Pasi pe drumul vietii, acelasi drum pentru fiecare, si totusi.

Experiente spirituale
In primavara anului 2011 discutam cu o colega, mult mai tanara, despre drumul drept fara
ocolisuri, al celor nascuti dupa anul 1980. Dana e logoped si este nascuta in anul 1979, in zodia
Berbecului, relativ aproape de anul 80. Ne cunoastem de putina vreme, dar ne-am apropiat
discutand tehnici terapeutice, facand schimb de experienta, carti , diverse materiale.
Amandoua suntem nascute si crescute in spiritul credintei crestin ortodoxe . Descoperind ca
avem unele afinitati i-am propus spre lectura cateva carti de spiritualitate, printre ele si
"Cunoscand energiile', a autoarei Florica Lecu. A citit-o si mi-a inapoiat-o cu comentariul
-"Parerea mea este ca nu-si cunoaste radacinile, avem si noi aici oameni de mare spiritualitate.
As vrea sa o aud vorbind despre ai nostri, nu despre orientali. Nu am nimic cu OSHO sau alti
maestri alesi de ea. Nu inteleg insa de ce a trebuit sa mearga pe acel drum".
Am ascultat-o gandindu-ma ca si eu asemeni Floricai Lecu, am mers mai intai catre maestrii
spirituali din Orient. In acea zi,cand mi-a returnat cartea, i-am povestit o experienta traita de
mine si inteleasa dupa cativa ani.
In anul 2001 am decis impreuna cu doi prieteni , prietena mea din copilarie si fratele ei, sa
petrecem 10 zile in Nordul Modovei, vizitand manastirile. Era 15 august si ieseam de la
Manastirea Sihastria,comuna Vanatori, judetul Neamt. Cum manastirea are hramul Nasterii
Maicii Domnului este usor de inteles ca era foarte multa lume in zona in acea zi. Ne indreptam
spre parcare, ajungem la masina, si cand sa pornim o maica ne roaga sa o ducem la Sihla.
-"Noi mergem spre...."
-"Sihla e inapoi, dar nu e departe, si daca tot ati ajuns aici e pacat sa nu mergeti la cuvioasa
Teodora" ne informeaza maicuta in timp ce se instala hotarat in masina .
Intoarcem si ne indreptam catre Schitul Sihla. Nu stiu daca mai era un alt drum, stiu doar ca
maica ne-a condus pe versantul nordic al Muntelui Sihla, unde pe o carare se urca la Pestera
Sfintei Teodora. Pentru mine si prietena mea urcusul a fost deosebit de greu. Destul de dificil a
fost si pentru fratele ei, care intr-o perioada a vietii lui practicase alpinism. Maicuta a fost un
permanent indemn :
-"Mai e putin, doar pana la prima banca e mai greu". Cand am ajuns la prima banca am strigat
in cor URAAAAAAA si ne-am aruncat pe ea. Dupa un scurt popas am pornit mai departe,
urcusul il simteam ca tot mai anevoios. Maicuta ne-a condus pana la Pestera apoi ne-am
despartit. Ajunsi la a doua banca, destul de dezamagiti si dand vina unul pe celalalt pentru ca
ne abatusem de la traseul nostru vedem venind pe carare doua doamne pasind agale, parca
pluteau, mergeau fara efort tinandu-se de brat si povesteau calm. Trecand pe langa noi ne-au
salutat, le-am raspuns dandu-ne coate
- " ai vazut cum mergeau astea? si mai sunt si incaltate cu pantofi cu toc!"
Da, cele doua femei incaltate in pantofi cu toc urcau cu pas moale, aproape ca nu se auzeau si
nu lasau urme pe unde treceau. Am ramas privindu-le si neintelegand cum se poate. Partenerul
nostru de drumetie, Bebe, s-a incumetat sa le urmeze pe cele doua femei. Eu si prietena mea
am ramas pe banca o vreme, nu stiu cat. Stiu doar ca cele doua femei s-au intors si coborau in
acelas ritm, cu pas elegant cum urcasera.
-"Ati abandonat!!" am spus eu.
-"Nu, am ajuns si l-am informat pe calugar ca veniti!" a raspuns una dintre femei.
Atunci nu am inteles de ce trebuia informat calugarul "ca venim ", iar pana azi nici nu m-am mai
gandit la acest aspect. Cert este ca ne-am ridicat si am pornit catre Schit. Cum am ajuns l-am
intrebat pe Bebe daca cele doua femei fusesera cu adevarat la Schit .
-"Da, ele ieseau cand eu am ajuns"- a raspuns el.
Ne-am descaltat si am intrat in micuta biserica.Calugarul era acolo si se ruga, nu ne-a bagat in
seama. Am iesit destul de incarcata de acolo; singura consolare era, credeam eu , ca la

coborare va fi mult mai usor. Nu a fost deloc, ba mai mult desi coboram sentimentul era ca urc
si era din ce in ce mai greu.
Am izbucnit:
-" Sunt sigura ca pe aici am urcat, cum este posibil sa urc iar cand de fapt ar trebui sa cobor?".
Azi stiu ca era un altfel de urcus.
Ajunsi aproape de locul unde lasasem masina auzim voci, larma, veselie. Un grup format din 5
femei vesele , venea spre noi. Le-am intampinat cu
-" Faceti cale intoarsa, este foarte greu drumul si nu merita".
-"Stim ca e greu , am mai fost, dar asa trebuie sa fie!"a raspuns conducatoarea grupului.
-"Si barbatii unde-s ? ca se auzeau si voci de barbati ", am continuat.
-"Barbatii nu s-au incumetat , au ramas la masini"- a raspuns femeia si a izbucnit in ras. Am ras
si noi.
Am ajuns in cele din urma la masina, ne-am urcat si nici nu a terminat Bebe intrebarea :
-" Dar maica pe unde o fi ramas?" ca auzim batand in geam
-" Ma luati si pe mine ?" Era maicuta. Nedumeriti am intrebat in cor
_ "Unde mergi maica?"
-"Pai, inapoi la Sihastria!" Credeti sau nu, am lasat-o in acelasi loc de unde o luasem.
In drumurile mele am fost, am cautat, am ocolit, am citit. Astfel am ajuns la concluzia ca noi cei
maturi a trebuit poate sa ajungem sa cautam departe pentru a descoperi ca ceea ce cautam
este aici acasa. Tinerii de azi, detin deja aceasta informatie, ADN-ul lor a fost informat si ei merg
pe drum drept direct la tinta.
Revenind la Dana , ea mi-a confirmat ca nu a trebuit niciodata sa ocoleasca.
Ce ar mai fi de adaugat ? In cazul in care cititorul nu a inteles specific faptul ca drumul catre
Sihla este asemeni vietii.
Pe drumul vietii unii merg lin fara efort bucurandu-se de calatorie, altii avanseaza cu mult efort.
Unii au nevoie de indemn, altii merg inainte pentru ca stiu. Si mai sunt desigur si cei care
neintelegand de ce sunt acolo sau cu ce scop li se intampla un anumit lucru se vaita, se
impotmolesc , dau vina pe altii pentru ceea ce li se intampla.
Lupta mea interioara si credinta ca drumul nu merita efortul; ca nu sunt pe drumul meu ma
impiedica sa inaintez. Sabotorii erau in mine. Eram acolo pentru ca nu avusesem curajul sa
spun Nu si clocoteam in sinea mea. Cu siguranta daca as fi avut curajul sa refuz sa urc atunci
m-as fi simtit mult mai bine, insa as fi pierdut ocazia invatarii uneia dintre cele mai valoroase
lectii de viata.
Si inca ceva: lectiile de viata neinvatate se repeta pana cand le invatam.
Publicat de VicctoriaIon..psihologultau la 12:25