FAMILIA CREŞTINĂ

- nuanţe luminoase şi nevralgice -

Ceea ce nu se vinde şi nu se mai evaluează, tocmai pentru că este inestimabilă,

ceea ce nu se mai transmite între generaţii este înţelepciunea venită din urmărirea
finalităţii lucrurilor, ethosul care să unifice generaţiile, acea „filozofie activă” a Sf.
Maxim Mărturisitorul sau acel „modus agerandi” al latinilor. Iar această dezorientare,
această lipsă de consistenţă şi de evidenţă a criteriilor, create de lumea modernă, poate fi
depăşită – potrivit Bisericii – doar, pe de o parte, prin recuperarea tradiţiei şi a spaţiului
prin excelenţă al acesteia – familia, a relaţiilor imediate între membrii familiei, dar şi a
relaţiilor mai îndepărtate cu membrii comunităţii umane şi cu strămoşii, iar pe de altă
parte, prin recuperarea conştiinţei păcatului şi a voinţei de înnoire, conştiinţa înţeleasă
desigur nu în sensul medieval al culpabilităţii ei, ci în sensul descoperirii neconformităţii
cu anumite criterii divino-umane.
Conform Tradiţiei Ortodoxe, cununia, ce transformă, înalţă, înnobilează, sfinţeşte
şi consacră relaţia dintre două persoane de sexe diferite, bazată pe iubire şi identitate de
interese, este o experienţă spirituală cu finalitate mântuitoare, asemenea, de altfel, celei
monahale. La fel ca orice experienţă spirituală, cununia îşi are legile ei proprii, înscrise în
integralitatea poruncilor divine, legi care îi conferă specificitate şi putere, o specificitate
caracterizată însă prin accente particulare. Taina Cununiei este experienţa unei lupte
duhovniceşti în doi. Prin cel de lângă tine îţi cunoşti semenul, în el înveţi să distingi
icoana lui Hristos, reuşeşti să depăşeşti ascendent faza uşor peiorativă de „cuplu” în
favoarea celei de „familie” dar şi să lucrezi astfel încât iubirea de aproape să fie
asemenea iubirii de tine însuţi.
Părinţii Bisericii învaţă că prin căsătorie, familia devine o mică biserică, iubirea,
jertfa şi sinceritatea soţilor susţinând în inimile lor aspiraţia de a descoperi în ei şi prin eo
darurile Împărăţiei lui Dumnezeu, fapt cu consecinţe covârşitor de importante. Familia se
hrăneşte din Trupul şi Sângele lui Hristos. Aceste daruri le primeşte oricând, fiecare
persoană în parte, potrivit credinţei, râvnei şi dragostei pe care le dezvoltă, dar şi
împreună, viitoarea familie, cu o zi înainte de cununie. Şi nici nu ne putem imagina ca
Taina unităţii dintre cei doi să fie trăită în afara Bisericii, locul harismatic al comuniunii
de credinţă şi dragoste al oamenilor, aflată mereu în ascultare de capul şi fundamentul său
– Domnul Iisus Hristos. După învăţătura ortodoxă, cuplul ce primeşte binecuvântarea lui
Dumnezeu şi devine o familie, se înscrie în mod firesc în Biserică în măsura în care se
clădeşte pe acelaşi fundament. În Taina Cununiei şi, apoi, în viaţa de familie, soţii nuşi
mai aparţin loruşi, deoarece esenţa unităţii lor nu stă în sine, ci în Hristos Iisus. În afara
Unului divin nu există unitate. Fără Hristos nu există unitate. Cei care se căsătoresc
creştineşte se unesc mai întâi cu Hristos şi, prin intermediul acestei uniuni, se unesc între
ei. Familia aparţine unităţii ei, familia îl are în centru pe Hristos, ascultă de El şi se află în
slujba Bisericii Lui.
Nici bărbatul, nici femeia nu au în sine, în firea lor compusă şi alterată de păcat,
capacitatea de a fi o unitate, deci nu-şi pot oferi unul altuia ceea ce nu au, Dumnezeu este
Acela care-i uneşte prin Taina Cununiei. „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu
despartă” – este sentinţa Mântuitorului, care aşează semnificaţia reală şi eternă a unităţii
familiei. Prin aceasta căsnicia este perfectă, asemenea talanţilor pe care stăpânul din pilda
cu acelaşi nume i-a dat în mâna slujitorilor săi. De acum totul depinde de bărbat şi
femeia, de credinţa, dragostea, sinceritatea, puterea şi curajul lor, care pot îngropa
talantul sau îl pot înmulţi.
În cazul în care soţii slăbesc în credinţă, familia se închide într-un spaţiu egoist şi
trăieşte doar pentru sine, îndepărtându-se de unitatea sa reală, Iisus Hristos, şi de spaţiul
de manifestare al acestei unităţi – Biserica (înţeleasă aici ca şi Comunitate vie a
credincioşilor, care-L ascultă şi-L urmează pe Iisus Hristos). Orice familie lipsită de
conştiinţa că Dumnezeu i-a unit, că ei trebuie să trăiască evident, prin exerciţiul libertăţii,
după Legea Lui şi că ei într-un fel sau altul Îl slujesc prin viaţa şi activităţile lor pe El,
este sortită pieirii, chiar dacă persistă într-o aparenţă, de altfel iluzorie, a unităţii. Nu este
suficient ca bărbatul şi femeia să împartă un pat, un televizor şi o bucătărie sau să meargă
împreună la cumpărături ori în vacanţă. Fără prezenţa Domnului, fără dinamica Duhului
Sfânt, ei vor ajunge în timp doar să se suporte unul pe altul, respectând cu destul efort,
convenţiile publice sau în virtutea unor interese, evident lumeşti. Din punct de vedere
spiritual, o asemenea familie nu mai există, iar în spaţiul ei se poate întâmpla orice. Ceea
ce nu înseamnă că şansa unei renaşteri ar fi imposibilă, dacă soţul sau soţia se hotărăsc
să-şi schimbe viaţa şi să reintre în normalitate.
Un exemplu: Un fiu duhovnicesc al stareţului rus Macarie îi scria acestuia că în
familia lui există multă „otravă” şi că soţii se ceartă mereu, aducându-şi învinuiri grave.
Stareţul îşi încheia răspunsul cu următoarele cuvinte:
„Toate problemele financiare dintre voi vin din faptul că aţi uitat cu totul să trăiţi
într-o casă care este creştină, sau ar trebui să fie. O casă este creştină atunci când toţi
membrii familiei se jertfesc unii pentru alţii, când îşi poartă poverile unii altora şi când
fiecare se învinovăţeşte doar pe sine. Amândoi aţi uitat aceasta. Astfel că fiecare cuvânt
al ei te străpunge ca o săgeată înmuiată în otravă. Şi tot aşa, cuvintele tale o străpung pe
ea. Chibzuieşte la adevărul căsătoriei creştine: bărbatul şi femeia sunt un singur trup!
Oare nu urmează că ei ar trebui să împartă tot ce au? Şi totuşi, voi vă ciorovăiţi pentru
această proprietate! Şi de ce? Pentru nişte vorbe! De nu vă veţi strădui de îndată şi nu veţi
ajunge la acea pace plină de dragoste între voi, nu are rost să încerci să pui bună rânduială
şi nepărtinire în tratarea afacerilor dintre voi. Smereşte-te pe tine, nu pe ea! Iubeşte-o pe
ea, nu pe tine”.
Ceea ce constituie marea realitate şi chemare a căsătoriei creştine este fidelitatea.
Ea este un fenomen de ordin spiritual şi tainic şi nicidecum de ordin natural. Prezenţa lui
Hristos nu face concurenţă iubirii conjugale naturale, ci o înalţă cu grijă spre culmi
divine.
Căsătoria stabileşte o corelaţie ideală între fidalitate şi castitate. Castitatea nu
înlătură plăcerea şi voluptatea, ci păstrează cumpătarea, un lucru de mare preţ, mai
valoros decât suprimarea plăcerii însăşi, după cum mărturisea un sincer trăitor al acestei
realităţi – Pr. Prof. Ilie Moldovan. Fidelitatea nu este inerentă naturii omului, ea nici nu
există pretutindeni, ci se formează numai la un anumit stadiu de dezvoltare morală, o
dezvoltare care începe cu mult înainte de căsătorie. Iar căsătoria nu a fost rânduită şi
binecuvântată ca şi leac împotriva sau pentru îmblânzirea concupiscenţei, ci ca un mijloc
de regenerare, o cale de a schimba legăturile naturale dintre soţi, în legături spirituale.
Cu toate acestea însă, existenţa a numeroase căsătorii nefericite este o realitate
dureroasă şi provocatoare. Ele au drept cauză principală, aşa cum am văzut, uitarea de
către unul sau chiar de ambii soţi, a obligaţiilor sfinte, uitate ce se traduce adesea prin
nesocotirea devotamentului, fidelităţii, bunăvoinţei, înţelegerii şi a respectului reciproc.
În plus, diluarea sau pierderea iubirii dintre soţi poate duce până la disoluţia rapidă şi
păguboasă pe multe planuri a numeroase familii convenţional constituite. Faptul e cu atât
mai dureros cu cât familia nu pare a mai fi înţeleasă în dimensiunea de angajament
ascetic în vederea realizării unei comuniuni între membrii familiei, a confortului domestic
şi a seninătăţii constructive. Dacă soţii nu iau bine seama, dacă nu înţeleg familia ca
spaţiul de jertfă din dragoste şi a împlinirii prin slujirea, înţelegerea şi ajutorarea celuilalt
sau celorlalţi, după modelul raportului dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi Biserica Sa,
absorbiţi fiind de înseşi nevoile vieţii de familie, vor fi incapabili să accepte sacrificiile
cerute de traiul în comun. Ei vor lăsa să crească şi să se dezvolte capriciile lor
individuale, însă va veni o zi când acele capricii, lipsă de comunicare, fiţe şi ironii vor
ucide dragostea. După cum vedem în jurul nostru, unele căsătorii se desfac pe motive la
fel de ridicole şi superficiale ca şi cele pentru care se contractează, trădând, de cele mai
multe ori, interese pecuniare, confuzie între erotism şi iubire, patimi devastatoare,
instabilitate emoţională etc.
În altă ordine de idei, nu mai este pentru nimeni un secret faptul că unii tineri
preferă să nu se mai căsătorească, optând pentru relaţii temporare, neconvenţionale – a se
vedea aşa-zisele căsătorii de probă, convenţii, sau cele oficiate în preajma „zilei
îndrăgostiţilor” – şi lipsite de angajament social (copii, …). Teologic vorbind, fenomenul
apare ca o ultimă consecinţă a păcatului şi ca o renunţare la orice responsabilitate înaintea
lui Dumnezeu şi a comunităţii umane. Efectele asupra regenerării sociale, asupra
educaţiei copiilor şi a tinerilor, asupra temeiurilor creştine ale vieţii şi familiei, asupra
diverselor structuri sau instituţii şi, dar nu în cele din urmă, asupra demnităţii umane sunt
de-a dreptul îngrijorătoare şi dureroase.
Într-o cultură tot mai indiferentă faţă de problematica sensului – de la rostul lumii
şi al vieţii până la rostul lui a fi şi a avea, într-o lume care nu ne vrea nici buni, nici
demni, nici cuminţi şi parcă nici cinstiţi ci doar consumerişti, este de maximă importanţă
conştientizarea crizei prin care trece astăzi familia creştină, dar şi necesitatea întoarcerii
ochilor inimilor spre cerul iubirii şi bunătăţii dumnezeieşti, necesitatea conturării
conştiinţei faptului că toţi deopotrivă aparţinem şi participăm la viaţa Bisericii, Trupul lui
Hristos, imperativul aducerii înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune curată şi puternică, a
tuturor dificultăţilor vieţii materiale care ne solicită atât de mult, dar şi în cele din urmă,
de conturarea şi dezvoltarea unor programe serioase şi viabile, care să reunească toate
problematizările, gândurile, grijile, voinţele şi sugestiile celor pe care Dumnezeu îi
cheamă la lucru în ogorul Său.
Dezbinarea lăuntrică a omului contemporan, cu câteva onorabile excepţii, precum
şi decalajul dintre timpul istoric şi timpul sacru perpetuează la nivel macro o criză a
unităţii stupefiantă şi dezumanizantă, cel puţin în baza definiţiilor de comun acceptate
până mai ieri de teologi, sociologi şi psihologi. Deficitul spiritual pe care îl putem vedea
crescând în societate, nu doar în cea apuseană ci şi în a noastră, deficitul de trăiri şi de
cadre spirituale este cadrul manifestării unei teribile revoluţii tehnice, economice,
culturale, sexuale şi anti-religioase, bazat din nefericire, pe date greu de contrazis.
Această dezbinare lăuntrică precum şi deficitul trăirilor se exteriorizează sub forma
comprimării spaţiului acţiunii sociale a legilor spirituale şi a privatizării religiei, făcând
loc, pe de altă parte, Cartei Drepturilor Omului, Legilor Pieţei Mondiale etc.
Este o supremă banalitate să mai spunem că omul este alcătuit din trup şi suflet.
Viaţa corpului şi viaţa sufletului, puterea corpului şi puterea sufletului, minunat şi
inexplicabil îngemănate, trasează manifestărilor umane, adesea, direcţii de înaintare
opuse, solidare cu propriul lor orizont morfologic. Manifestările sufletului nu pot fi
definite sau deduse din cele ale trupului şi nici invers, ale aflându-se ontologic într-o
unitate semitainică, teoretic indestructibilă, pe care mereu trebuie să o redescoperim şi să
o reafirmăm. Lor le corespund bineînţeles şi două tipuri de cunoaştere, ce devin veritabile
şi lucrătoare, doar în orizontul tainicei lor unificări – adesea, în spaţiul serafic al familiei
creştine.

Pr. Florin Spiridon Croitoru