie, de mediu, de siguranţă etc.
impuse de Uniunea Europeană, acestea din urmă fiind surprinse într-o altă categorie în tipologia
propusă de acest studiu. Costurile din această categorie vizează „investiţii obligatorii” pentru
dezvoltarea economică şi socială a României şi este dificilă evidenţierea distinctă a costurilor de
modernizare legate direct de aderarea la Uniunea Europeană şi cele impuse de perioada de tranziţie.
Cea mai mare parte a costurilor derivă din diferenţele existente între structurile
instituţionale, priorităţile şi conţinutul politicilor economice la nivelul României, pe de o parte, şi
elementele definitorii ale modelului comunitar, pe de altă parte. Aderarea al UE implică adoptarea

103
acestui model şi înlocuirea celui naţional şi, implicit, costuri aferente de adoptare/asigurare a
compatibilităţii/convergenţei în acest sens. De asemenea, în perspectiva sectorială, cea mai mare
parte a costurilor derivă din nivelul redus de dezvoltare a unor sectoare comparative cu cele din UE,
ceea ce face ca adoptarea acquisului comunitar să afecteze serios competitivitatea de preţ a
sectoarelor în cauză şi să ridice costurile alinierii şi prin dispariţia anumitor firme sau domenii de
activitate care nu pot susţine financiar transpunerea acquis-ului comunitar.

Cuantificareaarea costurilor aderării României la Uniunea Europeană este un demers dificil,

chiar şi în condiţiile în care estimarea are ca limită temporală aderarea propriu-zisă (anul 2007)
datorită dinamicii ridicate a transformărilor economice, politice şi sociale din Uniunea Europeană.
Este oricând posibilă modificarea anumitor politici economice, a mecanismelor de implementare
sau a obiectivelor acestor politici în Uniunea Europeană, un astfel de scenariu fiind plauzibil şi
datorită faptului că aderarea la 1 mai 2004 a 10 ţări poate fi un element de natura să creeze presiuni
pentru astfel de ajustări. Totodată, nu trebuie negate nici efectele pozitive ale respectării
conditionalităţilor europene, atât anterior cât şi post aderare. Unul din beneficiile importante ale
europenizarii îl constituie asistenţa financiară şi tehnica acordată de Uniunea Europeană României
în domeniul creării cadrului legal şi instituţional necesar pentru buna funcţionare a economiei (ex.
Crearea Oficiului pentru Drepturi de Autor, Consiliul Concurenţei, legislaţia vamală, standardele de
mediu etc.). Totodată, imperativul aderării la Uniunea Europeană, şi implicit respectarea
conditionalităţilor impuse, au avut un efect benefic în sensul accelerării reformelor economice şi
adoptării masurilor necesare pentru creşterea economică şi creşterea competitivităţii firmelor
româneşti.

Principalele beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană pot fi clasificate

astfel:
1. suplimentarea şi diversificarea resurselor financiare Statutul de membru al Uniunii
Europene asigură accesul României la fondurile structurale şi la fondurile de coeziune. Volumul
acestor transferuri de fonduri către România nu poate fi evaluat la acest moment (şi implicit nici
efectele derivate), alocările financiare naţionale din fondurile structurale făcând obiectul noii
perioade programare 2007- 2013. O parte din aceste beneficii poate fi evidenţiată şi anterior
momentului aderării şi surprinde cuantumul şi efectele pozitive ale intrărilor de fonduri prin

104
intermediul instrumentelor financiare de preaderare şi a altor instrumente şi programe dezvoltate de
UE pentru ţările candidate.
2. beneficii derivate din statutul de membru. Aceste beneficii vor apărea după aderarea la
UE şi sunt derivate din participarea la piaţa unică, la uniunea economică şi monetară, o mai bună
susţinere a intereselor naţionale prin participarea la instituţiile UE etc.
3. accelerarea reformelor şi susţinerea tranziţiei prin furnizarea elementelor de bază pentru
definirea politicilor economice naţionale. Trecerea de la regimul economiei de comandă la
economia de piaţă nu are precedent istoric. În aceste condiţii, pe toată perioada de tranziţie, până la
aderare, UE a furnizat României un model de elaborare a politicilor sale economice (date fiind
criteriile de aderare şi dorinţa de integrare în UE, aceasta a însemnat, în cele mai multe cazuri, chiar
preluarea obiectivelor şi politicilor comunitare respective în ansamblul lor sau copierea politicilor
anumitor state membre, în măsura în care politica respectivă nu este comunitară). Aceste beneficii
sunt dificil de estimat şi pot îmbrăca forma scurtării perioadei de tranziţie. Asistenţa tehnică
acordată de UE României în diferite domenii constituie un exemplu de beneficiu din această
categorie. Costurile şi beneficiile aderării la Uniunea Europeană pot fi exprimate şi sub forma
implicaţiilor bugetare. Efectele asupra bugetului sunt evidente la următoarele capitole: contribuţii
către bugetul comunitar, PAC şi fonduri structurale (politica regională).
Din punct de vedere metodologic, apare ca dificilă distincţia clară între efectele integrării şi
cele ale procesului de tranziţie. Pe de altă parte, dihotomia câştigator/perdant este relativă.
Identificarea unui sector drept câştigator sau perdant în procesul de integrare nu înseamnă că acelaşi
lucru se poate spune despre orice firmă sau individ din acel sector. În plus, analiza sectorială nu
corespunde neaparat unei influenţe pozitive/negative asupra bunăstării întregii societăţi. Un sector
perdant poate elibera resurse pentru alte sectoare, îmbunătăţind astfel eficienţa alocării resurselor în
economie.
Integrarea reprezintă şi atingerea ţintelor de convergenţă socio-economică, ţinte definite şi
actualizate periodic conform imperativelor momentului istoric (pentru o discuţie a conceptului de
convergenţă). Din punct de vedere al modelării, convergenţa se defineşte printr-un set de indicatori
aleşi ca reflectând acele criterii care se află dincolo de cerinţa de convergenţă. Definirea concretă a
acestor criterii diferă însă, nu numai de la un moment la altul, dar şi de la un caz la altul.
Prin statutul sau de ţară candidată România urmăreşte în primul rând îndeplinirea criteriilor
de la Copenhaga, respectiv “stabilirea unei economii de piaţă funcţionale care să aibă capacitatea de

105
a rezista presiunii competitive şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii Europene”. Uniunea Europeană a
trecut la monitorizarea progreselor înregistrate pe calea îndeplinirii criteriilor de la Lisabona,
urmărind să devină “cea mai dinamică şi competitivă Economie Bazată pe Cunoaştere din lume
până în 2010, menţinând şi chiar accentuând coeziunea socială”. Acest obiectiv va trebui să fie atins
prin aşa numita metodă de coordonare deschisă, în cadrul căreia monitorizarea joacă un rol foarte
important.

2.2. COSTURI ŞI BENEFICII. PRINCIPALELE ACCEPŢII DATE TERMENILOR

Atât costurile, cât şi beneficiile integrării pot avea mai multe accepţiuni, in funcţie de sfera
de cuprindere:
1. Privite doar din punctul de vedere al fluxurilor financiare bilaterale pre-stabilite oficial
intre UE si România (externe): sumele alocate de către UE şi respectiv contribuţia ţării noastre la
diferite programe ale Uniunii.
2. Includerea pe lângă punctul 1 a întregului efort bugetar (inclusiv prin efectele asupra
reducerii taxelor vamale).
3. Includerea tuturor fluxurilor monetare, deci şi cele ale agenţilor economici (derivate
din aplicarea normelor, sau din efectele de stimulare a comerţului ca rezultat al modificării taxelor
vamale)
4. Impact larg la nivel macroeconomic, incluzând modificări în productivitatea muncii, de
competitivitate (în afara celei rezultate din modificarea taxelor vamale), precum şi cele legate de
rata de ocupare.
Raportul costuri-beneficii poate diferi între aceste accepţiuni. Este clar că dacă luăm în
considerare doar nivelul 1, atunci integrarea apare ca fiind extrem de favorabilă. Însă pe nivelurile 2
si 3 balanţa se va înclina treptat înspre costuri, deoarece in acest caz cheltuielile nu sunt privite ca
investiţii, efectele lor proiectate in viitor nefiind evaluate.
Evaluarea relativ corectă si maximal-posibilă a rezultatelor este posibilă doar pe mnivelul 4,
care are in vedere chiar miza integrării din punct de vedere strict economic. Doar la acest nivel se
poate pune problema urmăririi intercondiţionărilor dintre indicatorii macroeconomici (cum ar fi
productivitatea totală a factorilor, rata de ocupare, inflaţie etc.).

106
 Pe palierul macro-economic de evaluare a raportului costuri-beneficii vom avea
murmătoarele efecte directe ale procesului de integrare:
Costuri
- cota de participare la programele europene;
- investiţii obligatorii (care presupun răsturnarea priorităţilor şi un risc suplimentar de non-
sustenabilitate);
- renunţări (derivate din afectarea partenerilor sau din posibile penalităţi).
Beneficii
- fluxuri monetare mărite;
- facilitare acces (programe, comerţ, circulaţia forţei de muncă);
- rezultate directe ale aplicării acquis-ului cu creşterea gradului de integrare a sistemului
socio-economic romanesc în cel european.
- creşterea competitivităţii.

ROMÂNIA

Tabloul costurilor şi beneficiilor aderării ţărilor candidate la piaţa internă şi uniunea vamală,
politica agricola comună, politica regională şi uniunea economică şi monetară
Beneficii Costuri
Piaţa Internă şi  Accelerarea creşterii economice pe termen  Contracţia sectoarelor sensibile la
Uniunea vamală lung (calculată la 0,3% pe an pentru Polonia liberalizarea comerţului (în general,
(Orlowski 1998), 2,4-2,7 % pentru Slovenia - sectoarele orientate spre piaţa domestică ţi
Caf şi Damijan 1995); cele protejate în mod tradiţional);
 Creşterea exporturilor sectoarelor orientate  Penetrare sporită cu produse din ţări
către export şi cu nivel redus al protecţiei terţe, datorită micşorării nivelului

107
 vamale; protecţiei tarifare;
 Scăderea costurilor de producţie ale  Scăderea exporturilor, determinată de
firmelor datorită economiilor de scară (cu 5-8 pierderea competitiviţăii întreprinderilor
% pentru Slovenia -Caf şi Damijan 1995); prin preluarea acquisului Pieţei Interne şi
creşterea presiunilor concurenţiale;
 Deteriorarea balanţei comerciale pe
termen scurt;
 Posibila destabilizare economică si
monetară;
 Scăderea veniturilor la buget, aferente
încasărilor din taxe vamale;
Politica Agricolă  Accesul la Fondul European de Orientare şi  Creşterea cheltuielilor pentru hrana ale
Comună Garantare Agricolă; populaţiei (în Polonia, cu 2 mld. Euro
 Creşterea producţiei agricole şi a dacă se acordă plăţi compensatorii şi cu 5
contribuţiei acesteia la buget; mld. Euro fără acordarea de plăţi
 Creşterea competititvităţii industriei compensatorii (Piskorz si Plewa 1996)
alimentare;  Încetinirea dezvoltării unor ramuri
 Scăderea cheltuielilor statului pentru (lactate, carne, cereale) prin impunerea de
subvenţionarea agriculturii; cote de producţie;
 Creşterea exporturilor de produse agricole;  Aprecirea monedei naţionale ca urmare
 Cresterea veniturilor producatorilor a unei capacităţi de absorbţie scăzute;
agricole;  Creşterea inflaţiei datorită creşterii
 Dezvoltarea zonelor rurale; artificiale a preţurilor (în Ungaria, cu 7-
10%- Halmai şi Velikovszky 1998);
Dezvoltarea  Accesul la fondurile structurale ale Uniunii  Presiuni asupra bugetului sau
regională Europene (2 miliarde Euro pentru Ungaria în sacrificarea unor obiective naţionale, date
2006 – Szemler 1998) de o posibilă neconcordanţă între
 Dezvoltare economică echilibrată; obiectivele naţionale şi proiectele
 Dezvoltarea infrastructurii regionale; finanţate de Uniunea Europeană;
 Accesul la know-how-ul Uniunii Europene;  Costuri bugetare determinate de cerinţa
 Privind elaborarea de masuri de politica de de cofinanţare (0,8-1,3% din PIB pentru

108
 dezvoltare regională; Ungaria – Horvath şi Illes 1997);
 Atractivitate sporită pentru investitorii  Aprecierea monedei naţionale ca
străini; urmare a unei capacitati de absorbţie
scăzute;
 Costuri ulterioare cu întreţinerea
proiectelor de investiţii realizate cu sprijin
comunitar;
Uniunea  Stoparea fenomenului inflaţionist  Posibila scădere a PIB-ului, însoţită
Economică  Stabilizare macroeconomică eventual de creşterea şomajului, dată de
şi Monetară  Reducerea costurilor de tranzacţionare aplicarea de politici deflationiste excesive
 Atractivitate sporită pentru capitalul străin, pentru corectarea deficitului balanţei
datorita climatului macroeconomic stabil; comerciale şi/sau de plăţi.
 Folosirea de politici „sănătoase” pentru
reglarea dezechilibrelor balanţei de
comerciale, ca alternativă la devalorizare.

Din punct de vedere al evoluţiei indicatorilor macroeconomici, analizele pentru România ne

conduc către următoarele concluzii:
1. Nu există nici-un dubiu asupra oportunităţilor oferite creşterii economice sustenabile de
integrarea cât mai rapid cu putinţă a României în Uniunea Europeană. Pe perioada de prognoză
considerată - din 2004 până în 2015 – ritmul mediu de creştere anuală rezultă a fi cu aproximativ 2
puncte procentuale mai mare în cazul scenariului integraţionist. Această diferenţă, în afara faptului
că reprezintă un surplus anual de produs intern brut echivalent cu circa 900 milioane – 1 miliard
euro, face ca în cazul scenariului integraţionist să putem vorbi despre un fenomen de convergenţă a
nivelului de trai din România către cel mediu al UE, în timp ce în cazul scenariului întârziat să
intervină divergenţă la orizontului anilor 2011-2012.

109
 2. Integrarea României în Uniunea Europeană în anul 2007 poate genera costuri mai mari
decât un scenariu alternativ izolaţionist sau de integrare întârziată în prima perioadă de timp,
corespunzând pre-aderării şi primilor doi-trei ani post-integrare în anumite sectoare de activitate
economică şi pentru anumite grupuri de agenţi economici. Este cazul ratei de creştere a salariului
mediu brut real pe economie care apare mai ridicată în cazul scenariului de integrare întârziată, în
primii ani ai perioadei de interes, până către anii 2009-2010. De asemenea, deficitul balanţei
comerciale este mai mare în cazul scenariului integraţionist până în preajma anului 2010, cu valori
de aproape 1 miliard euro pe an. Rata şomajului prezintă valori mai mici în primii 5-6 ani în cazul
scenariului alternativ, dar se deteriorează către finalul perioadei de prognoză.
3. Unul dintre principalele avantaje ale integrării rapide a României în Uniunea Europeană
este furnizat de gradul de deschidere al economiei către restul lumii (ponderea sumei exporturilor şi
importurilor de bunuri şi servicii în PIB). Acesta oscilează în cazul scenariului alternativ între 76-
80% pe perioada mde prognoză, în timp ce în scenariul integraţionist creşte treptat de la 76% la
peste 100% în anul 2015. Fenomenul de deschidere este însoţit de efecte benefice precum creşterea
fluxurilor de investiţii străine către ramurile meconomiei româneşti, creşterea capacităţii de
acoperire a necesarului de
finanţare externă a deficitelor interne, creşterea fluxurilor bilaterale de forţa de mmuncă cu alte state
ale UE şi implicit ale fluxurilor de venituri ale factorilor mde producţie, creşterea productivităţii
muncii în economia românească, chiar şi în sectoare slab dezvoltate precum agricultura, ca urmare a
transferurilor mărite de tehnologie şi de fonduri structurale destinate dezvoltării şi a presiunii
competitive crescute din partea pieţei unice europene.
4. Chiar dacă se presupune că politicile adoptate în cazul unui scenariu izolaţionist ar copia
politicile scenariului integraţionist, rezultatele continuă să fie diferite, în favoarea scenariului de
inegrare rapidă. Acest lucru demonstrează că economia nu evoluează după regulile unei aritmetici
simple, ci este un sistem cu reactie compensatorie, care face ca efectele pozitive să se amplifice prin
sinergii între factorii de influenţă, cum ar fi restructurarea sistemului de preţuri, domestice şi
externe, factorii de progres tehnic sau cei de dezvoltare a capitalului uman. Exemplul concret este
oferit de evoluţia economiei României în perioada 2000-2003, prin comparaţie cu rezultatele
obţinute în urma rulării a două scenarii distincte, unul plecând de la măsuri de mpolitică social-
economică similare cu cele din realitate, celălalt de la prelungirea ipotezelor reale specifice anului
2000 pe toată perioada de simulare până în 2004 (îngheţarea politicilor economico-sociale la nivelul

110
anului de bază). Simulările bazate pe cele două scenarii oferă rezultate sub realizările efective din
economia reală, ceea ce demonstrează că un model nu va putea surprinde şi modificările structurale
şi comportamentale la zi din macro- şi micro-economie. Creşterea PIB real cumulată în scenariul
simulat izolaţionist, în perioada 2000-2003, este de 7,34%, în scenariul integraţionist, de 12,93%, în
timp ce în realitate, creşterea în volum a produsului intern brut în România a fost de aproape 18% în
cei patru ani.

Analizele sectoriale prezentate în lucrarea de faţă induc la rândul lor anumite concluzii
importante:
1. Dezvoltarea economiei nu se va face omogen între sectoarele economice, în nici-unul
dintre scenariile posibile de dezvoltare. Vor exista întotdeauna mperdanţi şi câştigători relativi. Una
dintre problemele esenţiale pentru decidenţii politici va fi să găsească soluţiile şi măsurile de
politică economico-sociale necesare pentru a diminua pierderile (costurile) acolo unde apar sau sunt
pronunţate, sau, în cazul cel mai fericit, de a găsi mmetode pentru a transfera toate diferenţele
sectoriale într-o zonă de mcreştere globală.
2. Din cifrele prezentate dezagregat pe sectoare de activitate economică sau socială, rezultă
că costurile şi beneficiile posibile ale integrării sau izolării meuropene a României nu sunt
distribuite omogen în timp. Există perioade în care costurile pot prevala în anumite sectoare sau
chiar pe ansamblul
economiei, urmate de perioade de prevalenţă a beneficiilor. Analizele ar mtrebui efectuate pe
termen mediu şi lung, iar rezultatele discutate pe baza tendinţelor evidenţiate către sfârşitul
intervalelor de prognoză.
3. Din rezultatele parţiale prezentate în capitolele anterioare, sectoarele care mpar a avea de
câştigat în următorii ani, datorită proceselor specifice presau post-aderării, sunt: serviciile de piaţă,
care îşi vor continua procesul de dezvoltare început după 1990 în ritm superior restului economiei,
agricultura, datorită eforturilor concertate de restructurare pe care România le va face cu un ajutor
financiar şi de capital cognitiv important din partea UE, precum şi sectoarele foarte expuse
competitţiei
internaţionale care au supravieţuit impactului concurenţial iniţial şi diminuării cererii interne din
primii ani de tranziţie. Dezvoltarea exporturilor şi importurilor va continua în ritm susţinut, ceea ce
va mări suplimentar competitivitatea externă a acestor sectoare.

111
 4. Sectoarele de activitate economico-socială care pot fi afectate în viitor, cel puţin pe
termen scurt şi mediu, de costuri superioare beneficiilor, vor fi cele relaţionate cu necesitatea
restructurării pe linia protecţiei mediului înconjurător, sectoarele de utilităţi publice. Piaţa forţei de
muncă poate experimenta fenomene distorsionante în anii următori, indiferent de scenariul ales de
decidenţii politici pentru dezvoltarea României, înainte de a resimţi favorabil efectele dezvoltării
sustenabile, între care vom aminti în principal generarea de locuri noi de muncă.

2.Perspectiva individuală
Modul dominant în care populaţia priveşte procesul de integrare europeană este identificat pe
baza a două întrebări:
- Consideraţi ca România, ca ţară, ar avea de câstigat ca membru al Uniunii Europene?
- Consideraţi că personal veţi avea de câştigat din integrarea României în Uniunea Europeană?

Matricea percepţiilor asupra procesului de integrare

Integrarea României în UE. Avantaje personale
ar aduce …
Da Nu Nu stiu
Da 54% 16.5% 13.7%
susţinători activi susţinători moderaţi susţinători pasivi
Nu 0.8% 4.7% oponenţi 0.6%
Avantaje ţării

Nu stiu 0.4% 3% 6.3% absenţi

Mai mult de jumatăte din populaţie consideră că atât ei cât şi ţara ar beneficia de pe urma
aderării. Aceştia au încredere în UE şi au o bună reprezentare a ei. Cele trei lucruri la care se

112
gândesc aceşti suporteri activi când sunt întrebaţi de UE sunt: efecte pozitive ale aderării asupra
economiei româneşti (57%), efecte pozitive ale aderării asupra imaginii externe a României (25%)
şi libertatea de circulaţie a persoanelor ca urmare a eliminării vizelor (13%). La rândul ei, România
“are destule de oferit UE” şi calitatea de membru ar fi perfect justificată din punct de vedere istoric
şi geografic Aderarea la UE va aduce o creştere economică fără a creşte şomajul şi va duce la
îmbunatăţirea calităţii vieţii.
Al doilea grup ca mărime este cel al suporterilor moderaţi, care consideră căa integrarea va
aduce câstiguri ţării dar va avea un efect mai degrabă nesemnificativ asupra bunăstării lor personale.
Idei similare sunt împărtăşite şi de suporterii activi. Primele trei lucruri la care suporterii moderaţi
se gândesc când este vorba de integrarea în UE ramân aceleasi, 53% dintre aceştia apreciind ca
integrarea europeană ar avea un impact pozitiv asupra economiei româneşti.
Grupul suporterilor pasivi nu se distinge prin diferenţe specifice. Opiniile lor nu diferă de
acelea ale altor susţinători decât în ceea ce priveşte intensitatea; ceea ce îi diferenţiază totusi este
incapacitatea lor de a se plasa pe o axă câstigător – perdant.
Oponenţii reprezintă un grup mic, cu o percepţie negativa a UE şi o încredere scăzută în UE.
Efectele integrării asupra economiei Româneşti sunt contrastante între ele o potenţială creştere a
şomajului. În ciuda acestor lucruri, majoritatea grupului ar vota “pentru” la un potenţial
referendum.
Ultimul grup îi cuprinde pe acei subiecţi care nu pot face diferenţierea câstigător – perdant
nici in privinţa lor, nici a ţării. Exceptând acest grup, care este neutru sub toate aspectele, o trăsătură
interesantă este atitudinea publicului în privinţa eforturilor politicienilor pentru integrare.
Susţinătorii activi au cea mai puţin favorabilă opinie asupra eforturilor politicienilor în direcţia
aderării, susţinătorii moderaţi având o opinie neutră mergând până la o reprezentare negativă în
ochii oponenţilor.
Nivelul actual de satisfacţie cu privire la standardul de viaţă este scăzut, cu un scor total
negativ de –24. Cu toate acestea, susţinătorii activi ai integrării sunt cel mai puţin nesatisfăcuţi de
standardul lor de viaţă curent, în timp ce oponenţii se arată a fi cu adevărat lipsiţi de satisfacţie.
Putem deduce din aceste date ca oponenţii UE sunt “recrutaţi” dintre aceia care au deja o experienţă
de perdant, deşi nu e clar dacă această se datorează chiar procesului de integrare sau doar celui de
tranziţie.

113
 Structura pe grupuri socio-ocupaţionale

Grup Susţinători Oponenţi Absenţi Total

Şomeri 38 -12 2 23
Pensionari 19 -28 -2 8
Ţărani / fermieri 35 -10 -1 21
Angajaţi 57 -18 0 34
Lucrători în industrie 46 -18 0 27
Întreprinzători 47 -6 4 31
(I.M.M.)
Profesori 54 -7 4 36
Funcţionari publici 50 1 10 34
Întreprinzători 63 17 10 52
(întreprinderi mari)
Politicieni 64 36 34 62
Profesiuni liberale 68 3 16 51
Nota: cifrele din tabel indica scoruri DOPI.
Diferenţele de percepţie între susţinătorii şi oponenţii integrării reies clar din tabel. În plus,
în privinţa populaţiei active, se poate remarca poziţia singulară a ţăranilor / fermierilor: între
susţinători ei sunt cei care au cel mai puţin de câştigat, sunt mai degrabă perdanţi în cadrul
absenţilor şi în mod clar perdanţi în viziunea oponenţilor. Pentru întreg eşantionul, ei sunt la
sfârşitul listei de câstigători.
Dacă agregăm punctele de vedere individuale la nivelul intregii societăţi, integrarea în
Uniunea Europeană se bucură de sprijinul cel mai mare.

114
Mai 1999 Nov. 1999 Mai 2000 Nov. 2000
Sursa: FSD – Barometrul Opiniei Publice (Mai 1999 – Nov.2000)
Nota: Indicele opiniei dominante ˆ (pozitiv – negativ)*(100-obs. lipsa) /100. Valori de la
‡100 (aderarea este folositoare) la –100 (aderarea nu este folositoare). Indicele opiniei dominante a
fost de asemenea calculat pentru încrederea în Guvern (‡100 ˆ încredere totala, -100 ˆ lipsa de
încredere). Valori si evolutie asemanatoare au încrederea în Presedintie, Parlament, partide politice.

2.3. POT TRECE PERDANTII ÎN ECHIPA CÂSTIGATORILOR?

De la bun început, politica ocupării în economiile în tranziţie a avut la baza recunoaşterea
nevoii unei relocări substanţiale a forţei de muncă între sectoare. Era de presupus ca această
restructurare va conduce la un şomaj ridicat, deşi temporar, deoarece pierderile de locuri de muncă
în sectoarele în declin erau mai mari decât crearea de locuri de muncă în sectoarele în creştere şi
existau obstacole în calea mobilităţii forţei de muncă. În acest cadru, elementele cheie ale politicii
ocupării trebuiau să fie:
        impunerea de constrângeri bugetare tari firmelor pentru a forţa restructurarea;
        incurajarea mobilităţii şi flexibilităţii forţei de muncă;
        asigurarea unei compensaţii, o plasă de siguranţă sociala pentru aceia care şi-au pierdut
locul de muncă în sectorule de stat şi sunt în căutarea altuia în sectorul privat;
        incurajarea ieşirii din forţa de muncă prin pensionarea mai devreme şi asigurarea unei
pensii mai mari.

115
 Faptele prezentate anterior ne arată însă că asemenea politici au fost în parte neadecvate.
Dacă şomajul este sau nu dezirabil din punct de vedere economic depinde de costul de oportunitate
al menţinerii locurilor de muncă, care este destul de scăzut. Părerea că şomajul este eficient în
anumite perioade ale tranziţiei pentru ca facilitează deplasarea indivizilor către sectoarele în creştere
nu este indiscutabilă – firmele par să-şi recruteze salariaţii dintre cei angajaţi în sectorul de stat sau
cei care de-abia intră în forţă de muncă, şi nu dintre cei care şi-au pierdut locul de muncă. Acest
lucru vine în sprijinul ideii că trebuie evitat un ciclu de tip “boom and bust” şi reluarea creşterii să
se facă concomitent cu crearea de locuri de muncă. Faptele arată că mulţi dintre cei care îşi pierd
locul de muncă dintr-un sector în declin – precum în România – tind să fie descurajaţi şi să devină
şomeri pe termen lung, cu puţine sanse de a reintra în forţa de muncă.
De aceea obiectivul politicii trebuie (sau trebuia) să fie acela de a pune un echilibru între
reducerea numărului de locuri de muncă în sectorul de stat cu creşterea cererii de forţă de muncă a
sectorului privat, încurajând sectoarele în creştere şi descurajându-le pe cele în declin. Acest lucru
nu implică o politica de sprijin nediscriminatorie şi pe termen nedefinit de menţinere a salariaţilor în
firmele aflate în declin, ci mai degrabă de a uniformiza costul social al pierderii locurilor de muncă.
Extrema ar fi eliminarea ajutoarelor de şomaj, cum este cazul – aproximativ – în Rusia. O politică
mai potrivită pentru România ar fi cea pusă în practică în Republica Cehă, de a limita şi restricţiona
ajutoarele de şomaj, plus sprijinirea selectivă a firmelor de stat.
Problema imediată a ţărilor din CEE, incluzând România, este şomajul pe termen lung al
salariaţilor concediaţi. Pericolul în acest caz este că nepotrivirea dintre calificările celor ce şi-au
pierdut locul de muncă (calificări destul de stricte, în industrii în declin) şi cele necesare unui alt loc
de muncă să conducă la şanse reduse de reangajare. Ajutoare de şomaj mai reduse şi un control mai
sever al acordării lor ar putea reduce în viitor creşterea numărului şomerilor, dar nu ar crea noi
locuri de muncă. Numai în măsura în care aceste politici vor scădea costul creării unui loc de muncă
(salarii mai mici sau impozite pe salariu mai mici) ele vor fi benefice pentru cei aflaţi în şomaj. Însă
e puţin probabil ca asemenea măsuri vor rezolva toate problemele ocupării.
Privind mai atent la natura şomajului în România şi în celelalte ţări în tranziţie, este notabil
ca deşi eligibilitatea şi durata ajutoarelor de şomaj sunt limitate, mulţi oameni au mijloace de
subzistenţă pentru o lungă perioadă de şomaj. În mod limpede, este posibil ca mulţi dintre cei care

116
sunt înregistraţi sau se declară şomeri să fie angrenaţi în economia informală, dat fiind că unele ţări
din Est au un sector agricol extins şi o economie subterană şi mai extinsă. Există o preocupare
majoră în ţările din CEE în legatură cu abuzarea de sistemul ajutoarelor de şomaj, deşi există puţine
date în acest sens. Şomajul este pus astfel în legatură cu creşterea sectorului informal (necuprins în
statistici şi neplătitor de taxe).
În ţarile în tranziţie, inclusiv România, au în general ajutoare de şomaj mari, deşi acestea se
oferă în număr şi pe timp limitat, şi impozite mari pe salarii, toate acestea la un loc creând un
puternic stimul pentru evaziune. Acest lucru sugerează un nou rol pentru o politică activă pe piaţa
muncii: legarea plăţii ajutoarelor de şomaj de un serviciu temporar – ca în Marea Britanie – ar aduce
angajatorii în sectorul formal al economiei. Evaluările politicilor legate de piaţa muncii au fost în
general nefavorabile, atât în ţările CEE, cât şi în OECD. În ultimul caz se aduce la lumina faptul că
aceste politici reuşesc doar să înlature impedimentele în calea mobilităţii forţei de muncă între
locuri de muncă similare, în timp ce în ţările din CEE există o lipsă acută de locuri de muncă.
Dacă politicile care au ca scop reducerea şomajului (prin recalificare, lucru în serviciul
comunităţii, consiliere în găsirea unui loc de muncă) s-a dovedit ca au un impact limitat şi nu
reuşesc să stimuleze crearea de locuri de muncă, atât în ţările din CEE, cât şi din OECD, atunci ce
mai poate fi facut? Atât timp cât problemele Europei Centrale şi de Est sunt în mare măsură
structurale şi adaptaţionale, generate de dispariţia cadrului instituţional cu care angajatorii şi
salariaţii erau obişnuiti de multă vreme (cel din sistemul de comandă), participanţii pe piaţa muncii
nu pot fi singuri în a se adapta la noul climat instituţional în care vor trebui să supravieţuiască, cel al
pieţei libere.
Aşadar, guvernul şi piaţa deopotrivă trebuie să remedieze aceste deficienţe structurale. Iar
acolo unde mecanismele pieţei nu reuşesc să ofere condiţiile necesare pentru ca ajustările să aibă
loc, este de datoria guvernului să intervina. Nu suntem avocaţii unei politici guvernamentale
intervenţioniste, care să suprime mecanismele de piaţă, ci selectivităţii şi complementarităţii, rolul
autorităţilor fiind acela de a stimula creşterea industriilor cu potenţial pentru a le înlocui pe cele în
declin, oferind perdanţilor – actuali sau potenţiali – şansa de a se integra în echipa câştigatorilor.

117
 PROPUNERI ŞI CONCLUZII

„Viitorul nu Există până nu devine prezent”

George Bernard Show

La început de secol şi de mileniu, trăim într-o lume aflată într-un proces de restructurări
radicale în toate domeniile vieţii, într-o lume tot mai complexă şi tot mai variată din punct de vedere

118
economic în care economiile naţionale sunt tot mai deschise spre mondial, într-o lume tranzitivă în
care se intersectează şi se conftuntă o mulţime de tendinţe economice, sociale, politice şi culturale.
Pe măsură ce dezvoltarea tehnologică avansează în ritmuri tot mai rapide asistăm la
accentuarea interdependenţei economice inţernationale. În acelşi timp cu procesul de globalizare, se
desfăşoară şi procesele de integrare regională, ambele reprezentând calea pentru realizarea
intereselor nationale.
Referitor la integrarea europeană, aceasta nu reprezintă o altă manifestare a fenomenului de
interdependenţă internaţională. Între nivelul mondial şi cel european se poate spune că există o
diferenţă cantitativă şi calitativă dată de diferite cauze cum ar fi gradul şi natura diferită a
interacţiunii economice între entităţile naţionale, forma avansată de stabilire a regulilor comune.
Deoarece participarea la procesul de integrare europeană presupune un sistem politic
pluralist şi o economie de piaţă, pentru ţările din Europa Central a şi de Est, lăsate până la căderea
Cortinei de Fier în afara acestui proces, aceasta reprezintă, începând cu anul 1989, o posibilitate
concretă. Aflate într-o dificilă perioadă de tranziţie de mai mult de zece ani, atât la nivel politic cât
şi economic, şi având parte de succes în măsuri diferite, aceste ţări au fost conştiente, încă de la
început, că procesul de integrare este de o durată foarte lungă.
Se poate aprecia că Uniunea Europeană reprezintă, până în prezent, cea mai complexă şi mai
avansată formă de realizare a integrării economice şi de globalizare a economiilor naţionale.

Începând din decembrie 1989, România iese din economia de tip totalitar şi parcurge o
perioadă de tranziţie economică ce are drept scop trecerea la economia de piaţă liberă şi integrarea
europeană. Dar Raportul Comisiei Europene pe anul 2003 apreciază că România a făcut progrese
importante în direcţia obţinerii statutului de economie de piaţă funcţională, dar România nu este
capabilă să facă faţă, pe termen mediu, presiunilor de concurenţă şi forţelor pieţei care se manifestă
în UE. În prezent, economia românească este încă extensivă, căci fără privatizare, restructurare şi
concurenţă nu s-a putut trece la o economie intensivă. În anu12003, se poate aprecia că în România
nu s-au pus încă în funcţiune principalele motoare care să-i asigure o dezvoltare eficientă.
Stoparea declinului economic este astfel, o primă premisă a dezvoltorii economice a
României şi a integrării ei în structurile europene. Stoparea recesiunii din perioada 1997 -1999 şi
începutul firav de creştere economică din anul 2000 a determinat ample dezbateri asupra
schimbărilor de politică economică pentru relansarea creşterii economice în România în vederea
integrării sale în UE.

119
 În lucrarea sa "Reflecţii economice" Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu arată cinci direcţii
ce ar putea servi la conceperea şi implementarea politicilor de stimulare a creşterii economice
pentru o dezvoltare economică sustenabilă şi anume:
 necesitatea ajustărilor structurale corespunzătoare (pentru a exercita presiuni în direcţia
ajustărilor necesare sectorului real, politica monetară trebuie să-şi păstreze caracterul restrictiv până
în momentul în care vor apărea constrângeri bugetare dure);
 necesitatea promovării unor politici macroeconomice prudente în condiţiile parcurgerii de
către ţara noastră a dublei tranziţii (de la o economie planificată centralizat la una de piaţă şi de la o
economie închisă la una din ce în ce mai deschisă) şi ţinând cont de faptul că fenomenul globalizării
cere competitivitate;
 nevoia atingerii a unei inflaţii scăzute având în vedere că aceasta şi creşterea economică
sunt bine corelate numai când inflaţia este mică, iar la aceasta se poate ajunge numai cu politici
macroeconomice restrictive;
 necesitatea unei protecţii sociale bine direcţionate;
 necesitatea edificării unei surse interne de credibilitate.
Pentru a obţine niveluri optime ale creşterii economice, pentru ca economia României să se
bucure de o dezvoltare armonioasă, astfel încât să se realizeze reducerea decalajelor faţă de ţările
Europei Occidentale şi faţă de celelalte ţări central şi est europene care doresc integrarea în
structurile europene, este necesară realizarea stabilitatii eeonomice şi monetare. Aceasta poate fi
considerată cea de-a doua premisă a dezvoltării economice durabile şi integrării ţării noastre in UE,
iar principalele obiective privind realizarea ei se referă la:
 reducerea ratei inflaţiei astfel încât să se ajungă de la 45,4%, cât a fost rata medie a
inflaţiei în perioada 1997-2000, la o rată a inflaţiei de o cifră;
 reducerea ratei şomajului (în decembrie 2000 acesta era de 10,5% faţă de 6,6% cât era în
1996) în conditiile aplicării ajustărilor structurale corespunzătoare prevăzute în Strategia Naţională
de Dezvoltare Economică a României pe Termen Mediu;
 ajustări ale politicilor monetare şi fiscale pentru sprijinirea domeniilor cu rol important în
redresarea economică a ţării.
Obţinerea şi menţinerea stabilităţii monetare, a echilibrului monetar, a unei monede
stabile care să se bucure de atenţie din partea populaţiei reprezintă un obiectiv important al
politicii monetare.

120
 În epoca contemporană, politica monetară este recunoscută ca fiind o componentă de bază a
politicii economice. În general atunci când se elaboreaza o politică economică, trebuie să se ţină
seama de anumite elemente considerate a fi drept premise de politică economică, cum ar fi:
 rolul deosebit de important al agentului economic în spaţiul economic;
 existenţa unui anumit sistem instituţional necesar funcţionării oricărei economii de piaţă;
 gradul de deschidere tot mai pronunţat spre exterior, a economiilor naţionale (în cazul
României, economia deschisă mijlocie, către care se tinde, operează înca sub constrângeri externe).
În general, politica economică reprezintă un compromis între obiectivele pe termen scurt şi
cele pe termen lung. Altfel spus, viabilitatea deciziei de politică economică vizează limitarea
costurilor economice şi sociale pe termen mediu şi scurt în acelaşi timp cu maximizarea efectelor
pozitive şi dezirabile pe termen lung. În situaţia României, care în anul 2001, prezenta o economie
grav dezechilibrată, în perspectiva integrării în structurile europene, nu mai este permisă înaintarea
la întâmplarea sau abandonarea de programe bine concepute. De aceea, este nevoie de o abordare
responsabilă şi profesionistă a mix-ului de politici economice, dar şi rolul specialiştilor şi
profesioniştilor, ca şi cel al deciziei de politică economică.
Aşadar, în definirea şi caracterizarea unei politici economice trebuie să se ţină seama de
principiile acesteia, de obiectivele urmărite într-o anumită perioadă, de instrumentele şi de
mecanismele utilizate de către stat pentru orientarea agenţilor economici în atingerea ţelurilor
propuse, ca şi de cadrul instituţional în care se acţionează.
Potrivit experienţei ţărilor occidentale din ultimele decenii, ca şi experienţa ţărilor central şi
est-europene care au optat pentru economie de piaţă democraţie şi integrare în UE, s-au
individualizat cinci obiective generale de politică economică:
 stabilitatea preţurilor (controlul inflaţiei în economia naţională);
 controlul şomajului (ocuparea in grad cât mai mare a forţei de muncă);
 creştere economică stabilă, şi sustenabilă pe termen lung (este masurată de procentajul
creşterii anuale a PIB);
 stabilitatea balanţei de plăţi (echilibrul extern);
 controlul deficitului bugetar.
De asemenea, trebuie făcută precizarea că atingerea acestor obiective în mod simultan nu
este o regulă. Conform regulii economistului olandez Jan Tinbergen, laureat Nobel în ştiinţe
Economice (1969), politica economică trebuie să utilizeze (x) instrumente liniar independente

121
 pentru atingerea acelor (x) objective independente urmărite de către autorităţi. Principiului lui
Tinbergen i se alatură regulile lui R. Mundell, conform cărora ar trebui să se aleagă, pentru fiecare
obiectiv propus, acel instrument care este înzestrat cu eficacitate relativă maximă.
Uniunea Europeană împărtăşeşte ambiţiile ţărilor Europei Centrale de a-şi regăsi locul
important jucat în cultura şi civilizaţia europeană şi de a se alătura din nou economiilor şi
societăţilor europene. Strategia de pre-aderare, oferind ajutor ţărilor partenere în pregătirea lor
pentru aderare, traduce acest angajament în realitate.

Nici un candidat la aderare nu a făcut un pas atât de mare până acum ca acela pe care vor să-l
facă ţările candidate din Europa Centrala si de Est. Lăsând în urmă decenii de regim totalitar doar
de foarte puţin timp, aceste popoare se îndreaptă acum spre o participare deplină la dezvoltarea
viitoare a Uniunii Europene. Uniunea Europeană şi Statele Membre sprijina eforturile lor cu toate
mijloacele care le stau la dispoziţie.

În ciuda complexităţii sarcinii care le stă în faţă, perspectivele sunt promiţătoare. Au trecut
zece ani de la începutul tranziţiei şi, în general, condiţiile s-au îmbunătăţit simţitor în această
perioadă. Noile democraţii răsplătesc încrederea popoarelor lor lucrând pentru realizarea
prosperităţii viitoare. Declinul economic a fost oprit sau incetinit, iar in unele dintre tarile candidate
a început creşterea. Relaţiile comerciale devin tot mai extinse şi nu mai sunt unilaterale. Ţările
asociate devin tot mai implicate în structurile internaţionale care garantează securitatea şi
stabilitatea în Europa.

BIBLIOGRAFIE

1. Agape Cosma, Dana – Structuri ale Uniunii Europene: elemente de legislaţie specifică. Editura
Dominte, Nicoleta Rodica Editura Economică, Bucureşti, 2001;

122
Barbulescu, Iordan
Gheorghe
2. Burban, Jean Louis,
3. Cǎlinoiu, Constanţa,
Verdinaş, Verginia
4. Dăianu, Daniel
5. Delureanu, Ştefan
6. Diaconu, Nicoleta
7. Delumeanu, Ştefan
8. Ferréol, Gilles
9. Fuerea, Augustin
10. Fuerea, Augustin;
Filipescu, Ion P.
11. Filipescu, Ion P.
12. Jinga, Ion ; Popescu,
Andrei
13. Leicu, Corina
14. Leonard, Dick
15. Lefter, Cornelia
16. Marcu, Viorel
17. Mazilu, Dumitru
18. Moreau Defarges,
Philippe
19. Motoc, Iuliana
20. Popescu, Andrei; Jinga,
Ion
21. Popescu, Andrei
– Uniunea Europeană:aprofundare şi extindere: de la Comunităţile Europene
la Uniunea Europeană, Editura Trei, Bucureşti, 2001;
- Parlamentul European, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1999;
- Teoria funcţiei publice comunitare, Bucureşti, Ed. Lumina Lex,
1999 ;
– Căştigători şi perdanţi în procesul de integrare europeană, Centrul Român
de politici europene, Bucureşti, 2001;
– Geneza Europei comunitare, Editura Paideia, Bucureşti, 1999;
- Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2001 ;
- Geneza Europei comunitare, Bucureşti, 1999;
-Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polinom, Iaşi, 2001;
- Manualul Uniunii Europene, Ed. ACTAMI, Bucureşti, 2001;
- Drept instituţional comunitar european, ediţia I (1994), a II-a (1996),
a III-a (1997), a IV-a (1999), a V-a (2000), Ed. ACTAMI, Bucureşti;
- Drept internaţional privat, vol. I, II, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1997;
- Integrarea Europeanǎ - Dicţionar de termeni comunitari, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2000 ;
- Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1998;
- Ghidul Uniunii Europene, Ed. Teora, Bucureşti, 2001;
- Dreptul comunitar instituţional, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2001 ;
- Drept instituţional comunitar, Ed. Nova, Bucureşti, 1994, 2001;
- Integrarea europeanǎ. Drept comunitar şi instituţii europene, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
- Instituţii Europene, Editura Amarcord, Timişoara, 2002;
– Uniunea Europeană: dreptul şi politica extinderii la est, Editura Paideia,
Bucureşti, 2001;
- Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
- Integrarea Europeanǎ, Dicţionar de termeni comunitari, lucrare publicatǎ
123
 sub egida Consiliului Legislativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
22. Profiroiu, G.; Marius, - Introducere în realitǎţile europene, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 2000 ;
Alina
23. Savu, Dana Victoria - Integrarea europeanǎ: dimensiuni şi perspective, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1997;
24. Sutǎ, Nicolaie - Integrarea economicǎ europeanǎ, Ed. Economicǎ, Bucureşti, 1995;
25. Tudoroiu, Theodor - Tratatul Uniunii Europene, Ed. Lucretius, Bucureşti, 1997;
26. Zlǎtescu, Irina Maria; - Drept instituţional european, Ed. Olimp, Bucureşti, 1999;
Demetrescu, Radu C.
*** - Tratatul de la Paris, instituind CECA - 1951 (intrat în vigoare în 1952).
*** - Tratatele de la Roma, instituind CEE si EURATOM 1957 (intrate în
vigoare în 1958 ) ;
*** - Tratatele de la Luxemburg şi Bruxelles, privind sporirea puterii bugetare a
Parlamentului European - 1970, respectiv 1975 (intrate în vigoare, primul în
1971, al doilea în 1976 ) ;
*** - Actul unic european - 1986 ( intrat în vigoare în 1987 ) ;
*** - Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeana - 1992 ( intrat în
vigoare în 1993 ) ;
*** - Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeana - 1997 ( intrat în
vigoare în 1999 ) ;
*** - Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001 ;
*** - Parlamentul european - www.europarl.eu.int/;
*** - Consiliul Uniunii Europene - http://ue.eu.int/;
*** - Comisia europeanǎ - www.europa.eu.int/en/comm.html;
*** - Banca centralǎ europeanǎ - www.ecb.int/;
*** - Site-ul oficial al UE - www.europa.eu.int;
*** - Ministerul Integrǎrii Europene - www.mie.ro.

124