Editorial
Ștefan HOSTIUC
Românii din Ucraina:
(geo)politici identitare
D ivizarea artificială a românilor din jurul Ro-
mâniei în unități etnice separate e o practi-
că moștenită de la fostele imperii. Ca să mai reducă
din obligațiile impuse de dreptul internațional față
de minoritarii autohtoni din teritoriile luate cu japca
de defunctele imperii, unele state ieșite din mâne-
ca largă a acestora îi împart pe cetățenii români în
două sau chiar mai multe etnii distincte. Pentru a da
legitimitate acestei segmentări, ele folosesc vechea
tactică imperială a substituirii termenilor. Astfel, în
recensămintele populației din țările spațiului estic,
etnonimul „român” e dublat de infranimul „moldo-
vean”, trecut în anchete ca etnie. În sociolingvistică,
etnonimul desemnează o etnie, iar infranimul, o par-
te din etnie, cu referire la locul situării ei geografice.
Mai pe înțelesul tuturor, aceasta înseamnă ruperea
unei părți dintr-un întreg și prezentarea ei ca un alt
întreg. Și asta doar la nivel de nume (semn lingvis-
tic), căci conținutul (referentul) rămâne același.
Moldova voievodală a încetat să existe din
moment ce s-a unit de bună voie și nesilită de nimeni
cu Muntenia într-un stat modern numit România.
Numele țării derivă din numele comun al locuitorilor
celor două principate care au ales să fie împreună
într-un singur stat. Deci, nu numele țării, cum
insinuează un biet agronom din sudul Basarabiei,
care face politica modovenismului în Ucraina, a dat
numele etniei și limbii române, ci tocmai invers.
Românii nu sunt produsul unui stat care apare pe
harta lumii în 1959, ciuruit și ciuntit de imperiile de
primprejur (și domnul Fetescu știe prea bine acest
lucru!), ci produsul unei istorii de mai multe veacuri
pe care, dacă ideologul moldovenismului odesit ar
sta să le numere bine, ar vedea că nu-i ajung degete
să le socotească și nici loc să le însemne pe răbușul
pseusodoctrinei sale etnopolitice.
Unirea statală a românilor moldoveni cu românii
munteni a făcut imposibilă transformarea neamului
moldovenesc în națiune modernă. Asta i-a făcut pe
unii „iubitori” de neam să inventeze pseudoetnia
moldoveană, o gogoriță care acum face furori în
statisticele oficiale ucrainene.
Nimeni nu-i contestă moldoveanului calitatea
de moldovean. Moldoveanul există. Nimeni nu
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
atentează la existența lui. El are tradiții, datini,
obiceiuri specifice locului care i-a dat numele,
are demnitatea sa, cum au și ardelenii, oltenii,
maramureșenii demnitatea, obiceiurile și datinile lor
care îi particularizează între români. Moldoveanul
are un trecut istoric și are tot dreptul, ba chiar și
datoria, să-l cinstească prin manifestări publice.
Numai că acest trecut nu înseamnă doar Dragoș-vodă
și Ștefan cel Mare. El mai înseamnă și Maria Tereza,
și Alexandru I, și alți vecini hrăpăreți care l-au
jăcmănit și i-au împărțit ființa în trei părți, silindu-o
să viețuiască simultan în trei provincii cu graniță
de stat între ele – Moldova, Bucovina și Basarabia.
Istoria Moldovei nu e doar strălucire voievodală, ci și
identitate știrbită. În tripla sa ipostază, de moldovean,
bucovinean și basarabean, urmașul din ultimii două
sute de ani al descălecătorului Dragos, răstignit pe
trei, nu doar pe două hărți, cum spune poetul, e nevoit
să facă față unor presiuni identitare extraordinare.
Ca obiect al permanentei manipulări, el de multe
ori nici nu știe cine e. La austrieci, trebuia să fie
cosmopolit. La ruși, moldovean (ca naționalitate) și
basarabean (ca infranim). Rupt de țară el n-a avut
cum să participe la crearea noului stat al românilor,
rămânând pentru „eliberatorii” săi doar moldovean.
Asta i-au băgat și lui în cap, ca să nu-și dea seama că
e și român asemenea fraților săi de peste Prut.
Unirea Principatelor le-a stat în gât rușilor. Și
le va sta acolo până pe patul de moarte, dorind să
treacă la cele veșnici tot cu planul lui Petru cel Mare
sub pernă. Cu rușii, situația e clară. Dar ce planuri
o fi având guvernanții de azi ai Ucrainei de practică
aceeași divizare artificială a românilor în două etnii,
știind prea bine că în realitate nu există decât una
singură, ce gânduri și-o fi pus ei oare de editează
pentru români, la aceeași tipografie din Lviv, cu
aceleași litere și cu aceleași cuvinte, manuale
școlare în două limbi și programe de învățământ
pentru două tipuri de școli, știind prea bine că limba
„moldovenească” nu există decât politic și nu se
învață nicăieri în școli decât în Ucraina?! State noi,
practici vechi. Iar românii, ca întotdeauna – undeva
la coadă, deși numeric sunt a doua minoritate, după
ruși, în Ucraina.
2017 1
 (Geo)politici identitare
Cultură, spiritualitate și identitate românească
Note de la Conferința din 6 septembrie
2017 organizată de Centrul Cultural Român
„Eudoxiu Hurmuzachi”din Cernăuți
Î n numai doi ani de activitate, Centrul Cul-
tural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din
Cernăuți, a demonstrat prin acțiunile sale că
este o instituție care pune accentul pe dezbateri
serioase privind aspecte de importanță vitală
pentru comunitatea românească din Ucraina.
Conferința „Cultură, spiritualitate și identitate
românească” din 6 septembrie 2017 a fost una
dintre aceste acțiuni. Evenimentul s-a desfășurat
în cafeneaua București, care găzduiește siste-
matic asemenea manifestări culturale, organiza-
te de ONG-ul cu care împarte același spațiu.
Activ și energic, acad. Vasile Tărâțeanu,
președintele Centrului, a deschis conferința
și i-a prezentat pe cei doi invitați, specialiști
de marcă în pedagogie și politologie, domenii
diferite, dar complementare, în cazul de față,
prin obiectul analizei: comunitatea românească
din Ucraina și școala cu limba română de
educație. Deși a avut participanți din trei țări,
conferința nu a fost una internațională, pentru
că toți participanții au fost români.
Pierderea limbii materne
înseamnă pierderea identității naționale
Din respect pentru cinul bisericesc, i s-a
dat cuvântul mai întâi Prea Cucernicului
părinte preot conf. dr. Constantin Necula
(Arhiepiscopia Sibiului), care a abordat o temă
didactică, „pedagogia poveștii”. Nu vom stărui
asupra acestui discurs, mai puțin axat pe tema
conferinței.
Următoarea comunicare a fost prezentată
de analistul politic Vlad Cubreacov, expert în
problematica minorităților românești din spațiul
ex-sovietic, care a conferențiat despre statutul,
rolul, și funcția limbii române în Ucraina
(legislație și practici).
2 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Ionică VASILAȘ
Celor doi invitați li s-a adăugat doctorul
în drept internațional, avocatul Eugen Pat-
raș, vicepreședinte al Centrului „Eudoxiu
Hurmuzachi”, care a reflectat asupra statutului
minorităților naționale în context european.
Au participat lideri ai asociațiilor românești
din nordul Bucovinei, scriitori, profesori,
oameni de cultură, publiciști, studenți, elevi ș.a.
Păstrarea identității românești și a elementului
ei de bază, limba română, a constituit tema
principală a discuțiilor.
Dacă „pedagogia poveștii” lui Creangă, ca
obiect al discursului primului vorbitor, a fost
găsită interesantă sub aspect metodologic pentru
predarea literaturii române în școlile românești
din Ucraina, „povestea vorbei”, ca să folosesc
formula lui Anton Pan, raportată la problemele
acestor școli, ca obiect al discursului celuilalt
vorbitor, a fost apreciată de participanți ca
relevantă pentru înțelegerea condiției înseși
a existenței sistemului educativ în limba
maternă și, implicit, a comunității românești
în ansamblu. Toată lumea a fost de acord că
pierderea limbii materne conduce la pierderea
irecuperabilă a identității, a ființei naționale.
Istoria ne arată că popoarele care și-au
pierdut limba au dispărut, s-au topit în masa
cuceritorilor. Statisticile cu care expertul Vlad
Cubreacov și-a exemplificat discursul relevă
tocmai această extrem de periculoasă tendință
de dispariție în cel mult trei decenii a școlii
române din Ucraina și, deci, a limbii române și a
vorbitorilor acestei limbi. Noua lege a educației,
adoptată chiar în ziua premergătoare conferinței,
va accelera acest proces și, implicit, va reduce
simțitor perioada de asimilare. Teoretic,
legislația ucraineană de până acum, cu referire
expresă la protecția minorităților, nu a fost rea.
Numai că ea nu s-a respectat în deplinătate.
2017
 (Geo)politici identitare
Nu s-a respectat nu pentru că nu s-a putut, ci
pentru că nu s-a vrut. Nu s-a vrut pentru că nu
protecția minoritarului a fost scopul celor de la
putere, ci marginalizarea lui până la dispariție
totală, în timp. Statisticile demonstrează acest
lucru. Din ele aflăm numărul românilor din
Ucraina și numărul școlilor acestora (în cifre și
procente, raportat la numărul de ucraineni și de
școli ucrainene în diverse regiuni), ele ne arată
și ritmul descreșterii numărului de vorbitori de
limba română și de școli ale acestora, precum și
trendul viitoarelor evoluții.
În Ucraina, doar 78% dintre români
vorbesc românește
Expertul Vlad Cubreacov și-a început
discursul cu o prezentare generală a minorității
române din Ucraina. Ca număr de locuitori
(jumătate de milion de persoane) ea este a
doua comunitate minoritară, după cea rusă. Ca
„populație autohtonă, nediasporală, compactă
și numeroasă”, românii din Ucraina sunt
în proporție de: 44% în regiunea Cernăuți
(majoritari în trei raioane: Herța, cu 93,8%,
Noua Suliță, cu 64,3%, și Adâncata/Hliboca,
cu 51,4%), 30% în regiunea Odesa (cu 49% în
raionul Reni), 8% în regiunea Transcarpatică
(raioanele Teceu și Rahău), 12% „din corpul
minorității românești” în regiunilor Kirovograd
(Kropivnițk), Nikolaev, etc. „În zonele în care
nu sunt majoritari, românii dețin o pondere
importantă, cum ar fi în raioanele Storojineț –
37,2%, Ismail – 27,6%, Bârzula – 25,9%, Sărata
– 19%, Ananiev – 18,1%, Tarutono – 16,5%,
Chilia – 15,8%, Teceu – 12,4%, Rahău – 11,6%,
Ocna – 11%. În alte 8 raioane (Tatarbunar, Hotin,
Arciz, Cetatea Albă, Liubașovka, Frunzovka,
Razdelnâi și Șiraev) românii reprezintă 5-10%
din totalul populației.”
Problemele cu care se confruntă acești ro-
mâni sunt, în viziunea analistului din Chiși-
nău, următoarele: „învățământul preșcolar,
mediu, profesional, liceal și universitar în
limba română, folosirea oficială a limbii ro-
mâne în administrație și justiție, presa în lim-
ba română, păstrarea identității religioase, ne-
reprezentarea parlamentară, nerecunoașterea
statutului de popor autohton, lipsa autonomiei
culturale naționale garantate de legislație,
separarea artificială în trei subgrupuri tra-tate
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
distinct (români-moldoveni-volohi), menți-
nerea toponimiei ruso-ucrainene impuse
în timpul ocupației sovietice în locul celei
tradiționale, neretrocedarea de către stat a
proprietăților comunității românești confiscate
abuziv de către regimul sovietic de ocupație,
ucrainizarea antroponimiei prin transliterarea
latină deformată în actele de identitate pentru
călătoria în străinătate, aculturația și asimilarea
lingvistică în condițiile în care doar 78% dintre
români își  mai păstrează limba română, iar
11,6% sunt vorbitori de limbă rusă, și 9% de
limbă ucraineană, lipsa subsidiilor financiare
alocate de la buget pentru asociațiile culturale
și altele.”
Cadrul juridic al minorității
românești și instrumentele acestuia
În continuare, trecând la expunerea cadrului
juridic care determină statutul, rolul și funcțiile
limbii române în Ucraina, vorbitorul a prezentat
instrumentele juridice conținute de acest cad-
ru, care sunt de patru feluri: internaționale, bi-
laterale româno-ucrainene, naționale și locale.
Instrumente internaționale
Dintre instrumentele internaționale existente
la această oră, expertul Cubreacov a ales două,
Convenția-cadru pentru protecția minorităților
naționale și Carta europeană a limbilor
regionale sau minoritare, ambele de importanță
majoră pentru problematica în discuție:
„Convenția-cadru pentru protecția mino-
rităților naționale, instrument al Con-siliului
Europei semnat de Ucraina la 15 septembrie
1995, ratificat la 26 ianuarie 1998 și intrat în
Sărbătoarea „Limba noastră cea română” în capitala Bucovinei.
Participanți la ședința solemnă. Cernăuți, Sediul Societății pentru
Cultura Românească „Mihai Eminescu” - Palatul Național al
Românilor, Piața Centrală nr.9. Foto: Vladimir ACATRINI
2017 3
 (Geo)politici identitare
Elevi din Bahrinești, sat din mijlocul geografic al Bucovinei, pe graniță
cu România. Duminica Mare, Hramul Bisericii, 2017. Foto: : Vladimir
ACATRINI
vigoare la 1 mai 1998, prevede, în articolul
său 5, că «1. Părțile se angajează să promoveze
condițiile de natură să permită persoanelor
aparținând minorităților naționale să-și mențină
și să-și dezvolte cultura, precum și să-și păstreze
elementele esențiale ale identității lor, respectiv
religia, limba, tradițiile și patrimoniul lor
cultural. 2. Fără a se aduce atingere măsurilor
luate în cadrul politicii lor generale de integrare,
părțile se vor abține de la orice politică
ori practică având drept scop asimilarea
persoanelor aparținând minorităților
naționale împotriva voinței acestora și vor
proteja aceste persoane împotriva oricărei
acțiuni vizând o astfel de asimilare». Aceste
prevederi, aplicabile cu preeminență în raport
cu legislația internă a Ucrainei, vizează direct
minoritatea românească și pe toți vorbitorii de
limbă română din Ucraina. Așadar, Ucraina s-a
angajat internațional să se abțină de la orice
politică ori practică având drept scop asimilarea
persoanelor de naționalitate română și să le
protejeze împotriva oricăror acțiuni vizând
asimilarea, adică ucrainizarea lor.”
Respectă oare Ucraina aceste angajamente?
Lăsăm pe cititor să răspundă. Iar noi trecem
la prezentarea, de către expert, a celuilalt
document internațional de bază:
„Carta europeană a limbilor regionale
sau minoritare a fost semnată de Ucraina
la 2 mai 1996, ratificată la 15 mai 2003,
instrumentele de ratificare au fost prezentate
la 19 februarie 2005 și a intrat în vigoare la 1
ianuarie 2006. Ucraina a declarat, în procedura
4 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
de depunere a instrumentelor de ratificare,
că dispozițiile Cartei se aplică următoarelor
limbi ale minorităților naționale: „armeană,
bielorusă, bulgară, găgăuză, greacă, idiș,
krâm-tătară, germană, moldovenească, polo-
nă, rusă,română, slovacă și maghiară”.
Constatăm că limba română figurează de două
ori în această înșiruire, atât cu glotonimul ei
propriu, Română, cât și cu infraglotonimul
românesc Moldovenească, confirmând oficial
că Ucraina rămâne tributară abordărilor
lingvistice ideologizate din perioada sovietică,
lipsite de orice temei științific. Această
dihotomie terminologică de esență ideologică și
geopolitică a fost introdusă ulterior în legislația
națională a Ucrainei în domeniul politicilor
lingvistice de stat. Ne vom referi la ea ceva mai
încolo.”
Șopârla introdusă în acest act internațional
de către partea ucraineană, și anume existența
așa zisei „limbii moldovenești”, alta decât
limba română, a adus mult rău comunității.
Lingviștii de pe toate meridianele spun într-un
glas: nu există limbă moldovenească, există
doar limba română. Dar dacă un agronom certat
cu lingvistica, Fetescu, din Odesa spune că
această limbă există, mai contează oare, pentru
Kiev, opinia reputaților specialiști în domeniu,
de la Tagliavini până la Semcinski?!
Instrumente bilaterale.
Următorul instrument prezentat de Vlad
Cuvreacov în conferința sa de la Centrul
Cultural Român din Cernăuți vizează relațiile
diplomatice dintre cele două țări. Pentru
că terminologia europeană diferă de cea
ucraineană, expertul își începe prezentarea
cadrului bilateral al relațiilor ucraineano-
române prin definirea termenilor: „Consiliul
Europei, din care atât România, cât și Ucraina
fac parte, utilizează, în cazul comunităților
naționale extrafrontaliere noțiuni ca minoritate
înrudită  (kin-minority, minorite parent) și stat
înrudit (kin-state, etat parent), rezervându-le
statelor naționale din Europa dreptul și obligația
susținerii culturale, lingvistice, identitare și de
alt ordin a minorităților înrudite ale lor din alte
state. Legislația ucraineană folosește în acest
sens termenul de Patrie istorică – Історична
батьківщина. Ca stat înrudit, România a făcut
pași concreți în acest sens. Cadrul bilateral
2017
 (Geo)politici identitare
al relațiilor dintre România și Ucraina este
conturat de  Tratatul cu privire la relaţiile
de buna vecinătate şi cooperare dintre
România şi Ucraina, semnat la Constanța la
2 iunie 1997.” Relevant pentru discuția noastră
sunt articole 12 și 13 ale tratatului. Expertul
menționează că „Kievul și Bucureștiul au
stabilit prin Tratatul de bază că «se vor abţine
sa ia măsuri care, modificând proportiile
populaţiei din zone locuite de persoane
aparţinând minorităţilor naţionale, urmăresc
limitarea drepturilor şi libertăţilor acestor
persoane”. Dar practica arată că nu există nicio
abstinență din partea clasei politice ucrainene
în sensul prevăzut de articolul 13 al tratatului.
Din contră, ea acționează cu osârdie tocmai în
sensul opus acestor prevederi. Tot din art.13
reținem că minoritarii au dreptul la «menținerea
și dezvoltarea identității etnice», precum și
«dreptul de a-şi menţine şi dezvolta propria
lor cultură, la adapost de orice încercare de
asimilare impotriva voinţei lor»”.
Câți români a consultat ministrul Grinevici,
înainte de a trimite legea educației în parlament,
spre a le afla voința în legătură cu prevederile
art.7 care îi expune în mod cert asimilării
forțate? Să nu fi știut oare parlamentarii
ucraineni că, votând legea, încalcă nu numai
constituția proprie și actele internaționale la
care Ucraina este parte, ci și un tratat cu o
țară vecină? Sau poate domniile lor au votat
în neștiință de cauză? Dacă e așa, atunci să
refacă legea. Altfel trezesc nu numai oprobiul
propriilor cetățeni, din banii cărora se lăfăiesc
în fotolii, ci și indignarea vecinilor. Și nu e bine!
Instrumente interne.
În continuare vorbitorul a luat în dezbatere
„cadrul juridic național din Ucraina în domeniul
drepturilor minorităților naționale și cel al
regimului lingvistic”, arătând că el „este
stabilit de Constituția Ucrainei, deciziile Curții
Constituționale, un șir de legi organice și acte
normative subsecvente, precum și de hotărârile
administrative ale puterii locale de nivelul I
(primării), II (raioane) și III (regiuni)”.
Legea fundamentală. Există în Constituția
Ucrainei o serie întreagă de articole care
apără interesele minorităților. Conținutul
acestora trebuie să fie cunoscut de orice
minoritar, dacă vrea să nu se lase călcat în
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
picioare. Astfel, art. 10 garantează „libera
dezvoltare, utilizare și protecție a limbii ruse
și a altor limbi ale minorităților naționale”,
iar art. 92 stabilește „modul de utilizare a
limbilor”, art.11 garantează „dezvoltarea
specificului etnic, cultural, lingvistic și
religios al tuturor  popoarelor autohtone  și
al minorităților naționale  din Ucraina»,
art. 53 asigură dreptul „la instruire în limba
maternă”, art. 92 stabilește „modul de utilizare
a limbilor”, iar art.119 asigură „dezvoltarea
național-culturală” „a popoarelor autohtone
și a minorităților naționale” în „locurile de
viețuire compactă”
Vă dați seama în ce rai ar viețui românii
dacă toate aceste prevederi constituționale s-ar
respecta de către puterea executivă?!
Hotărârile Curții Constituționale.
Referindu-se la Hotărârea din 14 decembrie
1999 a Curții Constituționale a Ucrainei
privind interpretarea art.10 din Constituție,
vorbitorul a amintit participanților la conferință
că „această Hotărâre a Curții Constituționale
a fost întâmpinată cu îngrijorare de către toate
minoritățile naționale din Ucraina, inclusiv
cea românească, întrucât s-a putut constata o
diferență majoră între garanțiile constituționale
exprese privind libera dezvoltare, utilizare și
protecție a limbilor minorităților naționale”.
E de reținut modul original de interpretare
al Curții, care tot pe turta majoritarului trage
spuza, lăsându-l pe minoritar cu buza umflată.
Ceea ce Constituția garantează în mod expres,
curtea interpretează doar ca posibilitate de
utilizare. Deasupra Curții nu mai există o altă
instanță decât bunul Dumnezeu. De la el doar
mai poate aștepta bietul român să i se facă
dreptate.
Instrumente naționale.
La acest capitol, Vlad Cubreacov apreciază
că legislația națională ucraineană, atât în
domeniul lingvistic, cât și în domeniul
drepturilor minorităților naționale, este vastă.
Din multitudinea documentelor ce fac obiectul
acestei legislații, conferențiarul a ales doar
patru, inclusiv Legea Educației, care, la data
prezentării expertizei (6 septembrie), era doar
adoptată de parlament, nu și promulgată de
președinte.
Declarația privind drepturile naționa-
2017 5
 (Geo)politici identitare
lităților din Ucraina, din 1 noiembrie 1991.
Acest document este valoros prin faptul că
precedă și în bună parte determină Constituția.
În Moldova, în baza unui asemenea document
limba română și-a redobândit statutul oficial de
limbă de stat a republicii, iar falsa ei denumire
de „limba moldovenească” introdusă politic
în constituție nu mai există de jure în Rep.
Moldova. În Ucraina de ce oare ar exista, și în
ce temei?
Prin actul politic din 1 noiembrie 1991,
statul ucrainean se obligă să creeze „condițiile
necesare dezvoltării tuturor limbilor și
culturilor naționale”. Declarația stipulează
că, „în cuprinsul unităților administrativ-
teritoriale în care locuiește compact o anumită
naționalitate, limba acesteia poate  funcționa
egal alături de limba de stat”. Poate! Dar numai
pe hârtie, că în realitate nu se prea întâmplă.
O altă garanție acordată minoritarilor
de către Declarația din 1991, deosebit de
importantă pentru comunitatea românească din
Cernăuți, e legată de protecția monumentelor
istorice: ”Monumentele de istorie și cultură ale
popoarelor și grupurilor naționale de pe teritoriul
Ucrainei sunt luate sub protecția legii”. Dacă
legea garantează protecția acestor monumente,
atunci de ce inscripția românească din 1844,
„Unul în trei ipostasuri – Dumnezeu”, în
chirilică, a fost rasă de pe frontispiciul
catedralei ortodoxe din Cernăuți? Imaginați-vă
că această inscripție ar fi fost în ucraineană. S-ar
fi atins oare cineva de ea, măcar cu un deget?
Există în Ucraina o instituție de stat, plătită din
bani publici, adică și din banul contribuabilului
român, care ar trebui să-i acționeze în judecată
pe cei care au vandalizat un monument de
istorie și arhitectură. Sau poate greșesc? Poate
în Ucraina monumentele de istorie și arhitectură
sunt tratate diferențiat, în funcție de interese
politice nu de valoare istorică?
Legea despre minoritățile naționale din
Ucraina. Experții, între care și Vlad Cubreacov,
apreciază că această lege este euroconformă.
Printre alte calități, ea are și meritul de a fi
introdus, pentru minorități, conceptul de
„autonomie culturală autonomă”: „Statul le
garantează tuturor minorităților naționale
drepturile de autonomie culturală națională.”
Puțini își mai aduc aminte astăzi că, în prima
jumătate a anilor ’90, românii bucovineni,
6 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
prin liderii lor de atunci, au revendicat acest
drept, trimițând apeluri corespunzătoare către
conducerea țării. „Constrângerea cetățenilor, în
orice formă, de a renunța la naționalitatea lor nu
este admisă”, spune legea. Dar manipularea nu
este și ea o formă indirectă de constrângere?!
Ordinele telefonice către directorii de școală,
recomandările din partea inspectoratelor
școlare privind înlocuirea, la ore, a limbii
române cu limba ucraineană nu sunt oare forme
indirecte de constrângere în scopul renunțării la
naționalitate prin renunțarea la limbă?!
Conform acestei legi, „în bugetul de stat al
Ucrainei sunt prevăzute subsidii financiare
speciale pentru dezvoltarea minorităților
naționale”. Cine le-a văzut, dintre români?
Poate doar Societatea ”Mihai Eminescu”, pentru
diverse spectacole. Nu zicem nimic, sunt bune
și acelea. Dar parcă e prea puțin. Ucrainenii
din România, a căror soartă nu încetează să
o deplângă oficialii ucraineni, primesc, prin
asociațiile lor, incomparabil mai mulți bani de la
statul român în scopul dezvoltării lor culturale.
Legea privind bazele politicii lingvistice
de stat. Adoptată la 3 iulie 2012, această lege,
apreciază Vlad Cubreacov, „este un instrument
juridic de primă importanță”. Ea definește
astfel de concepte fundamentale ca „Limbă de
stat”,„Grup lingvistic”, „Minoritate lingvi-
stică”, „Grup lingvistic regional”, „Regiune”,
„Limbă regională sau minoritară”, „Teritoriu
de răspândire a limbii regionale”, „Limbă
maternă”, „Limbi ale minorităților naționale”.
Dar ceea ce nu s-a amintit la conferință e
că tocmai această lege a fost ținta huiduielilor
noii majorități parlamentare de după maidanul
din 2014, care a abrogat-o, într-o euforie
dezgustătoare, chiar în prima seară după
preluarea puterii, ca peste noapte același om
(atunci președinte al parlamentului și președinte
interimar al țării) care a votat seara abrogarea
să se răzgândească dimineața și să declare că
legea rămâne în picioare. Totuși, ea nu a scăpat
de săgețile naționaliste a unui important nucleu
al clasei politice care cam face jocurile în țară,
și, așa cum a remarcat în cadrul conferinței
Vlad Cubreacov, a fost atacată la Curtea
Constituțională. De ce atâta aversiune față de
o lege care, la drept vorbind, aduce Ucraina
mai aproape de Europa? Mult mai aproape
decât recenta lege a educației? Răspunsul e
2017
 (Geo)politici identitare

foarte simplu. Pentru că, pe lângă alte prevederi

de ordin general („cultivarea unei atitudini
respectuoase față de demnitatea națională a
persoanei, față de limba și cultura sa”, cultivarea
multilingvismului, etc. ), ea creează posibilități
de utilizare concretă a limbilor minoritare
(regionale) în paralel cu utilizarea limbii de stat
pe teritorii unde cel puțin 10% din locuitori sunt
purtători al acestor limbi. Or, tocmai asta nu vor
să accepte naționaliștii ucraineni.
În baza acestei legi, a remarcat expertul
Cubreacov, „românii din Ucraina au libertatea
de a-și folosi limba maternă română în relațiile
cu administrația publică locală, în justiție,
de a folosi limba română ca limbă de lucru a
administrației publice locale (art.11), de a li se
acorda de către administrația locală servicii în
limba română, primăriile și consiliile locale,
raionale și regionale având dreptul de a folosi
limba română alături de limba ucraineană
acolo unde româna este recunoscută ca limbă
regională, de a avea grupe și grădinițe, clase
și școli, facultăți cu limba de instruire română
(art.20); de a primi, la cerere, versiunea în limba
română a actelor de studii eliberate la absolvirea
unei instituții de învățământ cu predarea în
limba română (art.13); de a li se ortografia, la Aurora Bujeniță, țărancă din Mahala, deportată la vârsta de patru ani
cerere, numele în actele de identitate ucrainene în Republica Komi, la Crucifixul ridicat de mahaleni în lunca Prutului,
pe locul masacrului de la graniță, din 7 februarie 1941. Satul Lunca,
în manieră românească, fără indicarea numelui raionul Herța, 7 februarie 2017. Foto: Vladimir ACATRINI
după tată (art. 28); de a li se corecta numele și
prenumele dacă acestea au fost schimonosite
sau redate greșit în perioada anterioară (art. 28), apucat de treabă.
de a obține pentru limba română a statutului Noua lege a educației votată la 5
oficial de limbă regională în localitățile, raionale septembrie 2017. Față de această Lege, care
și regiunile în care constituie peste 10% din limitează educația elevilor români la ciclul
locuitori (art.7); de a instala plăcuțe bilingve, în primar, expertul Vlad Cubreacov s-a arătat
ucraineană și română, la intrarea în localitățile nedumerit: „Trebuie să recunosc că am aflat cu
în care constituie 10% din locuitori și mai mult multă stupoare, cu revoltă și indignare chiar,
(art.27); de a li se asigura, în baza deciziilor că ieri seara, 5 septembrie, Rada Supremă
consiliilor locale și a comisiilor electorale de la Kiev a adoptat o nouă lege a educației,
teritoriale, în cadrul alegerilor de orice nivel și care, prin articolul său 7, dorește să dea startul
în cadrul referendumurilor locale sau naționale, lichidării tuturor școlilor publice în limbile
buletine de vot în limbile ucraineană și română popoarelor autohtone și minorităților naționale.
(art.12), și de a primi informații electorale în Sperăm ca această lege să nu fie promulgată
limba română; de a folosi liber limba română de președintele Poroșenko. În acest sens
în domeniul culturii (art.23); de a înființa comunitatea românească din Ucraina trebuie să
publicații, posturi de radio și de televiziune, se mobilizeze exemplar, ca și în cazul deciziei
precum și edituri în limba română (art.24)”. Radei Supreme de suspendare a  Legii privind
Doamne, ce de-a drepturi, se miră unii. Ia să le bazele politicii lingvistice de stat din Ucraina,
mai reducem, că prea e generoasă legea asta cu suspendare blocată de șeful statului prin
cei ce nu sunt ca noi. Și doamna ministru s-a și aplicarea dreptului său de veto în procedura

Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55), 2017 7

 (Geo)politici identitare
de promulgare. Așteptăm și reacția adecvată
a României ca stat înrudit cu care Ucraina
este legată printr-un Tratat de bază și acorduri
sau mecanisme bilaterale. Articolul 7 al legii
educației votate de Rada Supremă este nu doar
expres antiminoritar, ci și antiucrainean prin
consecințele sale. Domnul Putin nici nu se putea
aștepta la un cadou mai bun din partea Kievului
pentru a pretexta intervențiile Kremlinului în
Ucraina în scopul protejării minorității ruse
înrudite, care cuprinde câteva milioane de
persoane și este răspândită relativ compact în
regiunile estice și de sud ale Ucrainei. Păcat că
minoritățile naționale din Ucraina sunt victime
colaterale în lupta Kievului cu Moscova.
Păcat că exponenții politici ai majorității
ucrainene sunt incapabili să gândească un
model de afirmare a propriei națiuni decât prin
suprimarea drepturilor națiunilor autohtone și
loiale conlocuitoare și, astfel, prin pierderea
susținerii internaționale a unor state vecine
prietene înrudite cu aceste minorități.”
Arătând care este scopul adevărat al acestei
legi, Vlad Cubreacov a menționat următoarele:
„Pretextul integrării copiilor români în mediul
lingvistic și cultural ucrainean urmărește,
de fapt, dezintegrarea lingvistică și culturală
a acestora din minoritatea căreia îi aparțin
prin naștere și omogenizarea lingvistică și
culturală, cu mijloace aparent legitime, a
societății din Ucraina. Dacă ar fi urmărit cu
bună credință doar o mai bună și armonioasă
integrare lingvistică a minoritarilor în societatea
ucraineană, legiuitorii de la Kiev ar fi acordat
Lideri ai comunității românilor din Ucraina, dr. Ion Popescu, deputat
în Rada Supremă în mai multe legislaturi anterioare, și prof. Aurica
Bojescu, consilieră în Consiliile Regional Cernăuți și Raional Hliboca
în mai multe legislaturi anterioare, depun o coroană de flori din partea
Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina” la
memorialul de la Fântâna Albă.. Varnița, 1 Aprilie, 2017.
Foto: Vladimir ACATRINI
8 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
o atenție mai mare studiului limbii ucrainene
ca materie în școlile naționale, fără detriment
adus studiului în limbile minoritare. Acest
lucru nu s-a întâmplat însă. Articolul 7 al legii
vine în răspăr cu reglementările și exigențele
Consiliului Europei în materie de minorități
tradiționale/istorice/autohtone. El are un
enorm potențial destabilizator, neglijat de
Rada Supremă. Sunt convins că articolul 7 va
provoca reacții adecvate din partea statelor
înrudite membre ale Uniunii Europene și va face
obiectul criticilor Consiliului Europei, Ucraina
riscând chiar readucerea sub monitorizarea
organismului de la Strasbourg. Prin adoptarea
articolului 7 al Legii educației, Ucraina riscă să-
și atragă singură nu doar neîncrederea vecinilor
și partenerilor săi europeni, ci să se autoizoleze
regional și internațional, căzând în capcana unui
soi de autism etno-național.”
Considerațiile expertului privind noua lege
a educației au fost apreciate și comentate de
participanții la conferință, revoltați de gestul
parlamentarilor ucraineni.
După prezentarea instrumentarului legislativ,
expertul Vlad Cubreacov a trecut la expunerea
modalităților de implementare a legislației. Este
pentru prima dată când un expert în domeniu
abordează, sistematic și argumentat, probleme
atât de actuale ale comunității românești din
Ucraina, în fața unui public alcătuit în principal
din liderii mediului asociativ. Acest discurs de
referință pentru românii din Ucraina merită
publicat în întregime în presa românească
din Cernăuți, pentru a-l face accesibil întregii
comunități. Recomandăm revistei „Mesager
bucovinean” să publice separat partea a doua a
comunicării expertului Vlad Cubreacov, con-
sacrată practicilor lingvistice în cazul românilor
din Ucraina, și concluziile expertizei.
Menționăm în încheiere că la dezbateri pe
marginea acestei comunicări au participat acad.
Alexandrina Cernov, scriitor Ilie T. Zegrea,
prof. Aurica Bojescu, ziarist Nicolae Toma și
alți lideri de societăți românești din regiune.
2017
 (Geo)politici identitare

Vlad CUBREACOV

Practici lingvistice aplicate

românilor din Ucraina:
o ușă larg închisă pentru
o legislație generoasă*

P racticile lingvistice în cazul românilor

din Ucraina le continuă în parte pe cele
din perioada ocupației sovietice, sunt parțial
determinate de gradul de aplicare a Legii
Ucrainei cu privire la bazele politicii lingvisti-
ce de stat, precum și de politicile administrației
centrale și locale, de multe ori în răspăr cu pre-
vederile legale.
Statutul oficial de limbă regională
Vom preciza mai întâi că limba română a
obținut, în special după 2012, statutul oficial
de limbă regională în mai multe localități din
regiunile Cernăuți și Transcarpatică. Prima
localitate în care româna a devenit oficial
limbă regională a fost comuna Tărăsăuți
[1] din raionul Noua Suliță, decizia datorându-
se inițiativei primarului Serghei Tigu.
Precedentul a fost urmat de alte localități:
Pătrăuții de Jos, Crasna, Ciudei, Ropcea
și Ignești din raionul Storojineț, Voloca,
Oprișeni, Cupca și Iordănești din raionul
Adâncata/Hliboca, Ostrița și Buda Mare
din raionul Herța, Mahala, Boian și Prut din
raionul Noua Suliță, Biserica Albă [2]  din
raionul Rahău, Apșa de Jos, Slatina, Topcina
și Strâmtura din raionul Teceu și altele. Limba
română a devenit oficială la scara întregii
regiuni Transcarpatice, la 21 decembrie 2012,
alături de maghiară și ruteană [3]. Decizii
similare au fost adoptate de Consiliile raionale
Herța și Teceu (decembrie 2013) [4]. În afara
regiunilor Transcarpatică și Cernăuți nu există
în alte regiuni nicio localitate cu populație
românească de peste 10 la sută în care limba
română să fi obținut statutul oficial de limbă
regională. Limba română nu dispune de un
asemenea statut în peste 90% dintre localitățile
în care l-ar putea avea conform legii.
Învățământul în limba română
Numărul de școli cu predare în limba română
este în scădere continuă [5].
Astfel, potrivit informațiilor Ministerului
educației, tineretului și sportului din Ucraina,
în anul de învățământ 2011/2012 funcționau
82 de școli cu predarea în limba română, cu
un total de 18 866 de elevi, plus 578 de elevi
care studiau limba română ca obiect și 289 de
elevi care studiau limba română facultativ în
școli cu altă limbă de predare, și alte 6 școli cu
predarea în așa-zisa limbă ”moldovenească”,
cu un total de 3877 de elevi, plus 2038 de elevi
care studiau limba ca obiect și 275 de elevi
care o studiau facultativ. Ministerul preciza
că românii constituiau la scară națională 151
000 de persoane, iar ”moldovenii” – 258
600 de persoane. Potrivit datelor oficiale, în
anul de învățământ 2014/2015 numărul de
școli cu limba de predare română s-a redus
la 78 (în scădere cu 4), iar cele cu limba de
predare zisă ”moldovenească” s-a redus la
5 (în scădere cu 1).  În anul de învățământ
2015/2016 numărul școlilor românești s-a
redus în continuare, ajungând la 75 (în scădere
cu 3), iar numărul celor ”moldovenești” la 3
(în scădere cu 2). Școlile cu predare în limba
zisă ”moldovenească” sunt cele din localitățile
românești din sudul Basarabiei. Multe dintre
școlile considerate în prezent a fi cu limba

Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55), 2017 9

 (Geo)politici identitare
română de predare sunt în realitate școli mixte,
întrucât în majoritatea dintre ele autoritățile
școlare au decis înființarea de clare cu limba
de predare ucraineană, clase frecventate în
proporție de peste 90% de copii de etnie
română. Prezentăm mai jos o Anexă privind
situația școlară din localități cu populație
majoritar românească din regiunea Cernăuți în
care în perioada anterioară anului 1991 procesul
de învățământ s-a desfășurat exclusiv în limba
română.  În nicio localitate românească din
partea de nord-est a regiunii Odesa nu mai
funcționează nicio școală cu predare în limba
română, acolo unde acestea au funcționat
în perioada sovietică, în special înaintea
celui de al Doilea Război Mondial (1924-
1950).  În cele 21 de sate majoritar românești
din cele 9 raioane ale regiunii sud-basarabene
Ismail, desființată în 1954 și anexată regiunii
Odesa [6], au fost rusificate școlile românești
din localitățile Eschipolos (raionul Tatarbunar,
anii 1950), Cioara-Murza (raionul Tarutin, anii
1950), Furmanca (raionul Chilia, 1995), Chitai
(raionul Chilia, 2006), orașul Chilia (anii 1960),
precum și în toate orașele centre raionale. Cazul
orașului Reni, în care populația românească
reprezintă o jumătate din locuitori, nu mai
există nicio școală cu predare în limba română,
toate fiind trecute la limba rusă de predare. În
satele Anadol și Satul Nou din raionul Reni mai
există 2 și, respectiv, 1 clasă cu predare în limba
română. Ultimele 3 localități românești în care
mai există școli cu limba română de instruire
sunt satele Babele, Hagicurda și Cartal, dar și
în acestea au apărut clase paralele cu predarea
în limba ucraineană, populația școlară
intrând iremediabil pe făgașul aculturației și
deznaționalizării. Pentru a înțelege amploarea
fenomenului deznaționalizării, vom aminti că
în momentul proclamării independenței de stat
a Ucrainei (1991) în regiune funcționau 19 școli
cu predarea în limba română, iar în perioada
anterioară au funcționat 25 de asemenea
școli. Pentru regiunea de sud a Basarabiei,
reducerea numărului de școli de la 25 la 3
înseamnă o scădere de peste 8 ori, ceea ce ne
înfățișează dimensiunea reală a proceselor de
deznaționalizare în zonă.
Recursul la istorie este necesar.  Dacă în
localitățile cu populație românească nu ar fi
fost închisă niciuna dintre școlile cu predare
10 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Sursa: http://moldnova.eu
în limba română, astăzi ar fi trebuit să
avem în Ucraina un număr de 282 de școli
românești.  În Ucraina există însă în prezent
doar  77 de  școli  cu predare în limba română,
numărul acestora scăzând semnificativ faţă
de situația din perioada sovietică postbelică.
Acum un deceniu numărul școlilor românești
din Ucraina era de 105 [7]. În timpul ocupației
URSS, de după 1944 și până în 1991, în Ucraina
au funcționat  114 şcoli  cu predare în limba
română, în nordul Maramureșului, nordul
Bucovinei, ținutul Herța, nordul Basarabiei și
sudul Basarabiei. Totodată, din cele 168 de școli
[8]  cu predare în limba română organizate
de soviete între 1924 și 1940 în spațiul dintre
Nistru şi Don (Ucraina dinaintea anexiunilor
teritoriale sovietice din 1940 și 1945, în special
în fosta RASSM, dar și în localități din alte
regiuni ale Ucrainei [9]), în prezent nu mai
funcționează nici măcar una, toate fiind închise
și înlocuite cu școli cu predarea în limba
ucraineană. Numărul de localități din actuala
Ucraină în care au funcționat vreodată școli cu
predare în limba română este de 282, cu toate că
istoric prezența numeroasă și chiar majoritară
a elementului românesc s-a atestat într-un
număr cu mult mai mare de localități. În total,
în ultimii 93 de ani (1924-2017),  în  Ucraina
au fost lichidate 205 școli cu limba română
de predare. Ceea ce reprezintă un ritm mediu
de 2,2 școli închise pe an. Cu un asemenea ritm,
tot mai accelerat în ultimele două decenii, dacă
nu se vor lua măsuri adecvate de stopare, riscăm
ca în Ucraina să fie lichidate complet școlile cu
predare în limba română în următorii 34 de ani.
În aceste condiții ne putem aștepta ca în anul
2049 să fie închisă ultima școală românească
din Ucraina. Astfel, scăderea numărului de
2017
 (Geo)politici identitare
școli cu limba română de predare de la 282 la
77 reprezintă o reducere a numărului acestor
instituții cu 72,7%. Comentariile sunt de prisos,
cifrele fiind grăitoare de la sine.
Sursa: http://moldnova.eu
Pentru cazul instituțiilor preșcolare de limbă
română nu există date oficiale actualizate.
Ultimele date de care dispunem sunt cele din
anul 2006. Astfel, în Ucraina funcționau  doar
61 de grădinițe [10]. Raportând numărul de
grădinițe la numărul de școli existente în 2006,
constatăm că  în 44 de localități cu populație
românească în care funcționau școli de limbă
română nu existau grădinițe cu limba română
de instruire. Întrucât numărul de școli s-a redus
substanțial în ultimul deceniu, presupunem, în
lipsa datelor oficiale, că și numărul de grădinițe
a cunoscut aceeași tendință descrescătoare.
Dihotomia terminologică ca
instrument de fragmentare
Așa cum se știe, manipularea socială este
precedată de manipularea prin limbaj. A face
din două sinonime, absolute sau relative, noțiuni
cu arii semantice nesuprapuse este o dovadă de
manipulare sau, în cel mai bun caz, de ignoranță
sau neglijență vinovată. Nu toți românii sunt
moldoveni, dar toți moldovenii sunt români.
După cum nu toți ucrainenii sunt huțuli, dar toți
huțulii sunt ucraineni. Moldovean înseamnă un
anume fel de român, după cum huțul înseamnă
un anume fel de ucrainean.
În Ucraina se promovează, ca și în perioada
ocupației sovietice, o politică de  dezbinare
artificială a românilor în români și
moldoveni, români și volohi.  În afară de
regiunea separatist a Transnistriei, ocupată
militar de Federația Rusă, așa-zisa ”limbă
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
moldovenească” este promovată astăzi
oficial doar în Ucraina, singurul stat din
lume care insistă asupra aberației sovietice,
de extracție ideologică, despre existența unei
”limbi moldovenești” distincte de limba
română.  Dihotomia a fost fixată legislativ
prin articolul 7 al Legii Ucrainei privind
bazele politicii lingvistice de stat [11]  și prin
articolul 2 al Legii Ucrainei privind ratificarea
Cartei europene a limbilor regionale sau
minoritare [12]. Aceste elemente ale politicii
etnolingvistice oficiale din Ucraina conduc
automat la separarea învățământului public
pentru românii înregistrați cu etnonimul
Români (156  600 [13]  de persoane cu 74 de
școli în regiunile Cernăuți și Transcarpatică)
și pentru românii înregistrați cu infranimul
românesc Moldoveni (258 600 de persoane cu
doar 3 școli în partea basarabeană a regiunii
Odesa). Disproporțiile sunt pe față. Vom
preciza că, din totalul de 258 600 de persoane
înregistrate cu infranimul românesc Moldoveni
doar 123 800, adică mai puțin de jumătate,
locuiesc în regiunea Odesa. Marea majoritate
a românilor înregistrați oficial ca Moldoveni
nu beneficiază în prezent de învățământ în
limba maternă. Pentru comparație, vom reține
că minoritatea maghiară, numărând 156 600
de persoane, dispunea în anul 2011 de 66 de
școli, iar minoritatea rusă – de 1 149 de școli cu
predarea în limba maternă [14]. Despre românii
numiți volohi nu mai vorbim, pentru că acestora
nu le sunt asigurate niciunul dintre drepturile
garantate de Constituție și legi.
Făcând abstracție de situația din regiunea
Transnistriei, ocupată militar de Federația Rusă,
Sătence din Marșenița, sat de lângă Noua Suliță – vechiul hotar
dintre Basarabia și Bucovina, participând la sărbătoarea „Florile
dalbe”, organizată de Societatea pentru Cultură Românească „Mihai
Eminescu” din regiunea Cernăuți, în 2017. Palatul Academic (fostul
Teatru Evreiesc) din Cernăuți. Foto: Vladimir ACATRINI
2017 11
 (Geo)politici identitare
Ucraina este și singurul stat din lume în care sunt
elaborate, aprobate oficial şi tipărite manuale de
„limba moldovenească” și, respectiv, programe
didactice pentru „limba moldovenească”.
Ministerul Educației de la Kiev nu admite ca în tot
mai puținele școli cu predare în limba maternă din
localitățile cu populație majoritară românească
din regiunea Odesa instruirea să se facă după
aceleași manuale ca şi în regiunile Transcarpatică
și Cernăuți. Cu toate acestea, în școlile cu predare
în limba română din nordul Maramureșului,
nordul Bucovinei și ținutul Herţa, sunt tot mai
frecvent introduse manuale pentru diferite
materii „pentru școlile de cultură generală  cu
predare în limbile română şi moldovenească”.
Un exemplu în acest sens ni-l oferă manualul de
Informatică pentru clasa a X-a, apărut în anul
2010 la editura „Svit” din Lvov [15]. Se cuvine
să precizăm că în perioada ocupației sovietice
programele școlare pentru școlile din toate
localitățile românești erau unificate, cu simpla
diferență că atunci programele și manualele
școlare erau în așa-zisa ”limbă moldovenească”
pe baza alfabetului rusesc.
Situaţia ar fi doar ridicolă dacă nu ar
fi şi absurdă. În nici una dintre școlile din
Republica Moldova, din 1989 până în prezent,
nu s-a predat niciodată după vreun manual
de limbă „moldovenească” sau de literatură
„moldovenească”. Asemenea manuale, pur
şi simplu, nu s-au elaborat sau (re)tipărit.
Academia de Științe a Moldovei și Ministerul
Educației de la Chișinău s-au pronunțat oficial
în privința dihotomiei terminologice practicate
în Ucraina [16]. Ministerul Educației de la Kiev
a aprobat însă, prin mai multe ordine (nr. 177 din
03 martie 2010, nr. 1021 din 28 octombrie 2010),
atât manuale în limba română, cât şi în limba
„moldovenească”, accentuând astfel divizarea
artificială a comunității româneşti în două
12 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
subgrupuri distincte. Vom preci mai preciza că
Legea României nr. 299 din 2007, prin articolul
1, alineatul (1) litera a) drepturile persoanelor
care își asumă în mod liber identitatea culturală
română, echivalează infranimul românesc
Moldovean și exonimul Voloh cu etnonimul
Român, subordonându-i-le acestuia din urmă.
Legea română se referă la ”persoanele de
origine română  și cele aparținând filonului
lingvistic și cultural românesc, care locuiesc
în afara frontierelor României, indiferent de
modul în care aceștia sunt apelați  (armâni,
armânji, aromâni,  basarabeni,  bucovineni,
cuțovlahi,  daco-români, fărșeroți,  herțeni,
istro-români,  latini dunăreni, macedoromâni,
macedo–români, maramureșeni, megleniți,
megleno-români,  moldoveni,  moldovlahi,
rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi,  volohi,
macedo-armânji, precum și toate celelalte
forme lexicale înrudite semantic cu cele de
mai sus), denumite în continuare români de
pretutindeni”. Analogia pe care o putem invoca
este cea a echivalării etnonimului Ucrainean cu
infranimele  Huțul, Poleșciuc, Cazac, Boic,
Lemk, Slobojanin  și altele desemnând
subgrupuri etnografice ucrainene. Chiar imnul
de stat al Ucrainei [17]  spune că  Ucrainenii
sunt Cazaci de neam  („І покажем, що ми,
браття,  козацького роду”// „Și să arătăm
că noi suntem, fraților,  neam de cazaci”). Cu
toate acestea, nimeni nu va încerca să inventeze
și să promoveze legislativ, politic și în practică
o inexistentă „limbă căzăcească”, distinctă
de limba ucraineană. În cazul românilor
înregistrați cu infranimul românesc Moldoveni
parafraza trebuie să fie simplă: „І покажем, що
ми, браття, румуньского роду”.
Suprimarea toponimiei istorice
Autoritățile sovietice de ocupație a recurs
la înlocuirea forțată a denumirilor istorice
ale localităților cu populație românească
din teritoriile anexate cu denumiri slave
artificiale. Să aducem doar câteva exemple din
moștenirea toponimică sovietică: Eschipolos
a devenit Glubokoe, Hagicurda – Kamâșovka,
Barta – Plavni, Ceamașir – Prioziornoe,
Chitai – Cervonâi Iar, Cartal – Orlovka,
Cioara Mârza – Nadrecinoe, Anești/Furatu –
Furatovka, Fărăoani – Faraonovka, Frecăței
– Limanskoe, Mangiu – Mineailovka, Satul
2017
 (Geo)politici identitare
Nou – Novoselskoe, Dumitrești – Dmitrovka,
Erdecburnu – Utkonosovka, Babele – Oziornoe,
Frumușica Veche – Staroselie, Bulboaca –
Kotlovina, Anadol – Dolinskoe. Aceste practici
sunt o continuare a celor mai vechi din nordul
regiunii Odesa: Valea Hoțului – Valeagoțulovo,
apoi Dolinskoe, Tocila – Tocilovo, Șapte
Rediuri – Maiorskoe, Bârzul – Kotovsk,
iar acum Podolsk și altele. Vom preciza că
Rada Supremă a Ucrainei a purces în 2016  la
decomunizarea toponimiei [18], dar s-a limitat
strict la denumirile de localități care cuprindeau
elemente ideologice și a neglijat necesitatea
restabilirii toponimiei istorice în cazul tuturor
localităților renominate abuziv prin slavizare
de către regimul sovietic de ocupație. E vorba
aici, din păcate, doar de decomunizare, nu și de
desovietizare.
Există și cazuri fericite cum este cel recent
al satului Mihoreni (zis Petrașovka/Petrașivka)
din raionul Herța, demonstrându-ne că e
posibil, acesta revenind oficial anul acesta
la denumirea sa istorică, printr-o decizie a
Consiliului rational Herța. Este un exemplu bun
de urmat pentru localitățile din nordul și sudul
Basarabiei, precum și din nordul regiunii Odesa
(Transnistria). Desigur că mai rămâne o etapă
de parcurs – decizia Radei Supreme. Constatăm
însă că Rada Supremă nu a respins nicio decizie
similară anterioară [19]. Localități românești
din ținutul Herța cărora li s-au schimbat/rusificat
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
denumirile în timpul ocupației sovietice mai
sunt:  Mogoșești (zis Bairaki), Becești  (zis
Podvalnoe), Pasat (zis Krupianskoe), Pili-
păuți  (zis Velikoselie), Probotești (zis
Diakovțî),  Vama/Mamornița Românească
(zis Radgospodovka). Toate aceste localități
sunt populate astăzi în proporție de peste 98%
de etnici români, care trebuie să ia exemplu de la
românii din Mihoreni, cerând revenirea oficială
la denumirile istorice românești. În consiliul
raional Herța există o majoritate favorabilă unor
asemenea schimbări reparatorii justificate și
dorite de populația românească care nu a încetat
niciodată să folosească toponimia istorică în
vorbirea de zi cu zi.
Vorbeam despre manipularea prin limbaj.
Substituirea toponimiei istorice românești cu
o alta slavă este o formă de manipulare prin
cuvinte, având menirea să inducă ideea unei
identități străine.
Concluzii
Din perspectiva strict formală a legislației
ucrainene, românii sunt un ”popor autohton”,
reprezentând în același timp o ”minoritate
națională”, ei având dreptul la una sau mai multe
”unități administrativ-teritoriale naționale”
”în locurile de viețuire compactă”, lor li se
garantează dreptul de ”autonomie culturală”,
iar limba română este considerată ”patrimoniu
național” în teritoriile de răspândire tradițională
a românilor, ea primind garanții de protecție,
dezvoltare și liberă funcționare în toate sferele
vieții publice, inclusiv în învățământ. Între
garanțiile constituționale și legale și practicile din
teren există însă o distanță ca de la cer la pământ.
Limba română în Ucraina este limbă maternă
Dezvelirea bustului lui Ștefan cel Mare în comuna Oprișeni, raionul
Hliboca, regiunea Cernăuți, la 18 aprilie, 2017. Foto: Vladimir
ACATRINI
2017 13
 (Geo)politici identitare
pentru a doua minoritate etnică din țară. Ea
are statut formal de limbă minoritară la scară
națională, statut oficial de limbă regională într-un
șir de localități, în două raioane și într-o singură
regiune, ea este într-un număr tot mai mic de
unități administrative limbă a învățământului
preșcolar, mediu general și universitar,
funcționând într-un cadru tot mai restrâns ca
limbă de cult și limbă a presei. Chestiunea
reducerii continui a numărului de școli românești
(de la 282 la 77) este cea mai dureroasă la ora
actuală. Autonomia culturală garantată de legile
Ucrainei nu este una efectivă. Autoritățile
continuă politica sovietică de fragmentare a
comunității românești prin recurs la concepte
etnolingvistice ideologizate, de extracție politică,
bazate pe manipulare terminologică, constând în
schimbarea fondului cu forma.
Dincolo de cadrul legislativ în vigoare, în
linii mari euroconform, dar neaplicat uniform
și întocmai, limba română în Ucraina se află
sub o puternică presiune, riscând dispariția
sa completă în următoarele trei decenii în
condițiile unei diminuări drastice fața de
perioada ocupației sovietice a drepturilor
persoanelor de naționalitate română. Pentru a
nu admite o asemenea evoluție nefericită, este
necesară conjugarea eforturilor comunității
românești cu cele ale statului înrudit, România,
și orientarea lor pe următoarele direcții:
1. Împiedicarea promulgării noii Legi a
educației de către șeful statului, trimiterea acesteia
în Parlament pentru rediscutare și modificare, astfel
încât articolul 7 privind lichidarea învățământului
în limbile popoarelor autohtone și minorităților
naționale să fie anulat, iar textul legii adus în
conformitate cu Legea fundamentală a Ucrainei și
documentele internaționale în materie. Chestiunea
articolului 7 al noii legi despre învățământ trebuie
internaționalizată, astfel încât acesta să fie supus
expertizei Comisiei Europene pentru Democrație
prin Drept (Comisia de la Veneția) și dezbaterilor
în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei, monitorizării din partea Comitetului de
Miniștri al Consiliului Europei, intrând totodată
în atenția Înaltului Comisar al OSCE pentru
Minorități.
2. Obținerea  statutului oficial de
popor autohton  pentru români, conform
prevederilor Constituției Ucrainei. Românii nu
sunt în Ucraina o populație diasporală, ci una
14 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Festival de folclor românesc la Oprișeni, 26 februarie 2017. Vedere din
sală. Foto: Vladimir ACATRINI
băștinașă, locuind în spațiul său etnogenetic și
istoric. Românii sunt o minoritate tradițională,
autohtonă. Ei nu s-au deplasat în Ucraina,
ci frontiera acesteia s-a deplasat peste ei,
făcându-i victime ale politicii staliniste. Statutul
de minoritate autohtonă este foarte important,
întrucât organismele și reglementările inter-
naționale fac distincție între  minoritățile
emergente (diasporale) noi (care au dreptul
doar la studierea limbilor materne ca materie
în școlile publice) și minoritățile tradiționale,
istorice și autohtone (care au dreptul la
învățământ în limbile lor materne). Acest
obiectiv strategic poate fi atins inclusiv prin
condiționarea sprijinului acordat Kievului de
către București.
3. Aducerea în prim-planul atenţiei publice
a  politicii dublelor standarde practicate de
autoritățile de la Kiev pentru fragmentarea
și deznaționalizarea comunității româneşti
din Ucraina după modelul sovietic practicat
de regimul instalat de Moscova la Tiraspol.
O autentică decomunizare și desovietizare
a Ucrainei presupune implicit renunțarea la
acest tip de practici. Persoanele identificate
cu etnonimul Români, infranimul românesc
Moldoveni și exonimul Volohi au aceeași
origine și apartenență etnică, vorbesc aceeași
limbă și reprezintă o singură minoritate.
4. Includerea, la următorul recensământ
general al populației din Ucraina, planificat
pentru 2020,  a etnonimului Români și a
infranimului românesc Moldoveni și a
exonimului Volohi [20] într-o singură rubrică
în chestionare [21], după modelul practicat în
România, unde ucrainenii și huțulii sunt trecuți
într-o singură rubrică. Practica este una larg
răspândită în toată Europa.
5. Redeschiderea claselor și școlilor
2017
 (Geo)politici identitare
cu predare în limba română  acolo unde ele
au existat anterior și există o tradiție istorică
de funcționare. Salvarea școlilor românești
funcționale și redeschiderea celor închise
trebuie să fie prioritatea noastră zero.
6. Unificarea programelor de învăță-
mânt  în toate școlile cu predare în limba
română. Respectarea la nivel oficial, în
domeniul învățământului, a adevărului științific
conform căruia există o singură denumire a
limbii literare – limba română, din care, printre
altele, fac parte şi graiurile moldovenești
ale acestei limbi, fapt constatat şi repetat în
nenumărate rânduri de academicieni și savanți
de renume mondial din România, Republica
Moldova şi Ucraina, confirmat de legislația
Republicii Moldova, care proclamă „identitatea
lingvistică moldo-română realmente existentă”
[22] și de Curtea Constituțională de la
Chișinău [23], care a statuat că limba de stat a
Republicii Moldova este limba română, potrivit
prevederilor Declarației de independență,
care ”face corp comun cu Constituția, fiind
textul constituțional primar şi imuabil al
blocului de  constituționalitate”. De precizat
de asemenea că, sub aspectul practicilor,
începând cu anul școlar 1989/1990 în Republica
Moldova limba învățământului este româna, nu
”moldoveneasca”.
7. Restabilirea toponimiei istorice ro-
mânești a localităților cu populație românească
acolo unde regimul sovietic de ocupație a
impus o toponimie artificială. A sosit timpul ca
populația românească și administrațiile locale
din comune să se mobilizeze exemplar pentru
obținerea unor asemenea decizii reparatorii.
8. Punerea în aplicare a prevederilor
exprese ale Hotărârii Guvernului României nr.
492, din 1 aprilie 2004, privind organizarea și
funcționarea institutelor culturale românești
din străinătate prin reorganizarea centrelor
culturale din străinătate, precum și înființarea
unor institute noi despre înființarea Institutului
Cultural Român la Kiev, cu filială la Cernăuți,
existând încă din 2008 acordul formal al statului
ucrainean în acest sens.
9. Includerea tuturor localităților româ-
nești din regiunea Cernăuți într-o sin-
gură unitate administrativ-teritorială de
nivelul II  în perspectiva preconizatei reforme
administrativ-teritoriale din Ucraina.
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
10. Înființarea unui  Vicariat Ortodox
Român în Ucraina după modelul Vicariatului
Ortodox Ucrainean din România. O soluție ar
fi, pentru comunitățile din Basarabia istorică,
revenirea la comuniunea tradițională cu
Mitropolia Basarabiei și Exarhatul Plai-
urilor (Patriarhia Română), așa cum a făcut
parohia de la Hagicurda (Kamâșovka). În
condițiile confruntării tot mai acerbe dintre
Moscova și Kiev și în cele ale inexistenței
unei biserici autocefale ucrainene canonice,
nu putem lăsa comunitatea ortodoxă din
Ucraina între cele două tabere beligerante, în
prizonieratul canonic rus. Cea mai bună soluție
ar fi revenirea la sânul Bisericii Ortodoxe
Române. Un asemenea demers este în perfectă
concordanță cu legile statului ucrainean.
11. Redobândirea proprietăților istorice
ale comunității românești, ca bază economică
pentru buna organizare și dezvoltarea vieții
culturale a românilor din Ucraina.
12. Implementarea unui program amplu de
înfrățire administrativă a tuturor localităților
românești din Ucraina cu localități românești
din România și Republica Moldova.
13. În scopul arătat mai sus ar fi binevenită
aducerea efortului într-un cadru organizat,
prin înființarea unei Asociații a primarilor
și aleșilor locali de limbă română, de toate
nivelurile (I, II și III) din întreaga Ucraină.
14. Convocarea unui mare  Congres al
Românilor din Ucrainapentru luarea în
dezbatere a problematicii complexe și stringente
cu care se confruntă minoritatea românească
autohtonă supusă aculturației tot mai accentuate
și adoptarea de decizii corespunzătoare care să
fie aduse la cunoștința autorităților de la Kiev și
București, dar și a organismelor internaționale.
Cernăuți, 6 septembrie 2017
Note
1. În comuna Tărăsăuți (regiunea Cernăuți), limba română are statut
oficial de limbă regională, din septembrie 2012.
2. Decizia consiliului local Biserica Albă: ”Згідно з положеннями
Закону про засади державної мовної політики, який
передбачає надання статусу регіональної мови мовам
національних меншин, кількість яких у регіоні складає
10 відсотків від загальної кількості населення, на ХІІ
сесії сільської ради Білої Церкви від 14 серпня 2012р.
було прийнято рішення застосовувати румунську мову в
офіційних і адміністративних документах” // „În conformitate
cu prevederile Legii privind bazele politicii lingvistice de stat,
care prevede acordarea statutului de limbă regională limbilor
minorităților naționale, al căror număr în regiune este de 10% din
totalul populației, consiliul local Biserica Albă a decis, la cea de-a
XII-a sesiune a sa din 14 august 2012, utilizarea limbii române în
documente oficiale și administrative”.
3. Decizia Consiliului regional al regiunii Transcarpatice, Ujgorod,
2017 15
 (Geo)politici identitare
21 decembrie 2012: ”1. Взяти до відома, що станом на 21
грудня 2012 року, відповідно до статті 7 Закону України
„Про засади державної мовної політики” на території
окремих адміністративно-територіальних одиниць обла-
сті (сіл, селищ та міст), поряд з українською мовою,
як державною поширеними є, як регіональні, угорська,
русинська та  румунська  мови. 2. Рекомендувати органам
місцевого самоврядування Закарпатської області та
наявності законних підстав, вживати заходи щодо реалізації
на території адміністративно-територіальної одиниці
положень Закону України  про засади мовної політики.” //
”1. Se ia act de faptul că potrivit situației din 21 decembrie 2012,
în conformitate cu articolul 7 al Legii Ucrainei despre bazele
politicii lingvistice de stat, pe teritoriul unor unități administrativ-
teritoriale aparte din regiune (sate, comune și orașe), alături de
limba ucraineană de stat, sunt răspândite, ca limbi regionale,
maghiara,  ruteana și  româna. 2. Se recomandă organelor
administrației publice locale din regiunea Transcarpatică să
adopte, în temeiul legii,  măsurile necesare în vederea realizării pe
teritoriul fiecărei unități administrativ-teritoriale a prevederilor
Legii Ucrainei despre bazele politicii lingvistice de stat”.
4. Extras din decizia Consiliului raional Teceu: ”Визнати,
що  румунська мова як регіональна  використовується на
території Тячівського району в роботі місцевих органів
влади та органів місцевого самоврядування, застосовується
і вивчається в державних і комунальних навчальних закладах,
а також використовується в інших сферах громадського
життя”. // ”Se recunoaște că  limba română ca limbă
regională se utilizează pe teritoriul raionului Teceu în activitatea
organelor puterii locale de stat și în organele autoadministrării
locale, este aplicată și studiată în instituțiile de învățământ de stat
și municipale și folosită de asemenea și în alte domenii ale vieții
publice”.
5. Surse: Мiнiстерство освiти, молодi i спорту України,
2010-2011, pagina oficială de internet: http:www.mon.gov.
ua și Наталiя Терес, Мовна полiтiка в Україні в умовах
парламентських виборiв 2012 року, Annales Universitatis
Mariae Curie-Sklodowska, vol. XXI, 1, Sectio K, Lublin-Polonia,
2014.  // Natalia Teres, Politica lingvistică în Ucraina în contextul
alegerilor parlamentare din 2012, Annales Universitatis Mariae
Curie-Sklodowska, vol. XXI, 1, Sectio K, Lublin-Polonia, 2014.
6. Vlad Cubreacov. Sudul Basarabiei (regiunea Ismail), suprafață și
populație.  https://cubreacov.wordpress.com/2014/06/16/sudul-
basarabiei-regiunea-ismail-suprafata-si-populatie/
7. Т. Г. РЕНДЮК, Українці Румунії: національно-культурне життя
та взаємовідносини з владою.   НАЦІОНАЛЬНА АКАДЕМІЯ
НАУК УКРАЇНИ, ІНСТИТУТ ІСТОРІЇ УКРАЇНИ, Київ 2010,
стр. 146: ” Станом на 2006 р. в Україні функціонували (…) 105
загальноосвітніх державних шкіл з румунською мовою
навчання (виховання), з яких 10 – двомовні загальноосвітні
навчальні заклади (8 з українською та румунською мовами вик-
ладання та 2  з російською та румунською мовами викладання).
Крім цього, в Україні існували 2 гімназії та 6 ліцеїв з
румунською мовою викладання”. // T. G. Redniuk, Ucrainenii
din România: viața națională-culturală și relațiile cu autoritățile.
Academia Națională de Științe a Ucrainei, Institutul de Istorie al
Ucrainei, Kiev 2010, pag. 146: ” În anul 2006, în Ucraina funcționau
(…) 105 școli de cultură generală cu limbă română de instruire,
dintre care 10 instituții de învățământ bilingve (8 cu limbi de predare
din limbile ucraineană și română și 2 cu predare în limbile rusă și
română). În plus, în Ucraina existau 2 gimnazii și 6 licee cu limba
română de predare”.
8. Председатель СНК МАССР Г. И. Старый на XIII Всеукраинском
съезде Советов 16 января 1935 года, в Киеве, говорил:  ”На
территории нынешней МАССР когда-то не было ни одной
молдавской школы. Теперь их  свыше 150. Создано 3 высших
учебных заведения, в них учится 1200 студентов-молдаван”.
// Președintele Sovietului Comisarilor Norodnici G. I. Starâi, la
Congresul panucrainean al sovietelor din 16 ianuarie 1935, ținut
la Kiev, spunea: ”Pe teritoriul actualei RSSAM altădată nu exista
nicio școală moldovenească. Acum acestea sunt peste 150. Au fost
create 3 instituții de învățământ superior, în care studiază 1200 de
studenți moldoveni”. A se vedea și o sursă suplimentară, în limba
rusă: История Бессарабии. От истоков до 1998 г / И. Скурту.
– Кишинев: 2001. – С. 225. // I. Scurtu. Istoria Basarabiei de la
origini până în 1998, Chișinău, 2001, pag. 225.
9. De exemplu, școala cu predare în limba ”moldovenească” care a
funcționat până în 1950 în satul românesc Martonoșa din raionul
Novomirgorod, regiunea Kirovograd, a fost una din zecile de școli
cu predare în limba română în afara fostei RASSM. Între 1932 și
1938 predarea în școlile românești din Ucraina s-a făcut în limba
română literară pe baza alfabetului latin.
10. Т. Г. Рендюк, Українці Румунії: національно-культурне
16 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
життя та взаємовідносини з владою.   Національна Академія
Наук України, Інститут Історії України, Київ 2010, стр. 146:
”Станом на 2006 р. в Україні функціонували 61 дошкільна
дитяча установа”. // T. G. Redniuk, Ucrainenii din România: viața
națională-culturală și relațiile cu autoritățile. Academia Națională de
Științe a Ucrainei, Institutul de Istorie al Ucrainei, Kiev 2010, pag.
146: ”În anul 2006, în Ucraina funcționau 61 de instituții preșcolare
pentru copii”.
11. Закон України «Про засади державної мовної політики»
№ 5029-VI від 03.07.2012. Стаття 7. Регіональні мови
або мови меншин України: ”2. У контексті Європейської
хартії регіональних мов або мов меншин до регіональних
мов або мов меншин України, до яких застосовуються
заходи, спрямовані на використання регіональних мов або
мов меншин, що передбачені у цьому Законі,  віднесені
мови: російська, білоруська, болгарська, вірменська,
гагаузька, ідиш, кримськотатарська,  молдавська,  німецька,
новогрецька, польська, ромська,  румунська,  словацька,
угорська, русинська, караїмська, кримчацька” // Articolul
7. Limbile regionale și minoritare din Ucraina: ”2. În contextul
Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare, limbile
regionale sau minoritare cărora li se aplică măsurile îndreptate
spe utilizarea limbilor regionale sau minoritare prevăzute de
prezenta Lege  sunt limbile: rusă, bielorusă, bulgară, armeană,
găgăuză, idiș, krâm-tătară,  moldovenească,  germană, neogreacă,
polonă, romanes,  română,  slovacă, maghiară, ruteană, karaimă,
krâmceacă”.
12. Закон України «Про ратифікацію Європейської хартії
регіональних мов або мов меншин» № 802-IV від 15.05.2003:
”2. Положення Хартії (994_014) застосовуються до мов таких
національних меншин України: білорусь-кої, болгарської,
гагаузької, грецької, єврейської, кримськотатарської, молдав-
ської, німецької, польської, російської, румунської, словацько
ї та угорської”. // Legea Ucrainei privind ratificarea Cartei euro-
pene a limbilor regionale sau minoritare nr. 802-IV din 15.05.2003:
”2. Dispozițiile Cartei (994_014)  se aplică următoarelor limbi ale
minorităților naționale din Ucraina: armeană, bielorusă, bulgară,
găgăuză, greacă, idiș, krâm-tătară, germană, moldovenească, polo-
nă, rusă, română, slovacă și maghiară”.
13. Державний комітет статистики України. Кількість та склад
населення України за підсумками Всеукраїнського перепису
населення 2001 року // Comitetul de Stat pentru Statistică al
Ucrainei. Numărul și compoziția populației din Ucraina, conform
rezultatelor Recensământului panucrainean al populației din
anul 2001, disponibil pe pagina oficială de internet: http://2001.
ukrcensus.gov.ua/results/general/nationality/
14. [82]  Наталiя Терес, Мовна полiтiка в Україні в умовах
парламентських виборiв 2012 року, Annales Universitatis Mariae
Curie-Sklodowska, vol. XXI, 1, Sectio K, Lublin-Polonia, 2014.  //
Natalia Teres, Politica lingvistică în Ucraina în contextul alegerilor
parlamentare din 2012, Annales Universitatis Mariae Curie-
Sklodowska, vol. XXI, 1, Sectio K, Lublin-Polonia, 2014.
15. Інформатика: підручник для 10 класу загальноосвітніх
навчальних закладів  з навчанням румунською та
молдовською мовою, І. О. Завадський, І. В. Стеценко, О. М.
Левченко ; перекл. М. В. Товарницький, Львів: Світ, 2010
// Informatica: manual pentru clasa a X-a din școlile de cultură
generală  cu predare în limba română și moldovenească, I.
O, Zavadski, I.V. Stețenko, O. M. Levcenko, traducere de M. V.
Tovarnițki, Lvov, editura Svit, 2010. Prin acest mod de abordare,
Ministerul educației de la Kiev confirmă faptul că între limba
română și așa-zisa ”limbă moldovenească” nu există absolut niciun
fel de diferență.
16. Scrisoarea nr. 173, din 04 august 2011, adresată domnului  Ion
Popescu,  preşedinte al Uniunii interregionale „Comunitatea
Românească din Ucraina”, deputat în Rada Supremă a Ucrainei, de
către dr. hab. Vasile Bahnaru, Director al Institutului de Filologie
al Academiei de Ştiinţe a Moldovei: ”Drept răspuns la scrisoarea
Dvs cu privire la poziţia savanţilor Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
inclusiv a specialiştilor în lingvistica şi filologia romanică din cadrul
Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei în
problema numelui adevărat, ştiinţific al limbii care se vorbeşte în
Republica Moldova, în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatică
din Ucraina şi în care se predă şi se studiază în instituţiile de
învăţământ de toate gradele din teritoriile respective, Vă comunicăm
următoarele. Fără a intra în detalii istorice şi lingvistice, Vă aducem
la cunoştinţă că utilizarea sintagmei „limbă moldovenească” are, pe
de o parte, o tradiţie populară, iar pe de altă parte a fost impusă ca
termen oficial de autorităţile sovietice în scopul deznaţionalizării
şi îndepărtării de origini a populaţiei româneşti din aceste zone.
În acelaşi timp, Vă informăm că denumirea corectă, ştiinţifică a
limbii vorbite de românii din Basarabia istorică (inclusiv nordul
şi sudul acesteia), din regiunea Cernăuţi şi cea Transcarpatică este
2017
 (Geo)politici identitare
LIMBA ROMÂNĂ, fapt arhicunoscut de lingviştii contemporani şi
confirmat în cadrul mai multor întruniri ştiinţifice, susţinut de altfel
şi de lingviştii ucraineni, fiind suficient să amintim aici numele
regretatului profesor Stanislav Semcinschi. Mai mult decât atât,
savanţii Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi-au expus opinia în
problema denumirii corecte a limbi de nenumărate ori. Astfel, în
„Răspunsul la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind
istoria şi folosirea glotonimului «limbă moldovenească», adoptat în
şedinţa lărgită a Prezidiului Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 9
septembrie 1994 se subliniază: „Convingerea noastră este aceea că
articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu
adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: «LIMBA
DE STAT (OFICIALĂ) A REPUBLICII MOLDOVA ESTE LIMBA
ROMÂNĂ»”. Ulterior, la 28 februarie 1996, Adunarea Generală
Anuală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei a adoptat o declaraţie
prin care a fost confirmată opinia ştiinţifică a specialiştilor filologi
din republică şi de peste hotare, potrivit căreia limba de stat
(oficială) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ. Din 1996
şi până în prezent, opinia savanţilor de la Academie în problema
glotonimului „limbă română” a rămas aceeaşi, în pofida faptului că
unii politicieni au ajuns să declare că sintagma „limbă română” este
un termen ştiinţific, în timp ce sintagma „limbă moldovenească” ar
fi un termen politic, acesta, în realitate, fiind un termen ideologic
şi geopolitic. În fine, amintim că  Declaraţia de Independenţă a
Republicii Moldova din 27 august 1991, documentul fundamental al
noului stat care urma să stea la baza viitoarei Constituţii, denumeşte
limba respectivă limbă română. În baza celor menţionate anterior,
propunem ca sintagma „limbă română” să fie utilizată fără teama
de a falsifica adevărul ştiinţific şi fără intenţia de camufla originea
istorică a românilor şi în şcolile din Ucraina din localităţile populate
de români sau moldoveni, cum mai sunt denumiți românii (în Capela Mitropoliților Bucovienei. Cimitirul central (denumirea istorică
virtutea unei tradiţii istorice şi din considerente geopolitice) în unele – Cimitirul Horecea) din Cernăuți. Foto: Vladimir ACATRINI
localităţi din teritoriile respective”.
17. Закон України № 602-IV від 06.03.2003 Про Державний Гімн
України // Legea Ucrainei nr. 602-IV din 6 martie 2003 cu privire la de Independenţă a „elementelor de identificare” ale statului (a se
Imnul de stat al Ucrainei. Disponibilă pe pagina oficială de internet vedea § 117 supra), rezultând, în mod evident, că aceste elemente
a Radei Supreme de la Kiev:  http://zakon3.rada.gov.ua/laws/ au fost considerate esenţiale în definirea identităţii constituţionale
show/602-15/print1144227733539789 a noului stat şi a populaţiei acestuia, fiind puse alături, de exemplu,
18. Постанова Верховної Ради України Про перейменування de drapelul, stema şi denumirea oficială a statului,  având un rol
окремих населених пунктів та районів № 1377-VIII  від cheie în sistemul valoric creat prin proclamarea independenţei
19.05.2016 // Hotărârea Radei Supreme a Ucrainei cu privire la Republicii Moldova”. // Постановление nr. 36 от  05.12.2013
redenumirea unor localități și raioane nr. 1377-VIII din 19 mai о толковании статьи 13 ч.(1) Конституции в соотношении с
2016. Disponibilă pe pagina oficială de internet a Radei Supreme de Преамбулой Конституции и Декларацией о независимости
la Kiev:  http://zakon3.rada.gov.ua/laws/show/1377-19 Республики Молдова (Обращение № 8b-41b/2013): ”107.
19. A se vedea, bunăoară, cazurile de renominare a localităților (…) Декларация о независимости применяет термин «ру-
românești din regiunea Cernăuți, ca Suceveni (Șirokaia мынский язык» для обозначения государственного языка
Poliana), Iordănești (Podlesnoe), Oprișeni (Dubovka), Ciudei нового государства Республика Молдова. 108. Таким
(Mejdurecie). образом, термин «румынский язык» для обозначения
20. [88] În special comunitățile cele mai nordice din raionul Perecin, государственного языка является фактом, установленным в
regiunea Transcarpatică (localitățile Poroskovo, Mircea și altele), тексте Декларации о независимости – учредительного акта
în care există peste 15 000 de români numiți cu exonimul Volohi și государства Республика Молдова. Вне зависимости от того,
neînregistrați la recensămintele anterioare. какие термины применяются в законодательстве, принятом до
21. [89] Закон України про Всеукраїнський перепис населення провозглашения независимости, Декларация о независимости
№ 2058-III від 19.10.2000. Стаття 5. Програма Перепису проводит четкое различие в пользу термина  «румынский
населення. Програму Перепису   населення   становлять  основні  язык». (…) 119. «Румынский язык в качестве государственного
первинні (персональні)  дані,  збирання   яких   здійснюється   языка»  и  «введение латинского алфавита»  являются
у   процесі проведення Перепису населення.Такими даними є: первыми «идентификационными элементами» государства,
(…)  етнічне походження; мовні ознаки;” // Legea Ucrainei cu перечисленными в Декларации о независимости (см. 117).
privire la recensământul panucrainean al populației nr. 2058-III din Отсюда следует со всей очевидностью, что эти элементы
19.10.2000. Articolul 5. Programul de recensământ al populației. признаны существенными для определения конституционной
Programul de recensământ al populației este compus din datele идентичности нового государства и его населения, на-
primare (personale) colectate în timpul procesului de recensământ. равне со знаменем, гербом и официальным названием
Asemenea date sunt: (…)  originea etnică; caracteristicile государства,  играя ключевую роль в ценностной системе,
lingvistice;”. созданной в результате провозглашения независимости
22. [90]  Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea Республики Молдова”. Text disponibil, în limbile română și rusă,
limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti” nr. 3465-XI din pe pagina oficială de internet a Curții Constituționale a Republicii
1 septembrie 1989 (adoptată de fapt la 31 august 1989) susţine Moldova:  http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=d
în preambulul său  identitatea lingvistică moldo-română şi oc&id=350850&lang=1
echivalează juridic termenii moldovean/român.
23. [91]  Hotărârea nr. 36, din  05.12.2013, privind  interpretarea * Fragment din comunicarea „Statutul, rolul și funcțiile limbii
articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul române în Ucraina. Legislație și  practici”, prezentată la conferința
Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova științifică „Cultură, spiritualitate și identitate românească” organizată
(Sesizările nr. 8b/2013 şi 41b/2013): ”107. (…) Declaraţia de de Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți la 6
Independenţă operează cu termenul de „limba română” ca limbă septembrie 2017.
de stat a statului nou-creat Republica Moldova. 108. Prin urmare,
referinţa la ”limba română” ca limbă de stat este o situaţie de
fapt constatată în însuşi textul Declaraţiei de Independenţă, care
este actul fondator al statului Republica Moldova. Indiferent
de glotonimele utilizate în legislaţia de până la proclamarea
independenţei, Declaraţia de Independenţă a operat o distincţie
clară optând expres pentru termenul de  ”limba română”.    (…)
119.  „Limba română ca limbă de stat”  şi  „reintroducerea
alfabetului latin” sunt primele incluse în enumerarea din Declaraţia

Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55), 2017 17

 (Geo)politici identitare
La limita supraviețuirii
(Comunitatea românilor
din regiunea Odesa, ieri, azi și mâine)
C a jurnalist, mă interesez și scriu despre
situația conaționalilor noștri din sudul
Basarabiei (regiunea Odesa), din iulie 1990.
Atunci, la Odesa, au apărut primele numere
ale săptămânalului „Luceafărul”. Am redactat
acest periodic vreo trei ani. Prin 2004, el va fi
reanimat (fără știrea și participarea mea), ca să
devină mai târziu organ de presă al Asociației
Moldovenilor din Ucraina, pentru a promova
idealurile moldovenismului și a ne convinge
că moldovenii nu sunt români și că nu vorbesc
românește.  Dar asta e o altă poveste.
Despre problemele și nevoile noastre,
din 1996 până în 2008, am scris în paginile
săptămânalului „Concordia”, din Cernăuți,
ziar central al minorității etnice românești
din Ucraina, apoi în Buletinul Informativ al
Asociației „Valul lui Traian” al românilor din
raionul Tatarbunar (2011-2012). Îmi arunc
privirile înapoi și, de cele văzute, mă trec fiorii.
Dar și de multe din cele de azi, din actualitate.
Oare chiar așa a fost? Oare chiar așa este? Ce se
întâmplă cu lumea ce ne înconjoară? De ce toate
s-au amestecat într-un haos interminabil? Ne
dăm oare seama că, dacă am ajuns azi să avem
aproape în toate raioanele sud-basarabene ale
regiunii Odesa preponderent școli ucraineano-
moldovenești (în locul celor naționale, ce au
supraviețuit în perioada sovietică), înseamnă că
procesul de asimilare a comunității românești
s-a cam săvârșit. Încolo, lucrurile se vor duce la
vale mult mai ușor decât ni se pare.  Larisa Fetescu, angajată încă pe atunci,
Oficial, școlilor li se spunea
„cu predare în limba română”
Da, anume așa li se spunea școlilor noastre
din sudul Basarabiei la nivel oficial, în cadrul
Direcției Învățământ și Știință a Administrației
18 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Vadim BACINSCHI
Regionale de Stat Odesa, după 1990, când
Ucraina devine stat suveran. M-am convins
de lucrul acesta de foarte multe ori, trecând
nu odată pe la respectiva Direcție cu treburile
ziarului. Atunci, îmbinarea de cuvinte „cu
predare în limba română ” nu trezea panică
printre funcționarii suspuși și nimeni nu tremura
de teama că cineva ar vrea sa-i românizeze
pe confrații noștri din sud, să-i cucerească,
alipindu-i la România. Acest marasm
propagandistic a apărut mai târziu.
... Am în față pomenitul mai sus săptămânal
„Luceafărul” (nr.2 [74], ianuarie 1992). Am
publicat în el (p.1), cu prilejul zilei de naștere
a lui Mihai Eminescu, un articol nu prea mare,
intitulat „Cel care ne unește”. Mă refeream,
printre altele, la omagierea lui Eminescu de
către un grup de profesori de limba și literatura
română din sudul Basarabiei, aflați la Odesa
la cursuri de perfecționare, cum li se spunea.
Am fost printre ei, am stat de vorbă. Cursurile
erau ținute de către profesorii bucureșteni,
dna Pavnotescu și dl Constantinescu. Scriam,
printre altele: „Oaspeții din București au
rămas plăcut surprinși de sensibilitatea și
receptivitatea pedagogilor sud-basarabeni, de
la care, la despărțire, au auzit cuvinte calde de
recunoștință și mulțumire”. Subliniez: am scris
aceste rânduri în ianuarie 1992, cu un sfert de
veac în urma.
Știți cine organizase acele cursuri? Doamna
se pare, în cadrul Institutului Regional de
Reciclare a Cadrelor Didactice. Vor trece ani,
și dumneaei, neavând studii filologice, „se va
afirma” drept autor de manuale de „limba și
literatura moldovenească”. Aceste manuale,
în chip miraculos, vor fi editate la Odesa, fără
a avea o aprobare clară din partea Ministerului
2017
 (Geo)politici identitare

Învățământului și Științei al Ucrainei și fiind Năluca tratatului

menite doar pentru școlile regiunii Odesa. De româno-ucrainean din 1997
parcă regiunea Odesa ar avea un statut special
în componența Ucrainei. Toate câte se întâmplă au niște explicații. Le
În 1992, din câte ne dăm seama, Larisa are și situația cu limba română și cu școlile cu
Ivanovna era de acord că limba noastră materna limba de predare română din regiunea Odesa.
e limba română și că este predată în școli tocmai Mai bine zis, starea jalnică la care s-a ajuns
ca limbă română. Apropo, pe atunci marea în acest domeniu de importanță vitală pentru
majoritate a acestor școli erau școli naționale, păstrarea identitarii etnice. Evenimentul-
fără clase ucrainești, cum s-a ajuns azi. cheie care a declanșat, la Odesa și în regiune,
... Îmi mai aduc aminte de iarna anilor procese distructive vizavi de comunitatea etnică
1995-1996 sau 1996-1997 (nu mai țin minte românească, a fost semnarea Tratatului de bază
precis), după deschiderea în orașul Odesa a între România și Ucraina. Oricât ar părea de
Consulatului General al României. În iarna straniu și de paradoxal! Un document de care
aceea, în raionul Tairov din Odesa a avut loc românii sud-basarabeni își legau atâtea speranțe
inaugurarea unei școli duminicale în limba s-a dovedit a fi o hârtie bine scrisă. Nu mai
română, pentru copiii conaționalilor noștri mult. Prevederile articolului 13 al Tratatului așa
domiciliați în Odesa. Ea urma să-și desfășoare și n-au devenit pentru Statul Român un prilej
activitatea în localul unei școli medii de cultură legitim pentru a lua apărarea confraților noștri
generală al cărei director era doamna Ala Ilko, din regiunea Odesa atunci când le-au fost lezate
originară din nordul Bucovinei. Unul dintre drepturile, ca minoritate etnică, în Ucraina. Nici
cei care, împreuna cu Consulatul României, a în învățământ, nici în domeniul culturii, nici în
contribuit la organizarea acelei școli știți cine cel al cultelor. De-a lungul anilor, după 1997,
a fost? Anatolii Semenovici Fetescu, viitorul nu-mi aduc aminte de niciun caz de implicare
președinte al Asociației Național-culturale a a României în susținerea și apărarea românilor
Moldovenilor din Ucraina și luptător înflăcărat sud-basarabeni. Prilejuri au fost nenumărate. De
cu „românizarea forțată a moldovenilor” din
sudul Basarabiei. Pe atunci, el conducea o
asociație orășenească și, din câte se vede, nu era
îngrijorat de „expansiunea românească”.
De funcționarea școlii duminicale pentru
studierea limbii române aveau să se preocupe
dna Elena Bonciu, soția Consulului general al
României la Odesa, și Larisa Fetescu. Ceva s-a
întâmplat însă, că lucrurile în cadrul acelei școli
au fost lăsate baltă și un început atât de bun a
rămas doar început. 
Uneori stau și mă întreb: de ce s-a întâmplat
așa? De ce situația de la începutul anilor ‚90,
când la Odesa, fără nicio problemă, limbii
române i se spunea limba română, nu s-a
perpetuat? De ce lucrurile au trebuit să fie
tulburate în cel mai vulgar mod, pentru a se
ajunge, la urma urmelor, într-un impas înfiorător,
adică la școli mixte ucraineano-moldovenești?
Cine și pe ce butoane a apăsat pentru a produce
schimbări cardinale în convingerile și în modul
de gândire al unor oameni ca Larisa și Anatolii
Fetescu? Pentru că, oricum, oamenii le pun la
cale pe toate și tot ei le pot aduce pe toate în cel
de pe urma hal. Adepți ai moldovenismului manifestând în fața Consulatului României
la Odesa. Foto: infoprut.ro

Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55), 2017 19

 (Geo)politici identitare
la presiunile și intimidările la adresa artiștilor
amatori din Utconosovca (odinioară Erdec-
Burnu), raionul Ismail, pentru că foloseau
simbolica românească, până la acțiunile abuzive
față de Anatol Popescu, președintele Asociației
„Basarabia”, tot din Utconosovca. De la
acțiunile ostile ale autorităților ucrainene față
de membrii Comunității Creștin-ortodoxe „Sf.
Apostoli Petru și Pavel”, din Camâșovca (Hagi-
Curda), raionul Ismail, până la ucrainizarea mai
multor școli cu predarea în limba română.
Această concluzie o tragem azi, după 20
de ani de la semnarea Tratatului. Dacă atunci,
în 1997, autoritățile ucrainene aveau să știe că
acest document, de fapt, nu va însemna nimic
pentru românii sud-basarabeni, poate că stăteau
liniștite și nu mai întreprindeau nimic. Se vede
însa că la Kiev și Odesa, atunci, considerau
altfel. Pentru a minimiza, cel puțin, eventualul
efect al aplicării prevederilor articolului 13 al
Tratatului, se decide crearea la Odesa a unei
Asociații panucrainene a moldovenilor. Această
asociație urma se devină exponentul intereselor
cetățenilor Ucrainei care se declară moldoveni
și să demonstreze că moldovenii nu sunt români,
că ei au organizația lor, care le promovează și le
apără interesele. Din acest raționament decurg
multe și de toate. În primul rând – ideea că nu
România, ci actuala Republică Moldova este
patria istorică a moldovenilor din Ucraina,
că aceștia au limba, istoria, cultura lor – toate
moldovenești! – și că România   „n-are ce se
băga la moldovenii noștri” cu donații de carte
românească, concerte de muzică românească
etc.
Cum în regiunea Odesa, potrivit statisticilor
oficiale, locuiesc 124 mii de moldoveni și doar
vreo 700 persoane ce s-au declarat români,
înseamnă că această regiune devine teritoriu
20 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
în care românii din România
n-au ce căuta, el fiind un
fel de „moșie” a Asociației
Moldovenilor. Asociația
capătă ca și cum un drept
monopolist de a-și desfășura
activitățile în teritoriul
regiunii, de „a-i apăra” pe
moldovenii de aici de orice
invazie românească, de a
promova tot ce ține de „limba
moldovenească”, „cultura
moldovenească”, „istoria
moldovenească”.
Vom vorbi în continuare despre aceste
activități. Nu înainte de a consemna
următoarele: Adunarea de constituire a
Asociației Moldovenilor din Ucraina a avut
loc în Odesa, într-un local cu vechi „tradiții
partinice”, în care, la acel moment, își avea
sediul Academia Conducerii de Stat de pe
lângă Președintele Ucrainei. În mod centralizat,
au fost aduse delegații din raioanele regiunii
Odesa și din alte regiuni ale Ucrainei. Nu știu
nici până azi dacă numărul acestor regiuni (cu
reprezentanții adunați în sala de ședințe) a fost
atunci suficient pentru ca, potrivit prevederilor
legislației în vigoare, să se fondeze o organizație
panucraineană. Un detaliu foarte important, de
altfel.
Nu pot trece nici peste constatarea că tot
ce a făcut în doua decenii Asociația condusă
de Anatolii Semenovici Fetescu a făcut, de
fapt, nu ca organizație obștească, dar mai
degrabă ca o structura nedeclarata a organelor
puterii. Toate festivalurile, conferințele
științifico-practice (cum li s-a spus) etc. au
fost organizate cu sprijinul (inclusiv financiar)
al administrațiilor raionale și regională și cu
participarea reprezentanților organelor puterii.
Bunăoară, anul trecut, pe 25 noiembrie, la
„Festivalul Culturii Moldovenești”, organizat
în orașul Ismail, au participat Vasilii Antoniuk,
președintele Consiliului Raional Ismail, și
Iaroslava Reznikova, adjunct al șefului Direcției
Cultură, Naționalități, Religie și Protejarea
Patrimoniului Cultural a Administrației
Regionale de Stat Odesa.
(Va urma)
(Almanahul istorico-cultural „Sud-Vest”,
Nr. 9-10, din septembrie-octombrie 2017)
2017
 (Geo)politici educationale
Istoria se repetă
în defavoarea noastră
S tarea învăţământului şi şcolile româneşti
din Bucovina a constituit obiect de stu-
diu pentru mulţi istorici din trecut şi din tim-
purile de astăzi. În acest context mă voi referi
la studiul „Bucovina, 1774-1914” al lui Aurel
Morariu (al doilea fiu al preotului Constantin
Morariu), important om politic, publicist, apă-
rător al Ţării pe frontul de la Mărăşeşti, deputat
în Parlamentul României Mari. Cu argumentul
forte al cifrelor şi documentelor, autorul ilus-
trează reducerea populaţiei româneşti în rezul-
tatul colonizării cu ruteni a Bucovinei de către
austrieci, precum şi al falsificării recensămin-
telor efectuate de administraţia austriacă.
„Românii, care la 1875 numărau 221.526
de suflete, la 1880 rămân numai 190.005, şi în
loc de spor îndură o pierdere de 31.721 oameni.
Rutenii sporesc în numai cinci ani cu 36.990
suflete. De atunci încoace toate statisticele
oficiale, afară de cea din 1910, înregistrează
sporuri enorme pe seama rutenilor”, scrie
Aurel Morariu, menţionând eforturile uriaşe
ale poporului românesc din Bucovina pentru
obiectivitatea recensământului din 1910.
Nimicirea școlilor românești sub
administrarea galiţiană a Bucovinei în
perioada austriacă
Referitor la tema cea mai actuală pentru
noi, adică la situaţia şcolilor, autorul
consemnează că la momentul anexării Ţării
de Sus a Moldovei, „şcoala românească era
mai mult decât corespunzătoare trebuinţelor
ţării”. Într-un fel, Aurel Morariu demitizează
rolul civilizator al stăpânirii austriece,
exemplificând prin constatarea unui om de
știință străin, Sigmund Grunberg, care scrie
că, „pe vremea aceea (1776), nici în celelalte
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
Maria TOACĂ
părţi ale Austriei starea învăţământului nu era
relativ mult mai bună”. Drept că vechile şcoli
din partea Moldovei luate de austrieci erau
înfiinţate din iniţiativă particulară şi susţinute
de persoane particulare. Însă, împărtăşind
principiul că şcoala ţine de domeniul politicii,
împărăteasa Maria Tereza a schimbat cardinal
organizarea învăţământului. Astfel, şcolile
româneşti au devenit instituţii ale statului
austriac, fapt favorabil la început, soldat cu
înfiinţarea, până la 1786, a mai multor instituţii
de învăţământ în limba română.
Aurel Morariu scrie că la acel moment
învăţătorii români şi străini făceau cu copiii
băştinaşilor carte românească şi nemţească
în 32 de şcoli. În acea perioadă, şcoli curat
româneşti, în afara celor din Cernăuţi,
Suceava şi Câmpulung, mai erau la Văşcăuţi
şi Zastavna.
Dar nu le-a fost dat românilor din Bucovina
să se bucure mult timp de dreptate în
desfăşurarea învăţământului şcolar: „În 1786
Bucovina trece sub stăpânirea Lembergului.
Locotenenţa imperială din Lemberg găseşte
că bugetul statului mai trebuie cruţat şi
reduce până la 1792 numărul şcolilor din
Сălușari din Ceahor, numiți de ucraineni „Konyky”, jucând „Căluțul”
românesc la Malanca de Anul Nou. Foto: Pogliad.ua
2017 21
 (Geo)politici educationale

Bucovina la 14, dintre aceste numai trei erau
curat româneşti... La 1816 şcoala primară
din Bucovina ajunge pe mâna consistoriului
romano-catolic din Lemberg”.
Aşa-numita tutelă galiţiană a avut
consecinţe nefaste pentru şcolile româneşti
din Bucovina. Fără îndoială, înţelegem cât de
actuale sunt şi astăzi aceste cuvinte: „Felul şi
limba străină în care se făcea instrucţiunea,
prigonirea copiilor care vorbeau româneşte,
dispreţul şi duşmănia învăţătorilor importaţi
pentru tot ce era românesc, ce era moştenire
a ţării acesteia, născură în sufletul românului
bucovinean acea lipsă de încredere, acel odiu
faţă de şcoala austriacă...”.
Nemaiputând suporta samavolniciile,
Consistoriul Ortodox din Cernăuţi a cerut
ministerului de culte din Viena, prin
scrisoarea din 26 (7) septembrie 1848, să i se
încredinţeze şcoala din Bucovina. Solicitarea
i-a fost satisfăcută după câteva luni, revoluţia
paşoptistă contribuind la redobândirea
autonomiei Bucovinei.
compusă dintr-un inspector rutean şi un
funcţionar administrativ de la prefectura
Cernăuţi, pe baza anchetării la faţa locului, a
constatat că şcoala ruteană este frecventată de
prea puţini elevi. În consecinţă, mai mult de
100 de familii din Ceahor au primit ordin să-şi
înscrie copiii la şcoala ruteană. Românii s-au
împotrivit, dar plângerile lor au rămas fără
răspuns. După cum consemnează A. Morariu,
în 1907-1908, şcoala românească din Ceahor
avea 300 de elevi, împărţiţi în patru clase, cu
patru învăţători români; cea ruteană, impusă
de stăpânire, deşi număra numai 57 de elevi,
avea trei clase şi trei învăţători. „În chipul
acesta aplică stăpânirea austriacă în Bucovina
principiul de egală îndreptăţire a tuturor
naţionalităţilor”, conchide autorul studiului.
După cum vedem, istoria se repetă.
Ucraina de astăzi a însuşit de minune lecţia
stăpânitorilor precedenţi. Dar noi, oare nu am
avea ce învăţa din aceste grăitoare exemple?!

Cum era impusă instruirea

în limba ruteană în școlile românești

Fiecare pagină din studiul lui Aurel

Morariu merită atenţie, materialul expus
aducându-ne cu gândul la problemele noastre
de astăzi. E imposibil să le expun pe toate, mă
voi referi doar la două exemple de lichidare
a elementului românesc în satele Mihalcea şi
Ceahor.
Conform uricului de fondare din 16 iulie
1892, şcoala din Mihalcea trebuia să fie curat
românească, iar consiliul şcolar al ducatului
Bucovina a ordonat ca la Mihalcea instruirea
să se facă în română şi ruteană. Conducătorul
şcolar a primit ordin să-i influenţeze pe părinţi
ca aceştia să-şi înscrie copiii la limba ruteană.
În acest fel, la Mihalcea, unde în 1822 şcoala
era frecventată în întregime de elevi români,
în 1895 jumătate din numărul elevilor erau
rutenizaţi. În baza rapoartelor falsificate,
la 1900 se anunță că la şcoala primară din
Mihalcea au mai rămas doar 11 elevi români,
ceea ce a fost suficient ca limba română să fie
trecută ca obiect facultativ. Petru Hrițcu, român din Ceahor, corist în celebrul cor „Dragoș Vodă”
La Ceahor cazul a fost la fel de revoltător. al Societății „Mihai Eminescu” din Cernăuți, pimbându-și nepotul
Teodor, pe Strada Domnească din capitala Bucovinei.
În anul de învăţământ 1906-1907, o comisie Foto: Maria TOACĂ

22 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55), 2017

 (Geo)politici educationale
Comunitatea românească din Ucraina
și problemele învățământului
în limba maternă (I)
Școlile moldovenești
din Ucraina sovietică
C
ele mai importante comunități de români
din Ucraina există în regiunile Cernăuți,
Odesa și Transcarpatia. Românii, inlusiv cei
declarați „moldovenii” ca națiune inventată po-
litic, locuiesc compact în patru raioane din re-
giunea Cernăuți (Herța, Hliboca, Noua Suliță și
Storojineț) și în două raioane din Transcarpatia
(Rahov și Teacev). Situația românilor din regiu-
nea Odesa (aproape în totalitate declarați „mol-
doveni”) variază între numărul masiv de sate
din raionul Reni și numărul variat de sate mari
împrăștiate printre sate bulgare, rusești și ucrai-
nene în raioanele Chilia, Ismail, Sărata, Tarutino,
Tatarbunar (jumătatea sudică a regiunii – sudul
Basarabiei), Ananiev, Kotovsk, Ocna Roșie (ju-
mătatea nordică a regiunii – fosta RASS Moldo-
venească). Sate moldovenești se mai întâlnesc și
în alte raioane din regiunea Odesa, dar și la est de
Bug, în regiunile Nikolaev, Kirovograd, unde ro-
mânii sunt practic asimilați în totalitate, limba ro-
mână mai vorbindu-se doar în unele case, izolat.
Odată cu ocuparea Basarabiei și nordului
Bucovinei, a început și procesul de ucrainizare
și rusificare a învățământului în regiunile
Cernăuți și Odesa. Chiar în primul an de putere
sovietică, alfabetul latin al limbii române a
fost interzis. Limba română a trecut la grafia
chirilică și s-a numit în continuare, în mod
oficial, „limba moldovenească”. În regiunea
Cernăuţi au fost deschise 538 de şcoli, dintre
care 408 ucrainene, 111 „moldovenești”, 10
ruseşti şi 9 cu alte limbi de instruire1. După alte
calcule, în anul şcolar 1940/1941, în regiune au
funcţionat 405 şcoli ucrainene, 114 cu predare
în limba „moldovenească”, 11 cu predare în
limba rusă şi 9 cu predare în idiș. În iulie 1946,
în regiune existau 124 şcoli „moldovenești”
(de diferite trepte) şi 18 şcoli ruseşti, iar la
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
Constantin UNGUREANU
sfârşitul anului de învăţământ 1946/1947,
numărul şcolilor moldoveneşti s-a redus
cu 5 (cu 8 după alte calcule). Astfel, anul de
învățământ 1947/1948 demarează în regiunea
Cernăuți cu 106 școli „moldovenești”2.
Regiunea Cernăuți:
30 de școli „moldovenești”
închise în jumătate de secol
Chiar în primii ani de după război, școlile
românești au fost ucrainizate în mai multe
sate de români de lângă Cernăuți, precum
Ceahor, Corovia, Cuciurul Mare, Mihalcea,
Molodia, Valea Cosminului. Tot în primii ani
de după război au dispărut școlile românești din
Banila Moldovenească, Comarești, Corcești,
Davideni, Maidan, Panca, Petriceanca,
Storojineț, din satul Șișcăuți (raionul Secureni)3.
În deceniile următoare, numărul şcolilor
moldoveneşti a continuat să scadă. După
două-trei decenii de funcționare, au fost
închise școlile românești din cătunul Poieni
al orășelului Hliboca, din cătunul Vulva al
orașului Storojineț, au fost ucrainizate școala
din Broscăuții Vechi, raionul Storojineț, și
cele două școli din satul Colincăuți, raionul
Hotin. Fără școală românească a rămas satul
Tureatca și târgul Herța din fostul județ
Dorohoi. În timp, au fost desființate școlile
românești din Seliște (orășelul Noua Sulița)
și școlile nr. 11 și 12 din suburbiile Horecea-
Mănăstirii și Țețina (orașul Cernăuți). În anii
70 ai sec. XX au fost rusificate patru școli
românești din raionul Storojineț (din cătunul
Arșița, din centrul satului Pătrăuți de Sus,
câte o școală din comunele Crasna și Ciudei).
În raionul Noua Suliță școala românească din
satul Mămăliga a fost transformată în școală
mixtă moldo-rusă. La începutul anilor 80 ai
sec. XX a început ucrainizarea școlii românești
din Cotul de Sus al comunei Camenca,
2017 23
 (Geo)politici educationale
raionul Hliboca. În 1990, s-a încercat
lichidarea pe cale administrativă a școlilor
românești din Cireș, raionul Storojineț, și din
Privorochia, raionul Hliboca, dar protestele
locuitorilor au împiedicat autoritățile să
realizeze atunci aceste planuri4.
Astfel, la sfârșitul perioadei sovietice,
în regiunea Cernăuți, din cele 114 școli
„moldovenești” din anul școlar 1940/1941,
au rămas doar 87. Clase cu predarea
materiilor în limba română, numită oficial
„moldovenească”, mai existau în câteva școli
mixte ruso-române sau ucraineano-române.
Deci, în cei aproape 50 de ani de stăpânire
sovietică, în regiunea Cernăuți au fost închise
aproximativ 30 de școli cu instruire în limba
română. În toate școlile ”moldovenești” din
regiunea Cernăuți, elevii au studiat, ca limbă
de stat, limba rusă. Limba ucraineană nu a
existat ca obiect de studiu în aceste școli.
Regiunea Odesa:
10 (din 26) școli „moldovenești”
închise într-o jumătate de secol
În perioada sovietică, cele mai multe şcoli
din sudul Basarabiei au fost ruseşti şi ucrainene,
doar în satele mari moldoveneşti existând şi
şcoli cu predare în limba „moldovenească”.
Potrivit unei informaţii, la începutul anului
şcolar 1944/1945, în regiunea Ismail erau
76.665 copii de vârstă şcolară, dintre care 58.310
(76,2%) învățau în limba rusă, 13.069 (17,1%) –
în limba ucraineană, iar 5.181 (6,8%) – în limba
„moldovenească”. Atunci funcționau în această
regiune 171 de şcoli ruse, 120 ucrainene şi 26
moldovenești5.
O statistică mai exactă despre învăţământul
din regiunea Ismail există pentru data de 1
septembrie 1945. În această regiune funcţionau
atunci 323 de şcoli (151 ruse, 145 ucrainene
şi 27 moldoveneşti), care erau frecventate de
81.045 de elevi, dintre care 48.483 (59,8%) în
şcolile ruse, 23.036 (28,4%) – în ucrainene şi
9.526 (11,7%) – în școlile moldoveneşti. Cele 27
de şcoli moldoveneşti cuprindeau 231 de clase,
dintre care 184 de clase din şcolile primare şi 47
de clase din şcolile de 7 ani6. În limba rusă erau
instruiţi toţi bulgarii, găgăuzii, reprezentanţii
altor naţionalităţi, dar şi o parte din ucrainenii şi
moldovenii din regiunea Ismail. Treptat, situaţia
şcolilor cu limba română de instruire s-a înrăutăţit
şi mai mult. În ajunul declarării independenţei
Ucrainei, în satele din sudul Basarabiei existau
24 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
doar 16 şcoli cu predarea în limba română, 2 școli
mixte româno-ruse și 3 școli cu predarea limbii și
literaturii române ca obiect.
Școli „moldovenești” pe malul drept
al Tisei, în perioada sovietică
În perioada sovietică, chiar și românii din
regiunea Transcarpatia (din Maramureș) au
studiat în școli moldovenești. Deoarece românii
din această regiune locuiesc compact la hotar
cu România, dar divizați în două raioane
(Rahov/Rahău și Teacev/Teceu), în toate satele
românești s-au păstrat școli cu instruirea în
limba maternă. Cu totul alta a fost soarta
moldovenilor, care locuiesc dispersat la est
de râul Nistru, în regiunile Odesa, Nikolaev,
Kirovograd. Până în anii 50-60 ai sec. XX, în
multe sate mari moldovenești din acest spațiu
au funcționat școli moldovenești. Însă, treptat
aceste școli au trecut la instruirea în limba rusă
sau ucraineană, astfel că la momentul declarării
independenței Ucrainei, în acest spațiu nu mai
existau școli sau clase cu predarea în „limba
moldovenească”.
Școlile românești
din Ucraina, după anul 1991
După disoluția Uniunii Sovietice și
proclamarea Ucrainei ca stat independent,
limba ucraineană a devenit dominantă în
sistemul de învățământ. Aproape toate şcolile
ruse din regiunea Cernăuți, în special cele
din centrul regional, au fost transformate,
prin ordin, în şcoli ucrainene. Doar faptul
că funcționau în localități cu populație pur
românească le-a ferit pe școlile românești de o
asemenea transformare, realizată prin metode
administrative.
În anii 1989-1992, românii din Ucraina,
inclusiv cei declarați oficial „moldoveni”,
datorită schimbărilor democratice din
societate, au reușit să obțină unele drepturi
în domeniul învățământului. Urmând
exemplul școlilor din Republica Moldova,
școlile moldovenești din regiunile Cernăuți,
Transcarpatia și Odesa au trecut la grafia
latină și au revenit la denumirea firească a
limbii române. Astfel, pentru școlile numite
odinioară ”moldovenești” oficialitățile au
acceptat denumirea firească de școli cu limba
română de predare, cu excepția celor din
sudul Basarabiei. Totodată, în toate școlile
românești, în locul limbii ruse s-a introdus ca
2017
 (Geo)politici educationale

obiect de studiu, limba ucraineană. În Ucraina, în ultimii 15 ani,

Un factor de încurajare pentru absolvenții numărul de elevi școlarizați
scolilor românești din Ucraina a fost acordarea în limba română s-a redus în jumătate
de către statul român a unor burse de studiu în
Așadar, până în anul școlar 2003/04, în
România. După cinci decenii de izolare totală
trei regiuni cu populație vorbitoare de limba
a românilor din Ucraina față de patria lor
română din Ucraina, cca. 33-35 mii de elevi
istorică, apare pentru prima dată posibilitatea
au studiat în limba română. Însă, după acest
ca absolvenții școlilor românești din regiunile
an școlar s-a redus accentuat atât numărul
Cernăuți, Odesa și Transcarpatia să-și continue
elevilor din regiunile Cernăuți și Transcarpatia,
studiile la instituţii superioare din România.
care studiau în limba română, cât și a celor
Totodată, din cauza stabilirii hotarului de stat
din sudul Basarabiei, care învățau în „limba
între Ucraina şi Republica Moldova, numărul
moldovenească”. Doar în decurs de un deceniu
studenţilor din regiunea Cernăuţi sau din sudul
(2001-2010), numărul elevilor din școlile
Basarabiei la universităţile din Chişinău şi
românești s-a micșorat cu peste 7 mii, și cu
Bălţi se diminuează semnificativ.
aproape 3 mii – în școlile moldovenești. Dacă
După proclamarea independenței Ucrainei,
în perioada 1993-2002, cca. 7.000 de elevi din
învățământul în limba română a cunoscut o
regiunea Odesa (sudul Basarabiei) au studiat în
perioadă de dezvoltare firească, până către
limba română („moldovenească”), în următorul
anul 2000 consemnându-se chiar o creștere a
deceniu s-a consemnat o reducere semnificativă
numărului elevilor instruiți în limba maternă.
a elevilor instruiți în limba maternă.
Totodată, școlile din regiunile Cernăuți și
Între timp, numărul elevilor din Ucraina,
Transcarpatia sunt recunoscute oficial românești,
care mai învață în română sau „moldovenească”,
pe când cele din regiunea Odesa sunt consi-
s-a micșorat și mai mult. Potrivit statisticilor
derate moldovenești. În anul școlar 1991/92, 33
oficiale, în anul școlar 2016/2017, în Ucraina
mii de elevi au studiat în limba română, inclusiv
funcționau 75 de școli românești (63 în regiunea
19 mii în școli românești și 14 mii în școli
Cernăuți și 12 în Transcarpatia) și doar 3 școli
moldovenești. Elevii din regiunea Transcarpatia,
moldovenești în sudul Basarabiei. În toate cele
din nordul Bucovinei și din Ținutul Herța au
trei regiuni activează și mai multe școli mixte cu
învățat în română, pe când cei din nordul (raionul
instruire în română și ucraineană, cele mai multe
Noua Suliță) și sudul Basarabiei, fiind considerați
în regiunea Cernăuți și în sudul Basarabiei.
moldoveni, studiau în școli moldovenești. Deja
După aceeași sursă, în 1.044 de clase se studia în
din anul școlar următor, și elevii din raionul Noua
limba română (881 în regiunea Cernăuți și 163
Suliță au trecut la instruirea în limba română,
în Transcarpatia), iar în 173 de clase din sudul
pe când moldovenii din sudul Basarabiei au
Basarabiei se învăța în „moldovenește”. În limba
continuat să învețe în „limba moldovenească”,
română erau instruiți 16.139 de elevi (13.453 în
dar cu grafie latină. O excepție s-a consemnat
regiunea Cernăuți și 2.686 în Transcarpatia),
doar în anii școlari 1996/97 – 1998/99, când și
iar 2.693 de elevi din sudul Basarabiei studiau
școlile din regiunea Odesa au fost înregistrate
în „limba moldovenească”7. În total, 18.832 de
oficial românești:
elevi români și moldoveni din cele trei regiuni
erau instruiți în limba maternă. Față de anul
Învățământul în limba română
școlar 2001/2002, când s-a atins cifra maximală
(„moldovenească”) din Ucraina
de 35,5 mii de elevi în școlile românești, în anul
Numărul de elevi (mii)
Anul școlar română Sursa de îmvățământ 2016/2017 această cifră s-a redus
mold-că total
1991/1992 19,0 14,0 33,0 1991, p. 197 cu circa jumătate. Dacă o astfel de „performanță”
1993/1994 26,0 7,0 33,0 1993, p. 384 s-a reușit după anul 2001, ce se va întâmpla în
1995/1996 26,9 7,1 34,0 1995, p. 446
1997/1998 34,3 - 34,3 1997, p. 434 cazul aplicării noii legi a învățământului din
1999/2000 27,5 7,2 34,7 1999, p. 475 Ucraina?!
2001/2002 28,5 7,0 35,5 2001, p. 467
2003/2004 27,5 6,5 34,0 2003, p. 477
2005/2006 25,0 6,0 31,0 2005, p. 461 Școlile românești din regiunea
2007/2008 22,8 5,2 28,0 2007, p. 459 Cernăuți, în primul deceniu
2009/2010 21,1 4,3 25,4 2009, p. 450
de independență a Ucrainei
Sursa: Date statistice extrase din Статистичний
щорiчник України. Numărul paginii pentru fiecare an e În ultimii ani de stăpânire sovietică și în
indicat în tabel. primii ani de independență a Ucrainei, în câteva

Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55), 2017 25

 (Geo)politici educationale
școli ucrainene din regiunea Cernăuți, în care
învățau și copii de români, la insistența și cu
sprijinul societăților culturale românești din
regiune, au fost deschise clase cu limba română
de instruire. Astfel de clase au fost deschise la
școlile ucrainene din Molodia și Corovia (ambele
sate cu populație majoritar românească), la o
școală din Storojineț. La Cernăuți s-a reușit
deschiderea unei școli românești în centrul
orașului. La fel, o școală cu limba română de
instruire s-a deschis în centrul raional Herța.
Clase românești existau și la unul din liceele din
Noua Suliță. În centrul regional, școli românești
existau doar în suburbiile Horecea, Roșa și Roșa-
Stâncă. Însă, în mai multe sate cu populație
majoritar românească (Broscăuții Vechi,
Colencăuți, Corcești, Șișcăuți, Tureatca, Valea
Cosminului) școlile au rămas tot ucrainene.
Încă în primii ani de independență a
Ucrainei, fostele școli românești din Crasna,
Ciudei sau Pătrăuți de Sus (sate cu peste
90% locuitori de naționalitate română),
transformate de sovietici în școli cu limba
rusă de predare, nu au mai revenit la statutul
de școli cu predarea în limba română, ci au
fost transformate, pe cale administrativă, în
școli ucrainene.
În anul de învăţământ 1992/1993, în 9 şcoli
din raionul Hliboca în care istruirea se făcea în
limba ucraineană – Camenca, Ceahor, Corceşti,
Corovia, Molodia, Tureatca, Valea Cosminului
şi Hliboca (cu două școli) – și într-o școală din
orașul Herța, unde materiile se predau în limba
rusă, învățau 5.338 de elevi, dintre care 2.925
(54,8%) erau ucraineni, 2.195 (41,1%) români
(inclusiv 102 declarați moldoveni), 158 ruşi şi
60 reprezentanți ai altor etnii8. În aceste şcoli,
limba română nu a fost introdusă nici măcar ca
obiect de studiu, deși în unele din ele elevii de
naționalitate română constituiau majoritatea
– Tureatca (95%), Corcești (86%), Molodia
(76%), Herța (62%), Valea Cosminului (59%)
– sau erau în proporție de peste 35 la sută
– Corovia (45%), Ceahor (35,6%)9. Doar la
școlile din Corovia și Molodia, o perioadă
scurtă s-a reușit deschiderea unor clase paralele,
cu predare în limba română.
După câțiva ani de libertate și de progres
relativ al învățământului în limba română,
au apărut greutățile, au început presiunile
de deschidere a unor clase ucrainene sau
de predare a unor obiecte în limba de stat.
Clasele românești paralele de la școlile din
26 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Corovia, Molodia, Storojineț, deschise
după destrămarea URSS, au fost primele
care au avut de suferit. Limba română a fost
scoasă treptat din aceste școli. Dintre școlile
românești noi formate au rezistat doar cele
din centrul regional (în prezent Gimnaziul
„Alexandru cel Bun”) și din orașul Herța,
devenit Liceul „Gheorghe Asachi”.
Treptat au apărut și alți factori cu influență
negativă asupra sistemului de învățământ
minoritar. Astfel, absolvenților școlilor
românești li s-a luat dreptul de a susține, la
admiterea în facultăți, examenul la disciplina
școlară Limba română. În această privință
s-a mers atât de departe încât, la un moment
dat, examenul la Limba română a fost înlocuit
cu examenul la Limba ucraineană chiar și la
admiterea în facultate la secția de filologie
română. În ce privește Universitatea din
Cernăuţi, numărul studenţilor de etnie română
ce studiază aici e departe de a fi corespunzător
proporțional cu numărul de români din
regiune, fiindcă instruirea se realizează doar
în ucraineană. Totodată, puținii absolvenți ai
școlilor românești din regiune, care își continuă
studiile în România sau Republica Moldova, din
varii motive nu mai revin la baștină. Lor li se pun
diverse piedici în a se angaja la serviciu conform
diplomei de studii absolvite în România.
În ultimii zece ani, școala românească din
Ucraina a cunoscut un declin fără precedent
în istoria sa. Dar despre aceasta în numărul
următor al revistei.
Note
(Endnotes)
1. Буковина. Iсторичний нарис, Чернiвцi, 1998, p. 257.
2. Ion Popescu, Constantin Ungureanu, Românii din Ucraina între
trecut și viitor. Românii din Regiunea Cernăuți, Oradea 2009, p. 199.
3. Dumitru Covalciuc, Școala română din Bucovina: istorie și
realitate, în Țara Fagilor, 1992, p. 31-32.
4. Dumitru Covalciuc, Școala română din Bucovina ..., p. 32.
5. Советский Придунайский край (1940-1945 г.г.). Документы и
материалы, Одесса, 1968, p. 261-262, 319.
6. Ibidem, p. 334,
7. https://ukrstat.org/uk/druk/publicat/kat_u/publosvita_u.htm.
Загальноосвітні навчальні заклади України на початок 2016/17
навчального року, c. 61-69.
8. Eugen Patraș, Aspecte ale deznaționalizării românilor din
regiunea Cernăuți în perioada sovietică, în Almanahul Societății
pentru cultura românească ”Mihai Eminescu” din Cernăuți,
București 1993, p. 53; Ion Popescu, Constantin Ungureanu, op.
cit., p. 291.
9. Constantin Ungureanu, Învățământul românesc în regiunea
Cernăuți: istorie și actualitate, în Mesager bucovinean, nr. 1 (49)
2016, p. 13.
2017
 Teme, probleme, dileme

Bucovina reîntregită cultural, cel mai

important proiect al intelectualilor buco-
vineni de pe ambele părți ale frontierei
Ștefan HOSTIUC (Cernăuți)
în dialog cu Doina CERNICA (Suceava)
„Această segmentare artificială român/
moldovean nu are cum să nu influențeze negativ
procesul de apropiere europeană a celor două
țări, dar și a celor două părți ale Bucovinei”
Ștefan HOSTIUC: Doamnă Doina Cernica,
în cei mai bine de treizeci de ani de când cercetați
viața culturală (și nu numai) a regiunii Cernăuți, ați
observat desigur că românii de aici sunt împărțiți,
în funcție de zone geografice cu istorii oarecum
diferite, în „români” și „moldoveni”. Oficialitățile
promovează tacit, ca pe timpurile URSS-ului,
moldovenismul ca doctrină (falsă, bineînțeles, dar
asta nu contează) ostilă românismului. Ceea ce face
Moscova, prin interpușii ei, cu românii din Moldova,
reproduce Kievul, prin „feteștii” lui, cu românii în
regiunile Odesa și Cernăuți, dezbinându-i pentru
a-i slăbi și a-i putea mai ușor stăpâni în același
stil asiatic moștenit de la atât de hulitul imperiu.
Deocamdată, nu avem decât scriitori români în
Ucraina. Dar nu-i exclus ca tovarășii să inventeze
peste noapte și vreun scriitor „moldovan” care să
scrie în limba „moldovenească”. Dacă Eminescu și
Creangă, conform programei care funcționează în
școlile cu limba „moldovenească” de educație (că
există și de acestea!), sunt scriitori moldoveni, care
au scris în limba „moldovenească”, oricine dintre
actualii scriitori români din Ucraina, teoretic,
ar putea să devină, numai să dorească!, scriitor
„moldovan”. La începutul anilor 90, promotorii
moldovenismului din reg. Odesa sprijineau limba
română. Dar dacă li s-a arătat cu degetul și dacă
li s-a mai adăugat o grivnă-două în pungă, au
trecut imediat cu arme și bagaje în tabăra opusă.
Sunteți o observatoare fină a proceselor identitare
desfășurate în cadrul comunității conaționalilor
dvs. din Ucraina. Cât de puternic influențează
segmentarea artificială a românilor în „români”
și „moldoveni” (ca „etnii” nu doar diverse, ci
și adverse, ca să nu spun dușmănoase), asupra
procesului de apropiere (europeană) a celor două
părți ale Bucovinei?
(III)
Doina CERNICA: Nu știu cât, nu am întâlnit
între intelectualii, oamenii de condei români din
nordul Bucovinei vreunul care să fi adoptat pentru
sângele său și limba sa denumirea de ,,moldovan” și
,,moldovenească”, dar această segmentare artificială
român/moldovean, de care vorbiți și care există,
după câte știu, preponderent în mediul rural, nu are
cum să nu influențeze negativ, ca orice motiv de
dezbinare, în reclamarea drepturilor minorităților,
făcând rău în primul rând comunității românești și
afectând apoi procesul de care vorbeați, de apropiere
europeană a celor două țări, dar și a celor două părți
ale Bucovinei. Nu sunt istoric, sociolog, dar cred că
adepții „moldovenismului” din Republica Moldova
îi susțin, cu ajutorul autorităților locale, și pe cei din
nordul Bucovinei.
Șt.H.: Dintre publicațiile ce apar în partea de
miazăzi și în cea de miazănoapte a Bucovinei, „Crai
nou” și „Zorile Bucovinei” sunt cele mai apropiate,
ba eu aș spune chiar unicele care dezvoltă o
colaborare sistematică. Maria Toacă publică
sistematic materiale în „Crai nou”. Foarte activ a
fost, într-un timp, Ion Crețu. Ce rol îl au periodicele
în apropierea celor două emisfere, artificial separate
(ca toate nord-sudurile și vest-esturile rezultate din
răzmerițe și războaie) ale provinciei?
D.C.: Aveți dreptate și în privința colaborării
sistematice și, din păcate, și a unicității relației
dintre cele două publicații în Bucovina. Cred că
motorul acestei apropieri îl reprezintă prietenia
dintre conducătorii lor, Dumitru Teodorescu și
Nicolae Toma, pe fondul atașamentului lui Dumitru
Teodorescu față de ideea unei Bucovine reîntregite
cultural, pe buna sa cunoaștere a istoriei acestei zone,
pe convingerea amândurora în proiectele care pot fi
inițiate și dezvoltate împreună. Astfel că în „Crai nou”
a semnat mulți ani Ion Crețu, de mulți ani semnează
Maria Toacă și încep să se adune anii și pentru
semnătura Feliciei Nichita-Toma. În ceea ce privește
rolul celor două ziare, acesta rezidă în importanța din
totdeauna a informației corecte, care trebuie să ajungă
prompt și cât mai complet la miile lor de cititori.

Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55), 2017 27

 Viribus unitis
Multiculturalismul
fără instituții care să-l justifice
e o vorbă aruncată în vânt
D e la tribuna diverselor manifestări, edi-
lii orașului nu scapă niciodată ocazia să
amintească publicului că are onoarea să locuias-
că într-un oraș multicultural. Dar ce fel de oraș
multicultural e Cernăuțiul de astăzi, dacă în el
nu-și poate afla loc măcar o singură grădiniță
cu limba română de educație?! Cei care conduc
municipalitatea cred probabil că multicultura-
lismul se produce de la sine. Greșesc. El trebu-
ie cultivat. Exemplul bătăliei pentru grădinița
românească din Cernăuți, în scopul deschide-
rii căreia Centrul Cultural Român a strâns deja
140 de cereri (în condițiile în care încă nu s-a
oficializat deschiderea acesteia), a făcut nenu-
mărate demersuri la primărie, ba chiar a obținut
și promisiuni ferme de sponsorizare din patria
istorică, ne arată clar cum înțeleg edilii orașului
să promoveze această comoară pe care au
moștenit-o de la înaintași, iar acum o risipesc
prin faptele lor. Deschiderea acestei grădinițe
e un vis frumos care durează ani de zile, întâr-
ziind să se transforme, în pofida promisiunilor
autorităților locale, în realitate. După aproa-
pe doi ani de corespondență și discuții sterile,
autoritățile se fac că plouă.
Lansat în cadrul Campaniei “Oamenii
Timpului” din Cernăuți, de pe scena Filaromnicii,
în data de 28 octombrie 2015, de către Vasile
Tărâțeanu, președintele Centrului Cultural
Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, având suportul
Ligii tineretului român „Junimea”, proiectul
înființării unei instituții preșcolare pentru
românașii cernăuțeni așteaptă demult o soluție.
Defunctul regim totalitar sovietic, atât de
criticat de actualii guvernanți, își propusese, în
perioada sa de înflorire, ca scop final, crearea
unui „om nou,” homo sovieticus, vorbitor de
limbă rusă ca limbă care urma să înlocuiască
în timp limba maternă, sortită pieirii. E plină
28 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Eugen PATRAȘ
Siberia de astfel de limbi de iurtă. În ultimele
trei decenii s-au scris tomuri întregi care
biciuiesc cu îndârjire, ca pe un cal mort, doctrina
internaționalismului socialist, cu practicile
ei stalinisto-brejneviste de rusificare forțată
a popoarelor URSS. Efectele dezastruoase,
în materie identitară, ale acelui nefericit
experiment se văd la tot pasul astăzi și se vor
mai vedea încă mulți ani înainte.
Stilul foștilor stăpâni moscoviți încearcă să-l
aplice, vizavi de propriile minorități, actualii
stăpâni, uitând (sau doar făcându-se a uita) că
atât națiunea titulară cât și ceilalți au fost victime
ai regimului totalitar sovietic. Este o vorbă, ce
ție nu-ți place, altuia nu-i face. Românii au fost
împuținați prin deportări, prin scoaterea limbii
materne din școli, prin politici migraționiste,
prin alte metode comuniste blamate astăzi.
Ar fi legitim să se aștepte la ceva mai bun, la
o repunere în drepturi, care ar trebui să se facă
fără noi discriminări, în deplină concordanță
cu aspirațiile europene ale statului, cicatrizând
astfel, pas cu pas, rănile trecutului.
Este mult mai comodă poziția struțului
care bagă capul în nisip, decât cea a
politicianului cinstit, care nu se ascunde
când vede o problemă care cere curaj pentru
a fi soluționată. Numai ideologii comuniști
spuneau că nu există probleme naționale în
țara lor și că „răutăcioasele” critici venite din
partea imperialiștilor occidentali nu sunt decât
o manifestare a invidiei față de înțelepciunea
PCUS în rezolvarea problemelor interetnice.
Din păcate, urmașii defunctei ideologii
comuniste nu s-au prăpădit odată cu sistemul
comunist. Ei continuă să-și facă treaba sub alte
măști și alte culori. Îi regăsim peste tot.
Am făcut acest excurs pentru ca cititorul să
înțeleagă mai bine de ce au fost trase pe linie
2017
 Viribus unitis
moartă toate demersurile societăților românești
din Cernăuți pentru înființarea unicii grădinițe
românești urbane, demersuri care au început
acum doi ani, prin sesizarea municipalității și
a domnului deputat în Rada Supremă, Grigore
Timiș.
Inițiatorii proiectului nu cer ceva irealizabil.
Cer doar satisfacerea dreptului legitim al
românilor, cetățeni loiali ai statului ucrainean, la
educație preșcolară în limba maternă. Probabil
cineva dintre factorii decizionali consideră
cerința exagerată. Asta în condițiile în care
copiii de etnie ucraineană din oraș sunt asigurați
cu grădinițe în proporție de 80%, iar cei de
etnie română nici măcar în proporție de 1%. În
1991, după o jumătate de secol de nedreptățire
a preșcolarului de etnie română, s-a găsit, cu
chiu și vai, spațiu pentru o grupă românească la
Grădinița nr.1 de pe str. Șevcenko. I s-a aruncat
și lui un os. Și încă unul mic, câtă vreme un
număr de 22 de suflete între 2 și 6 ani (cei de
la inspectoratul școlar mint când spun că sunt
între 2 și 5 ani) au fost înghesuiți într-o încăpere
mult prea strâmtă pentru desfășurarea normală
a programului educativ. La solicitarea Centrului
Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”
din 30.12.2015 de a deschide o grădiniță
românească, inspectoratul școlar al mun.
Cernăuți răspunde prin adresa nr.01-15/201 din
02.03.2016, că respectiva grupă ar „satisface
întrutotul cerințele părinților privind înscrierea
copiilor la grădiniță”. Asta în timp ce șefa
grădiniței respinge cu încrâncenare cererile de
înscriere a copiilor români în grupa deschisă
special pentru copii români, motivând că nu
există locuri libere. Să nu știe oare nimic despre
aceste respingeri dl Martîniuk S. M., șeful
inspectoratului școlar din oraș? Să nu știe el
oare că nu se poate face educație cu 22 de copii
de vârste diferite adunați la grămadă decât doar
dacă sfidezi fățarnic normele pedagogice?
Într-un oraș unde comunitatea românească,
cu o populație de cca.30.000 de locuitori, ocupă
locul al doilea între etniile conviețuitoare,
să spui că pentru satisfacerea necesităților
educaționale a preșcolarilor români sunt
suficiente doar 22 de locuri de grădiniță este o
ipocrizie care trădează nu doar rea voință din
partea unui funcționar public, ci și tratament
diferit pe criterii etnice, ceea ce înseamnă deja
discriminare etnică și constituie infracțiune. De
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
ce o localitate rurală cu 1000-1500 de locuitori
(indiferent de etnie) poate beneficia de o
grădiniță cu 70-100 de locuri, iar o comunitate
urbană de 30.000 de locuitori este limitată la
doar 22 de locuri? Avem 4 școli românești în
oraș și nicio grădiniță. Pedagogii acestor școli
ar putea spune mai multe despre pregătirea
lingvistică a preșcolarilor. Fiind lipsiți de mediul
limbii materne în grădiniță, ei se confruntă
cu mari dificultăți în școală, când devin elevi.
Practica arată că lacunele în cunoașterea limbii
materne de către copiii români sunt atât de
mari, încât în primii ani de școală învățătorii
sunt puși în situația ca o bună parte din timpul
rezervat predării materiei școlare să-l consume
la ore pentru familiarizarea acestor copii cu
limba română, sacrificând expunerea materiei
conform programei școlare. Venind din grădinițe
ucrainene, copiii românilor din oraș sunt nevoiți
să treacă, în școala primară, prin al doilea stres
emoțional spre a se putea reacomoda cu mediul
lingvistic românesc. Or, pentru a evita stresul
lingvistic la această fragedă vârstă, mulți părinți
de copii români preferă să-și înscrie la școli
ucrainene odraslele care până atunci, în lipsa
unor grădinițe românești, au fost nevoite să
frecventeze grădinițe ucrainene.
Comunitatea românească a solicitat ca
noua grădiniță românească să fie deschisă în
centrul urbei, să le fie mai ușor părinților să
ajungă aici cu mijloacele de transport în comun.
Am ales grădinițele nr.7 sau nr.13 (de pe str.
Kobîleanska) sau grădinița care urmează a fi
deschisă pe str. Armeană nr.17A. Cei care au
răspuns solicitării noastre n-au luat în calcul
niciuna din aceste variante, propunându-ne un
părăginit imobil pe o stradă lăturalnică (Oljici).
Ni s-a sugerat să căutăm vreo 500.000 de euro
pentru a reabilita și a dota acest spațiu, ba
chiar am fost și trimiși, cam în bătaie de joc,
la Consulatul General al României la Cernăuți
care, chipurile, și-ar fi dat consimțământul să
sprijine financiar acest șantier.
O altă capcană ce ni se tot întinde este
înființarea unei grădinițe hibride ucraineano-
româno-polono-evreiești. Altfel spus, orice
altă variantă e posibilă, mai puțin varianta cu
grădinița românească. Când oficialitățile au
văzut că suntem cam insistenți și nu le slăbim
cu demersurile și cu cererile părinților (și nu
doar români), dintr-odată li s-a trezit grija de
2017 29
 Viribus unitis
celelalte etnii minoritare, cum ar fi polonezii și
evreii. De parcă la nicio grădiniță ucraineană
n-ar exista posibilitatea înființării unor grupe
pentru aceste minorități, în cazul în care ele
chiar nu au destui copii pentru o grădiniță
separată. Sprijinim legitimele solicitări ale
celorlalte minorități naționale din oraș, cum
sunt, spre exemplu, evreii sau polonezii, dar nu
înțelegem de ce primăria consideră că aceste
grupe de copii ale altor minorități trebuie să
fie deschise neapărat în cadrul unei grădinițe
românești, pentru care avem suficiente cereri
să-i justificăm existența. Doar există în oraș
55 de grădinițe, unde cu ușurință ar putea fi
deschise aceste grupe. Spre exemplu, grupa
poloneză (pentru care se insistă atât de mult în
acest moment) poate fi ușor deschisă în locul
grupei românești din cadrul grădiniței nr.1, cu
atât mai mult cu cât Casa Națională Poloneză
se află la câțiva pași de această grădiniță și
ar putea patrona mai eficient această grupă.
Crearea unui ghiveci etnic care să se numească
grădiniță multinațională e, probabil, varianta
cea mai potrivită pentru primărie și inspectorat
spre a numi acolo o conducere neromânească
și a stabili ca activitatea metodică și alte
componente ale activității educaționale să fie
cât mai străine de spiritul românesc.
Și mai e ceva de spus. Tot mai mulți părinți
ucraineni din Cernăuți optează pentru grădiniță
românească și gimnaziu românesc. Acest
lucru deranjează însă laboratoarele ideologice
cernăuțene. Întrebarea noastră e: cum de nu
se simt deranjate și de pe urma frecventării
de către mii de copii români a grădinițelor și
școlilor cu limba ucraineană de educație, cum
de nu protestează împotriva faptului că toți
acești copii sunt practic lipsiți de dreptul de a
fi educați sau instruiți în limba maternă. Cum
să înțelegem dubla măsură cu care sunt tratați
copiii cetățenilor ucraineni? Atâta grijă pentru
copiii națiunii majoritare, și atâta nepăsare
față de copiii minoritarilor, din ce în ce mai
înstrăinați de cuvântul matern și de identitatea
națională! O fi oare această reticență expresia
voinței unei categorii de activiști extrem de
vocali în spațiul democrației post-Maidan,
care pledează cu înverșunare pentru cheltuirea
banului public pentru orice, numai nu pentru
educația cetățenilor țării în alte limbi decât cea
de stat?!
30 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Al doilea și cel din urmă răspuns primit din
partea autorităților (adresa nr.01/02 - 04/132
din 20.01.2017) e semnat de către viceprimarul
O.E.Pascar, care ne asigură că problema
deschiderii grădiniței românești este „studiată
cu atenție”, iar termenul pentru un răspuns
final e 30.03.2017. Îndată se termină anul, iar
răspunsul încă nu a venit.
Pe cât de reticenți sunt cei de la
municipalitate, pe atât de receptivi s-au dovedit
a fi, vizavi de proiectul grădiniței românești
din Cernăuți, consilierii de etnie română din
Consiliul regional, inclusiv președintele
Consiliului, domnul Ion Muntean. Din acest
grup fac parte și șefii administrațiilor raionale
de stat din Herța și Hliboca, Viorel Iastremschi
și Gheorghe Pridii. Ei au trimis memorii la
primăria orașului, solicitându-i primarului O.
Kaspruk să găsească o soluție civilizată. În
susținerea lor a intervenit și dl deputat Grigore
Timiș. S-au pronunțat pentru rezolvarea pozitivă
a problemei și unii consilieri municipali.
Merită toată lauda și oferta generoasă
venită dinspre primarul Sectorului 1 București,
dl Daniel Tudorache, care, printr-o adresă
către colegul său cernăuțean, dl O. Kaspruk,
și către Centrul Cultural Român „Eudoxiu
Hurmuzachi” (nr.A12 din 10.02.2017) a dat
asigurări că, în situația în care la dispoziția
grădiniței românești se va pune imobilul din
str. Armeană 17A, Primăria Sectorului 1 se
obligă să asigure toate amenajările și dotările
interioare. Să fie respinse oare toate aceste sume
doar pentru faptul că sunt menite pentru copiii
românilor? Nu vrem să credem că e posibil așa
ceva. Deocamdată vrem să gândim pozitiv.
În mod evident, opțiunea pentru deschiderea
unei grădinițe românești în baza imobilului din
strada Armeană nr.17A este varianta optimă.
Și o să spun de ce. Mai întâi, că permite, ca
poziționare urbană, accesul căilor de transport din
toate direcțiile, iar pentru părinți și bunici, care
vin dimineața de mână cu copii mici și pleacă
după program tot cu ei de mână, e cea mai bună
soluție. Apoi, trebuie să folosim ocazia oferită:
imobilul e liber și primăria poate să-l pună la
dispoziție fără nicio bătaie de cap. Mai mult decât
atât, Consiliului local Cernăuți (hotărârea nr.63/3
din 09.02.2016) a stabilit destinația imobilului:
folosirea lui ca grădiniță de copii. Dar iată că,
aflăm pe surse, că cei de la primărie vin cu o
2017
 Viribus unitis
altă propunere, de a deschide grădinița pe o altă
stradă, tot lăturalnică (pentru a-i descuraja pe
părinți). Acesta-i tipul omului nou al birocrației
ucrainene încărcată de povara trecutului.
Municipalitatea tace. Trage de timp. Probabil
așteaptă ca părinții să se lase păgubași, să dea a
lehamite din mână, să uite de proiect, să-l lase
baltă. E un truc al vechilor ideologii: tragem
de timp, obosim omul, îl facem să renunțe
la proiect. Și acesta chiar renunță. Numai că
românii nu sunt chiar atât de slabi de înger.
În situația creată se impun câteva întrebări.
Să nu fi însușit oare noile autorități publice,
în cei 26 de ani de suveranitate ucraineană,
un alt stil de conducere și o nouă abordare a
problemei identitare vizavi de naționalitățile
conlocuitoare? Cum se face oare că orice eșec în
politica ucraineană legată de minorități se pune
pe seama Moscovei, fără nicio jenă reproducând
modelul vechi al pretinselor strâmbe occidentale
vinovate de toate eșecurile socialismului
sovietic? De câți metri cubi de corespondență
cu autoritățile locale e nevoie pentru ca
acestea să înțeleagă că cei 30.000 de români
din Cernăuți au, totuși, dreptul la o grădiniță
românească? Ce dovadă mai bună că preșcolarii
români au nevoie de o grădiniță proprie dacă
se vede cu ochiul liber disproporția dintre 80%
și nici măcar 1% privind asigurarea copiilor
ucraineni, respectiv, români cu grădiniță? Dacă
nu e discriminare etnică, atunci ce e? Dacă nu e
tratament total diferit, în funcție de etnie, atunci
ce fel de tratament este? Dacă nu e nerespectare
crasă a prevederilor interne și a normelor
internaționale privind drepturile copilului la
aducație în limba maternă, obligatorii și pentru
Ucraina, atunci ce este? Cum se explică faptul
că, atunci când s-a pus problema deschiderii de
clase ucrainene în cadrul unor școli românești în
localități românești, s-au găsit imediat și bani,
și învățători, și spații și... bunăvoință, iar acum
nimic din cele enumerate mai sus nu se poate
găsi? De ce nu există aceeași promptitudine
în deschiderea instituțiilor pentru români, ca
și pentru ucraineni? De ce de doi ani nimeni
nu ne bagă în seamă, în timp ce altora li se
deschid cu generozitate ușile? De ce noianul
de cereri ale părinților privind înscrierea la
grădinița românească din oraș zace în sertarele
primăriei fără vreo putere de convingere asupra
municipalității? De ce nu există bună credință
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
în aplicarea politicii de stat față de comunitatea
românească din Ucraina? De ce pe integrarea în
spațiul comun european se bate atâta monedă,
iar pe respectarea normelor europene nu se dă
doi bani? De ce oare când vreun primar sau
vreun pedagog își exprimă un alt punct de vedere
decât cel „oficial” asupra vreunei probleme
legate de menținerea identității naționale a
școlii pe care o conduce sau în care lucrează,
imediat acesta este intimidat, amenințat și pus la
„respect”, prin metode nedemocratice, iar când
de doi ani copiii românilor din Cernăuți nu pot
beneficia de o grădiniță, nimeni nu este întrebat
ce și de ce se întâmplă ?
Citeam zilele acestea Programul de
dezvoltare a limbii ucrainene și a altor limbi
naționale în regiunea Cernăuți pe perioada
de până în anul 2000, aprobat prin decizia
nr.190 din 20.07.1991 a Comitetului executiv
al Consiliului regional Cernăuți, în care se
statuează “necesitatea creării condițiilor
pentru asigurarea dreptului constituțional al
cetățenilor de a-și școlariza copiii în limba
maternă”, și în care se arată că trebuie ca
„rețeaua de instituții intructiv-educative să fie
adusă în concordanță cu componența națională
a populației și solicitările populației”. În
acest sens, autoritățile se obligă să deschidă
grădinițe românești, acolo unde e cazul. Au
trecut ani de atunci, iar programul trasat în zorii
independenței statului ucrainean s-a îndeplinit
doar pentru unii. Pentru ceilalți se caută mereu
motive de amânare, de contestare sau de refuz.
De doi ani primăria ne tot îmbată cu apă
de ploaie. Sau poate că, pentru a deschide o
grădiniță de copii românească la Cernăuți, e
nevoie de implicarea expresă a președinților
Poroșenko și Iohannis, a Comisiei Europene, a
Consiliului Europei, a Parlamentului European,
a OSCE, a ONU etc? Ca primar al unei urbe
atestate pentru prima dată într-un hrisov
voievodal moldovenesc, dl Oleksii Kaspruk
n-ar trebui să întârzie atât de mult decizia și să
anunțe cât mai repede deschiderea pe strada
Armeană nr.17A din Cernăuți a mult așteptatei
instituții pentru preșcolarii români din vechea
urbe. Că doar sloganul principal al primăriei,
montat pe fațada acesteia și vizualizat de la
distanță, inclusiv zilnic de domnul primar, este
VIRIBUS UNITIS, nu-i așa?
2017 31
 Bucovina multiculturală
„Meridian Czernowitz”,
o constantă a vieții culturale
din nordul Bucovinei
F estivalul Internațional de Poezie „Me-
ridian Czernowitz” (7-10 septembrie
2017) a ajuns la cea de a VIII-a ediție. E al
optulea an consecutiv când orașul Cernăuți
găzduiește acest festival, considerat unul dintre
cele mai importante evenimente culturale din
istoria contemporană a capitalei Bucovinei isto-
rice. Proiect important al Corporației „Meridi-
an Czernowitz”, Festivalul a luat ființă datorită
eforturilor unei organizații nonguvernamentale
mai puțin cunoscute, „Capitalul Cultural”.
În fiecare toamnă, la Cernăuți sosesc poeți,
prozatori și critici literari din Germania, Austria,
Elveția, Israel, Polonia, România, Republica
Moldova, Slovacia, SUA, Canada, Cehia,
Irlanda și din alte state. Numărul de participanți
la festival este impresionant.
Pentru noi contează faptul că, în fiecare
an, festivalul găzduiește și „evenimente
românești”. Pe parcursul ultimilor doi ani,
Corporația Literară „Meridian Czernowitz”
derulează un proiect de colaborare cu Centrul
Media BucPress – asociație a jurnaliștilor
români din Ucraina, pe care eu o reprezint.
În această calitate, am avut fericirea să
organizez două întâlniri ale cernăuțenilor cu
poeți din România și Republica Moldova. De
asemenea, Centrul Media BucPress s-a ocupat
de traducerea versurilor în limba ucraineană,
aducând sensurile poetice mai aproape de
etnicii ucraineni.
În anul 2017, din România i-am avut
ca invitați pe poeții Claudiu Komartin și
Andrei Dósa, iar din Republica Moldova pe
poeta Paula Erizanu. Sărbătoarea poeziei
române s-a desfășurat la 9 septembrie 2017 în
incinta Centrului Literar „Paul Celan”. Sala
a fost arhiplină, iar după o jumătate de oră de
recitaluri de versuri, cernăuțenii (etnici români
32 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Marin GHERMAN
și ucraineni) au avut o discuție de suflet cu
talentații poeți din România și Republica
Moldova. Versurile celor trei autori au fost
traduse integral în limba ucraineană și citite
în două limbi, astfel fiind popularizată cultura
română contemporană în spațiul est-european.
Cu un an în urmă, în 2016, întâlnirea poetică
românească a avut loc în Palatul Național al
Românilor din Cernăuți. La ea au participat
poetele Miruna Vlada și Domnica Drumea.
Aici merită amintit sprijinul financiar al
Institutului Cultural Român, care a suportat o
parte din cheltuielile organizatorice. Publicul
a fost impresionat de versurile Mirunei Vlada
din cartea „Bosnia. Partaj”, un volum despre
grozăviile războiului din Bosnia-Herțegovina.
M-a impresionat plăcut faptul că poeții din
România și Republica Moldova s-au bucurat de
atenția publicului ucrainean, sala fiind arhiplină
atât la cea de a VII-a, cât și la cea de a VIII-a
ediție a festivalului de poezie. Am constatat cu
satisfacție că cititorii ucraineni sunt interesați
de literatura română modernă, existând o sete
de cultură din partea lor. Păcat că această sete
este potolită cu jocuri murdare în contextele
politice româno-ucrainene despre care nu este
cazul să vorbim aici. Mai există și o altă notă
pesimistă. La asemenea evenimente culturale
româno-ucrainene participă cu mult mai
mulți tineri decât la evenimentele literare pur
românești, la care tinerii români sunt prezenți
într-un număr mult mai mic. Adunate laolaltă,
aceste noi elemente ale vieții culturale din
nordul Bucovinei se constituie într-un sistem de
valori ce formează o nouă realitate, care merită
cercetată și care se află în așteptarea analistului
curajos și capabil să o abordeze.
2017
 Ethos & Ethnos
Carol Miculi
și frații Hurmuzachi
S incer vorbind, prea de multe ori suntem
restanți la cinstirea memoriei înaintașilor
noștri. Din păcate nu le acordăm atenția cuvenită,
lăsându-i să zacă în uitare. Prea puțin le populari-
zăm meritele și valoarea, prea de multe ori uităm
să apreciem darul ce ni l-au lăsat spre moștenire.
Unul dintre iluștrii bărbați ai Bucovinei
de odinioară a fost Carol Miculi, compozitor,
pianist, profesor de muzică. S-a născut la 22
octombrie 1821, la Cernăuți. Tatăl, Iacob von
Miculi, cu numele inițial Axanian sau, în altă
versiune, Pstikyan, era negustor armean venit
din Moldova. Biografii slavi ai compozitorului
spun că era armean polonez. Va fi devenit astfel,
dar la origini era armean român.
Copilăria și adolescența Carol le petrece
la Cernăuți, în cartierul armenesc, aflat între
Catedrala catolică și Piața făinarilor (Piața
Filarmonicii de astăzi), în proximitatea străzii
unde-și aveau conacul Hurmuzăcheștii. Era cu
nouă ani mai mic ca Eudoxiu și cu ani 2 ani mai
mare ca Alecu, dar din același an cu Elisabeta și cu
un ani mai mic ca Eufrosini, sororile acestora. E de
presupus că s-au cunoscut din fragedă copilărie.
Cu Alecu, Carol va fi coleg la Obergymnazium.
În aceeași perioadă, cei doi se vor afla la studii
superioare în Viena (Carol face medicina, Alecu
dreptul). Se vor reîntâlni la Cernăuți, după ce
fostul medicinist va mai face trei ani de studii
muzicale (1844-1847) la Paris cu marele Frédéric  galițieni) în perioada 1852-1854 cele 48 de
Chopin. Și nu e o întâmplare că Franz Liszt
vizitează Bucovina, la invitația Hurmuzăcheștilor
tocmai în anul în care se întoarce acasă din Paris
tânărul pianist Carol Miculi. Cei doi se vor fi
cunoscut în saloanele pariziene, prin mijlocirea
mentorului său, Frédéric  Chopin, și al iubitei
acestuia, George Sand. Și nu întâmplător toc-
mai la sfârșitul perioadei studiilor pariziene
Hurmuzăcheștii îl invită pe compozitorul maghiar
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
Suren BABAIANȚ
în Bucovina. List vine la Cernăuți în mai, iar pe
tânărul Miculi, care nu împlinise nici 26 de ani,
îl găsim în oraș lunile următoare, dând lecții de
pian pe la case de boieri. Sosirea celor doi la
Cernăuți putea fi separată, dar concomitentă. În
același an, Miculi îl cunoaște, cel mai probabil în
casa Hurmuzăcheștilor, pe studentul teolog Iraclie
Porumbescu, cu care va lega prietenie și pe care îl
va vizita mai târziu la Șipotele Sucevei, unde-i va
da lecții de pian micuțului Ciprian, devenit, peste
ani, și el compozitor.
La îndemnul lui Alecu Hurmuzachi, Miculi
va scrie vodevilul „Piatra din casă” pe libretul
lui Alecsandri. Iar prin surorile Hurmuzachi –
Eliza (măritată Sturdza) și Eufrosina (măritată
Petrino) – și prin virtuozii scripcari (Niculai
Picu, în primul rând), nelipsiți în casa bătrânului
boier Doxachi, tânărul pianist care tocmai făcea
primii pași în componistică, se apropie de
folclorul bucovinean, esențialmente românesc,
de cântecele bătrânești interpretate cu mult har
în familia boierului de la Cernauca. Angajat de
cele două surori Hurmuzachi, Carol prelucrează
și pune pe note nemuritoarele cântece propuse
de ele, pe care le face cunoscute în lumea
largă. Și tot surorile Hurmuzachi, în special
mezina Elisabeta, va mobiliza doamnele din
Bucovina spre a edita la tipografia „Léopol”
din Viena (nu la Lvov, cum afirmă istoricii
arii naționale românești („48 Airs Nationaux
Roumains”). Deci, până va fi plecat la Lvov, în
1858, unde va conduce două decenii Societatea
muzicală și Conservatorul acesteia și unde
se va consacra drept compozitor polonez,
Carol Miculi s-a afirmat în Bucovina ca tânăr
compozitor bucovinean tocmai prin ariile sale
românești și alte comenzi venite din partea
Hurmuzăcheștilor.
2017 33
 Românii din dreapta Tisei
O istorie în imagini,
de Ion M. Botoș
D acă la sfârșitul anilor ’80 / începutul ani-
lor ’90 ai secolului trecut viața cultura-
lă a românilor din dreapta Tisei avea un singur
centru, în Slatina, unde se fondase Asociația
culturală „George Coșbuc” (care acționează și
astăzi, condusă de prof. Gheorghe Opriș), acum
ea este pluricentrică, cu asociații culturale și în
alte locuri. În Apșa de Jos, spre exemplu, a luat
ființă Uniunea Regională „Dacia” a Românilor
din Transcarpatia, condusă de harnicul doctor
apșan Ion M. Botoș. Fenomenul nu e nou. Și
în Bucovina nordică, Societatea „Mihai Emi-
nescu”, unică la răspântia celor două decenii, a
fost urmată de Uniunea interregională „Comuni-
tatea românească din Ucraina” cu sediul la Hli-
boca, sau mai nou, de Centrul Cultural Român
„Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, nemaivor-
bind de societățile specializate pe domenii, ca
„Aron Pumnul” (școala), Societatea Scriitorilor
Români, Societatea Jurnaliștilor Independenți,
„Golgota” ș.a. Lucrul acesta este absolut normal.
Or, unde există emulație, acolo apare și valoare.
Doctorul Ion Botoș este unul dintre cei mai
activi lideri ai românilor din Transcarpatia:
editează o revistă, a deschis un muzeu etnografic,
organizează simpozioane, scoate cărți, albumuri,
reviste. Bineînțeles, nu în nume propriu, ci
ca președinte al Uniunii pe care o conduce.
E și foarte perseverent. Nu se lasă dezamăgit
când i se resping proiectele. Luptă până la
capăt. Și izbândește aproape de fiecare dată.
Această calitate este deosebit de prețioasă la un
conducător. Societatea civilă românească are
nevoie acum mai mult decât oricând de lideri-
locomotivă, pretutindeni, nu doar în Trancarpatia.
Revista noastră a publicat în 2015 un articol
despre Muzeul privat al doctorului Botoș.
Acum vom prezenta o carte pe care domnia
sa a îngrijit-o: „Românii din dreapta Tisei în
imagini vechi” (Sighetu Marmației, 2014).
Fără să aibă pretenția unui album de protocol,
34 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
el adună în două volumașe de dimensiuni ceva
mai mici decât ne-am fi putut aștepta, o mulțime
de fotografii din anii trecuți, majoritatea din
Apșa de Jos, dar și din Slatina, Biserica Albă,
Strâmtura, Bouț ș.a., cu legende concise, dar
care conțin date suficiente pentru ca cititorul să-
și facă o idee despre conținutul imaginii.
Valoarea albumului rezidă în informațiile
pe care le oferă. E o istorie în imagini a satelor
românești care se luptă să supraviețuiască pe
malul drept al Tisei. Albumul include și fotografii
cu mari personalități pe care le-a dat această
zonă ținută vreme îndelungată în deplină izolare
de Maramureștul românesc de dincolo de Tisa.
Iată două nume de rezonanță: Mihai Pop, reputat
folclorist și etnolog, și Victor Marina, cunoscut
diplomat. Din album aflăm cine a fost preot în
diverse perioade în aceste sate (preotul Bilețchi,
bucovinean de origine, apare în mai multe
fotografii), cine a fost învățător sau profesor
(unii veniți din lumea largă, prin repartiție de la
universități), cine a fost președinte de colhoz,
secretar de partid, cine a fost deportat sau
condamnat la temniță grea în procesul „Cernișca”
(nu-i cunoaștem datele, dar ne dăm seama că s-ar
putea scrie o carte despre el), vedem cât s-a mai
păstrat din portul popular în anii de după război,
ce construcții (primării, școli, poduri) s-au făcut,
descoperim cutume ce țin de istoria locurilor
(măsura, la stâna de la Strâmtura; întâlnirile „în
prund”, la Apsa de Jos). Multe din fotografiile
reproduse aparțin autorului, dar sunt și destule
poze din arhive particulare de dincoace și de
dincolo de apa despărțitoare (Smaranda Navratil
din Sighet, Petruș din Lvov, Ruxandra Pop din
București, Corina Gheorghiu din Satu Mare ș.a).
Albumul e structurat caleidoscopic. Ar fi fost
poate mai utilă sistematizarea fotografiilor pe
perioade istorice. Și calitatea reproducerilor lasă
uneori de dorit. Dar pentru aceasta e nevoie și de
un suport financiar mai consistent.
Ștefan HOSTIUC
2017
 Personalităti bucovinene
Geologul Vladimir Negruță
și noile metode de cercetare
a istoriei pământului
„Trebuie să ai conștiința organizării vieții, să înveți
să fii fericit, căci viața are un capăt. Înțelegerea acestei
realități, se pare că e cel mai important lucrul pentru
care trăim.”
Vladimir Negruță
E ram copil când am auzit-o pe mama vor-
bind despre Vladimir Negruță. Ea fuse-
se colegă de clasă cu el în anii de după război.
Cu timpul, chipul lui Negruță capătă proporții
legendare în imaginația mea. Încep să mi-l în-
chipui ca pe un om extraordinar care, prin mun-
că proprie, a ajuns o celebritate. Satul se mân-
drea cu el. Uneori îl vedeam trecând pe lângă
poarta noastră, în drum spre casa părintească,
pe când îi mai trăiau părinții. Câte odată, intra
și pe la noi, căci tatăl meu îi fusese învățător.
În semn de recunoștință, i-a dăruit, în 1966, au-
toreferatul tezei sale de doctor în geologie sau,
cum se spunea pe atunci, de candidat în științe
geologice.
Eram curios să aflu mai multe lucruri despre
el și aș fi vrut să am prilejul să stau măcar o
dată de vorbă cu el. Abia în 1997 mi-a surâs
acest noroc. Am făcut un interviu cu el, pentru
săptămânalul „Concordia”. Mi-a scris de la St.
Petersburg că i-a plăcut discuția pe care a avut-o
cu mine și mi-a mulțumit încă odată pentru
interviu.
Un tărăsăuțean, fondatorul primei
din lume catedre de precambrian
M-au impresionat titlurile științifice și
numărul de lucrări pe care le publicase până
atunci. Era ceva fascinant pentru un tărăsăuțean.
Acum, după șase ani de la trecerea sa la cele
veșnice, constat că atât numărul titlurilor
academice și al funcțiilor deținute în diverse
instituții științifice, cât și bibliografia sa a fost
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
Arcadie MOISEI
completată substanțial în cei 20 ani care s-au
scurs de la întâlnirea noastră din 1997. Voi
consemna aici cele mai importante titluri și
funcții pe care le-a avut: doctor abilitat în științe
geo-mineralogice, membru titular al Academiei
de Științe Naturale din Federația Rusă și șef
al Comisiei pentru Precambrianul inferior,
profesor al Universităților din Murmansk și
Sankt Petersburg, fondator și șef al Catedrei
de Precambrian (prima din lume), autor a peste
400 lucrări științifice (publicate în Rusia, SUA,
Anglia, Algeria, Finlanda, Norvegia), inclusiv
30 de monografii, participant la peste o mie
de expediții în Rusia și în alte țări, lucrător
emerit al științei și tehnicii din Federația Rusă.
Stratigrafia Precambrianului (prima eră din
istoria Pământului) pe care a elaborat-o timp
de mai mulți ani este înregistrată de Academia
de Științe a Rusiei și acceptată de geologii
din întreaga lume. Specialist în domeniul
sedimentologiei, stratigrafiei, paleogeografiei,
paleogeodinamicii și paleometalogeneticii
Precambrianului. În 2001, este decorat cu
medalia de aur „A.P. Karpinski” a Academiei de
Științe din Rusia, iar în 2010, Universitatea din
Cambridge îi conferă titlul onorific «Geologul
anului», cea mai prestigioasă distincție a
geologilor din întreaga lume.
Elevii nu veneau la clasă, fiindu-le frică să
nu fie ridicați și duși la Donbas
Fiu de țărani basarabeni, Vladimir Negruță
s-a născut în comuna Tărăsăuți, la 7 februarie
1934. Părinții lui aveau practic același nume,
tatăl Zinovie, iar mama Zinovia. Locuiau în
cotul Putreda. În sat, lui Zinovie toată lumea îi
zicea „Zânul lui Sava” sau, în pronunția locală
ușor fracturată, „Zăn’ a l’ Sava”. În timpul so-
vieticilor, fusese un timp primar. Mi-aduc
2017 35
 Personalităti bucovinene
aminte că a fost și șef de brigadă în colhoz.
Avea trei copii, feciorul Vladimir și două fete,
Zina și Lidia. Băiatul învăța bine la școală, îi era
dragă cartea. Primele două clase le-a făcut până
la venirea rușilor, în 1944, la școala «cea mare»
(construită în 1891). Acolo erau învățători buni
și exigenți. Școala românească dădea elevilor
cunoștințe temeinice. Anul de învățământ
1943/44 a rămas neîncheiat, frontul se apropia
de sat, armata română bătea în retragere și
învățătorii s-au refugiat peste Prut. Dar în
toamnă, școala și-a reluat cursurile. Pentru că
era timp de război, copii de școală nu se prea
găseau prin sat. Elevii care terminaseră primele
două clase „la români” fuseseră adunați într-o
singură clasă. Vladimir cu încă vreo 10 copii
fuseseră trecuți în clasa a treia.
Școala se afla într-o situație materială
deplorabilă. Din informațiile făcute publice
la 8 octombrie 1944 de către Secția Școli a
Comitetului regional al Partidului Comunist
(bolșevic) al Ucrainei, aflăm că școlile din
regiune au fost pregătite pentru începutul
anului de învățământ cu puterile proprii de
către învățători, elevi și părinți. Deși fuseseră
aprovizionate cu lemne și cărbuni, în clase
era cam friguț. Materialul didactic lipsea. Nu
existau manuale, hărți geografice; de hărți de
istorie nici vorbă nu putea fi, că frontierele
țărilor erau încă sub semn de întrebare. Se
anunțau timpuri grele. Despre dificultățile
acelor vremuri aflăm din amintirile
învățătoarei Valentina Ungurean, veterană
a învățământului public, lucrător emerit al
învățământului din Ucraina: „Au fost timpuri
tare grele. Nu aveam manuale, nu aveam
caiete. Scriam pe foi răzlețe, le coseam cu
grijă, le înveleam în ziare, iar deasupra lipeam
etichete pe care treceam denumirea materiei
și numele elevului. Scriam numai cu creionul,
ușurel, ca, după ce terminam caietul, să putem
șterge cu guma cele scrise și s-o luăm de la
capăt.”
Unii copii nu umblau la școală, fiind opriți
de părinți pentru a îngriji de gospodărie. Dar
cei mai mulți dintre ei nu veneau la clasă
pentru că se temeau să nu fie ridicați și duși cu
sila în Donbas. Școlile din rețeaua FZO, care
funcționau acolo pe lângă minele de cărbuni
și care pregăteau mineri, duceau lipsă acută de
elevi.
36 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Tărăsăuți, 1947. Foametea provocată.
970 de suflete moarte
În 1946-1947 a venit foametea. Anul
1946 fusese secetos și pământul a rodit puțin.
Secaseră și fântânile. Dar principala cauză a
foametei au constituit-o achizițiile forțate de
produse agricole de la țărani. De fapt, acestea
nici nu puteau fi numite „achiziții”, câtă
vreme statul mătura podurile caselor fără să
plătească nicio copeică. În limbaj oficial, acest
jaf se numea „livrarea către stat a surplusurilor
de produse agricole”. În realitate, aceste
„surplusuri” reprezentau strictul necesar al
țăranilor, cu care aceștia se pregăteau să intre
în iarnă. Tabloul era dezolant. Un fost soldat,
Vladimir Toacă, își amintește cum, întorcându-
se rănit de pe front, după ce petrecuse câteva
luni într-un lazaret militar, văzu cu ochii săi
cum slugoii puterii sovietice scoteau din casa
părinților ultimii 2 saci de făină și 4 saci de
grâu, lăsându-i să moară de foame. În acele
timpuri groaznice, dacă un om avea 2 vaci, i se
lua una la stat. Un sătean mai în vârstă, Nicolae
Nucă, își aduce aminte cu groază de volumul
livrărilor obligatorii către stat în anii foametei
de după război: 44 kg de carne, 90 ouă, 1 kg
lână de la fiecare oaie, pielea oricărui porc tăiat.
Oamenii erau forțați să semneze un împrumut
de bani pentru stat pe un termen de 20 de ani. Li
se dădea în schimb niște hârtii, numite obligații,
care la data când au fost stinse nu valorau
practic nimic. Dar adevăratul infern a venit în
casele oamenilor în timpul iernii. După ce și-au
terminat rezervele mizere de produse, oamenii
au început să sufere de subnutriție. Inaniția
ducea la distrofie. Numărul morților creștea
văzând cu ochii. Erau înmormântați câte 2-3
oameni pe zi, ba uneori și câte 5-7. Într-o zi au
dus la groapă 12 persoane. De tot în sat au murit
de foame și epidemii circa 970 de oameni. Ca
să nu moară chiar toată lumea, în sat s-a deschis
o cantină în care erau hrăniți pe gratis copiii
orfani. O porție de mâncare însemna 100 gr de
pâine și o ciorbă în care plutea un bob de fasole,
o foiță de varză sau un cubuleț de cartof. Atât. O
cantină asemănătoare funcționa și la școală.
Absolvent al școlii moldovenești nr. 2
din Noua Suliță, azi ucrainizată
În 1949 opt adolescenți, printre care și
Vladimir Negruță, au absolvit Școala generală
2017
 Personalităti bucovinene
de 7 clase din Tărăsăuți. Vladimir și-a
continuat studiile la Școala medie generală
nr.2 („moldovenească”) din Noua Suliță. În
1952, Volodea (așa-i ziceau colegii de clasă)
absolvă școala medie și pleacă la Chișinău,
unde se înscrie la Facultatea de geologie a
Universității de Stat. Dragostea de carte, dar
și romantismul insuflat de literatura ce se scria
în acele timpuri, au trezit în sufletul fiului de
plugar dorința de a îmbrățișa o meserie atât
de îndepărtată de interesele consătenilor săi,
cum era geologia. Inițial el nu se vedea viitor
om de știință, gârbovit deasupra hârțoagelor,
buchisind prin cărți în semiîntunericul unei
chilioare de schimnic. Visa să facă importante
descoperii pe plaiuri îndepărtate, era gata să
exploreze zăcăminte subterane, în condiții
extreme. Dar când era student în anul trei,
facultatea de geologie din Chișinău s-a închis și
el a fost silit să părăsească Moldova. Totuși, ca
student, Vladimir Negruță a putut opta pentru
orice universitate din Uniunea Sovietică. Și
el a ales Universitatea din Leningrad. Vara, în
timpul practicii de teren, studentul Negruță
pleacă, cu grupa sa studențească, în munții Altai
unde, pe platoul Kuznețki Alatau, o întâlnește
pe Tamara Kondratieva, o studentă-geolog
din Leningrad. În toamna aceluiași an cei doi
tineri se căsătoresc. Tamara a fost iubirea vieții
lui. Ambii geologi împătimiți, au lucrat în
cercetare împreună, au scris împreună studii
și monografii, au dat viață la două fiice: Ileana
și Aurica. În îndepărtata Rusie, să pui nume
românești copiilor tăi era un semn de mare iubire
de neam. Vladimir a trăit toată viața cu nostalgia
după locul său de baștină. Într-un fel, cercetând
platourile siberiene, Vladimir Negruță pășește
pe urmele compatriotului Nicolae Milescu,
spătarul savant al lui Dimitrie Cantemir, trimis
de Petru I în prima expediție rusească în China.
„Aceste locuri ale Eniseiului, – scria din Siberia
Milescu Spătarul, – sunt de altfel minunate
foarte. Îmi amintesc Țara Moldovei, și râul
Enisei e asemănător cu Dunărea. E un râu mare
cu înfățișare voioasă». E o observație făcută de
un om plecat pentru totdeauna de acasă, dar care
nu poate uita frumusețile țării sale, păstrându-le
mereu ca termen de comparație.
Noua stratigrafie a precambrianului, luată
în furci în URSS și ridicată în slăvi în SUA
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
Din iulie 1957, după absolvirea cu mențiune
a Universității leningrădene, Vlad se angajează
și pleacă într-o expediție nordică organizată
de Ministerul Geologiei. În această expediție
se va afla până în 1963. Caută zăcăminte de
aur și uraniu în Carelia, Peninsula Cola și
toată regiunea de nord-vest a URSS. În 1963,
revista „Sovetskaia gheologhia” (Geologia
sovietică) publică primul studiu științific al lui
Vladimir Negruță. Tânărul autor ia în dezbatere
proterozoicul carelian. Studiul este tradus
imediat în engleză și publicat în SUA. Sosesc
recenzii pozitive din Canada și Finlanda. Pe
timpurile de atunci, acest lucru era ieșit din
comun. În 1967, Vladimir Negruță își susține
teza de doctor (candidat) în științe geologice.
Esența lucrării consta în elaborarea unei noi
stratigrafii regionale a precambrianului. Inițial,
metodologia de cercetare și analizele practice,
aplicate de tânărul om de știință în lucrările
sale au stârnit critici vehemente din partea
majorității specialiștilor în domeniu. Dar nu
a trebuit să treacă prea mult timp ca aceiași
specialiști să laude opiniile pe care adineaori
le criticaseră. Numele lui Vladimir Negruță
devine tot mai cunoscut în lumea științifică.
Expediția din Algeria. Evaluarea
factorilor cosmici în geologie
În perioada 1968-1972, Vladimir Negruță
conduce o expediție geologică în Algeria.
Expediția din nordul Africii îi oferă savantului
geolog Vladimir Negruță o experiență unică.
Cunoașterea nemijlocită a zonei tectonice de
articulare a marginii de nord a plăcii africane și a
centurii cutate meridionale de avansare, îi oferă
o nouă perspectivă de rezolvare a problemei
privind structurarea scutului Baltic, problemă
care l-a frământat întreaga viață. Numai după
expediția din Algeria, el a înțeles în profunzime
importanța raporturilor dintre elementele de
rang variat ale structurii Pământului, dintre
procesele exo- și endogene, astfel încât să poată
evalua în mod real rolul factorilor cosmici în
geologie.
În 1982, Vladimir Negruță își susține cu
brio teza de doctor în științe geo-mineralogice.
La Institutul geologic al Centrului Științific
din Peninsula Cola al Academiei de Științe
din Rusia, el conduce Secția «Stratigrafia
Precambianului», prima și unică în lume.
2017 37
 Personalităti bucovinene
«Suntem primii în cercetarea celei mai vechi și
mai întinse perioade de existență a Pământului.
Din cele 4 miliarde 820 milioane de ani de
existență a Pământului, circa 4 miliarde aparțin
perioadei precambriene», - spunea savantul
geolog în interviul acordat săptămânalului
„Concordia” al românilor din Ucraina. „Am
înțeles că sunteți fascinat de lumea ideilor noi,
moderne. Sper că în viitor ele vor dobândi
recunoașterea mondială. Vă rog să le expuneți
pe scurt.” La această întrebare, pe care i-am,
formulat-o în 1997, ilustrul meu consătean
mi-a răspuns: „Preocupările mele științifice
sunt orientate spre studierea perioadei
precambriene. Fac o sinteză a științelor
geologice, chimice, biologice, astronomice
și astrofizice. Cercetările mele de mai mulți
ani m-au condus la concluzia că toată istoria
geologică a Terrei noastre e împărțită în cinci
megacicluri egale. Dezvoltarea are loc sub
formă de spirală, repetându-se mereu la un
nivel superior. Totodată, funcționează constant
principiul dezvoltării de la simplu la compus,
de la inferior la superior. În fiecare megaciclu
are loc o mărire (dilatare) a Pământului (care
e cea mai favorabilă perioadă a sa), după care
urmează o contractare, apoi totul se repetă.
Aceste procese se «înregistrează» în scoarța
terestră, și noi acum o putem «citi». Durata
unui megaciclu este egală cu timpul unei rotații
depline a galacticii, constituind ceva mai mult
de un miliard de ani. Consultând înregistrările
imprimate pe «pelicula» scoarței terestre,
astronomii pot să-și verifice ipotezele privind
istoria Universului. Putem da și pronosticuri,
desigur, în limitele a milioane de ani.”
Calendarul geocronologic. Programul
cuplului Negruță nu e o utopie.
Un mare teoretician al geologiei, A.
Kulincovici, om de știință din Kiev, adept al
unei abordării neconvenționale a fenomenului
formării planetei noastre, coleg de breaslă
și prieten bun de familie cu soții Negruță,
face o teorie a „cuplului Negruță”, dându-i o
conotație cosmică: «În zborul său, Pământul
străpunge centura de radiație. Se «scaldă»
în această zonă, ba intrând, ba ieșind din
ea. Astea sunt perioadele Precambrianului.
Mișcările Sistemului Solar, perpendiculare
pe planul galactic, sunt strict periodice.
38 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Or, această pendulă galactică e cel mai
minunat cronometru. Bazele calendarului
geocronologic au fost puse, „programul
cuplului Negruță» nu e o utopie!”
Spre finele anului 2000, moare Tamara,
soția lui Vlad. Moartea soției, pe care a
iubit-o foarte mult și care i-a fost deopotrivă
colegă și discipol, e un șoc pentru el. Viața
aproape că își pierde sensul. Rămân doar
amintirile și geologia, iar ele toate se asociază
cu Tamara. În 2002, academicianul publică
o carte de memorii, Calea iubirii. Povestire
autobiografică, semnată de cei doi soți. E un
roman al dragostei pentru familie și profesie.”
Două iubiri: Bucovina și Carelia,
regiuni cu o soartă similară
Din ce în ce mai bolnav de inimă, profesorul
continuă să-și îndeplinească îndatoririle de
serviciu până la ultima suflare, să organizeze
conferințe internaționale consacrate studiului
perioadei precambriene a Pământului. La 2
februarie 2011, Vladimir Negruță trece în lumea
celor drepți. E înmormântat la cimitirul Sf.
Serafim de Sarov („Serafimovscoe kladbișce”)
din St. Petersburg, alături de neprețuita sa soție,
Tamara, născută în acest oraș.
În încheierea interviului solicitat cu
paisprezece ani în urmă, l-am întrebat despre
planurile de viitor. Mi-a răspuns: „În viitor,
visez să scriu o carte cu caracter filozofic,
pe care s-o numesc Omenirea privită de
un geolog.” Din păcate, această carte n-a
mai văzut lumina tiparului. Dar cum toată
viața și munca celui care ar fi putut să-i fie
autor au fost dedicate studiului geologiei
din perspectiva istoriei umanității, opera
științifică pe care el ne-a lăsat-o ca moștenire
ne oferă o perspectivă de lectură, deopotrivă
geologică și metafizică, extraordinară și un
răspuns convingător la întrebarea filozofică pe
care adolescentul Vlad Negruță și-o punea în
tinerețe, alegând geologia ca o cale de urmat
în viață și schimbând primăverile Bucovinei
sale dragi cu iernile viforoase ale îndepărtatei
Carelii (ambele parcelate de sovietici), unde
rocile precambriene stau amestecate cu
osemintele atâtor basarabeni și bucovineni,
mânați spre acele locuri nu de elanul visului
romantic, ci de biciul letal al deportărilor
staliniste.
2017
 Periodice bucovinene

Vasile I. SCHIPOR

„Analele Bucovinei”,
periodic științific semestrial
al Institutului „Bucovina”
al Academiei Române
Societatea pentru Cultura acestea, se adoptă hotărârea de a se tipări o
și Literatura Română în Bucovina, publicaţie proprie, „Analele Bucovinei”, care,
ctitor al Centrului de Studii „Bucovina” prin structură, să abordeze domeniile vizate prin
proiectul Enciclopediei generale a Bucovinei,

Î n urma unor demersuri stăruitoare, la 6

septembrie 1992, la Rădăuţi, în adunarea
solemnă a Societăţii pentru Cultură se înfiinţea-
ză Centrul de Studii „Bucovina”. Personalităţi
ale vieţii cultural-ştiinţifice româneşti prezen-
te la acest eveniment, acad. Vladimir Trebici,
acad. Radu Grigorovici, acad. Cristofor I. Si-
mionescu, prof. dr. ing. Emanuel Diaconescu,
m.c. al Academiei Române, Alexandrina Cer-
nov, m.o. al Academiei Române, prof. univ. dr.
Mihai Iacobescu, Gavril Irimescu, Emil Satco,
Nicolae Cârlan, Mihai Patraş, Daniel Catargiu,
prefectul judeţului Suceava, Constantin So-
froni, preşedintele Consiliului Judeţean Sucea-
va, evidenţiază, potrivit Procesului-verbal de
constituire, importanţa momentului şi rosturile
instituţiei care se ctitoreşte, nutrind convingerea
că „ceea ce se dezvoltă în mod organic are viaţă
lungă”. Rostul instituţiei, aşezate sub patrona-
jul Academiei Române, este „de a umple un gol
foarte mare, de o generaţie şi ceva” în istorio-
grafia contemporană, „să adune toate forţele din
zonă, să determine un dialog cu istoricii de la
Cernăuţi şi Augsburg”, să promoveze valorile
culturii şi civilizaţiei de aici, respectând adevă-
rul prin cercetări fundamentale, concepute într-
o viziune nouă, modernă.
Încă din anul înfiinţării sale, Centrul de
Studii „Bucovina” preia proiectul Enciclopediei
generale a Bucovinei, elaborat în 1990 şi
propus public, la Suceava, în 23 martie 1991,
de către academicianul Vladimir Trebici. Timp
de aproape doi ani (1992–1993), eforturile
Centrului de Studii „Bucovina”, subîncadrat,
nu dau rezultate în această direcţie. În condiţiile
publicând, cu prioritate, lucrări cu caracter
monografic, la nivelul exigenţelor publicisticii
ştiinţifice academice contemporane şi fără a
neglija orizontul de aşteptare al utilizatorilor din
Bucovina şi originari de aici, provincie privită
programatic în întregul ei istoric.
„Analele Bucovinei” apar în 1994 sub egida
Editurii Academiei Române şi se tipăresc la
Bucureşti. Sub aceeaşi egidă periodicul apare
şi astăzi. De format 17 x 24 cm, publicația are
o apariţie semestrială şi un număr variabil de
pagini. Primul tom are 234 p., începând din
anul 2000 periodicul apare, în general, cu peste
300 de pagini. În 2006, 2007 şi 2008, câteva
numere apar cu peste 400 de pagini, iar din
2009 numărul de pagini i se limează strict la
350 pentru fiecare tom.
„O alternativă românească
autorizată în dialogul privind
istoria şi cultura Bucovinei”
În colegiul de redacţie al celui dintâi
număr se află: acad. Radu Grigorovici, acad.
Ştefan Ştefănescu, acad. Vladimir Trebici,
acad. Gheorghe Platon, Liviu Ionesi, m.c. al
Academiei Române, Radu Economu, Marian
Olaru. Redactor-şef: Dimitrie Vatamaniuc.
Secretar de redacţie: Vasile Schipor. Colegiul
de redacţie de astăzi: acad. Ştefan Ştefănescu,
Dorin Ieşan, m.o. al Academiei Române, Mihai
Iacobescu, Ştefan Purici, Ortfried Kotzian,
Mihai-Ştefan Ceauşu, Marian Olaru. Redactor-
şef: D. Vatamaniuc, m.o. al Academiei Române.
Secretar de redacţie: Vasile I. Schipor.

Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55), 2017 39

 Periodice bucovinene
Articolul-program este semnat de acad.
Gheorghe Platon şi se intitulează Argument
(anul I, nr. 1, ianuarie–iunie 1994, p. 5–6). Ca
document al epocii care l-a produs şi al unei
generaţii însufleţite de „mari idei”, acesta
surprinde, din perspectiva integratoare a istoriei
naţionale, importanţa proiectului patronat de
Academia Română. Continuând „prestigioasele
publicaţii care au precedat-o”, „Analele
Bucovinei” îşi propun să fie „un instrument
pentru împlinirea nobilelor obiective ale
promovării şi răspândirii culturii naţionale; să
reprezinte o alternativă românească autorizată
în dialogul, de mult deschis, privind istoria
şi cultura Bucovinei”, străduindu-se să dea
expresie „sufletului românesc dintotdeauna” şi
ridicând „conştiinţele noastre, ale tuturora, la
nivelul unor mari idei”.
Cu modificări în colegiul de redacţie şi
îmbunătăţiri de structură, „Analele Bucovinei”
se ocupă de problemele Bucovinei istorice sub
toate aspectele: viaţă politică, literară, culturală
şi artistică, istorie, demografie, toponimie,
onomastică, statistică, etnografie şi folclor,
ştiinţe naturale. Prin caracterul enciclopedic
şi prin aria de cercetare, „Analele Bucovinei”
ocupă un loc singular atât între publicaţiile
periodice ale Academiei Române cât şi în rândul
publicaţiilor ştiinţifice din Bucovina şi străine,
ce apar astăzi.
Editorialiști, secțiuni, tematici.
Colecţia „Enciclopedia Bucovinei
în studii şi monografii”
De-a lungul celor douăzeci și trei de ani de
apariţie neîntreruptă, editorialele sunt semnate
aici de mari personalităţi ale vieţii ştiinţifice
din România: academicienii Radu Grigorovici,
Gheorghe Platon, Vladimir Trebici, Ştefan
Ştefănescu, Gheorghe Mihailă, Valeriu D.
Cotea, Răzvan Theodorescu, Ioan-Iovitz
Popescu, D. Vatamaniuc (Bucureşti), Ioan-
Aurel Pop (Cluj-Napoca), Miha; personalităţi
ale vieţii ştiinţifice de peste hotare: dr. Ortfried
Kotzian (München, Augsburg); personalităţi
ale vieţii ştiinţifice din România: Mihai-Ștefan
Ceaușu (Iași) și din Bucovina: prof. univ. dr.
Mihai Iacobescu (Suceava); cercetători ai
Institutului „Bucovina”: Marian Olaru, Ştefan
Purici, Vasile I. Schipor.
40 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Secţiunile sale propriu-zise sunt: Editorial;
Evocări; Viaţa politică, culturală, literară şi ar-
tistică; Istorie, demografie, toponimie, onomas-
tică, statistică; Folclor. Etnografie. Arhitectură;
Ştiinţelor naturii; Opinii; Documentar; Cărţi.
Reviste; Cronică; Aniversări; In memoriam. În
cadrul acestora, periodicul publică studii, arti-
cole, documentare, cronici şi recenzii pe o te-
matică diversă: scriitori, filosofi, compozitori,
profesori, ierarhi, învăţători, oameni politici,
instituţii, ideologie literară, literatură, muzică,
învăţământ, biserică, presă, procese social-poli-
tice etc., semnate de autori din generaţii diferi-
te şi afirmaţi în domenii urmărite programatic.
Unele dintre eboşele publicate, mai întâi aici,
formează substanţa unor studii şi monogra-
fii ample ce se publică, după 1996, în Colecţia
„Enciclopedia Bucovinei în studii şi monogra-
fii”, în cadrul căreia s-au tipărit până acum 44
de lucrări.
Ediții omagiale și jubiliare
Câteva numere din „Analele Bucovinei”
sunt omagiale, închinate unor personalităţi ale
istoriei şi culturii noastre: Gheorghe Løvendal
(IV, 2, 1997), Ciprian Porumbescu (X, 1,
2003), Ştefan cel Mare (XI, 1, 2004). Un număr
special, IV, 3, 1997, publică în limbile română,
germană şi ucraineană documentele conferinţei
ştiinţifice internaţionale din 1996, fără să
respecte structura adoptată în 1994. Tomul
XVII, nr. 1 (34), [ianuarie–decembrie] 2010,
356 p., este, de asemenea, un număr  special,
reunind documentele Conferinţei ştiinţifice
internaţionale „Identitate şi multiculturalitate
în Bucovina istorică. Convergenţe culturale”,
Rădăuţi, 1–3 octombrie 2009. Tomul XVIII,
nr. 1 (36), [ianuarie–iunie] 2011, este un tom
omagial, închinat academicianului Radu
Grigorovici (1911–2008), director fondator al
Institutului „Bucovina”, la centenarul naşterii
sale, iar tomul XXII, 2 (45), 2015, este unul
aniversar, închinat lui D. Vatamaniuc, m.o. al
Academiei Române, la împlinirea a 95 de ani
de la naşterea sa. Tomurile XXIII, nr. 1 (46),
[ianuarie–iunie] și XXVIII, nr. 2 (47), [iulie–
decembrie] 2016 sunt aniversare, consacrate
împlinirii a 150 de ani de la înființarea
Societății Literare Române (1 aprilie 1866),
devenită Societatea Academică Română (1
2017
 Periodice bucovinene
august 1867), apărând amândouă sub deviza
Academia Română – 150 de ani în serviciul
națiunii. Amândouă tomurile din 2017, XXIV,
nr. 1 (48), [ianuarie–iunie] și XXIV, nr. 2
(49), [iulie–decembrie], sunt, de asemenea,
aniversare, marcând împlinirea a 25 de ani de
viață academică la Rădăuți.
În 2002 şi 2012, la împlinirea a zece ani,
respectiv, a douăzeci de ani de la înfiinţarea
instituţiei, „Analele Bucovinei” apar cu
un număr special, retrospectiv, oferind
utilizatorului interesat de cercetarea problemelor
Bucovinei un instrument de lucru folositor.
Sumarul acestora cuprinde un Editorial (D.
Vatamaniuc, Centrul de Studii „Bucovina”
la un deceniu de activitate; D. Vatamaniuc,
Institutul ,,Bucovina” al Academiei Române
la 20 de ani de activitate şi periodicul său
,,Analele Bucovinei”); Nota redacţiei; Argument
(retipărirea articolului-program din tomul I, nr.
1, 1994); Editoriale 1994–2002; Editoriale
2003–2012; Opinii 1994–2002; Opinii 2003–
2012; Bibliografia tematică a revistei ,,Analele
Bucovinei” pe anii 1994–2002; Bibliografia
tematică a revistei ,,Analele Bucovinei” pe
anii 2003–2012; Sumare 1994–2002; Sumare
2003–2012; Numere speciale; Lista ilustraţiilor
apărute pe prima copertă a fiecărui număr;
Indice de autori.
Statistici și aprecieri
De-a lungul celor douăzeci și trei de ani
de activitate neîntreruptă, în paginile celor 49
de tomuri ale periodicului, dintre care 47 sunt
tipărite până la această dată, alături de ctitori
şi îndrumători – academicieni şi profesori
universitari din ţară, publică cercetători,
profesori, învăţători, preoţi, muzeografi,
arhivişti, din multe localităţi ale Bucovinei şi
din ţară, de la Cernăuţi şi din Basarabia, din
Occident.
Prin oferta sa, periodicul „Analele
Bucovinei” se adresează nu doar specialiștilor,
ci și unui public mai larg, interesat încă de
istorie, furnizându-i elemente (date, informaţii,
modele de interpretare) necesare în construirea
propriei strategii de cunoaştere, precum şi
repere în deprinderea ştiinţei de a înţelege
prezentul şi de a-şi construi viitorul. Într-o
perioada anevoioasă, de schimbare a paradigmei
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
culturale şi de recesiune a resurselor, elaborate
și pregătite pentru tipar într-un orăşel modest,
departe de marile biblioteci şi arhive, „Analele
Bucovinei”, prin fiecare din tomurile sale ce
apar an de an cu regularitate, oferă, în primul
rând bucovinenilor risipiţi astăzi în mai multe
ţări şi pe mai multe continente, un exemplu
de valorificare şi promovare a valorilor de
patrimoniu naţional-european, susţinut printr-o
tenacitate elegantă şi o distinsă modestie
(Adrian Cioroianu, 2002).
Fiind o publicaţie cu caracter strict ştiinţific,
„Analele Bucovinei” nu participă la polemicile
cu caracter politic şi de altă natură, încercând să
se menţină pe linia adoptată încă de la înfiinţare,
dar promovând, cu toate acestea, spiritul critic,
în tradiţia de prestigiu a presei academice
şi a culturii din România, cu discernământ,
moderaţie şi în mod constructiv, urmărind
exclusiv promovarea valorilor de patrimoniu
naţional şi european ale Bucovinei istorice
şi emanciparea discursului istoriografic al
periodicului.
În peisajul publicisticii ştiinţifice din Româ-
nia şi de peste hotare, „Analele Bucovinei” au o
prezenţă tot mai vizibilă, bucurându-se de o pri-
mire bună, exprimată, între alţii, de Alexandru
Zub (2002, 2005), Ştefan Ştefănescu (2006),
Mihai-Ştefan Ceauşu (2009), Alexandrina Cer-
nov (2014), Ion Popescu-Sireteanu (2016). În
comunitatea cultural-științifică din Bucovina,
periodicul este răsplătit cu Premiul pentru peri-
odice științifice acordat de Fundația Culturală a
Bucovinei (2005, 2014).
La împlinirea a douăzeci și trei de ani de
apariție neîntreruptă în comunitatea ştiinţifică
din Bucovina, moment favorabil pentru un nou
bilanţ de parcurs, redacţia periodicului „Analele
Bucovinei” priveşte cu încredere spre viitor,
fascinată de mirajul orizonturilor științifice
mai largi şi ale idealurilor înalte, încercând să-
şi fructifice cu înțelepciune experienţa şi să-şi
apropie capabilităţile de exigenţele competiţiei
naţionale şi internaţionale în cercetarea
științifică sistematică privind destinul acestei
străvechi provincii din spațiul romanității est-
europene.
2017 41
 Reviste cernăutene

Alis NICULICĂ

„Junimea literară”,
revista scriitorilor din Bucovina interbelică (III)

Darul lui Vlahuță, și istoria sa citirii în plen a scrisorii primite de la Vlahuţă

Î
„mulţi din membrii comitetului aveau lacrimi
n paginile revistei se regăsesc numeroase
în ochi, atât de înălţător era momentul”. Tabloul
relatări despre manifestările diverse cu ca-
a ajuns în colecţia de artă a Societăţii pentru
racter cultural, care se petrec în Bucovina sau
Cultură şi acolo a rămas până în nefericitul
în restul spaţiului românesc. Legăturile de suflet
an 1944. În faţa şuvoiului trupelor sovietice
stabilite între românii aflaţi sub stăpânire stră-
care se revărsau peste pământul românesc, o
ină şi cei din România liberă sunt demonstrate
parte a românilor bucovineni a ales refugiul.
de numeroase gesturi şi acţiuni comune. Unul
Au salvat ce se mai putea salva în căruţe, pe
dintre cele mai emoţionante dintre acestea s-a
cai sau în ultimele garnituri de tren românesc
petrecut la începutul anului 1912. Aflând din
ce părăseau Cernăuţii şi Bucovina. Puţin a fost
revista „Flacăra” de intenţia poetului Al. Vla-
adus în ţară dintre comorile de spirit românesc
huţă de a-şi vinde colecţia de tablouri semnate
ce împodobeau Bucovina. Printre aceste
Nicolae Grigorescu, se ia decizia în cadrul So-
nestemate, se afla şi Păstoriţa lui Grigorescu.
cietăţii pentru cultură de a achiziţiona unul sau
Era ascunsă printre lucrurile personale ale lui
două tablouri. Sextil Puşcariu i-a scris lui Vla-
Leca Morariu. A ajuns la Râmnicu Vâlcea şi a
huţă în numele Societăţii, iar răspunsul primit
rămas acolo până la moartea acestui eminent
de la Vlahuţă a fost publicat în numerele 2 şi 3,
om de cultură bucovinean. Şi de acolo, prin
februarie şi martie 1912 ale „Junimei Literare”:
soţia sa, doamna Octavia Morariu, s-a reîntors
„Iubite Domnule Puşcariu,
în Bucovina şi astăzi este una din comorile
Cel mai însemnat dintre tablourile notate în
Muzeului Bucovinei din Suceava, ca parte a
scrisoarea D-tale e „Păstoriţa” reprodusă pe pag.
donaţiei „Leca Morariu”.
208 din monografia „Grigorescu”. E un dar, pe care
mi l-a făcut Pictorul şi nu poate fi vorba de vânzare. Revista, după zece ani.
Dacă Societatea pentru lit. şi cult. Rom. îşi Un bilanț de George Tofan
are casa ei, în care să poată primi şi păstra cu Redactorii revistei vor realiza, periodic, la
cinste această podoabă a geniului românesc – împlinirea unui număr rotund de ani, rapoarte
vino ş-o ia. despre stadiul în care se află publicaţia, raportat
O dăruiesc fraţilor mei din Bucovina c-o la ceea ce s-a stabilit în 1904 şi ţelurile viitoare.
dragoste şi c-o bucurie de care arare-ori viaţa În editorialul După zece ani1, George Tofan
unui om se învredniceşte.
realizează un bilanţ obiectiv al revistei:
–S-o stăpâniţi sănătoşi! Sufletele noastre
„Am căutat să restabilim legătura culturală cu
se vor întâlni adesea, în tăcere de taină mare,
celelalte părţi ale neamului nostru, deşteptând
pe frumuseţea asta de plaiu, în mijlocul căruia
în cetitorii noştri din Bucovina dragostea şi
Păstoriţa ce toarce, îndoit simbol al aşezării
interesul pentru tot ce-i românesc, literatură,
noastre, pare o zână a pământului românesc.
ştiinţă, muncă culturală şi, cine cunoaşte
Şi astfel încă o dată se adevereşte vorba din
împrejurările de la noi, va şti că aceasta nu era
bătrâni, că „dar din dar se face raiu”.
lucru uşor, trezind în Românii din celelalte ţări
O frăţească strângere de mână şi s-auzim de bine. interesul pentru o frântură a neamului, care nu
14 Fevr. 1912 Al. Vlahuţă” merită să fie dată uitării”.
Gh. Codreanu mărturiseşte că, în momentul

42 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55), 2017

 Reviste cernăutene
În acelaşi editorial este menţionată frumoasa
intenţie de a-i grupa în jurul revistei pe toţi
condeierii de seamă ai Bucovinei, de la „bărbaţi
încercaţi” (Simion Florea Marian, Vasile
Bumbac, T.V. Ştefanelli, Constantin Morariu,
Dimitrie Dan, Elena Niculiţă-Voronca, Em.
Grigorovitza, Sextil Puşcariu, Iorgu G. Toma,
Dionisie Olinescu, V. Marcu – Viena) la „tineri
începători” (Gavril Rotică, V. Huţan, Nicu
Dracinschi, Ion Grămadă ş.a.). „Şi din afară, dela
fraţii din Ardeal şi din România am primit ajutor;
amintim pe d. Nicolae Iorga, M. Sadoveanu, Ana
Conta-Kernbach, Gârleanu, Pavelescu, Farago
şi alţi mulţi literaţi tineri. […] Şi bărbaţi străini
binevoitori ai neamului nostru ca Friedwagner,
Weigand au sprijinit intenţiunile noastre”. În
anii interbelici, pe lista colaboratorilor de seamă
ai „Junimii Literare” se vor adăuga: Mircea
Streinul, Traian Chelariu, Vasile Gherasim,
Barbu Sluşanschi, George Voevidca, Dragoş
Vitencu, Nicolae Tcaciuc-Albu, Gh. Antonovici,
Ilie Grămadă, Iulian Vesper, Teofil Lianu, E.
Ar. Zaharia, Karolina Şesan (Vera Mora), G.
Nimigean, George Drumur ş.a.
„Începând un alt deceniu nu desfăşurăm
un program nou căci cel de acum zece ani e
suficient, ci ne propunem să-l urmărim cu
stăruinţă şi încredere”.
Editorialul se încheia într-o notă de optimism:
„Alăturând la entusiasmul de acu 10 ani, ce
n-a scăzut, esperienţa anilor, noi, încredinţaţi
că pornirea noastră de acu zece ani, a fost o
necesitate culturală, şi că e şi azi, intrăm într-un
deceniu nou, cu gândul la împlinirea datoriei”.
Anul 1914 avea însă a fi primul şi singurul din
mult aşteptatul „deceniu nou”. Debutul primului
război mondial avea să afecteze grav şi Bucovina.
„Junimea literară” avea să ia o pauză pentru
mulţi, foarte mulţi ani.
Norii războiului deasupra „Junimii literare”
Norii ameninţători ai războiului se ridicau pe
cerul Europei. „Junimea literară” publica, pentru
prima dată, sub semnătura lui Traian Brăileanu,
în anul X, nr. 1 şi 2, ianuarie-faur 1913, p. 17-20,
o Cronică politică, intitulată: Românii şi criza
europeană. Întrebarea pe care şi-o punea acest
ilustru sociolog al Bucovinei şi al României în
articolul menţionat era „dacă răsboiul general se
mai poate evita sau ba”. În analiza sa extrem de
lucidă, Brăileanu remarca rolul micii Românii,
în orice posibil conflict: „România este singurul
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
stat european care, după lichidarea Turciei şi
după fixarea noilor limite a statelor balcanice,
este nevoit a face politică de expansiune”, intrând
astfel, inevitabil într-un conflict cu interesele
Triplei Alianţei dar şi ale Triplei Înţelegeri. Dacă
Brăileanu, cu aproape un an şi jumătate înaintea
declanşării primei conflagraţii mondiale, nu
avea nici o îndoială că un conflict militar major
stă să izbucnească, nici în ceea ce priveşte soarta
României nu avea nici un dubiu: „Am ajuns deci
la punctul mort în politica României, la punctul
care nu se permite a-i da libertatea de-a hotărî
asupra păcii sau a răsboiului, fără a-şi primejdui
existenţa şi nu ne permite a îngădui posibilitatea
unei alianţe de ofensivă a României cu un
stat vecin”. Evenimentele ulterioare aveau să
demonstreze justeţea gândirii sale.
În anul 1914 apar numai 3 numere ale revistei:
unul dublu (nr. 4-5, aprilie şi mai) şi două triple
(1-3, ianuarie, februarie şi martie şi 6, 7 şi 8,
iunie, iulie şi august). În numărul triplu, George
Tofan publică în primele pagini necrologul
pentru Archiducele Francisc Ferdinand şi ducesa
Sofia de Hohenberg, asasinaţi la Sarajevo.
Tipărirea revistei este suprimată în perioada
războiului. Colaboratorii ei se împrăştie.
Primul număr al „Junimii Literare” interbelice
apărea în 1923 şi era triplu (ianuarie-martie)
şi purta subtitlul „Revistă de literatură, artă,
ştiinţă”. Momentele de cumpănă ale războiului
vor fi rememorate de I. Nistor în editorialul
său, După 9 ani de zile, publicat târziu, mult
după terminarea războiului. „Cei mai în vârstă
rămaseră acasă ca să mângâie şi să scutească
populaţiunea ce căzuse pradă ocupaţiunilor
duşmane. Alţii erau siliţi să lupte, sub steag
străin, pentru izbânda asupritorilor de ieri.
Un grup destul de considerabil de trădători
se strecură peste frontiera bine păzită în ţară,
pentru ca să lupte acolo cu pana şi cu spada,
alături de fraţii liberi, pentru desrobirea şi
întregirea neamului, încătuşat de obezile austro-
maghiare şi ruseşti. Unii dintre ei îi ajutară pe
Basarabeni la emanciparea lor naţională, iar alţi
tălmăciau crezul românesc celor desnădăjduiţi
şi ajunşi în prinsoarea muscălească. […] Şi
când s-a împlinit scriptura, eram adunaţi cu
toţii la Cernăuţi, pentru a vota Unirea, cea mult
aşteptată şi dorită de tot sufletul românesc”.
Notâ
1. „Junimea Literară”, an IX, nr. 1-3, ianuarie, februarie şi
martie 1914, p. 3-7.
2017 43
 File de dicţionar
Bucovineni în universităţi
din Canada, China, Rusia şi
America de Sud
ANDERMANN, Frede-
rick, 26.09.1930, Cernăuţi.
După prima invazie sovietică
în Bucovina (1940), familia sa
se refugiază la Bucureşti, de
unde trece în Elveţia, pentru
a ajunge la Paris. În anul
1950 a emigrat în Canada,
stabilindu-se la Montreal. Absolvent al Facultăţii
de Medicină din Montreal (1957). Profesor de
neurologie şi neurochirurgie la Universitatea
McGill (Montreal, Canada). Specialist în
epilepsie. Preşedinte al Societăţii Canadiene
de Neurologie. Decorat cu Ordinul Canadei
(2006). Autor sau coautor a numeroase studii de
neurologie tipărite în reviste şi lucrări colective
de prestigiu din lumea occidentală. Publicaţii:
Migraine and Epilepsy, Boston/Londra/
Durban, 1987 (coautor); Chronic Encephalitis
and Epilepsy, Boston/Londra/Oxford, 1991
(coautor); Falls in Epileptic and Non-epileptic
Seizures During Childhood, Londra/Paris/
Roma/Sydney, 1997 (coautor); Epilepsy and
other Neurological Disorders in Coeliac Disease,
Londra/Paris/Roma/Sidney (colectiv); Epilepsy
and Movement Disorders, Cambridge/New
York/Port Melbourne, 2002 (colectiv); The
effective and ethical use of voluntary induction
of psychogenic drop attacks in a patient with
idiopathic generalised epilepsy, 2010 (coautor);
A life in epilepsy, 2010 (coautor); Clinical and
imaging heterogeneity of polymicrogyria a study
of 328 patients, 2010; Dravet
Syndrome, 2011 (coautor).
BLUM, Klara (Zhu
Bailan), 27.11.1904, Cernăuţi
– 3.04.1971, Guangzhou,
China. Până la începerea
primului război mondial se
44 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Mircea IRIMESCU
bucură de o copilărie îndestulată în localitatea
natală. Se stabileşte împreună cu mama sa în
Viena (1914), unde urmează cursurile secundare
şi începe studii de psihologie la universitatea din
capitala habsburgică. Ziaristă la Arbeiterzeitung
(oficios al PSD-ului austriac). Poetă evreică
şi activistă sionistă şi comunistă. O parte din
perioada interbelică o petrece la Moscova (din
1934), unde o vreme este angajată la serviciul
de propagandă al armatei sovietice, apoi este
profesoară de germană şi franceză şi jurnalistă.
După al doilea război mondial se stabileşte
în China (1947). Profesoară de germană la
Universitatea din Nanjing (1952-1957), apoi la
un colegiu universitar din Guangzhou (1957-
1971). Scriitoare de limba germană. Membră
a Asociaţiei Scriitorilor din Moscova, apoi a
organizaţiei similare din China. Publicaţii: Die
Antwort, Moscova, 1939; Wir entscheiden alles,
Moscova, 1941; Donauballaden, Moscova, 1944;
Schlachtfeld und Erdball, Moscova, 1944; Der
Hierte und die Weberin, Rudolstadt, 1951; Das
Lied von HongKong, Rudolstadt, 1959; Der weite
Weg, Berlin, 1960.
CERVATIUC OLARU,
Andreea, 22.09.1970, Rădăuţi.
Fiica Luciei Olaru Nenati.
Studii liceale la Botoşani
(bacalaureatul în 1989) şi
universitare la Facultatea
de Filologie a Universităţii
„Al. I. Cuza” din Iaşi (licenţa
în 1994). Doctorat în filologie (Iaşi, 2006) şi
pedagogie (Calgary, Canada, 2007). Cadru
didactic la Univeritatea „Al. I. Cuza” (1994-
1998). Din 1999 se stabileşte în Canada.
Cercetător şi cadru didactic universitar la
Calgary. Conferenţiar la Britisch Columbia
Academy (din 2015). Traducătoare (J. Cadalso,
2017
 File de dicţionar
Scrisori marocane, Iaşi, 1996). Publicaţii: Don
Quijote – punte între mituri. Mituri antice şi
medievale în iscusitul Hidalgo Don Quijote de
la Mancha, Bucureşti, 2006; Successful Second
Language Vocabulary Acquisition, Saarbrücken,
2009.
CHERAN (KRECZ),
Larisa Emilia, 20.05.1962,
Suceava – 29.04.2015.
Absolventă a Liceului „Ştefan
cel Mare” din Suceava (1981).
Studii superioare la Facultatea
de Electronică a Institutului
Politehnic Bucureşti. Doctorat
în ştiinţe tehnice. Cadru didactic la facultatea
pe care a absolvit-o şi cercetător la Institutul de
Microtehnologie al Academiei Române. Cadru
didactic şi cercetător la Universitatea Toronto
(Canada). Specialistă în biologie moleculară.
Inventatoare. Autoare a unor valoroase lucrări
de specialitate. Publicaţii: Sensor Technology
in Neuroscience, 2012 (coautor); Advanced
Synthetic Materials in Detection Science,
Cambridge, 2014 (colectiv).
GABE, Samuel Milo, 16.08.1886, Cernăuţi
– 1963, Caracas, Venezuela. Urmează
cursurile primare şi secundare în localitatea
natală. Absolvent al Facultăţii de Filozofie a
Universităţii din Cernăuţi (1910). Doctorat
în filozofie la Universitatea din Viena (1912).
Membru al Societăţii Hasmonea. Profesor
la Gimnaziul Superior de Stat I din capitala
Bucovinei (1910-1920). Profesor de limbi clasice
în învăţământul secundar la Viena (Chajesreal
Gymnasium, 1928-1939) . În 1940 emigrează
în Venezuela. Profesor universitar de latină şi
greacă la Facultatea de filozofie a Universităţii
Centrale din Caracas (din 1949). Director al
Institutului de Filologie Clasică din capitala
Venezuelei. Activist în diferite organizaţii
evreieşti. Publicaţii: Over Greco-Roman metri
and Aristophanes.
GĂINĂ, Ovidiu (Popescu M. Stan),
24.04.1918, Solca - 2003. Studii secundare
la Liceul „E. Hurmuzachi” din Rădăuţi şi
la Liceul „Dragoş Vodă” din Câmpulung
Moldovenesc. Studii superioare la Facultatea
de Litere şi Filozofie din Cernăuţi, Rostok şi
Madrid (nefinalizate). Membru al Mişcării
Legionare. Refugiat în Germania (1941, internat
în lagărele de la Rostock şi Buchenwald).
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
Paraşutat în România, desfăşoară în Bucovina
activităţi anticomuniste şi antisovietice (1945).
În 1946, reuşeşte să ajungă, clandestin, în
Italia, apoi în Spania. Ulterior, emigrează în
Argentina. Profesor universitar la Buenos Aries
(disciplinele psihologie socială şi industrială,
1956-1980) şi La Plata (din 1968). Fondator şi
redactor al revistelor Psicologia Aplicada (1959-
1973) şi Scrisori legionare (din 1980). Publicaţii:
El Hambre de Dios: De Pascal a Saint-Exupéry,
Buenos Airies, 1955; Introducción a la filosofia
de la historia, Buenos Aries, 1961; La formación
y la evolución de un grupo de trabajo, 1964;
Auge y ocaso de la Aristocracia (un enfoque
psihologico de la elite en busca del poder),
Madrid, 1974; Autopsia de la democracia,
Buenos Airies, 1984; La obsesión por el cambio
y la revolución permanente, 1988; Cultura y
libertad, 1990; Psicologia de la politica, 1991;
Democratizacion de la Cultura, 1992; Voluntad
divina y democracia, 1993; Teoria de la historie:
e Isaias, o el más antiguo filósofo de la historia,
1995; Legionarismul între paideia şi politică; Los
grandes del enemigos Equilibrio interior, 2000;
Crâmpeie din sbuciumul exilului, Buenos Airies,
2001; Paideia şi politica, Buenos Airies, 2001;
Lupta împotriva sovietelor în munţii Bucovinei,
Buenos Airies, 2002.
HEYMANN, Ezra, 1928,
Cernăuţi – 22.09.2014,
Barcelona. Studii superioare
de filozofie la Universitatea din
Bucureşti (1946), apoi la Viena
şi Heidelberg. Doctorat în
filozofie. În anul 1953 emigrează
în Uruguay. Profesor la Universitatea din
Montevideo. Din 1974 se stabileşte în Venezuela,
unde activează ca profesor la Universitatea
„Simon Bolivar” şi la Universitatea Centrală din
Caracas. Publicaţii: Decantaciones kantianas:
trece estudios criticos y una revisión de conjunto,
Caracas, 1999.
MAHREBIŢCHI, Roman, 3.10.1919,
Berhomet pe Ceremuş, jud. Storojineţ - ?.
Urmează cursurile secundare în capitala
Bucovinei. Studii juridice superioare la Cernăuţi
şi la Praga (licenţa în 1945). Cursuri de muzică
la Cernăuţi şi München. Din 1949 se stabileşte
în Canada, unde face studii de germanistică
(licenţa în 1961, Montreal). Doctorat în filozofie
(1977). Profesor la Universitatea din Halifax.
2017 45
 Remember
MOROŞAN (ROTARU),
Călin Dan, 1968, Rădăuţi.
Urmează cursurile primare
în localitatea natală (1974-
1982). Absolvent al Liceului „E.
Hurmuzachi” (1982). Licenţiat în
fizică la Universitatea Bucureşti
(1992). Studii postuniversitare la Facultatea de
Informatică a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi
(2001). Doctorat în ingineria calculatoarelor
(2009). Cadru didactic universitar şi cercetător
în Canada. Pasionat de muzică. Publicaţii: New
communication properties of Knödel graphs, 2003
(teza de masterat, Universitatea Concordia);
Studies of Interconnection Networks with
Applications in Broadcasting, Montreal, 2009 (teza
de doctorat).
NACHMAN, Manfred, 27.06.1923,
Cernăuţi – 23.07.2009, Toronto, Canada.
Absolvent al Liceului „A. Pumnul” din Cernăuţi
(1940). Licenţiat în matematică (1946) şi
fizică (1948) la Universitatea Bucureşti. Cadru
didactic la catedra de matematici speciale
aplicate la Institutul Politehnic Bucureşti
(1946-1949), apoi la Institutul de Construcţii
din Bucureşti. Profesor de fizică la Şcoala
Politehnică din Montreal. Publicaţii: Introducere
în teoria câmpului electromagnetic, Bucureşti,
1955; Électromagnétisme II: problèmes résolus,
Montreal, 1980; Sheath-wave related resonances
in the frequency response of a cylindrical monopoe
in a plasma, Montreal, 1986; Polarisation des
ondes électromagnétiques, Montreal, 1989;
Étude de l’effet du champ magnétique sur les
modes d’une cavité cylindrique avec ferrite, 1992
(coautor).
NANDRIŞ, Grigore,
31.01.1895, Mahala, districtul
Cernăuţi – 29.03.1968, Londra
(înmormântat la Rădăuţi). Studii
primare în localitatea natală şi
secundare la Cernăuţi (1907-
1914) şi Câmpulung (Gimnaziul
Superior de Stat din Cernăuţi a fost evacuat
aici în 1914-1915). Pentru evitarea înrolării
în armata austro-ungară, trece în România şi
face războiul cu armata română. În noiembrie
1918, încă militar, participă la festivităţile
din Cernăuţi prilejuite de Unirea Bucovinei.
Studii superioare (slavistică) la Universitatea
din Bucureşti. În 1919 este profesor suplinitor
46 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
de limba germană la Liceul „Gheorghe Lazăr”
din Bucureşti. Specializări la Viena (1920),
Cracovia (1921-1923) şi Paris (1923-1925).
Doctorat la Cracovia (1922). Numit lector
de limba română al Univesităţii Jagelone din
Cracovia, nu ocupă postul, ci continuă studiile
la Paris, ca membru al Şcolii de la Fontenay
aux Roses. Profesor la Şcoala Normală din
Cernăuţi (1925). Din 1926 (prin concurs), este
numit profesor de slavistică la Universitatea din
Cernăuţi, iar după ocuparea nordului Bucovinei
(1940) este numit profesor la Universitatea din
Bucureşti (din cauza evenimentelor nu va ocupa
niciodată acest post). Între anii 1929-1940 a
fost preşedintele SCLRB. Deputat de Suceava
în Parlamentul României (din partea PNL
Gheorghe Brătianu). În 1940 pleacă, ca trimis
special al statului român, în misiune culturală
de propagandă în Anglia şi nu va mai reveni de
acolo. Din 1943 este invitat pentru conferinţe la
Şcoala de Limba Slavonă şi Studii despre Europa
Răsăriteană, în cadrul Universităţii din Londra.
Profesor de slavistică la Universitatea din
Londra (1948), în 1962 fiind declarat profesor
emerit al acestei prestigioase instituţii. Din exil,
a promovat necontenit interesele României şi
Bucovinei. A participat la organizarea sărbătorii
centenarului SCLRB (New-York, 1962).
Traducător (Mihai Choromanski, Gelozie şi
medicină, roman, traducere din limba polonă,
Bucureşti, 1935). Poliglot, cunoştea 14 limbi
străine. Publicaţii: Familia Eminovicz în Polonia,
în Junimea literară, nr.4-5/1923; Les Rapports
entre la Moldavie et l’Ukraine d’apres le folklore
ukrainien, Vălenii de Munte, 1924; Contribuţii
la morfologia verbului slav. Aspecte verbale în
Evangheliarul slav de la Putna (sec.XIII-XIV),
Codrul Cosminului, 1924, Cernăuţi, 1925;
Unitatea lingvistică a popoarelor slave, Cernăuţi,
în Codrul Cosminului, 1925-1926, Cernăuţi,
1927; Migraţiuni româneşti în Carpaţii Galiţiei
şi Moraviei, în Grai românesc, Bucureşti, 1927;
Răzeş. Despre cuvânt şi instituţie, în Revista de
filologie, Cernăuţi, 1928; Patru documente de la
Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1928; Toma Masaryk.
Omul şi opera, Cernăuţi, 1933; Contribuţii la
traducerea Evangheliilor (L. II, 14) în volumul
În memoria lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1934;
Diverse materiale închinate comemorării a 15
ani de la Unirea Bucovinei, Cernăuţi, 1935;
Păstoritul românesc în Carpaţii nordici în lumina
2017
 File de dicţionar
Atlasului Lingvistic al Poloniei Subcarpatine, în
Daco-Romania, 1936; Documente româneşti din
mănăstirile Muntelui Athos, Bucureşti, 1937;
Aurel C. Popovici (1863-1917), Cernăuţi, 1937;
Zile trăite în Bucovina, în volumul lui I. Nistor
Amintiri răzleţe din timpul Unirii, Cernăuţi,
1938; Viaţa mareşalului Iosif Pilsudski, f.a.;
Colloquial Rumanian: Grammar, exercises,
reader vocabulary, Londra, 1945 (13 ed. între
1945 şi 1969, în engl. şi fr.); Basarabia, victimă
a imperialismului European, în America,
Cleveland, nr. 43, 44, 45, 1952; Unirea Bucovinei
(28 noiembrie1918) Comemorarea Societăţii
pentru Cultură din Bucovina (1862- 1952), în
America, Cleveland, nr. 82, 1952  ; Cultura
Bucovinei. Publicaţia Candela, Montreal, 1953;
La Bucovine, în La Nation Roumaine, Paris, nr.
185, 1954; Quelques observations concernant
une polemique sur la Bucovine, Paris, 1954;
Introducere la Însemnările unui ţăran deportat
din Bucovina de D. Nimigeanu, Paris, 1958;
Limba din vechile biserici slavone, Presa Athos,
1959; Handbook of Old Church Slavonic,
Londra, 1959; Istoricul Societăţii pentru Cultură.
Centenarul 1862-1962, New York, 1962; La
culture au service de l’existence nationale. La
centenaire d’une glorieuse institution roumaine:
„La Société pour la culture et pour la littérature” de
Bucovine, în La Nation Roumain, Paris, nr. 215,
1962-1963; The Historical Dracula. The Theme
of his Legend in the Western and in the Eastern
Literatures of Europe, Londra, 1966; Umanismul
picturii murale postbizantine (împreună cu
Wladyslaw Podlacha), Bucureşti, 1985; 8 ani din
viaţa României 1940-1948, Bucureşti, 1999; O
radiografie a exilului românesc. Corespondenţă
emisă şi primită de Grigore Nandriş, Bucureşti,
2000; Basarabia şi Bucovina. Calul Troian al
expansiunii coloniale ruseşti spre Mediterana,
Cluj-Napoca, 2002.
PAULESCU (PAULENCU),
Dumitru, ?, Voloca pe Derehlui,
districtul Cernăuţi - ?, Brazilia.
Licenţiat al Facultăţii de Drept a
Universităţii Cernăuţi. Membru
al Mişcării Legionare. Avocat în
Vatra Dornei. După refugiul din 1940 se stabileşte
la Bucureşti, iar în 1941 emigrează în Germania,
de unde trece în Franţa. La începutul anilor ’50 ai
secolului trecut ajunge în Brazilia, trăind la Rio
de Janeiro, apoi la Sao Paolo. Fondator al revistei
Mesager bucovinean, Anul XIV, nr.3 (55),
Cetatea Luminii (1954-1957) şi al Bibliotecii
Române „Satul” (1952, Sao Paolo). În anul 1964
reuşeşte să-şi întregească familia (soţia şi două
fiice, care locuiau la Vatra Dornei) şi se stabilesc
cu toţii la Brasilia, noua capitală a statului sud-
american care i-a devenit a doua ţară. Cadru
didactic la Universitatea din Brasilia. Poet şi
gazetar. Activitate publicistică în presa exilului
românesc (Căminul, Înşir-te Mărgărite, Dacia,
Carpaţii, Drum, Libertatea etc.). Publicaţii: Pentru
fraţii noştri fără mormânt, Sao Paolo, 1971.
POPESCU, Oreste,
24.09.1913, Vicovu de Jos, jud.
Suceava – 18.09.2003, Buenos
Airies. Urmează cursurile
primare în localitatea natală
şi cele secundare la Iaşi. Studii
superioare la Facultatea de Drept
a Universităţii din Iaşi (licenţa în 1938) şi la
Universitatea din La Plata. Doctorat în ştiinţe
economice la Universitatea din Innsbruck
(1948). Consilier la Ministerul Muncii din
Bucureşti (1941-1942). Consilier la ambasada
României de la Berlin (1942-1944). Emigrant
în Franţa, apoi în Argentina (1948). Cadru
didactic universitar la Universitatea Naţională
din Bahia Blanca (1949-1953), Universitatea
La Plata (1953-1961 şi la Universitatea Catolică
din Buenos Aries (din 1961). A ţinut cursuri la
mai multe universităţi din America de Sud şi a
condus misiuni diplomatice ale ONU pe acelaşi
continent. Fondator al revistei Economica.
Publicaţii: el sistema económico en las misiones
jesuiticas: un vasto experimento de desarrollo
indoamericano, 1952; El pensiamento social
y económico de Esteban Echeveriía, 1954; La
región económica, 1957; Ensayos de economia de
empresa, 1961; Ensayos de doctrinas económicas
argentinas, 1963; Introducción a la ciencia
económica contemporánea, 1964; Un tratado
de economia politica en Santafé de Bogotá en
1810, 1968; Desarrollo y planeamiento en el
pensamiento económico columbiano, 1968;
Estudios en la historia del pensamiento económico
latinoamericano, 1986; Contribuciones de teoria
monetaria en la económica indiana, 1994;
Studies in the history of Latin American economic
thought, 1996.
POPPERWELL (WIZNITZER), Beate,
29.12.1924, Cernăuţi – 2001, Cardiff, Ţara
Galilor. Sora lui Joseph Porath. Din 1930,
2017 47
 File de dicţionar
împreună cu familia, se stabileşte în Viena.
Studii particulare de pian în capitala austriacă.
Pentru a scăpa de represiunile naziste pleacă în
Anglia, unde studiază limbi moderne la Colegiul
Girton din Cambridge (1938). Doctorat
nefinalizat la Glasgow (1946-1948). A predat
pianul la Colegiul Welş de Muzică şi Dramă al
Universităţii din Cardiff. Pianistă în formaţia
Amabile Trio şi membră a Society Madrigal din
Cambrige.
RAPPAPORT, Aron Moses, 7.06.1904, Siret
- ?. Urmează cursurile secundare la Siret şi la
Cernăuţi (bacalaureatul în 1923). Absolvent
al Facultăţii de Medicină din Praga (1929).
Specializare în chirurgie la Berlin. Din 1933
se stabileşte în Franţa, iar în 1935 revine în
România. Practică medicina la Botoşani (1935-
1941) şi Bucureşti (1942-1948). Emigrant în
Canada (1948). Cercetător şi medic în Toronto.
Cadru didactic la facultatea de medicină din
acest oraş (din 1962).
ROLL (LORD DE
IPSDEN), Eric, 1.12.1907,
Noua Sulița, districtul
Cernăuți - 30.03.2005, Londra.
Economist. Studii secundare
la Cernăuţi (particular) şi
superioare la Universitatea
din Birmingham. Doctorat în
ştiinţe economice (1930). Activitate în cadrul
unor importante instituţii engleze, negociator
al implementării Planului Marshall (după al
doilea război mondial). Director al Băncii
Angliei (1968-1977). Preşedinte al Reuniunilor
Bilderberg (1986-1989). Asistent, apoi profesor
la Colegiul Universitar Hull (Anglia, din 1936).
Profesor la Universitatea din Texas (din 1939)
şi, mai târziu, la universităţile Liverpool şi
Southamton. Funcţionar superior în diverse
instituţii guvernamentale britanice. Preşedinte
al Băncii SG Warburg. Decorat cu prestigioase
ordine engleze şi străine. Publicaţii: Historia
de Las Doctrinas Economicas, 1942; History of
Economic Thought, 1954; The
World after Keynes, 1968; The
Uses and Abuses of Economics,
1978; Crowded Hours, 1985
(autobiografie).
STERN, Leo (Jonas Leib),
27.03.1901, Voloca, districtul
Cernăuţi – 2.01.1982, Halle,
48 Mesager bucovinean, Anul XIV, nr. 3 (55),
Germania. Urmează cursurile primare şi
secundare la Cernăuţi (bacalaureatul în
1921). Din 1921 se stabileşte la Viena, unde
se integrează în mişcarea socialistă. Studii
superioare de drept, economie, istorie şi politică
la Universitatea din capitala Austriei. Doctorat
în istorie (Viena, 1925). Lector la Wiener
Volkshochschule (1927-1934). Membru al
Partidului Comunist din Austria (din 1933).
În 1935 se stabileşte în Cehoslovacia, iar în
1936 în URSS. Combatant în războiul civil din
Spania (1937-1938). Profesor la Universitatea şi
la Institutul Pedagogic din Moscova. Editor al
clasicilor marxism-leninismului. După al II-lea
război mondial revine în Austria. Din 1950 este
profesor la Universitatea din Halle – Wittenberg
(rector în perioada 1953-1959). Membru al
Academiei de Ştiinţe din RDG.
STERN, Wolf, 15.12.1897, Voloca, districtul
Cernăuţi – 16.09.1961. Fratele lui Leon şi
Manfred Stern. Absolvent al Gimnaziului de
Stat din Cernăuţi (1915). Studii superioare
de filozofie la Universitatea Cernăuţi
(neterminate). Spre sfârşitul primului război
mondial dezertează din armata austro-ungară
(1918), apoi trece în Rusia şi devine bolşevic.
Luptător în războiul civil din Spania (1936-
1939, sub numele de Otto Stern). Profesor la
Institutul de Limbi Străine şi la Universitatea
„Lomonosov” din Moscova (1939-1931).
Ziarist, redactor la revistele moscovite Literatura
sovietică şi Timpuri noi (1950-1956). Din 1956
se stabileşte în RDG şi lucrează ca cercetător
la institutele de istorie din Dresda (1957-1958)
şi Potsdam (1958-1961). Militant comunist şi
spion cu activitate în România (1918-1924),
Austria (1924-1927) şi RDG (1956-1961).
WISE (ROSKIES), Ruth R., 13.05.1936,
Cernăuţi. După al II-lea război mondial,
împreună cu familia, se stabileşte în Canada.
Studii superioare la Universitatea McGill şi
Universitatea Columbia (licenţa în 1961).
Doctorat în filozofie în 1969. Asistentă de
literatură idiş la Universitatea McGill (1968-
1971), lector la universităţile din Tel Aviv şi
Ierusalim (1971-1973). Profesoară de studii
evreieşti la universităţile McGill (din 1978) şi
Harvard (1993-1996). Publicaţii: A little love in
big Manhattan, 1988; The Modern Jewish Canon:
a journey through literature, 2000; Jews and
power, 2007.
2017