Eu m-am născut ca să iubesc!

O întrebare care se pune din ce în ce mai des: Ce s-a întâmplat cu iubirea faţă de
aproapele?
Milioane de oameni se simt neajutoraţi, înfricoşaţi şi nenorociţi, neavând unde să se
îndrepte pentru a primi ajutor. V-aţi întrebat câţi oameni mănâncă singuri, se plimbă singuri,
dorm singuri, vorbesc singuri? V-aţi întrebat câte persoane manifestă o dorinţă activă de a-şi
îndrepta atenţia spre cei necăjiţi şi să se comporte cu iubire faţă de aceştia?
Dar, atenţie! Să nu cădeţi în capcana perfidă de a confunda dorinţa pasivă cu cea activă!
Cu durere în suflet, iată ce a mărturisit o femeie:
"Într-o seară, o văduvă care locuia la acelaşi etaj cu mine, a sunat la uşa mea şi mi-a spus
că se simţea singură. I-am răspuns politicos, dar fără menajamente, că eram ocupată.
Femeia şi-a cerut scuze pentru deranj şi a plecat. Mă simţeam foarte mândră de mine că
nu mă lăsam prinsă în capcana de a asculta o persoană plictisitoare. Femeia cu pricina a mai
încercat şi la alţi vecini. Am rezistat! (...) În seara următoare m-a sunat o prietenă şi m-a întrebat
dacă o cunoşteam pe femeia din clădirea mea care se sinucisese cu o noapte în urmă". Ce lecţie
dură! Cât de confortabilă este indiferenţa şi condamnabilă, dar cu ce repercusiuni asupra celor din
jur!
Se ştie că indiferent de vârstă, începând cu copiii şi terminând cu bătrânii, cei privaţi de
iubire pot muri. A muri din lipsă de iubire nu este o vorbă în vânt, este o cutremurătoare realitate.
O fată de 15 ani, înzestrată cu multe daruri fizice, spirituale, materiale dar lipsită de dragoste, a
lăsat următorul bilet înainte de a-şi pune capăt zilelor: "Iubirea înseamnă să nu te simţi singur..."
Cu puţin timp în urmă, comentând pe marginea urii etnice din fosta Iugoslavie, un ziar
scria: "Se pare că motto-ul acestui an a fost: "Să urăşti pe aproapele tău". În timpul conflictelor
din Bosnia şi Herţegovina, peste 1 milion de oameni au fost forţaţi să-şi abandoneze locuinţele,
iar zeci de mii au fost ucişi. De către cine? De către "vecinii noştri", oameni pe care noi îi
cunoaştem...
"Trăiam împreună în pace", circa 3.000 de oameni hutu şi tutsi dintr-un sat din Rwanda:
"Istoria acestui sat este istoria Rwandei; hutu şi tutsi locuiau împreună, încheiau căsătorii între ei,
nu ştiau şi nici nu-i interesa cine era hutu şi cine era tutsi. Apoi, pe neaşteptate, s-a întâmplat
ceva... şi au început măcelul".
La fel în Israel evreii şi arabii, trăiesc împreună, totuşi cât de mult se urăsc unii pe alţii. Pe
parcursul acestui secol, au mai existat situaţii asemănătoare în Islanda de Nord, India, Pakistan,
Malaysia, Indonezia, S.U.A.(problemele rasiale, practici reconciliabile). Lista cu exemple de ură
etnică sau religioasă poate continua şi din nefericire nici ţara noastră nu este exceptată.
Niciodată nu a mai existat în lume atâta lipsă de iubire. Asemenea iubirii şi ura se învaţă
şi cu preponderenţă în prezent. Dar ceea ce este şi mai paradoxal şi mai grav este că îndeosebi
bisericile sunt cele care nu i-au învăţat pe membrii lor să iubească. Binecunoscutul ziar francez
"Le blonde" pune următoarea întrebare: "Cum poate cineva să nu se gândească la faptul că hutu şi
tutsi care se războiesc în Burundi şi Rwanda au fost instruiţi de aceiaşi misionari creştini şi au
frecventat aceleaşi biserici?" De fapt, este o naţiune 70% catolică.
La începutul acestui secol a început a pătrunde în Europa comunismul şi ateismul. Cu cât
bun simţ şi durere un teolog ceh spunea în 1960:"Doar noi, creştini suntem răspunzători de

1
comunism... Amintiţi-vă că aceştia (comuniştii) erau cândva creştini. Dacă nu cred într-un
Dumnezeu drept, a cui este vina?"
Să ne gândim la ce au făcut bisericile în timpul primului război mondial. Generalul de
brigadă englez Frank Wazier făcea următoarea observaţie la acest război: "Bisericile creştine sunt
cei mai pricepuţi stăruitori ai setei de sânge şi am profitat de ele cât am vrut."
Mai târziu, după cel de-al doilea război mondial imediat Times scria: "În trecut ierarhia
catolică din fiecare ţară a susţinut aproape întotdeauna războaiele naţiunii ei, binecuvântând
trupele şi rugându-se pentru obţinerea victoriei, în timp ce, de cealaltă parte, un alt grup de
episcopi se ruga în public pentru rezultatul opus."
Totuşi, Isus Hristos a dat dovadă de iubire în toate activităţile Lui, iar apostolul Pavel a
scris: "Voi singuri sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii" (1Tesaloniceni4:9).
Creştinii adevăraţi sunt fraţi şi surori în Isus Hristos şi ei nu şi-ar face niciodată, efectiv niciodată,
rău unul altuia în mod intenţionat. Pe bună dreptate un ziar indian afirma: "Religia a fost
stindardul sub care s-au comis cele mai hidoase crime."
Există, deci, un motiv bine întemeiat pentru care generaţia noastră se caracterizează
printr-un dispreţ crud faţă de alţii. Dumnezeu ne dă răspunsul. Biblia, Cuvântul Său, numeşte
timpul în care trăim "zilele din urmă". Profeţia biblică spune că aceasta este o perioadă în care
oamenii nu au o afecţiune naturală.
În ceea ce priveşte aceste "timpuri grele", cărora cu greu li se poate face faţă, numite în
Scriptură şi "sfârşitul veacului", Isus Hristos a profeţit că "dragostea celor mai mulţi se va răci" (2
Timotei 3:1-5; Matei 24:3,12).
Deci, lipsa de iubire din prezent se numără printre dovezile care atestă că trăim în ultimele
zile ale acestei lumi.
Din fericire, mai înseamnă şi faptul, că în curând, această lume de oameni nelegiuiţi va fi
înlocuită de o lume nouă în acre va domni iubirea (Matei 24:3-14). Dar noi vom avea parte de
privilegiul de a trăi într-o lume în care toţi oamenii se vor iubi unii pe alţii şi vor trăi împreună în
pace? Cum îi putem recunoaşte pe aceşti oameni şi să ne putem alătura lor.
Isus Hristos a spus continuatorilor Săi că ei aveau să fie recunoscuţi datorită iubirii care
depăşeşte barierele rasiale, naţionale şi de orice altă natură. El a spus: "Vă dau o poruncă nouă:
Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii."
Învăţăturile lui Isus Hristos despre iubire au fost susţinute prin propria Sa viaţă, prin
exemplul Său personal. Ucenicii au continuat modelul de iubire a lui Isus într-un mod care a
stârnit interesul şi admiraţia contemporanilor. Tertulian a scris despre modul de vieţuire al
primilor creştini "Priviţi cum se iubesc unii pe alţii şi cum sunt gata să moară unii pentru alţii."
Meditând asupra aceluiaşi subiect, un iniţiat în ştiinţele politice a pus următoarea întrebare: "Şi L-
ar putea imagina pe Isus aruncând grenade în duşmanii Săi, folosind o mitralieră, manipulând un
aruncător de flăcări, aruncând bombe nucleare sau lansând rachete ucigaşe sau ar mutila mame şi
copii?" ABSURD! "Dacă Isus nu a putut face acest lucru, întru-cât nu ar fi fost consecvent cu
Sine Însuşi, cum putem face noi acest lucru şi, în acelaşi timp, să-I rămânem fideli?"
Dar Isus merge mai departe şi ne cere să-i iubim pe cei care efectiv ne urăsc, ne fac rău.
Faptul de a ne iubi duşmanii este în armonie cu proverbul biblic: "Dacă este flămând vrăjmaşul
tău, dă-i pâine să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea."
Un astfel de comportament poate va fi refuzat la început, va crea surprindere, mirare dar
până la urmă iubirea va învinge şi cei mai aprigi duşmani. Inima le va fi înmuiată de iubirea pe
care le-o vom arăta-o necondiţionat. Chiar dacă nu o vor recunoaşte făţiş, inima lor va porni pe
făgaşul schimbării şi, de fapt, asta ne este ţinta. Dacă prin iubirea noastră am ajutat ca o inimă de

2
piatră să se transforme într-una de carne, viaţa nu ne-a fost în zadar: am înseninat Faţa Domnului,
am şters o lacrimă Mântuitorului, am primit mângâierea Duhului Sfânt şi am dus-o mai departe în
lume, din om în om, din inimă în inimă, până la marginile pământului. De ajuns mie!