De cand am hotarat ca destinatie Sharm el Sheikh mi-am propus excursia pe Muntele Sinai stiind ca

numai din aceasta parte a Egiptului se poate face. Asa ca la intalnirea cu ghida, din holul receptiei
hotelului, ne-am inscris la aceasta excursie optionala. Din hotelul nostru au mai mers doi tineri, iar in
total grupul nostru, de romani, care a plecat in aceasta aventura a fost format din 8 persoane, toate
tinere, noi fiind cei mai in varsta.

La ora 21 un microbus cu insemnele agentiei tour-operatoare a venit dupa noi, iar ghidul ne-a spus in
limba engleza legenda lui Moise, a Sfintei Ecaterina, cateva informatii despre obiceiurile beduinilor si
in ce va consta excursia noastra. Stiind ca avem doua optiuni de a urca muntele pe jos sau pe camila,
l-am intrebat ce recomnda si ne-a spus ca mersul pe jos pentru ca beduinii nu sunt de incredere, asa
ca am hotarat sa-i urmam sfatul cu toate ca imi doream sa traiesc experienta urcusului pe camila.
Dupa aproximativ 2 ore si jumatate am ajuns la baza muntelui, inainte de manastirea Sf. Ecaterina
ne-am oprit la un mic muzeu de unde se puteau cumpara diverse icoane, unde am putut lasa cate un
pomelnic si cine dorea o mica donatie si ni s-a spus ca putem lua apa sfintita provenita din fantana
lui Moise, care ne era data gratis in bidonasele pe care le lasam semnate si pe care le-am ridicat a
doua zi, la plecarea din zona. Ne bazam pe incredere ca intradevar este apa sfintita in bidon!
Urmeaza un scurt popas la o cafetarie unde ni se spune sa lasam pachetele cu micul dejun primit de
la hotel, fiecare grup a lasat pachetele grupate pe cate o masa, iar dimineta, cand am coborat de pe
munte, le-am gasit tot acolo, neatinse, caci oricum nimanui nu-i ardea de mancare la cat eram de
obositi (pe langa pachetele noastre alti turisti, din alte grupuri dormeau cu capul pe masa).

Ghidul nostru ne-a predat unui beduin, calauza care avea sa ne conduca pe tot parcursul urcusului, si
chiar si acum cand povestesc il consider un tradator pentru ca nu a urcat cu noi, sa sufere cu noi si
ne-a asteptat odihnit a doua zi dimineata la 8-8.15 la ora la care ne daduse intalnire in fata
manastirii. Un alt ghid (de la aceeasi agentie, dar cu un grup mare de rusi) a fost de laudat ca dupa
atata efort si oboseala inca mai era in stare sa vorbeasca la 9 dimineata in fata manastirii catre
grupul lui de turisti, prafuit saracutul si rapus ca dupa razboi. Pe langa grupul nostru s-a lipit si un
cameran, nu stiu care era intelegerea cu agentia, care a urcat cu noi si numai cat il auzeam: Hello,
how are you? parca ne mai incurajam un pic, asta la inceput ca spre sfarsitul urcusului, cand eram
epuizati, ne venea sa-l strangem de gat! Ne-am reintalnit cu el in excursia din Ras Mohamed, in port,
dar era cu un alt grup, si cand sotul meu a spus cuvintele magice: Hello, how are you? pe tonul
folosit de cameraman pe munte si-a amintit de noi.

Sa revenim la aventura. Beduinul nostru ne-a luat sub "ocrotirea" lui si la drum. Am fost inarmati cu
lanterne inca din microbus, dar erau asa de multi oameni pe drum ca am crezut initial ca nu vom
avea chiar asa multa nevoie de ele, avand lumina de la cei din jur. Aveam sa ne inselam. In prima
parte a drumului am fost inconjurati de beduini care ne ofereau camile spre inchiriere, erau multi,
galagiosi, pareau chiar agresivi. Am tinut grupul strans, eram doar 8 tovarasi si mergand am ajuns la
locul unde erau "parcate" camilele, aveai impresia pe intuneric ca vei calca peste ele, toate stateau
pe jos, gramada, scotand diverse zgomote, cu o mica carare printre ele pe unde am trecut noi. Din
cand in cand trecea cate un beduin printre noi cu cate un turist de mana, tragand-ul dupa el, la
camila care avea sa-l duca pe munte. Cum oare stiau care camila era si a cui in ingramadeala aia?
Prima parte a drumului a parut usoara, mai glumeam, dar bazandu-se pe un grup tanar beduinul
nostru a inceput un urcus in forta si cu toate ca strigam la el: Rest! , parca nu ne auzea. Din loc in loc
erau cateva popasuri, unde ne puteam odihni 5 min, dar abia dimineata, cand am coborat, pe
lumina, ne-am dat seama ce facuse calauza noastra: scurta drumul pieptis intre doua anse de
urcusuri, si erau locuri unde am urcat si la 45 de grade. Dupa un asemenea tur de forta eu am cedat
si am incercat o negociere cu un beduin care ne urma grupul, insotit de 3 camile. Este si asta o
tactica de-a lor, stau in spatele unui grup si incearca sa convinga turistii ca e mai bine pe camila. Sunt
insistenti, stiu engleza binisor, si se adreseaza de obicei ultimilor din grup, cei care sunt mai slabi. Tot
drumul ne-au imbiat cu relaxarea daca luam o camila, cu frumusetea stelelor etc. Cand am incercat
sa negociez inca mai aveam in minte ce spusese ghidul in microbus: ca nu sunt de incredere si mi s-a
parut cam multisor cat ceruse pe camile asa ca am hotarat sa mergem in continuare pe jos, dar nu
am facut 50m si simtind ca mi se face rau am spus'Da-i incolo de bani! ' si am luat doua camile
pentru 35$.

Prima surpriza a fost ca beduinul care conducea camilele nu a vrut banii in avans ci ne-a spus sa-i
dam la destinatie. Pe drum ne-a spus ca sa nu credem ca ne-a mintit, ca nu am parcurs decat un sfert
din drum, cam o ora (dimineata, recunoscand popasul unde am negociat camilele am vazut ca
avusese dreptate), ca jumatate din banii pe care ii ia pe camile ii da proprietarului camilelor si ca face
drumul acesta in fiecare seara dar nu gaseste clienti in fiecare noapte. Raspundea la toate intrebarile
pe care i le puneam intr-o engleza corecta, ca aproape imi era mila de el pentru ca vorbea chiar mai
bine decat ghidul pe care il lasasem la baza muntelui sa se odihneasca. Am mers pe camile doua ore,
la pas lejer si am vazut splendoarea cerului, Calea Lactee mi s-a parut fabuloasa si si acum o am in
minte. In jos si in sus se vedeau sute de luminite de la cei care urcau la lumina lanternelor. Nu am
putut face poze noaptea pentru ca derutam camila, zic acum, dar de fapt ma tineam asa de strans de
saua ei ca ma dureau podul palmelor. Sotul meu era pe o camila inaintea mea si ma anunta de
fiecare data cand urma sa urce cate un damb ca sa nu fiu luata pe nepregatite. La un moment dat
urcusul era atat de abrupt incat beduinul lasa fraul pe gatul camilei si se prindea cu mana de patura
care era pe camila sa-l traga si pe el putin la deal. Era comic ca din cand in cand ma intreba: Good
camila, madam? de parca eu puteam face diferenta cu una mai putin buna. Bine ca am ajuns la
ultima parte a urcusului, cea formata din 700 si nu mai stiu exact cate trepte, de unde camila nu ne
mai putea duce, dar aveam picioarele odihnite. La ultimul popas, dupa ce am platit camilele, ne
pregateam sa stam vreo jumatate de ora pana vin ai nostri, dar surpriza au venit in 15 min, rupti si
fugariti de beduinul grupului. Ne-am ridicat imediat si le-am cedat locurile sa se aseze, vinovati parca
ca nu am urcat cu ei. De aici se urca numai pe trepte, dar sa nu va inchipuiti treptele cunoscute; sunt
de fapt stanci batute unele peste altele de calugari, pe alocuri lespezi miscatoare, unele desprise de
tot incat trebuia sa sari cate doua. Se facea o scurta pauza intre grupuri pentru a nu ne incurca intre
noi, dar oricum ne-am ajuns unii pe altii la un moment. Erau oameni in varsta, maicute, preoti,
calugari, japonezi, greci, toate natiunile unite prin efort si suferinta. Unii se odihneau cu capul pe
pietre, aveai impresia ca le este rau si atunci am realizat ca daca i se facea cuiva rau nu aveau ce-i
face, ori strigau dupa doctor ca-n filme ori il puneau pe o camila si il trimiteau la vale. Nu am vazut
nicaieri un punct de prim ajutor! Rezista cine poate pare a fi deviza. Pe la mijlocul urcusului pe scari,
care a durat o ora, sotul meu ma intreba daca nu puteam gasi si pe internet poze cu rasaritul soarelui
pe Muntele Sinai! Soarele urma sa rasara la 5:15 dar a intarziat putin si astfel am avut ocazia sa ne
tragem sufletul. Pe platoul din varf erau beduini care inchiriau paturi ca sa le pui pe spate pentru ca
la cat eram de transpirati ne luase cu frig si chiar ma gandeam ca am sa racesc si ratez restul
vacantei. Dar nu am luat nici o patura cand le-am vazut cat sunt de prafuite (cred ca se inveleau
beduinii sau camilele cu ele). Pe tot parcursul urcusului pe scari erau beduini care te luau de mana sa
te ajute, cred ca te taxau la sfarsit, m-am trezit luata de mana si credeam ca este beduinul nostru din
grup, seamana pe intuneric, iar cand sotul meu mi-a spus ca nu e el i-am spus ca am ajutor din
partea sotului iar beduinul mi-a raspuns ca abia poate avea grija de el, sotul meu. Deci poti gasi si
obraznici.

Rasaritul soarelui este superb! Cativa preoti au tinut o mica slujba la rasarit, iar alti pelerini au batut
cu toiagele in clopotul aflat langa bisericuta din varf. Privelistea este unica iar coborand nu-ti vine a
crede pe unde ai urcat. Cativa turisti au coborat sustinuti, isi sclantisera gleznele, altii alunecau in
fund, si coborarea este la fel de grea ca si urcarea mai ales ca picioarele nu te mai asculta, dar cel
putin este lumina si vezi pe unde calci. La coborare grupul s-a dezorganizat, mai vedeam beduinul
nostru din cand in cand, popasurile le faceam singuri cand vroiam, si eram parca pe pilot automat. La
7 dimineta soarele era deja puternic si picioarele tremurau. Daca auzi povestind nu crezi pana ce nu
treci prin aceasta experienta dar sunt curioasa din cei care au fost o data cati mai urca muntele si a
doua oara cand stiu la ce sa se astepte. Legenda spune ca cine urca pe munte are toate greselile
iertate.

Cand coboram de pe munte sotul meu spunea ca merita 50% (crescuse procentul fata de cand era pe
varful muntelui), iar acum spune ca 80%. Eu spun ca merita facut drumul o data in viata pentru ca
este o experienta de neuitat.