Angela Furtună:

Singurătatea istorică a pacifistului din Estul sălbatic

1. Sindromul Abatorul Ucraina

Unii analiști se întreabă, azi, - retoric și strategic -, dacă noi, românii,

am obosit să iubim Ucraina.
Dincolo de toate variantele de răspuns laconic posibil, pe orice scală
de la 1 la 10 și etc., trebuie măsurat mai întâi potențialul obiectiv, real,
de reziliență a românilor în fața acestui cataclism din Est ce-și trimite
gurile apocaliptice și suflă direct în ceafa românilor.
A avea graniță directă cu Iadul e o fatalitate.
A avea hotar direct cu cimitirul și cu abatorul din Estul sălbatic, la fel:
e o amenințare directă profundă.
A avea, deci, frontierele îmbibate istoric de sângele victimelor
perpetue a devenit informație și mutație în ADN-ul românilor. Ea
conține o simbolistică specifică: groază, teroare, spaimă, boală,
oroare, persecuție.
Crescătorii de vite au observat că, dacă grajdurile sunt amplasate prea
aproape de abatoare, atunci suspinul, plânsul și urletul vitelor ucise în
abator sunt auzite și de animalele vii din grajduri: astfel, informația
morții se propagă și în animalele vii, inducându-le automat groaza și
intrarea în acțiune a comenzilor corticale de apărare de tipul “luptă
sau fugi”, urmate de catalizarea componentelor hormonale de intensă
violență sistemică. În consecință, amenințarea perpetuă a morții certe,
venită din abator, distruge, și în grajdurile învecinate, armonia
animalelor vii, le îmbolnăvește, le atacă sufletul, mintea, inima,
carnea, discernământul, secrețiile, deciziile. Toată comunitatea care
primește permanent informația morții și amenințarea terorii devine
înspăimântată. Și adesea, prin fractalizarea generată de tehnologie și
imagologia holografică, chiar specia întreagă.
Putin a transformat Ucraina într-un abator. Ținta lui este asasinarea
populației civile și distrugerea statului. Așadar, primii care sunt direct
amenințați acum de sângerosul terorismul rusesc din abatorul
Ucraina suntem noi, românii. Mesajul receptat de români este
limpede și clar: noi urmăm la rând, după ucraineni.
Nimeni nu vrea să aibă frontieră directă cu Rusia, mai ales această
Rusia a crizelor de nebunie și de expansiune barbară: nici spaniolii,
nici englezii, nici americanii, nici francezii, nici germanii, dar nici
românii.
În ciuda tuturor acordurilor și garanțiilor internaționale, așadar,
Ucraina a fost transformată de către Putin în abatorul de unde noi,
vecinii români, percepem zilnic direct în hipofiza de stres informațiile
genocidului și probabilitatea maximă a extinderii carnagiilor și asupra
noastră. Oamenii de știință știu că astfel funcționează, în cadrul
oricărei specii, mecanismul de influențare prin care presiunea
amenințării perpetue cu moartea devine chiar agent patogen sau
mutagen pentru o specie, o populație, un popor.
Așadar, pentru orice analist, corect și distanțat față de propaganda sau
de ampliganda, întrebarea corectă nu este “dacă noi, românii, am
obosit să iubim Ucraina”, ci întrebarea corectă este “cum să-i
susținem (și) pe români, azi grav și în mod obiectiv afectați de
sindromul Abatorul Ucraina“?
Dacă românii și România nu sunt susținuți să reziste, atunci scad
exponențial și șansele ucrainenilor din Abatorul Ucraina.

2. Lunetistul dement al ruletei rusești

Dincolo de susținerea legitimă a Ucrainei pe linie de retorsiune,

justificată de războiul terorist început împotriva ei în februarie 2022
de către Rusia, repoziționarea României în Estul Europei și în
Uniunea Europeană ar fi fost, de ani buni, o miză uriașă pentru statul
nostru, dar diplomația românească nu a excelat în această direcție.
Nici voința politică nu a existat. Pași mult mai consistenți și rapizi pe
acest vector, însă, a făcut Polonia, care a ajuns un fel de lider zonal.
Pe de altă parte, există un nivel al comunicării și al propagandei
regionale, pe care Polonia și România acționează mai cumpătat și
eficient, totuși, decât însuși Vladimir Zelenski, liderul Ucrainei:
acesta scapă uneori din mână pulsiunile de fost actor, în dauna
moderației care ar fi fost așteptată de la un președinte de țară atacată.
Sub scutul legilor marțiale, și cu urgența vendetei morale de după
răpirea Crimeei, din 2014, dar și a războiului apocaliptic prezent,
Zelenski a intrat, fără să vrea (dar oare cine ar fi rezistat provocărilor
Rusiei?) pe un tobogan responsiv la capătul căruia stă lunetistul
dement al ruletei rusești. Veritabilă Matrioșka diabolică, stilistica
diplomației demonice și psihopate de la Kremlin a primit răspunsuri
dure de la Kiev; dar astfel de răspunsuri, situate reactiv pe același
nivel de patologie a forței, nu fac decât să amplifice accelerația morții
și cursa pentru un război din ce în ce mai total și mai distructiv. Și,
mai ales, fără sfârșit, căci imposibil de oprit. De la interzicerea
opoziției politice, la privarea de drepturi a sindicatelor, distrugerea
sau mutarea unor monumente și obiective culturale ruse și sovietice,
și până la excluderea din programa școlară a unor capitole întregi de
istorie, limbă, literatură, cultură, știință, artă și muzică, toate privind
componenta rusească țaristă sau sovietică, astfel de măsuri au fost
încurajate predilect de către partea ucraineană, la nivel de parlament și
de președinte. Recent, legea minorităților naționale, promulgată de
președintele Zelenski, a stârnit reacții justificate de nemulțumire în
România și în Ungaria, de unde diplomațiile au transmis mesajul că
este "regretabil" faptul că legea privind minoritățile naționale din
Ucraina a fost adoptată în absența unei noi consultări a Comisiei de la
Veneția. Nici Polonia, partener admirabil al cauzei ucrainene, nu a
fost mulțumită, apropo, de incitarea unei presiuni publice
ultranaționaliste prin procedee specifice de intoxicare la care au recurs
autoritățile ucrainene: acestea au publicat, ca din întâmplare, și pentru
doar câteva zile, grațioase invitații la « patriotism » înspăimântător,
prin fotografia lui Stepan Bandera, lider naționalist vinovat de
moartea a zece mii de polonezi; sunt cunoscute acțiunile lui violente
antipoloneze, antiromânești, antisemite din al doilea război mondial
și, de asemenea, utilizarea memoriei lui, în ultimii 70 de ani, pentru a
incita, în funcție de țelurile politice și militare conjuncturale, tipurile
de reacții publice alocate fie eroului, fie criminalului, căci personajul
Bandera a devenit în istoria acestei părți a lumii o monedă de schimb
cu două fețe.
3. Negocieri de pace și eterne războaie lingvistice

410 mii de oameni din Ucraina vorbesc limba română. După acest
criteriu, ei ar reprezenta al treilea cel mai numeros grup etnic din
Ucraina, după ucraineni și ruși. Dar a existat timp de multe decenii un
exercițiu specific conflictogen, de deznaționalizare și de manipulare,
exercitat pe teritoriile “frățești” (România, Ucraina, incluzând
Bucovina secționată, Basarabia) din fosta URSS și din actualul spațiu
supus neîncetat influenței ruse. Acest exercițiu, devenit politică de
stat, bazat pe o puternică propaganda și pe măsuri specifie
caracteristice KGB, a dus la dezvoltarea tezei moldoveni versus
români. Rezultatul acestei practici de inginerie politică și socială a
construit “realitatea” identitară – bazată pe alterare și deturnare –
conform căreia, din cei 410 mii, peste 258 mii nu se consideră români,
ci moldoveni. Acest fapt (deși e unul de divizare artificială) este cel
cu care operează Ucraina, și este descris și de autoritățile românești
(https://kiev.mae.ro/node/286#null). Comunitatea românească ar
reprezenta a treia etnie ca pondere din Ucraina, după ucraineni şi ruşi,
dacă nu ar fi divizată artificial în români (151.000 persoane) şi
„moldoveni” (258.600 persoane). Repartiţia numerică a etnicilor
români pe zone şi localităţi: în regiunea Cernăuţi – 181.780 de
românofoni, în regiunea Transcarpatia – 32.152 de etnici români;
trăiesc, în principal, în raioanele Teaciv şi Rahiv. În regiunea Odesa,
la ultimul recensământ al populaţiei, s-au declarat români 724 de
persoane, iar 123.751 – moldoveni. Alte regiuni locuite în mod
compact de români: Kirovograd, Nikolaev, Herson, Ananiev, Balta.

Probleme cu care se confruntă minoritatea română din Ucraina:

accesul la învăţământul în limba maternă, utilizarea oficială a limbii
române  în administraţie şi în justiţie, finanţarea activităţilor
asociaţiilor minorităţii române, media în limba română, păstrarea
identităţii religioase, reprezentarea la nivelul administraţiei, lipsa
reprezentării parlamentare, retrocedarea proprietăţilor care au
aparţinut comunităţii româneşti  etc.
Constituția Republicii Moldova spune la articolul 13 că „limba de
stat a Republicii Moldova este limba moldovenească funcționând pe
baza grafiei latine”. Ucraina preia ca bază de calcul aceste date, ce
vin pe filierele de acțiune rusofile. (Date suplimentare de calitate,
recomand vezi și jurnalist Gabriel Bejan:
https://www.hotnews.ro/stiri-esential-26015111-nu-spune-mae-
atunci-cand-rasteste-ucraina-pentru-tratamentul-minoritatii-romane-
problema-delicata-moldovenilor-care-nu-lasa-convertiti.htm )

Pe 20 octombrie 2001, Eugeniu Coșeriu, marele savant român de

origine basarabeană stabilit în Germania (unde a și murit), lingvist și
filosof al culturii, renumit pe plan internațional, în interviul pe care
mi l-a acordat la Suceava ( http://angelafurtuna2008.over-
blog.com/pages/_Eugeniu_Coeriu_in_dialog_cu_Angela_Furtun-
1009451.html ), a pronunțat verdictul științific imbatabil (reluat de
multe ori, în apărarea limbii române și a românilor, la toate forurile
internaționale unde putea face auzită vocea României): „a promova
sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română,
este, din orice punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă,
ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic e o
absurditate şi o utopie; iar din punct de vedere politic e o anulare a
identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, prin urmare, un act de
genocid etnico-cultural”.

Deci, „soluţia, strategia propusă de mine, spunea Eugeniu Coșeriu,

este educaţia culturală. Cred ca ea s-a făcut deja, mai mult sau mai
puţin indirect, în Basarabia, în această privinţă, şi prin învăţători şi
prin profesori de limba română. La ora actuală profesorii de limba
română nu mai acceptă (chiar dacă li se spune că limba oficială este,
prin Constituţie, limba moldovenească) decât termenul de „limba
română”. Când li se cere, acum, să nu mai facă Istoria românilor, ci
Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protestează, şi
până şi ruşii care sunt profesori de istorie înţeleg că nu pot falsifica
pur şi simplu istoria şi nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria
românilor.
Speranţa mea este că această generaţie, care este generaţia bolnavă
din Basarabia şi generaţia incultă din Basarabia, se va stinge biologic.
Îi va lua locul o nouă generaţie, una care nu va mai putea fi înşelată.
Să ştiţi că mulţi dintre cei de acum au fost atât de înşelaţi, încât ei sunt
de-a dreptul de bună credinţă atunci când sunt convinşi că unele
falsuri istorice sunt adevărate. Conştiinţa lor, prin ignoranţă şi
manipulare, s-a îmbolnăvit”. Cu aceste convingeri științifice și cu
aceste cauze patriotice în suflet a murit Eugeniu Coșeriu.

Dar problemelor care azi intră în prim-planul negocierilor diplomatice

și militare li se adaugă, în această parte a lumii, un tsunami specific al
imaginației imperialiste și varii paroxisme ale teritoriocentrismului,
toate folosind combustibil din zona războaielor lingvistice. Așa cum
spunea Bibó Istvan (István Bibó- Jenő Szűcs: Între occident şi răsărit,
Kriterion, 2000, p.61): “războaiele lingvistice din Europa Centrală și
de Est se poartă între popoare care, de mai multe generații, trăiesc în
nesiguranță sub aspectul existenței statale și naționale, și deci în
teama generată de această nesiguranță. Popoarele în chestiune doresc
să-și bazeze viața statală pe coeziunea oamenilor de aceeași limbă,
consideră că existența sau inexistența cadrului lor statal, existent sau
dorit, depinde de rezultatul războiului lingvistic și așteaptă deciderea
sorții frontierelor sau a revendicărilor în materie de frontiere prin
rezultate statistice”.

Conflictele interetnice din această parte a lumii se datorează

nesiguranței și nevrozei identitare (cf. Ovidiu Pecican, Românii și
Europa mediană. Contribuții la tipologia culturală a Europei,
Polirom, 2021, p.48).

România este acadeaua pe care o degustă Îngerul războiului ce tocmai

se derulează în Estul sălbatic.