Pascariu Monica, CRP, anul II

”Schimbarea la față a României”, Emil Cioran. Recenzie

Autorul afirmă că a scris ”aceste divagații în 1935-36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu”, cu
”isterie”, însă la mai puțin de 60 de ani de la acel moment, nu se mai regăsește în text. Și într-adevăr, de-
a lungul lecturii, sunt cât se poate de evidente sentimentele sale: pasiune și poate revoltă.
I. Tragedia culturilor mici
În lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individualitatea fiecăreia prin
condiții și determinante originare.
Însă există relativ puține culturi mari, multe popoare ratându-și soarta neputându-se împlini
spiritual și politic.
În opinia lui Emil Cioran, culturile mici se complac cu statutul lor și venerează culturile mari. În
plus, definiția istoriei dată de autor reprezintă ”culturi care s-au individualizat pe toate planurile,
legându-le printr-o convergență și o corespondență intimă, dar sesizabilă.” Așadar, celelalte culturi sunt
în afara istoriei?
Limitarea numărului de culturi se justifică prin faptul că, spune Emil Cioran, lumile de valori
sunt limitate.
Grecia și Franța, prezentate ca fiind poate cele mai împlinite culturi, au soluționat toate
problemele ce se pun omului, s-au echilibrat cu toate incertitudinile și și-au inventat toate adevărurile.
Labilitatea este însă caracteristică micilor culturi, nu numai în obiectivări, ci și în esența lor.
Culturilor mici li se recomandă să-și înfrângă legea lor, care le condamnă la anonimat.
Culturile mici nu au nici măcar instinctul care să le conducă spre destinația lor esențială.
De la întâiul gest de viață, un popor trebuie să aducă în lume ceva care, în timp, va deveni
pentru el totul.
Poporul român este dur criticat, afirmându-se că situtația geografică defavorabilă, neprielnicia
condițiilor, năvălirile barbare și vecinii sălbatici trebuie să constituie un motiv în plus de afirmare, de
mărire proprie.
Culturile mari au, conștient sau inconștient, drept idee pentru care luptă aspirația de a închega
lumea întreagă în jurul lor.
Autorul face apoi o comparație între Germania și Franța referitor la caracterul lor mesianic.
Se recomandă României, probabil ironic, să învețe de la Rusia pentru a putea să-și croiască un
drum prin istorie. Urmează analiza mesianismului rusesc și a intrării în istorie a Rusiei.
Cu toate acestea, imaginea Rusiei este una sumbră: cu cât mai bine vor ști popoarele să se
apere de Rusia, cu atât își vor dovedi gradul de sănătate.

1
Pascariu Monica, CRP, anul II

Mai apoi de la ruși se trece la evrei și furia lor mesianică, se realizează chiar o comparație între
ruși și evrei.
În opinia lui Emil Cioran, evreii sunt condamnați la neacceptare și la nerealizare în plan istoric.
Un popor se integrează în devenirea culturilor când valorile pentru care se luptă se
cristalizează într-o adevărată lume istorică. Precizarea momentului este inutilă, deoarece afirmarea în
lume nu se face dintr-o dată pe toate planurile. Există așadar și culturi intermediare, între cele mari și
cele mici, acele culturi a căror afirmare este doar un episod nerelevant în istorie. Aici sunt date drept
exemple Spania, Olanda și cultura precolumbiană Maya.
Ritmul accelerat, precipitarea evenimentelor explică istovirea rapidă a culturilor moderne și a
unora antice.
Autorul prezintă apoi aspecte legate de ascensiunea Angliei, care și-a croit un destin prin
împrejurări, și-a șerpuit soarta printre contingențe și nu s-a afirmat direct, mesianic. Așadar nu merită
mai mult de o stimă obiectivă.
Vladimir Soloviov: ”Națiunile nu sunt ceea ce gândesc ele, ci ceea ce cugetă Dumnezeu despre
ele.”
Capitolul se încheie cu o viziune sumbră: România este doar un ecou al ascensiunilor și
prăbușirilor altora.

II. Adamismul românesc

După o mie de ani de subistorie, pentru a putea renaște, România trăiește paradoxul istoriei
sale: trezirea la viață coincide cu o dilatare retrospectivă, pe care celelalte popoare o cunosc în amurgul
lor.
Cultura românească este o cultură adamică deoarece tot ce se naște în ea nu are precedent.
Întreg capitolul nu este decât exprimarea frustrării și totodată a pasiunii pentru România a
autorului. Este condamnată lipsa de inițiativă și de acțiune a românilor și complacerea în situația
respectivă.

III. Golurile psihologice și istorice a României

1. Păcatul originar al României, pe lângă viciul substanțial din sufletul românului, din care
derivă seria de ratări din trecut, este identificat în toate golurile trecutului.
Verdictul este că istoria este produsul unor deficiențe psihologice structurale. Aceastea
constituie specificul național al României, care a ținut-o 1000 de ani în nemișcare.

2
Pascariu Monica, CRP, anul II

Orice popor trebuie să tindă să realizeze o cultură ”istorică” și nu una populară. Elementele
populare nu trebuie considerate finalități. Ele sunt primitive și reacționare.
Neamul românesc este caracterizat de pasivitate, scepticism, autodispreț, contemplare
domoală, religiozitate minoră și anistorie, caracteristici care nu duc la afirmare. Numai furia devenirii
este vitalizantă.
Chiar elementele de folclor sunt simboluri ale destinului românesc: timiditate, nehotărâre,
resemnarea în fața destinului.
Emil Cioran consideră că România s-ar individualiza excepțional în lume dacă și-ar învinge
scepticismul și și-ar exploata îndoielile ca eleganțe și ornamentații ale spiritului său.
Afirmația următoare m-a impresionat și mi-a arătat până unde duce pasiunea pentru România
a autorului: ”România va fi mântuită când pe toți ne va sfâșia soarta, când ne vom sfâșia cu toții pentru
ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr-un patos religios, de a nu fi făcut din
mesianism o soteriologie. Dacă problema mântuirii noastre nu va deveni o doctrină de mântuire, suntem
pierduți.” Îmi pare puțin forțată afirmația, dă parcă o notă de disperare.
Din nou se face o enumerare a slăbiciunilor românului: slaba aderență la valori, îndoiala de
sacrificiu, lipsa pasiunii distructive pentru ideal.
Eu personal nu sunt de acord cu afirmația autorului cum că "Spiritul religios te întoarce cu fața
spre trecut. Unui om care crede în Dumnezeu viitorul nu-i mai poate aduce nimic. Dumnezeu este
totdeauna înapoia noastră." De fapt, pentru creștini, viitorul este totul. Și Dumnezeu promite o veșnicie
cu El. În niciun caz nu ești cu fața spre trecut. Acolo este viața trăită departe de Dumnezeu, pe care nici
chiar El nu vrea să și-o mai amintească. Apoi, Dumnezeu a existat dintotdeauna și va exista mereu,
așadar nu putem spune că Dumnezeu este înapoia noastră. Da, a existat și în trecut. Dar este și în
prezent și va fi și în viitor.
Apoi autorul încadrează ortodoxia în evoluția României, afirmând că vinovați pentru că nu ne-
am mișcat până acum suntem noi, nu ortodoxia.
”Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care se luptă atinge un nivel
transistoric și este servită de o forță echivalentă valorii ei.” (pg.76)

2. Legea românească este inspirația de moment. Întreaga formă de existență este

stăpânită de geniul momentului. Cultura românească este o cultură a imediatului.
”Românii au trăit o mie de ani ca plantele.” Nu au o fizionomie proprie, un stil aparte, o
arhitectură caracteristică.

3
Pascariu Monica, CRP, anul II

Românii:
- au prea multă umilință și prea puțină pietate față de lucruri
- sunt prea umani
- nu au aproape nicio înțelegere pentru istorie, căreia îi substituie destinul
- sunt prea buni, prea cumsecade și prea așezați, în contrast cu francezii, care sunt
expresia entuziasmului
- nu au cunoscut deliciile naivității, ca o perioadă de cultură
În trecutul României, totul s-a făcut anonim și chiar provinciile n-au căutat o acțiune
convergentă și au amânat netăgăduit România atâta timp.
Emil Cioran vrea o Românie cu populația Chinei și cu destinul Franței, fără a construi însă
imaginea unei Românii viitoare.
Nici chiar apariția izolată a câtorva oameni mari nu ar salva România. Doar prezența unui geniu
colectiv ar face-o.
Culturile mici calcă pe urmele pașilor celor mari, din când în când dau naștere la câte o
revoluție locală, fac gesturi fără ecou, cresc și se distrug fără amploare apoi mor fără să se întristeze
cineva.
Emil Cioran rămâne totuși optimist, și afirmă că România se va salva, dar va rămâne mereu
între culturile intermediare.
3. Se ilustrează spiritul de imitație al României pentru tot ce ține de Europa. Însă România
tot a rămas orientată spre Orient, ceea ce îi dăunează. Cultura bizantină este acuzată că a fost ”un văl
negru care ne-a ascuns lumina”.
Dezbate apoi problema țărănimii și a muncitorimii, a maselor. Geniul colectiv al unui popor se
degradează în aspectul cantitativ al maselor. Drumul de la comunitate la masă este o degradare. La
nașterea fenomenului de masă au contribuit în același timp și individualismul și colectivismul.
Cultura de mase se dovedește a fi antispirituală, antilibertară și antiindividualistă.
Revoluțiile au fost expresii ale maselor la putere, dar jertfele pe care le-au făcut au întrecut
mult prea mult achizițiile. Totuși, revoluția este singurul mijloc prin care masele se salvează în națiune.

IV. Război și revoluție

Toate națiunile au făcut războaie, vrând-nevrând.
Războiul este o condiție fatală umanității și trebuie acceptat ca atare.

4
Pascariu Monica, CRP, anul II

O națiune, cu cât poartă mai multe războaie, cu atât își accelerează ritmul de viaâă. Dar în
acelați timp își epuizează rezistența vitală prin acestea. ”Atâta timp cât un popor n-a purtat războaie de
agresiune, el nu există ca factor activ al istoriei.”
Neutralitatea, pe care România a adoptat-o atât de des, este un semna de lâncezire și de
evadare din arena internațională.
Obstacol în calea păcii este lupta pentru hegemonie.
Urmează apoi o comparație între revoluție și război.
Revoluția afirmă socialul și este mai universală decât războiul, deși acesta se desfășoară și în
afară de spațiul național.
Revoluțiile au o valabilitate mult mai mare cu cât se fac în numele unei idei, dar războaiele își
extrag vitalitatea din imediatul național.
Capitolul se încheie cu: ”România nu-și va rata momentul său revoluționar. Dar revoluția pe
care va face-o, de nu va da țării proporții peste condițiile ei firești, nivelul nostru istoric nu va cunoaște
un salt, și ca atare revoluția noastră n-a făcut decât să mărească superfluul nostru în lume.”
Oare revoluția din 1989 a reușit să realizeze un salt în istoria României?

V. Lumea politicului
1. Politicul reprezintă aspectul central al vieții și instrumentul adevărat al istoriei.
Unui geniu politic i se cere să fie un dominator prin excelență. Bogații au avut totdeauna prea
mult spirit politic, pe când săracii n-au conștiință politică decât în revoluție.
2. Pentru România, istoria înseamnă cultura occidentală – cu ea se pune în rând și nivelul
ei ni se pare accesibil.
Dar există un nivel istoric obligatoriu.
Revoluția noastră trebuie să aibă ca finalitate integrarea noastră în istorie.
În continuare, autorul prezintă rolul epocilor și a limitărilor acestora în istorie.
Problema psihologică a României: trebuie să treacă de al infinitul negativ al dorului la infinitul
pozitiv al eroismului.

VI. Spirala istorică a României

Este absolut necesar pentru România să lichideze orice este balcanic în noi pentru ca să se
poată spune că intrăm în istorie.

5
Pascariu Monica, CRP, anul II

România are în plus, față de celelalte țări mai mici care ne înconjoară, o conștiință
nemulțumită în permanență.
România viitoare trebuie să-și trezească la viață conștiința, care este antecedentul fiecărui act
de viață într-o țară fără istorie.
Impresia mea este că Cioran aspiră prea sus când pune următoarele întrebări, care de fapt
constituie dorința lui: ”Fi-va România țara unificatoare a Balcanului, fi-va Bucureștiul noul
Constantinopol?”
Astăzi însă, părerea mea este că România s-a îndreptat spre Occident, prin Uniunea
Europeană, și în niciun caz înspre Balcani.
Dar Cioran afirmă: ”decât să se nască în România numai un mesianism de circumstanță, mai
bine să ne târâm soarta fără conștiința unei sortiri. Nu vreau o Românie logică, ordonată, așezată și
cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă și amenințătoare. Sunt mult prea patriot ca să doresc
fericirea țării mele.” Deși pare contradictoriu, caracteristicile pe care le dorește Cioran României ar
scoate-o probabil din conul de umbră.

Volumul se încheie cu următoarea afirmație, care se dorește a fi mobilizatoare:

”De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei țări, de nu vom pune febră și pasiune de sfârșit în
începuturile noastre, suntem pierduți și nu ne mai rămâne decât să ne recâștigăm umbrele trecutului
nostru...”