Relația mea cu bicicleta a evoluat mereu foarte firesc.

Am descoperit-o încă de mic și am crescut

împreună. Am trecut prin faza întrecerilor cu ceilalți copii, am fost la furat fructe din copacii din cartier și
bicicleta era cel mai bun mod de a ne pierde rapid urma, apoi mi s-a parut interesant să fac scheme cu
ea și să o maltratez sarind de pe toate băncile și treptele de prin oraș. Mai târziu am descoperit că e un
excelent mijloc de transport și drumul zilnic până la liceu devenise un fleac. Treptat drumurile din județ
începuseră să nu mai aibă nicio taină pentru mine și distanțele pe care le puteam parcurge într-o zi
creșteau constant.

La fel de natural mi-a încolțit în minte și ideea de a călători pe bicicletă și am început să dezvolt acest
gând. Am reușit să-mi cumpar o bicicletă, am improvizat restul echipamentului și am testat cicloturismul
în două excursii foarte reușite prin țară. Au urmat apoi altele, echipamentul s-a îmbunătățit, experiența
s-a mai acumulat, dar pasiunea era și ea în creștere. Îmi dădeam seama că nu exista mod mai bun de a
cunoaște locurile prin care treci și a interacționa cu oamenii. Goana mașinii nu-ti permite să te bucuri la
fel de zonele prin care călătorești. Pe bicicletă esti mult mai conectat la mediul înconjurător, peisajele se
desfășoară mai lent prin fața ochilor, ai timp să studiezi mai bine detalii ale locurilor, iar interacțiunea cu
localnicii este foarte ușor de realizat.

Pentru Alina relația cu bicicleta era mult mai fragilă, dar după câteva escapade de câteva zile înțelesese
avantajele acestui mod de a călători. În plus, eu uneori pot fi foarte convingător, așa că pentru anul de
grație 2019 ne-am hotărât să mergem în două călătorii mai importante cu bicicletele, prima dintre ele în
Ucraina.

De mai mulți ani cochetam cu ideea unei vizite la vecinii ucraineni și aveam câteva locuri pe care îmi
doream să le văd, așa că organizarea traseului a fost floare la ureche. Nu aveam altceva de făcut decât
sa unesc cumva punctele și să identific un punct convenabil de pornire și unul de sosire. Și mai trebuia să
ne încadrăm în două saptămâni pentru că zilele de concediu erau limitate.

Pentru a călători în Ucraina ai nevoie de pașaport și e bine să schimbi de undeva de pe lângă graniță bani
pentru toată călătoria, pentru a nu pierde la curs dacă scoți de la bancomat. Moneda lor se numește
grivnă (sau hryvnă) și un leu românesc valorează cam 7 grivne. Nu trebuie vreo viză în prealabil, ea se
obține direct la graniță.

Conform planului meu, calatoria noastră urmează să inceapă in Baia Mare și să se încheie în Suceava,
Ambele puncte de trecere a frontierei, Sighet și Siret permit trecerea bicicletelor, având și statut de
puncte de trecere pietonale. La ucraineeni e ceva mai dubios cu granițele, prin punctele de trecere
rutiere fiind interzis să treci cu bicicleta (exemplu punctul de trecere de la Halmeu).

Cu planurile făcute și cu bagajele pregătite, iată-ne în toiul nopții în autogara Filaret din București în
așteptarea unui autocar de Cluj ce vine tocmai din Constanța. Bicicletele sunt frumos împachetate în
cutii de carton, ticsite apoi cu cât mai mult echipament pentru a reduce pe cât posibil numarul de genți
suplimentare și a ne fi cât mai ușor să le gestionăm. Cum CFR-ul este total neprietenos cu bicicliștii, am
găsit alternativa autocarelor, dar condiția a fost ca bicicletele să fie băgate în cutii. Nu ne plângem prea
tare pentru ca zău că nu sțiu ce alternativă ar mai fi fost. Drumul până la Cluj mi s-a părut tare lung,
bezna de-afară nu-mi oferea deloc posbilitatea de a vedea ceva interesant pe geam și îi invidiam teribil
pe cei care pot dormi în autocare. Eu din păcate nu nu sunt înzestrat cu această super putere. Când
ajungem în Cluj-Napoca deja e de cateva ore lumină. Pauza dintre autocare ne dă răgazul de a ne
dezmorți și a băga câte o cafea la bord. Urmează alte câteva ore pe drum cu un alt autocar, către Baia
Mare.
Ajungem după prânz la o margine de Baia Mare, noi, 2 cutii mari si vreo 4 genți pe lângă ele. Găsim un
loc umbrit și ne apucăm de montat bicicletele. Alina are un set de aparatori de ploaie pe care nu m-a dus
deloc mintea să le montez de-acasa, stiind că oricum pentru a băga bicicletele în cutii va trebui să le dau
jos. Sistemul este absolut sinistru și nu se potriveste de nicio culoare la bicicleta ei, așa că singura soluție
de rezolvare a problemei este duct tape-ul, o minune a tehnicii moderne.

Cu bicicletele montate și reglate și cu sacii în căruță cum s-ar spune, ne croim drum pe străzil din Baia
Mare. Nu vrem să zabovim prea mult pe-aici, așa că nu încercăm să ieșim cât mai repede pe șoseaua
spre Sighet. Planul zilei este să ne îndepărtăm cât mai mult de oraș, să găsim un loc bun de cort și să
recuperăm orele de somn pierdute.

Părăsim străzile orașului și ne îndreptăm către Baia Sprie, pe o șosea destul de aglomerată, cu o ploaie
amenințătoare pe urmele noastre. O fentăm poposind la un magazin sătesc, ocazie să-mi ung și eu gâtul
cu o bere. Drumurile cu autocarul, mutatu bagajelor dintr-o masina in alta, parlamentarea cu șoferii
încruntați ce se uitau cam nemulțumiti la bagajele noastre au creat o stare de agitație și stres, însă
acum, după prima bere, lucrurile parcă intra pe un făgaș firesc.

După ce amenințarea ploii a trecut, un curcubeu frumos ne-a călăuzit o vreme, urându-ne parcă „Bun
venit” pe minunatele plaiuri maramureșene. Mirosul ploii și zgomotul făcut de cauciucuri pe asfaltul ud
au si ele un farmec aparte. Din Baia Sprie părăsim șoseaua cea intens circulată, alegând o variantă,
sperăm noi, mai pitorească de a ajunge în Sighetul Marmației și anume DJ 184, prin Cavnic. Drumul urcă
ușor, dar suficient cât să ne facă o introducere pentru urcările ce vor urma în zilele următoare.

Deja suntem cu ochii în patru pentru a găsi un loc bun de cort și nu trec mulți km până îl găsim, într-o
poiană cu iarbă înaltă, cu mulți greieri gălăgioși, bine protejați de copaci. Suntem chiar în mijlocul satului
Surdești, la doar câtiva metri de șosea, dar suntem bine ascunși de privirile sătenilor. Ne-ar putea vedea
doar daca s-ar întâmpla să treacă pe lângă noi, însă este destul de puțin probabil și oricum nu ar avea de
ce să fie nici asta o mare problemă. Locurile astea chiar ne inspiră încredere. Dormim ca niște prunci,
recuperând somnul restant din noaptea chinuitoare petrecută în autocar.

Ziua a 2-a

Lumina zilei nu e suficient de convingătoare pentru a ne scoate din cort, așa că văzându-ne leneși,
soarele ne scoate cu forța, concentrându-si toate forțele câtre cortul nostru, ce se transformă curând
într-o veritabilă saună. Nu avem chef să ne urnim, așa că ne continuăm leneveala lângă cort si abia pe la
12 dăm prima pedală.

Urcarea parcă se mai întețește sau cel puțin așa o simt picioarele noastre neîncălzite. Ajungem în Cavnic,
un prim punct pe care am ținut neaparat să-l includ în planul aceste călătorii. În Cavnic precum și în Baia
Sprie au funcționat mine de plumb, iar în timpul regimului comunist, în cele două localitați au fost
organizate lagăre de muncă forțată pentru deținuții politici. La Cavnic, în 1953, pe 6 iunie, a avut loc cea
mai amplă și mai spectaculoasă evadare dintr-un lagăr cu deținuți politici. Atunci 14 oameni au reușit să
evadeze și să-și piardă urma prin pădurile din apropiere. Povestea este relatată pe larg în cartea
„Închisoarea noastră cea de toate zilele” scrisă de Ion Ioanid, unul dintre protagoniștii acțiunii din 1953.
Pasionat fiind de subiectul prigoanei comuniste și a detenției politice din România, am citit cam toate
cărțile pe tema asta din ce-am putut găsi. De departe cea mai detaliată și mai bine scrisă mi se pare
cartea lui Ion Ioanid, a cărui poveste m-a ținut cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină.
Ajunși așadar in Cavnic, găsim o mină în paragină și nu avem noroc să dăm măcar de un paznic care să ne
lase sa ne apropiem de intrarea in galerii. Deasupra zonei unde se alfa mina și unde erau si baracile
deținuților politici se înalță o culme împădurită si foarte abruptă. Pare greu practicabilă chiar și de către
o persoană bine echipată și în putere, însă pe-acolo au urcat protagoniștii evadării spectaculoase din
1953. Oameni incălțați prost, slăbiți din cauza condițiilor pe care le aveau de îndurat și a rației zilnice
insuficiente, cu securitatea pe urmele lor, au reușit să-și găsească resurse pentru fugi pe-acolo. Setea de
libertate și tăria de caracter le-au dat forțe pe care nici ei probabil nu credeau ca le pot avea în acele
momente.

În localitate este și un momument ce aduce aminte de cei care și-au jertfit sănătatea, tinerețea și uneori
viața în lagărele de muncă forțată de la Baia Sprie si Cavnic.

Părăsim Cavnicul și urcarea devine tot mai susținută, dar și peisajele ne bucură din ce în ce mai mult
privirea și ne dau putere să continuăm. Ne îndreptăm spre pasul Neteda, spre care urcarea nu e deloc
netedă, însă până să ajungem acolo, după îndelungi proteste din partea Alinei, ne oprim să ne punem
burțile la cale la un mic restaurant. Nu spun ca nu-mi era foame și ca nu m-am bucurat de porțiile
generoase, dar după cum anticipam de altfel, după masă urcarea a părut epuizantă și atingerea pasului
ne-a cam stors de energie. După o pauza rapidă și o poză bună de marcat atingerea pasului, ne echipăm
puțin mai bine și ne pregătim pentru o coborâre ce se anunță spectaculoasă.

Norii se cam adună și e posibil să nu scăpăm de ploaie, dar vom mai vedea. Până atunci avem asfalt
foarte bun, drum liber și viteze ce depăsesc 50km/h. Bucurie maximă și după doar câțiva km uităm de
tot chinul urcării. Incepe să picure și în scurtă vreme toarnă de-a binelea. Găsim o căsuță tradițională
dotată cu un pridvor numai bun pentru a adăposti doi bicicliști.

După ploaie vremea redevine frumoasă, iar pe noi ne mai asteaptă înca niște km de coborât. Nu mai am
curaj să ma avânt ca la început, carosabilul fiind încă ud, dar tot e faină tare porțiunea asta. Drumul
curând reîncepe să urce destul de lin, iar noi hotărâm că ar fi cazul să ne găsim loc de cort, mai ales că
am cumpărat de la o stână și niște brânză proaspătă și o car cam ciudat.

„Cazarea” de azi este undeva deasupra șoselei pe un delușor, printre copaci fructiferi. A fost ceva de
împins la biciclete și ajunși la destinație am constatat că am pierdut brânza. Fără să stau deloc pe
gânduri mă întorc după ea și din fericire o și găsesc. La ce hal de poftă am, nu știu cum o scoteam la
capăt fără ea! Seara decurge din nou în cântec de greieri, iar somnul nu așteaptă să fie de prea multe ori
invocat.

Ziua a 3-a

Peste noapte n-am fost deranjați de nimeni, iar zorile au venit parcă prea repede. Reușim totuși să fim
mai harnici ca ieri și reluăm urcarea lăsată neterminată. Drumul este foarte frumos și incredibil de curat.
Pe-aici nu zac mormanele de gunoi pe marginea șoselei, iar șanțurile nu sunt acaparate de buruieni.
Totul pare îngrijit, iar oamenii pe care-i întâlnim sunt la muncă pe câmpuri și în jurul casei. Dacă în alte
părți barurile din sat sunt mai mereu pline și chiar la ore nefiresc de matinale, pe-aici n-am vazut deloc
baruri la șosea. Nu spun că pe-aici lumea n-are astfel de îndeletniciri ca doar nu fac horincă doar pentru
turiști, dar parcă-i lumea mai harnică și mai preocupată să-și lucreze pământurile și să-și pastreze curate
curțile și locurile în care traiesc.
După un indicator cu un drum spre Bârsana și puțină negociere cu Alina, ruta noastră se schimbă. Stăm
suficient de bine cu timpul și nici abaterea nu e foarte mare, așa că profităm de ocazie să vadă și Alina
mănăstirea. Eu am mai fost cu ceva ani în urmă. Satul este o idee mai turistic decât cele prin care am
cutreierat până acum, dar nu la un nivel deranjant totuși. Ajungem la mănăstire și în loc să mă umplu de
pace, ma enervez la culme. Nu suntem lăsați să intrăm cu bicicletele în curtea mănăstirii și suntem
apostrofați chiar urât de maici. În tot acest timp o mașină de teren trece pe langa noi și parchează chiar
lângă intrarea în biserică. Nu e niciun chip să înțeleagă că avem bagaje și că nu e un moft faptul ca vrem
să trecem bicicletele de poarta mănăstirii pentru a le ști în siguranță. Ni se aruncă aceleași replici
tăioase, iar eu fac eforturi supraomenești să-mi stăpânesc un șir de înjurături ce se îngrămădesc vijelios
la gura mea. Am mai stat si vreo 10 minute să-mi caut prin bagaje o pereche de pantaloni lungi pentru a
fi decent și a mă conforma regulilor mănăstirești.
O las pe Alina să-și facă rondul prin mănăstire, iar eu găsesc o umbră prin parcarea de lângă. Ochesc și
niste plăcinte ce arătau mult mai delicios decât erau în realitate.

Ne continuăm drumul spre Sighet, iar peisajul capătă aspect de câmpie. Ultimii kilometri nu sunt foarte
interesanți, dar avem spor la pedalat și un vânt favorabil. Doar casele și porțile maramureșene ne mai
încântă uneori privirile. În Sighet avem rezervată o cazare aproape de malul Tisei și ne grăbim spre ea,
fără să dam importanță orașului. Ne răsfățăm cu un binemereitat și extrem de necesar duș, ne punem la
spălat niște haine și spre seară luăm bicicletele și dăm o tură prin oraș.

Organismul tânjește după carbohidrați, iar gâtul după bere, așa ca oprirea firească este la o pizzerie.
Somnul de după se dovedește și el tămăduitor.

Ziua a 4-a

Planul pentru astăzi este să mergem prin Sighet și să vizităm Memorialul Victimelor Comunismului și al
Rezistenței, apoi spre seară să trecem granița în Ucraina și să căutăm loc de cort prin satul Slatina sau
prin împrejurimile sale.

Dimineața este mohorâtă și parcă stă în orice moment să plouă. Ne strângem toate bagajele și ne
decazăm încă de dimineata de la pensiune pentru a f mai eficienți, apoi pornim spre Cimitirul Săracilor.
Acest obiectiv este parte a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței și este locul unde
erau îngropați fără mormânt și uneori în gropi comune cei care mureau sau erau uciși în închisoarea
Sighet. Fiind deja cimitir, osemintele lor s-au pierdut printre ale celor deja îngropați astfel că nu au putut
fi clar identificați. Printre cei care odihnesc aici se numără personalități precum Constantin I.C. Brătianu,
Gheorghe I. Brătianu, Iuliu Maniu sau episcopii greco-catolici Ioan Suciu, Tit-Liviu Chinezu, Traian Valeriu
Frențiu, recent beatificați Papa Francisc.
În cimitir se afla o hartă a României, desenată din brazi, iar in dreptul orașului Sighet a fost ridicat un
altar în a cărui nișa se află pământ adus din diferite lagăre, închisori, centre de deportare sau locuri de
execuție.
Cimitirul este organizat ca un loc al memoriei si comemorare a tururor victimelor regimului comunist,
aici regasindu-se câteva zeci de plăci de andezit pe care sunt sculptate nume ale cetăţenilor români
morţi în deportările din Uniunea Sovietică. Mai sunt diverse troițe ridicate de familii ale victimelor sau
de diverse asociatii, iar spre sosea, la intrarea in complex, se află Poarta Memoriei, ce are și rol de
clopotniță. Având forma unei cărți deschise, este prevăzută cu scări pe care se poate urca pentru a avea
o perspectivă asupra întregului ansamblu. Este un loc cu o încărcătură puternică, un loc ce nu te poate
lăsa indiferent.
Cu inimile grele, pe o ploaie ușoară ne croim drum spre centrul orașului și facem o mică oprire pentru a
admira celebrul cui în care stă agățată harta României. Auzisem atâtea lucruri despre el și nu de puține
ori am crezut că totul este de fapt o legendă, dar nu, cuiul există! Iată și dovada!

Înainte de a intra la Memorial, ne facem curaj cu o cafea și niște plăcinte. Deja ploaia a devenit serioasă
și chiar ne bucurăm că urmează să petrecem câteva ore în interior, la adăpost.

La Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței bicicletele au loc în holul principal de la

intrare. Am sunat în prealabil să întrebăm cum putem găsi o soluție de a lăsa bicicletele undeva într-o
curte interioară sau vreo anexă a muzeului, iar oamenii, extrem de prietenosi și deschiși, ne-au spus că
vor sta în interior, în holul de la intrare. La Bârsana la mănăstire nu cerusem decât să trecem de poarta
de intrare în curte, dar nu s-a putut. Alți oameni, alte mentalități...

Tariful de vizitare pentru adulți este de doar 15 lei, unul modic ținând cont de volumul de informații pe
care acest muzeu il oferă și de faptul că este nevoie de minim jumatate de zi pentru rămâne cu ceva de
pe urma vizitei. Noi am petrecut câteva ore bune și am fotografiat anumite panouri pentru a le citi
ulterior, altfel ne-ar fi luat prea mult și nu mai apucam sa trecem granița.

Închisoarea a fost construita în 1897 de către autoritățile austro-ungare în același stil și cu

aceleași funcțiuni ca închisorile din Satu Mare, Oradea, Arad, Aiud, Gherla și din alte orașe transilvănene.
Inițial a fost o închisoare de drept comun, insă în timpul celor două războaie mondiale a găzduit și
numeroși deținuti politici, iar între 1950 și 1955 a funcționat ca închisoare politică a elitelor. Aici au fost
aduși circa 200 de deținuti foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni,
episcopi și preoți greco-catolici etc. Dintre aceștia 54 au murit din cauza condițiilor inumane de detenție
și a lipsei asistenței medicale. După 1955 sunt transferati în alte închisori, trimiși în domiciliu obligatoriu
sau eliberați. Închisoarea redevine de drept comun pentru încă două decenii, apoi este folosită ca
depozit pentru diverse materiale, iar în final este lăsată în paragină.

În 1993, prin ambiția Anei Blandiana și a lui Romulus Rusan, fosta închisoare, ajunsă intr-un stadiu foarte
avansat de degradare intra într-un amplu proces de restaurare si amenajare și devine primul memorial
din lume dedicat victimelor comunismului.

Muzeul cuprinde parter și două etaje, plus o curte. Fostele celule au fost transformate în camere
tematice, fiecare abordând câte un aspect al gulagului românesc. Fiecare celulă spune o poveste
sfâșietoare despre opresiunea comunistă din România și vizează și anumite evenimente europene care
au marcat în vreun fel și parcursul comunismului în Țara noastră. Un singur aspect l-am observat și m-a
deranjat oarecum: în acest muzeu nu-și găsesc locul deloc legionarii. Știu că există niște legi prin care
sunt interziși, dar ne place sau nu să acceptăm, ei fac parte din istorie și într-un muzeu de genul acesta
ar fi trebuit să-și aibă și ei locul. Nu spune nimeni că trebuie să le ridicăm statui, dar mi se pare greșit să-i
ștergi pur și simplu din istorie, mai ales din istoria unui fenomen în care au fost atât de mult implicați.

Curtea este închisă de un zid înalt flancat cu posturi de pază și cuprinde o capelă subterană pentru
rugăciune și reculegere, un zid cu aproape 8000 de nume ale celor morți în închisori, lagăre, deportări
sau execuții, precum și celebrul grup statuar „Cortegiul Sacrificaților” reprezentând optsprezece siluete
umane mergând spre un zid care le închide orizontul, conduse de mâna unui personaj fără cap.

Ca impresie generală, pentru o persoană abilitată sau pasionată de subiect, muzeul este foarte
interesant și oferă foarte multă informație valoroasă. N-am simțit nevoia să sar peste nicio cameră și am
căutat să citesc sau măcar sa fotografiez absolut tot. Mie personal nu mi-a lipsit nimic la nivel vizual sau
din punct de vedere al informației (exceptând partea cu legionarii, menționată mai sus). Privind însă în
jur la ceilalti vizitatori mi-am dat seama că muzeul nu e tocmai captivant pentru cineva care n-are o bază
sau care nu este preocupat prea tare de acest subiect. Majoritatea căutau senzationalul, aveau nevoie
de mai multe elemente vizuale sau poate de un rezumat de pe urma căruia să rămână o sămânță de
informație. Treceau cu o viteză uluitoare dintr-o celulă în alta și toți se înghesuiau să se fotografieze
printre gratiile geamurilor de la celule. Senzația mea este că muzeul este prea complex pentru publicul
larg, e ca și cum te duci la facultate fără să fi trecut prin liceu. Învățăm prea puțin în școli despre acest
fenomen, iar Memorialul Durerii nu e tocmai genul de documentar la care s-ar uita tinerii de astăzi. De
aceea istoria asta ar trebui gândită și prezentată într-un mod ceva mai atractiv și mai pe înțelesul unui
necunoscător al subiectului. O altă observație a fost că prin muzeu predominau străinii, aparent mult
mai interesați de acest subiect decât românii.

Părăsim muzeul și ne ia în primire o ploaie deasă ce ne murează până la piele. Nu avem altă soluție decât
să ne grăbim spre ganița și să trecem în Ucraina, apoi vom mai vedea. Vama e foarte aproape de
Sighetul Marmației, iar trecerea se face rapid dacă ești pe jos sau cu bicicleta. Cu masina timpul de
asteptare era mai marișor, dar oricum nu grav. Nu ne-a căutat nimeni prin bagaje, vameșii români erau
vorbareți și curioși în legatură cu călătoria noastră, însă cei ucraineeni s-au păstrat încruntați și
indiferenți.

Ajunși în Maramureșul din dreapta Tisei, parte a Maramureșului istoric, intrăm în satul Slatina. Aici o
majoritate covârșitoare a locuitorilor vorbesc română și se consideră din punct de vedere identitar
români. Mai sunt câteva sate la fel de românești prin zonele astea, iar pe o parte dinte ele le vom
cutreiera mâine. Maramureșul istoric fost provincie dacică, pe teritoriul aflat acum în componenta
Ucrainei gasindu-se una dintre cele mai mari cetati dacice. A stat apoi în calea numeroaselor popoare
migratoare, a fost ocupat de maghiari, a facut parte și din Voievodatul Transilvaniei, iar pentru scurta
vreme a fost chiar sub stăpânirea lui Mihai Viteazul, odata cu unirea celor trei principate. A devenit apoi
parte a Imperiului Austriac. De-a lungul istoriei raportul etnic al populației suferă transformări din cauza
migrațiilor, a slavizării populatiei românesti și a strămutării aici diverselor minorități etnice, ajungând ca
populația românească să nu mai fie dominantă pe la începutul secolului XX. La 1 decembrie 1918,
hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia prevedea unirea cu România a întregului Maramureș
și reprezentanți ai acestor provincii s-au aflat în Marea Adunare Națională, însă la Convenția de Pace de
la Paris din ianuarie 1919, granițele României au fost stabilite doar până la Tisa, lăsând în afara Țării
nordul Maramureșului. Este pentru prima oară când s-a reușit dezmembrarea provinciei Maramureș, ce
reușise să reziste ca voievodat, comitat sau regiune în fața goților, hunilor, gepizilor, vandalilor,
maghiarilor și austriecilor. Iar pentru că Maramureșul de Nord nu face parte din România Mare, astăzi
comunitatea de români de-aici nu beneficiază de aceleasi privilegii pe care care le au ceilalti români din
provinciile istorice și poate cea mai nasoală problemă este că nu pot deveni români cu acte în regulă
deoarece nu au posibilitatea obținerii cetățeniei prin redobândire, proces mult mai simplu, de care se
bucură toți cei din provinciile istorice.

În Slatina ajungem într-un fel de centru ceva mai populat, sunt aici diverse magazine si chiar o terasă
acoperită. Ne băgăm si noi la adăpost și mai intrăm în vorbă cu câte un om sperând la vreo îndrumare
legată de un loc pentru cort. Noi de fapt bateam putin apropouri sperând să ne propună cineva să stăm
în curtea sa, dar n-a fost sa fie. Într-un final, după neasteptat de multe parlamentări și discuții, suntem
direcționați către o zonă de agrement cu ștranduri și căsuțe de vacanță. Aici ajungem la un om de treabă
ce ne oferă o casuță la un preț chiar bun. Noi ne mulțumeam și cu un loc de cort, dar la cât suntem de
uzi, ne va fi mai ușor să ne uscăm lucrurile aici. Sezonul încă nu este deschis, iar căsuța în cauză nu
excelează la capitolul curățenie, dar oricum folosim echipamentul nostru și ne facem un culcuș chiar
comod. Găsim și un magazin de unde ne aprovizionăm cu bere și ziua se termină surprinzător de bine,
iar după prima probă, berea din Ucraina e chiar bună. Cred ca o să-mi cam placă tura asta!

Ziua a 5-a

Dimineața e însorită și parca ploaia de ieri a fost doar în imaginația noastră. Noroc cu hainele noastre
încă ude, ce stau mărturie acelor vremuri tulburi. Nu ne prea grăbim cu plecatul și ne asigurăm că totul e
bine uscat înainte să strângem. Plus că a rămas niște bere de aseară și e păcat s-o mai plimbăm cu
bicicleta aiurea.

Revenim în centul satului, unde încercăm să procurăm niste cartele cu numere de Ucraina. Încă avem
semnal românesc bun, dar nu ne vom mai bucura multă vreme de acest lux. Prețul unei cartele e de cam
15 lei românești, cu vreo 5 GB de net, dar cu retelele sociale, mailuri și instagram cu trafic necontorizat.
Deci pentru ce avem noi nevoie, practic cu 15 lei ne-am luat nelimitat. Doar pe google maps e posibil sa
consumam cate ceva.
Când în sfârșit vine vremea să plecăm din Slatina, îmi dau seama că pălăria mea pe care o stiam legata
bine de bicicletă, a disparut. Mă enervează la culme situația pentru că tare bine mă împăcam cu ea și în
plus mai avem multe zile de pedalat. Plec fără prea mare convingere și refac traseul în speranța că o
găsesc. Nu știu cum mi-a venit să ridic ochii din pământ și s-o zăresc agățată frumos de gardul bisericii.
Frumos gest, faini oameni! Îi mulțumesc în gând binevoitorului si de data asta chiar pornim la drum.

Când zici Maramureș cu siguranță te gândești la bisericile specifice din lemn cu ale lor turle înalte, la
porțile din lemn sculptate și la casute traditionale și cochete. Așa o fi dincolo de Tisa, în România, însă
aici satele sunt împânzite de adevărate palate cu câte două-trei etaje, majoritatea neterminate și aflate
parcă într-o aprigă competiție pentru cea mai urâtă casă din regiune. Este concurență mare la podium
pentru că sunt atât de chicioase și hidoase cum rar am mai văzut. Unele au chiar și turnulețe, dar în alt
stil decât al palatelor noastre țigănești. Maramureșenii sunt oameni mândri în general, iar mândria asta
i-a împins pe cei din dreapta Tisei să-și înalțe aceste atrocități arhitecturale din banii greu câștigați peste
hotare.

În general pe străzi și ulițe e pustiu și atmosfera generală sugerează părăseală, însă toate magazinele
sunt deschise și mai ales pe-aici, pe-aproape de graniță, nu sunt deloc puține. Nici farmaciile nu-s puține,
în cate un sătuc amărât poți vedea si 3-4 una lângă alta, mai ceva ca în București.
Nu apucăm să pedalăm foarte mult pentru că într-un sat, în fața unui mic restaurant, un nene fierbe de
zor la un ceaun și imaginea asta ni se pare prea ademenitoare și autentică pentru a nu opri. Omul nostru
ne spune cu mândrie că el este român și că prin locurile astea toți sunt români. Ne poftește la masă,
bem și câte o bere bună și parcă și pedalatul merge mai bine după.

Primul obiectiv al zilei este satul Apșa de Jos. Aici există un muzeu al românilor din Transcarpatia, făcut
din dragostea și pasiunea domnului Ion Botoș a lui Mihai. Este foarte bucuros de oaspeți și ne
povestește o grămadă de lucruri interesante despre comunitatea de români din părțile astea. Remarcăm
și la el aceeasi durere pe care ne-au exprimat-o toți ceilalți români cu care am discutat: se simt
abandonați de România, vor sa fie protejați, vor sa poată învăța în limba română și să aibă și ei acces la
cetățenii cum au toți ceilalți români din provinciile istorice. Speră mereu după fiecare scrutin că cei care
au ajuns la putere vor avea alta atitudine, însă mereu au fost dezamagiți. Sunt condamnați la dispariție și
vor fi asimilati complet de ucraineni dacă nu vor fi ajutați să-si păstreze identitatea. Tot în Apşa de Jos
se află o biserică tradițională maramureșană din lemn, ce datează din 1561.
Parăsim Apșa de Jos, și după câțiva kilometri ajungem în Apșa de Mijloc, un alt sat românesc în care se
află cea mai veche biserică din zona asta, construită în 1428. Este ceva mai mică decâť cea din Apșa de
Jos, dar are farmecul ei. Ambele bisericuțe sunt cocoțate pe câte un deal, așa cum îi stă bine unei biserici
din zona de deal sau de munte. Din păcate erau închise și nu am putut să le admirăm și în interior.

Și pentru că există o Apșă de Jos și una de Mijloc, e firesc să existe și una de Sus. Tocmai intrăm in ea,
dar aici nu avem vreun obiectiv asupra căruia să zăbovim, așa că inventez rapid unul. Se numește
magazin și trebuie neaparat să aibă în inventar măcar bere. Lumină nu mai avem multă vreme, așa că
după satul ăsta vom căuta un loc de cort. Nu ne-ar deranja nici să găsim ceva oameni cu care să intram
în vorbă și să obținem eventual un loc de cort în vreo curte, dar Apșa de Sus mi se pare cel mai pustiu
dintre cele 3 sate, în plus nici limba română nu mai este chiar atât de populară pe-aici.

După ultimele case ale satului identificăm un fel de loc de popas, situat la câtiva metri deasupra
drumului și hotărâm să stăm pe undeva pe lângă el, ușor ascunși în caz că are cineva chef de vreo
întâlnire nocturnă în acest loc. Noaptea se dovedește liniștită și lipsita de pericole, însa nutriile unui
localnic din apropiere urlau tare înfricoșător uneori.

Ziua a 6-a

E dimineață, somnul a fost bun, roua doarme încă pe cortul nostru, dar e vremea să strângem și să
plecăm. Vremea e tare mohorâtă și parcă ploaia stă să înceapă în orice clipă. Ne urnim cu greu să
strângem, dar întreaga operațiune nu ne ia foarte mult. Incepem să ne mișcam din ce în ce mai bine la
strânsul și montatul cortului, fiecare știe deja ce are de făcut și ne coordonăm de minune.

Revenim în drumul găunos de care sincer m-am săturat. Mi-e dor de o schimbare, măcar pentru câțiva
km nu vreau sa mai ocolesc gropi și vreau să mă relaxez. Să mă bucur de drum lin și să cobor în viteză
pante, fără să apăs frâna la fiecare cinci secunde, de teamă să nu-mi las dinții prin Ucraina.

În prima parte a zilei reușim să acumulăm destui kilometri, pe de o parte pentru că drumul nu are
diferențe semnificative de nivel și pe de altă parte pentru că suntem conștienți că ploaia nu ne va ocoli
până la finalul zilei. Șoseaua șerpuiește pe malul Tisei, iar peste râu este România. Suntem chiar pe
graniță, iar prezența grănicerilor înarmați, deși surprinzătoare la început pentru noi, este cât se poate de
normală pe-aici. Sunt destul de convins uneori au și activitate, mai ales că garduri nu prea sunt, Tisa nu e
chiar greu de traversat, iar vizavi nu este doar România, ci și Uniunea Europeană.

Zona este împânzită de patrule și parcă și oamenii din satele prin care trecem au căpătat aceeași privire
dușmănoasă și bănuitoare ca cea a grănicerilor. Graiul românesc s-a împrăștiat și el, iar interacțiunea cu
oamenii este inexistentă. Cred că ăsta e elementul care-mi lipsește cel mai mult, că de peisaje chiar nu
mă plâng.

La un moment dat începe să plouă, dar continuăm o vreme, sperând să găsim un loc să ne adăpostim.
Ploaia însă nu se joacă și siliți de împrejurări ne punem o prelată în cap și o ardem așa romantic aproape
o oră, până se liniștește.

Atmosfera de după ploaie e tare faină, iar ritmul nostru bun. În dreptul satului Hmeliv părăsim granița,
cotind spre Nord, însă rămânem pe malul Tisei. Soseaua urcă foarte lin, aproape imperceptibil. Pe partea
dreaptă curge învolburată Tisa, iar în stânga se înalță versanți împăduriți, de un verde crud fermecător.
Ajungem în dreptul unei borne care cică ar marca centrul geografic al Europei. Treaba asta nu e tocmai
clară, existând astăzi cam 11 astfel de puncte. E după cum a măsurat fiecare și după cum s-a raportat la
limitele Europei. Nu mi-e clar cine are dreptate, dar bătălia pentru centrul Europei se dă între țări
precum Polonia, Slovacia, Ucraina, Suedia, Lituania, Belarus sau Ungaria. Niciunul dintre aceste puncte
nu este recunoscut la nivel oficial, așa că dacă tot am ajuns aici, vom spune că ăsta este cel bun! Și ne
oprim și pentru o poză care să dovedească că am ajuns aici.

Ploaia s-a pus iar pe treabă și hotărâm să ne adăpostim la un restaurant de lângă borna cea
controversată. Berea e din nou bună și alunecă tare bine pe gâtlej. După ce primim un nou interval de
răgaz din partea ploii, ne înhămăm la ultimii kilometri ai zilei, până în orășelul Rahău. Aici suntem
hotărâți să cautăm o cazare pentru ca ne-ar prinde bine o baie și ne-am mai usca din echipament.

Eu nu am deloc limbă comună cu oamenii de pe-aici, româna n-o mai știe nimeni în zona în care ne
aflăm, iar de engleză nu poate fi vorba. Alina însă, crescută într-un sat de ruteni din Bucovina, știe o
ucraineana arhaică pe care, spre surprinderea noastră, o înteleg cât de cât oamenii de pe-aici și cu chiu
cu vai ne putem întelege cu ei. Mă rog...aproape ne înțelegem pentru că după ce se duce să vorbească
pentru o cazare de 300 grivne (cam 75 lei), aflăm la recepție când să facem formalitățile că pretul ala e
de persoană. Eu tare as fi plecat, dar aveam deja toate bagajele duse în cameră, iar bicicletele încuiate
undeva într-o magazie. Așa am ajuns să plătim 150 lei pe o cameră, un preț foarte mare pentru un orășel
amărât dintr-o țară ca Ucraina.

Seara ne-o petrecem într-un pub subteran cu aspect de cramă, foarte cochet și dotat cu o sumedenie de
beri artizanale care mai de care mai interesante. Muzica e bunicică, chelnerița aproape că știe engleză,
iar mâncarea e delicioasă.

Ziua a 7-a

După un somn odihnitor, curăței și cu tot echipamentul uscat, suntem întâmpinați de o zi cu nori ce par
prietenoși. Printre ei uneori se mai strecoară câte o rază, iar albastrul cerului ține morțiș să se arate și el
pentru scurte intervale. Temperatura este și ea bună de pedalat și după ce rezolvăm mici probleme
organizatorice, profitând de magazinele mai mari ale orasului și de bancomate, o luăm din loc către zone
mai liniștite și mai aproape de munți și natură. Încă suntem pe malul Tisei, dar în doar câțiva km
urmează confluența dintre Tisa Albă și Tisa Neagră, noi urmând să continuăm pe malul Tisei Negre. O
punte peste apă ne îndeamnă la un popas.

Locurile pe-aici arata chiar bine, satele sunt îngrijite și predomină casele tradiționale și până și asfaltul a
devenit mai bun. Doar interacțiunea cu oamenii lipsește în continuare. Oamenii locului, numiți huțuli
sunt un grup etnic distinct, proveniți din Galiția, ce au migrat în Bucovina, Maramureș și Transcarpatia în
secolul XVIII alungați din locurile natale din cauza birurilor. Atributul care-i caracterizează cel mai bine pe
acești oameni este rezistența. Dorind să fie liberi, ei au ales să traiască în zonele greu accesibile ale
munților, iar când orânduirea vremii venea să le mai răpească din drepturi și libertăți, ei se retrăgeau și
mai mult în munte. Fiind o comunitate foarte unită și destul de închisă, au reușit să-și pastreze
identitatea, familiile întemeindu-se doar între cei din aceeași etnie. Și în zilele noastre o parte dintre
tradiții se păstrează și în ciuda asimilării, huțulii încă se deosebesc destul de mult de ceilalți locuitori ai
Ucrainei.
Drumul nostru trece pe la marginea Rezervației Naturale Svydovet, iar peisajele de jur împrejur sunt tot
mai interesante. Verdele de mai dă mult farmec naturii, vârfurile golașe, încă înzăpezite completează
acest cadru minunat.

O cascadă de pe marginea drumului ne ademenește la o pauză de poze și răcoreală, apoi, încet-încet

drumul începe să urce, semn ca pasul Yablunytsya e tot mai aproape. Pe urcare însă începe și ploaia,
căreia sincer nu i-am prea dus dorul. Găsim repede un foișor bun pentru adăpost și urmează o pauza
destul de lungă. La un moment dat, acoperișul cedează de atâta ploaie și incepe să picure enervant, însă
câteva chingi elastice și o prelată rezolvă repede problema și confortul este redobândit. Unde mai pui că
prin bagaj avem și niște bere, păstrata fix pentru situații de-astea.

După ploaie mai pedalăm ultimii km până în pas, punctul în care părăsim de altfel Regiunea
Transcarpatia, intrând în Regiunea Ivano-Frankivsk. Planul este să rămânem în pas și să punem cortul și
găsim chiar și un loc bun în acest sens, dar ploaia pare să fie pe punctul de a reîncepe și găsim o cazare la
doar 350 grivne (cam 50 lei), așa că nu mai stăm prea mult pe gânduri. Azi avem în meniu tocinei (un fel
de chiftele din cartofi ce se prepară și pe la noi prin anumite părti ale Bucovinei și Maramureșului) și
papanași cu brânză, ambele asezonate cu multă smântână. Ne răsfățăm și cu o tărie din fructe ce merge
tocmai până la suflet.

Suntem cazați intr-o cabana cu mult lemn, ce arată destul de pitoresc. Curățenia din camere nu ne dă pe
spate, dar nu suntem foarte pretențioși și avem oricum sacii noștri de dormit, deci rezolvăm repede și
acest inconvenient.

Ziua a 8-a

După rutina pregătirii bagajelor, specifică deja fiecărei dimineți, nu putem porni fără să mai înfulecăm
niste tocinei și papanași, ba chiar primim din partea casei și câte un rachiu bun. Să avem spor la pedalat!

Coborârea din pas e o plăcere, mai ales ca asfaltul se menține încă bun. Vremea nu e nici ea prea rea
momenta și ne mai bucurăm de câte o rază din când în când. Ploaia însă nu e foarte departe și se simte
în aer apropierea ei, așa că încercăm să facem cât mai multi kilometri între timp.

Oprim la magazin pentru a ne face stoc de bere și semințe și nu după multă vreme începe să toarne, iar
noi alergăm să găsim un adăpost înainte să fim udați până la piele. Găsim un loc bun și acoperit și avem
și un prieten patruped care să ne țină de urât. Partea asta a Ucrainei e plină de foișoare, stații de
autobuz acoperite și tot felul de alte locuri unde te poți adăposti de ploaie.

Ploaia de azi e sâcâitor de lungă și începem să ne pierdem răbdarea, așa că într-un moment de acalmie
pornim mai departe și după doar câteva minute reîncepe. De data asta adăpostul nu apare prea curând,
dar nici ploaia nu e chiar atât de puternică încât să ne ude până la piele. Într-un final, când deja reîncepe
să toarne, găsim un acoperiș bun într-un cimitir. Puținii oameni care trec prin zonă se cam uită ciudat la
noi, dar cine nu ne-a privit asa până acum în Ucraina?

O nouă fereastră de vreme și ne grăbim să mai parcurgem câțiva kilometri. Drumul începe să urce către
pasul Kryvopil, așa că înaintăm destul de încet, dar măcar ne mișcăm. Puțin înaintea pasului iar se pune
pe plouat sănătos, dar în vârf ne așteaptă o stație de autobuz acoperită, numai bună pentru vremea
asta. Petrecem și aici frustrant de mult timp până ce intensitatea ploii scade suficient de mult încât să nu
ni se pară un chin pedalatul.
De-aici avem o coborâre lungă și lină ce ar fi tare faină dacă drumul n-ar arăta din nou ca după
bombardament. Se pare că s-a terminat stocul de asfalt bun și va trebui să ne reobișnuim cu hârtoapele.

Ajungem în Verkhovyna și tragem la un motel de pe marginea drumului. Cazarea este din nou
aproximativ 50 lei, iar condițiile sunt chiar bune. Se pare că tot aici se prepară și bere și suntem invitați
să vedem fluxul de producție. Mâncarea este și ea decentă iar tipa care ne servește vorbește destul de
bine engleză și ZÂMBEȘTE. E poate primul zâmbet de care avem parte în ultimele zile.

Ziua a 9-a

Dimineața ne întâmpină cu un soare zâmbitor și cu un cer cât se poate de senin. Suntem atât de pățiți
încât nici nu îndrăznim să ne bucurăm. Ziua e lungă și după cum am tot constatat în ultimele zile, ploaia
are tot timpul să vină.

Nici nu pornim bine că oprim tot in Verkhovyna la un supermarket ceva mai mare pentru a ne
aproviziona cu de-ale gurii și gâtului. Cât ne chinuiam să băgăm cumpăraturile în bagaje, o bătrânică
simpatică ne atrage atenția. Are nuci și diverse plante de vânzare și ne-ar placea sa o ajutăm cumva, dar
fără să o jignim. Alina se apropie și încearcă să vorbească cu ea, folosind ucraineana ei arhaică. Se înteleg
destul de bine și ii oferă niste bomboane, gest la care bătrânica răspunde oferind la schimb nuci. E foarte
senină și ne povestește ca ea stă acolo și vinde lucruri mai mult pentru a vedea oameni și a socializa,
pensia fiindu-i suficientă. Alina face o poză cu ea și parcă e stânjenită că nu e gătită corespunzător în
straiele ei tradiționale de care-i tare mândră. Oamenii frumoși pot fi la tot pasul și o simplă discuție de
câteva minute cu ei îți poate însenina ziua. Iar când călătorești pe bicicletă e mult mai ușor să creezi
acest contact cu localnicii.

După ieșirea din Verkhovyna apucăm un drum la dreapta către Măreniceni. Dacă până acum asfaltul era
găunos și drumul plin de gropi, acum deja asfaltul a disparut. Avem totuși spor la pedală și ne plac
peisaje ce se desfășoară în fața ochilor noștri. Trecem prin câteva sate mai animate, cu destui oameni
îmbrăcați cu hainele “alea bune”, îndreptându-se în aceeași direcție. Zi de biserică nu este, deci trebuie
să fie altul motivul. Curând trecem pe lângă un cort mare din care răsună muzică și se lămurește
misterul agitației.

Setea se adună și pauza de baut bere la umbră e inevitabilă. Bicicletele încep să cam urle după îngrijire și
mă apuc de o curățare destul de rudimentară a lanțurilor și le ung. Ploaia, noroaiele și praful drumurilor
din ultimele zile au îmbâcsit destul de rău angrenajele.

Ajunși pe valea râului Ceremuș, continuăm spre nord pe malul apei, trecând prin sate precum
Măreniceni, Răstoace sau Zahariceni. Pe-aici a fost cândva România, iar denumirile astea, din păcate,
sunt cam singurele dovezi în acest sens, cel puțin din cele constatate de noi în teren. Limba română nu
ne ajută deloc să ne înțelegem cu oamenii de pe-aici, iar umele sovietizării și asimilării sunt evidente la
tot pasul. Drumul uneori are porțiuni mai decente și ne putem bucura de traseu. O pauză de la hârtoape
e întotdeuna binevenită!

Deja este trecut de prânz și norii întârzie să apară. Deja intrăm la banuieli și nu pot să nu recunosc că
undeva într-un colț al minții mi-a încolțit o speranță că s-ar putea să avem parte de o primă zi senină
după mai bine de o saptămână.
Ritmul de mers se păstrează bun, iar peisajul montan nu ne dezamăgește deloc. Ajunși în Vijnița,
părăsim albia râului Ceremuș, continuând drumul spre dreapta, către Berhomet. Aici avem parte de o
urcare ce ne cam stoarce de energie. Diferența de nivel nu este mare, însă soarele dogorește și
transpirăm prin toți porii. Abia aproape de vârf pădurea reușește cu adevărat să ne ofere umbră.
Bucuroși că urmează o coborâre pe măsură, ne trezim pe un drum perfect drept, lipsit de orice diferență
de nivel sau curbă. Puțin dezamăgitor, dar măcar nu mai urmează altă urcare prea curând.

Traseul ales de noi este ceva mai întortocheat din cauză că am dorit să trecem prin Storojineț, curioși
fiind să vedem cum se prezintă fostul oraș românesc. Dar curiozitatea asta va trebui să mai aștepte până
mâine pentru că deja apusul e aproape, iar noi trebuie să ne găsim un loc de cort. Trecem printr-un sat
foarte mic și pustiu, dar are un magazin care ne ajută să ne refacem proviziile de bere și ceva de mâncat.
Ne bate un gând să încercăm să ne înțelegem cu oamenii și să găsim un loc în curtea cuiva, dar suntem
puțin dezamăgiți de interacțiunea avută până acum cu localnicii, iar Alina, singura dintre noi care se
poate înțelege cât de cât cu oamenii locului, nu e prea dornică să mai încerce varianta asta. Rămâne
așadar să ieșim din sat și să ochim un loc bun în care să nu ne deranjeze nimeni peste noapte.

O porțiune de drum cu boscheți înalți pe margine arată suficient de promițător pentru standardele
noastre și ne găsim un loc ferit atât de ochii celor care ar putea trece pe șosea cât și de al celor de la
casele răsfirate pe plaiurile din jurul nostru. Alina îmi confirmă că se simte în siguranță aici și ne apucăm
să despachetăm și să pregătim culcușul. Seara se încheie cu semințe și bere ce curge năvalnic pe gâtlejul
lovit de arșiță.

Ziua a 10-a

Am dormit bine și nu ne-a deranjat nimeni. Planul pentru azi este să ajungem în Cernăuți, deci ar trebui
să dormim într-un pat, motiv pentru care nu ne sinchisim prea tare de cortul plin de rouă și-l strângem
ud. Azi cerul e cam noros, dar încă nu se simte miros de ploaie.

Primii kilometri curg destul de repede. Drumul este într-o ușoară coborâre, iar traficul este lejer. Gropile
sunt prezente pretutindeni și nu ne lasă deloc să ne plictisim sau măcar să ne relaxăm. Ajungem în
Berhomet pe Siret și după cum spune și numele acestui sat, suntem pe malul Râului Siret, și vom
continua pe lângă el până în Storojineț.

Dacă ploaie nu avem, temperatura este bună pentru pedalat și cu gropile deja ne-am obișnuit, trebuie
totuși să apară și pe ziua de azi o problemă și aceasta este vântul. Avem vânt destul de puternic din față
și dacă pe drum drept mai e cum mai e, când avem câte o urcare muncim pentru kilometri aceia de ne
dăm sufletul. Se scurg tare greu kilometri, iar după atâtea zile cu peisaje faine și înconjurați de munti,
pedalatul ăsta prin câmpie ni se pare extrem de anost. Aproape că suntem teleghidați și mergem cu
ochii ațintiți spre șosea pentru că știm deja că nu avem ce vedea în jur. În plus, oricum la ce drumuri sunt
în Ucraina e greu să ridici ochii din pământ.

Într-un final ajungem în Storojineț, un oraș la fel de anost ca drumul până la el. Clădirile au un puternic
aer sovietic și din ce-am reușit noi să vedem, nu am gasit nimic care să ne atragă într-un fel atenția.
Monumentele sovietice sunt și ele la locul lor și din peisaj nu lipsesc nici tancurile cocoțate pe socluri.
Am zăbovit puțin intr-un fel de piață pietonală din zona primăriei, dotată cu un mesaj de-acela tipic cu “I
love Storojineț”, evident cu caractere chirilice și tot pe-acolo era o trasură destul de interesantă, a cărei
poveste nu o stim, dar ieșea parcă puțin în evidență.
Gasim o autoservire decentă și ne refacem puțin forțele, apoi ne croim drum către Cernăuți. Drumul nu
mai e la fel de drept ca până acum și o ținem într-o permanentă alternanță de urcări și coborâri. Urcările
cu vânt din față ne solicită din plin, iar coborârile cu drum prost și același vânt din față n-au niciun
farmec și ne e imposibil să prindem și noi ceva viteză pe ele. Singura parte bună în toată povestea asta
este că distanța între cele două orașe este de doar 25 de km, dar nouă oricum ni se pare că am făcut o
veșnicie.

Intrarea în Cernăuți nu e deloc interesantă, drumurile sunt proaste, iar blocurile la fel de gri si comuniste
ca peste tot. Senzația generală e de tristețe și sărăcie. Pe măsură ce ne apropiem de centru situația se
mai îmbunătățește, apar case ceva mai vechi și mai interesante, iar pe bulevarde sunt destul de mulți
copaci. Profităm și noi de o umbră să dăm o cautare pe Booking după o cazare pentru că evident că nu
aveam ceva rezervat din timp. Nici nu cred că aș putea funcționa așa într-o călătorie. Mi se pare de
neconceput să trebuiască să mă țin de un program, să știu că trebuie să ajung neaparat până seara într-
un anumit loc pentru că am nu stiu ce rezervare. Plus că mi se pare și extrem de plictisitor să mă trezesc
dimineață și să stiu deja unde urmează să dormim noaptea următoare.

Ochim un hostel în centru și ne tentează o cameră de 2 persoane, chiar dacă ne ajunge cu câțiva euro pe
noapte în plus față de o cameră cu mai multe paturi. Avem cortul ud și multe haine murdare de spălat și
întins. Mai rămâne o singură necunoscută și anume dacă ne primesc cu bicicletele. Sunăm și ni se
confirmă ca putem lua bicicletele chiar cu noi în cameră și le putem ține pe balcon, așa că ne ducem
glonț spre cazare. Locul arată foarte bine și e super central, iar prețul plătit a fost chiar decent. Se
cheama Pelican Guest House & Hostel și l-aș recomanda oricui.

Nu ne ajung banii să terminăm formalitățile, iar cu cardul nu se poate plăti, așa că dau fuga până la un
bancomat și nu știu de ce, dar abia al treilea mi-a acceptat retragerea. Revenit la hostel, e vremea să
parcăm bicicletele și să ne luăm camera în primire. Interiorul e foarte curat și cu bun gust amenajat, baia
este comună pe etaj, dar nu pare să fie prea ocupate celelalte camere.

Despachetăm, ne spălăm și după ce redevenim oameni, ieșim să ne facem rondul se seară prin oraș.
Între timp a dat o aversă bună de ploaie, iar atmosfera de după e chiar faină. De la hostel iesim imediat
pe fosta stradă Regală, actualmente Olga Kobyleanska, o stradă pietonală tare frumoasă. Clădirile vechi
s-au pastrat foarte bine și majoritatea sunt proaspat restaurate, iar la parter sunt restaurante, pub-uri și
diverse magazine. E un loc de promenadă foarte reușit și contrastează cu tot ce-am văzut prin Ucraina.
Găsim un magazin mai mărișor și ne aprovizionăm cu bere. Au ucrainenii ăștia niste beri foarte bune,
artizanale oarecum, dar totusi mult mai răspândite prin magazine decât berile noastre de acest fel. Nu
mai zăbovim prin oraș pentru că mâine oricum ne așteaptă o zi întreagă de city break și oboseala deja
începe să se bage în seamă.

Ziua a 11-a

În dimineața aceasta lipsește pentru prima oară de când suntem pe drum rutina strângerii bagajelor și a
pregătirii bicicletelor pentru drum. Nici vreo țintă foarte clară nu avem, așa că ne urnim greoi spre
explorarea orașului.

Primul obiectiv este Universitatea din Cernauți. Fostă mitropolie, clădirea devine universitate de
prestigiu în timpul Imperiului Austro-Ungar. Pentru construcția impresionantului complex s-a ales cel
mai înalt punct din Cernăuți, la 264 m altitudine. Arhitectura în stil mauro-bizantin a avut ca inspirație,
se pare, Palatul Alhambra din Granada. Complexul Universității din Cernăuți este format din trei clădiri:
clădirea principală și două clădiri adiacente. Clădirea principală este sediul fostei mitropolii și este cea
mai mare și spectaculoasă dintre cele trei.

Mergem pe jos până la universitate, luând totodată și pulsul orașului. O aversă de ploaie ne obligă la o
pauză într-o stație de autobuz. Spre deosebire de ceea ce am vazut până acum în Ucraina, în Cernauți e
forfotă cât e ziua de lungă, sunt mulți tineri cu aspect uneori nonconformist. Aici e ușor să vezi pe stradă
oameni ce se simt bine și se distrează iar zâmbetul nu lipsește din peisaj. Cât de dor ne-a fost să vedem
din nou zâmbete...Tot în Cernăuți m-a surprins să văd mulți tineri ce cărau instrumente muzicale, mai
mulți parcă decât oriunde altundeva am fost până acum. Nici reprezentațiile stradale nu lipsesc, dând și
mai mult farmec acestui oraș.

Ajunși la universitate, avem norocul să dăm peste un grup de români aflați într-un pelerinaj în Ucraina și
ne lipim și noi pe lângă ei pentru a putea intra și a profita de explicațiile ghidului. Accesul vizitatorilor
este posibil doar însoțiți de un ghid. Suntem conduși prin mai multe încăperi și săli care mai de care mai
impresionante, ba chiar ajungem într-o sală în care are loc un concurs sau examen de canto și avem
prilejul să ascultăm câteva interpretări. Cu siguranță orice vizită în Cernăuți trebuie să treacă pe la
universitate.

Pe drumul de întoarcere de la universitate, într-o piață, vedem la loc de cinste statuia lui Eminescu și ne
reamintim că suntem totuși pe pământ românesc. Din păcate semnele astea sunt tot mai șterse astăzi în
Cernăuți. Limba română este aproape inexistentă pe buzele localnicilor, iar procesul de asimilare pare
ireversibil.

Un alt loc ce ne amintește de Cernăuțiul cândva românesc este casa lui Aron Pumnul, situată pe strada
cu același nume la numărul 19. Locuința marelui om de cultură și conducător al mișcării de renaștere
națională a românilor din Bucovina are aproximativ 200 de ani vechime și se află în paragină, negăsindu-
și loc pe agendele celor aflați la putere în România sau Cernăuți. Se pare că totuși va fi refăcută de un
om de afaceri român. Cu toată părăseala, casa are un farmec aparte și un potenția evident. În curte se
află și o statuie a lui Eminescu, elev a lui Aron Pumnul și găzduit aici în timpul anilor de școală.

Îndreptându-ne spre centru, ne oprim să admirăm teatrul dramatic și primăria, apoi luăm la pas strada
pietonală Olga Kobyleanska, pe care n-am apucat să o aprofundăm prea bine aseară. Aici se află și
Centrul Cultural Român Eudoxiu Hurmuzachi, inaugurat aici in 2015, o instituție al cărei rol este
promovarea și conservarea culturii și identității românești, precum și apărarea drepturilor românilor din
Ucraina. Lângă el se află un restaurant românesc numit București.

Plimbându-ne în continuare pe strada împânzită de terase și magazine, ne atrage atenția un local unde
toată lumea servește din pahare de cristal o băutură colorată. Presupunând că e ceva cu adevărat
deosebit la băutura aceea ne-am apropiat și noi și am intrat în vorbă cu cei care serveau. Niște băieți
incercau să vorbească cu noi în engleză, dar au chemat până la urmă o tipă care rupea puțină română.
Nu își găsea prea ușor cuvintele și se vedea că nu era obișnuită să vorbească română, dar am reușit să ne
înțelegem. Am întrebat-o printre altele dacă tinerii mai învață română și ne-a confirmat că lumea nu
prea mai știe limba asta și ca doar unii bătrâni în general se mai încăpățânează să o vorbească.
Comandăm și noi două pahare din băutura misterioasă ce nu este altceva decât vișinată și ne luăm și
niște prăjituri gustoase. Vișinata însă nu are chiar nimic special, ba chiar seamănă izbitor la gust cu cea
pe care o poți găsi prin Țară pe la mai toate magazinele, la un preț accesibil. N-am înțeles deci ce era cu
interesul oamenilor din jurul nostru pentru acest loc și această vișinată nici măcar artizanală.
Mai zăbovim o vreme prin oraș, apoi ne retragem la cazare, nu înainte să ne facem plinul cu berile
noastre preferate din Ucraina. Cernăuți este un oraș cu destul farmec pentru a merita o vizită. Are un
aer european, o zonă centrală foarte cochetă, este foarte animat și chiar pare să trăiască. Am văzut
multe afișe pentru diverse evenimente și în general ne-a lăsat impresia că aici se intâmplă destul de des
lucruri interesante.

Ziua a 12-a

Este vremea să lăsăm în urmă orașul Cernăuți și să ne continuăm călătoria către granița cu România, însă
nu înainte de a face un mic ocol până în Mahala, un sat mic aflat la câțiva kilometri de Cernauți. Aici s-a
născut și a trăit Anița Nandriș Cudla, o țărancă româncă ce a trecut prin iadul deportărilor sovietice din
Siberia și a avut puterea să supraviețuiască și să-și spună apoi povestea. Relatarea ei, intitulată „20 de
ani în Siberia” este una dinte cele mai puternice și mai emoționante povești de viață pe care le-am citit și
una dintre cele mai importante mărturii scrise despre Gulagul sovietic. În centrul satului se află statuia
Aniței, lângă care poposim si noi o vreme. Pe o bancă din apropiere observăm un grup de copii și nu
mică ne-a fost mirarea când realizăm că vorbesc între ei în română. Ne-am fi bucurat și să descoperim că
oamenii încă mai cunosc româna, dar copiii ăștia ne-au făcut o bucurie și mai mare. Una e să cunoști o
limbă și să o vorbești atunci când te întâlnești cu un străin și cu totul altceva este să o vorbești în mod
natural, în viața de zi cu zi, în cerul de prieteni sau în familie. Găsim astfel aici, în Mahalaua Aniței, mult
mai mult românism decât am reușit să găsim în tot Cernauțiul. Ne-ar fi plăcut să avem timp să zăbovim
mai mult aici în Mahala, să mergem să căutăm mormântul Aniței din cimitirul satului și să aprindem
acolo o lumânare sau să o cunoaștem pe nepoata ei, primăriță în sat, o femeie ce nu se sfiește să-și
afirme identitatea românească. Avem însă încă destul drum de străbătut, iar zile multe nu mai avem la
dispoziție.

Mergem pe drumul către vama Siret, o șosea cu un asfalt nesperat de bun, o bucurie pentru noi și
bicicletele noastre. Într-un sat ne atrage atenția un steag românesc ce se înalță semeț din curtea unei
case, iar la poartă este amenajată o mică terasă și o gheretă cu plăcinte. Un nene foarte de treabă ne
întâmpină și ne coace pe loc niște plăcinte bune și ne întindem apoi la povești. E cât se poate de mândru
de identitatea lui românească, iar steagul acela este modul lui de a le râde în nas autorităților din
Ucraina, deloc preocupate să ofere prea multe drepturi minorităților. A aplicat și pentru cetățenia
română și abia așteaptă să o primească. Ne spune cum mulți profită de șansa de a avea cetățenie
română deși nu au nicio treabă cu identitatea românească și n-ar merita să o primească. Nu putem să nu
ne amintim de maramureșenii din dreapta Tisei, care, deși sunt mai români decât mulți dintre cei care
trăiesc în Țară, nu pot deveni români și pe hârtie. E tare fain să întâlnești astfel de oameni care păstrează
aprinsă o flacără și au puterea să dea un exemplu și o speranță că poate nu e totul pierdut.

Ne continuăm drumul și cu doar câțiva kilometri înainte de graniță apucăm drumul spre Slobozia-
Berlinți, apoi spre Cerepcăuți, ca în final să poposim în Fântâna Albă. Vrem neaparat să ajungem la locul
masacrului din 1941. Cu doar un an înainte, oamenii din aceste locuri au trăit drama de a fi rupți de Țară
și s-au trezit făcând parte din Uniunea Sovietică. Pe 1 aprilie 1941, pe fondul unor zvonuri alimentate de
sovietici cum că s-ar permite trecerea în România, un numar mare de săteni din satele de pe Valea
Siretului s-au adunat și au pornit într-un marș pașnic către frontieră, purtând steaguri albe și icoane. În
poiana Varnița, la circa 3 km de graniță, au fost așteptați de trupele NKVD, care au împușcat cu
mitralierele între 2000 și 4000 dintre ei, aruncându-i apoi în gropi comune. O parte dintre ei încă trăiau
când s-a aruncat pământul peste ei. Puținii supraviețuitori au fost arestați, torturați si apoi aruncați și ei
de vii într-o groapa comună peste care să turnat și s-a stins var. După masacru au urmat și represalii,
peste 13000 de români fiind arestați si deportați în Siberia, de unde foarte puțini s-au mai întors. Astăzi
în poiana Varnița se află un monument ridicat în memoria victimelor, iar în fiecare an, pe 1 aprilie au loc
comemorări și slujbe pentru pomenirea lor.

În drum spre Fântâna Albă suntem opriți de un vameș care ne-a luat la întrebări. Din nou avem mare
noroc cu ucraineana arhaică pe care o vorbește Alina pentru că n-ar fi fost chip să avem altă limbă
comună cu oamenii ăștia. Îi explicăm ce cautăm pe-acolo și unde avem de gând să mergem și îl întrebăm
chiar și unde ne recomandă să punem cortul, iar el ne spune să campăm chiar lângă momunemt și ne dă
și unele indicații pentru a reuși să ajungem în poiană. Îi dam și pașapoartele, ne ia datele și apoi își
anunță prin stație colegii pentru a ști de prezența noastră și a nu ne mai deranja.

Drumul către poiana Varnița nu e semnalizat în niciun fel și nici pe Google Maps nu exista marcat acest
loc, însă indicațiile vameșului sunt foarte prețioase și după câțiva kilometri pe un drum extrem de
noroios, zărim monumentul. Încercăm să punem cortul într-un loc ceva mai ferit, dar tot ni se pare că
suntem în văzul oricui ar trece pe-aici. Pe mine mă liniștește faptul ca vameșii ne au în grijă, însă Alina nu
e deloc relaxată. Peste noapte au trecut din când în când mașini de patrulare pe drum, dar nu ne-a
deranjat nimeni. Somnul însă n-a fost extraordinar, zgomotele ținându-ne destul de mult în alertă.

Ziua a 13-a

Dimineața traficul parca se întețește și nu ne arde să mai zăbovim prea mult cu cotrul întins. Facem cale
întoarsă pe același drum noroios pe care am venit ieri și ne îndreptăm către satul Fântâna Albă pentru a
mai vedea un obiectiv și anume Catedrala Uspenia, o biserică impunătoare construită în stilul baroc
moscovit între anii 1901-1908 cu sprijin financiar din partea unui comerciant rus. O bună parte dintre
materialele folosite la construcție au fost aduse din Rusia, inclusiv crucile aurite, iconostasul sau detalii
de granit ce împodobesc monumentul. Până în 1940 biserica a servit ca Mitropolie Ortodoxă de Rit
Vechi. După ce Bucovina a fost anexată de către URSS, iar pe teritoriul satului au ajuns trupele sovietice,
mitropolitul s-a refugiat pe teritoriul României, la Brăila, iar o lună mai târziu a avut loc o adunare a
episcopilor si preoțimii prin care s-a hotărât mutarea Mitropoliei la Brăila, unde se află și în zilele
noastre.

Din 1940 biserica și-a întrerupt activitatea, iar în timpul războiului a fost deteriorată. Astăzi se află în
paragină, dar este încă într-o stare destul de bună și cu ceva interes si fonduri ar putea fi cu siguranță
readusă la viață. Este în mod cert un monument impresionant, cu o istorie interesantă. Plimbarea pe
ulițele satului Fântâna Albă ne dă impresia unei întoarceri în timp. Casele sunt în majoritate
sărăcăcioase, unele abandonate, asfaltul lipsește cu desăvârșire iar oamenii sunt destul de scumpi la
vedere. O bătrânică ne oferă niște mere și ne smulge un zâmbet sincer. N-am prea avut parte de astfel
de gesturi prin Ucraina.

Părăsim Fântâna Albă și pentru mulți km încă zărim imensa biserică ce se înalță deasupra micului sat.
Revenim la șoseaua principală și după doar câțiva kilometri ajungem la Punctul de Trecere al Frontierei
Siret, nu înainte de a ne opri la un magazin de pe marginea drumului și a consuma grivnele pe care le
mai avem. Mașinile au ceva de așteptat, dar noi ne strecurăm pe la pietoni și ajungem repede în față. Nu
suntem controlați la bagaje și în general formalitățile se termină repede. Suntem din nou în România și
încă de la primii kilometri se simte altfel asfaltul sub roțile noastre. Ne-a cam fost dor de drumuri bune,
călătoria asta chiar a avut menirea de a mă face să apreciez mai mult ceea ce avem.

De la Siret continuăm spre Șerbăuți, unde urmează să poposim o noapte la bunicii Alinei. Drumul e
foarte fain și liniștit, cu urcări line și coborâri ce-mi permit să stabilesc noi recorduri de viteză pentru
tura asta. Kilometrii se scurg repede și ajungem într-un final la destinație. Urmează relaxare și vizite la
rubedenii, dar gâtul meu tânjește grav după niște bere, așa că încalec o bicicletă și mă duc prin sat să
caut un magazin. Mersul fără bagaje mi se pare ciudat și parca nu mai am control bun asupra bicicletei,
dar magazinul răsare imediat în cale. Intru și caut cu privirea frigiderul cu bere, mai dau o roată și încă
una și nimic. Or fi ascunse pe undeva! Întreb vânzătoarea și o văd cum se întunecă la față și parcă jignită
îmi spune „Nu ținem așa ceva!”. Prima intenție a fost s-o întreb „dar cum supraviețuiți?”, însă am lăsat-o
baltă. Dau fuga la un alt magazin și găsesc beri gata reci și transpirate, iar când revin acasă îi povestesc
Alinei pățania. Ce s-a mai amuzat pe seama mea ca m-am nimerit fix la magazinul cu proprietari pocăiți.
Sunt un animal păcătos, dar bună-i berea asta!

Ziua a 14-a

Ultima zi a aventurii noastre începe fără prea mare tragere de inimă. Am dormit mult și bine si parcă
încă ne resimțim. Ne urnim abia pe la prânz și pedalăm în mare viteză către Suceava. Traseul are doar 25
de km, dintre care vreo 15 pe european cu trafic din belșug. O ploaie se pornește pe urmele noastre și
ne încurajează să pedalăm mai cu spor. O păcălim până la intrarea în oraș, dar se dezlanțuie și ne
adăpostim într-o benzinărie. Chiar nu ne mai plouase de câteva zile și era ciudat deja. Dacă toată
călatoria noastră a stat sub semnul ploii, avem ocazia să o și încheiem așa.

După ce aversa se mai potolește, ne croim drum prin oraș și parcurgem ultimii km ai traseului nostru
până la sora Alinei. Aici ne așteaptă două cutii de bicle strategic lăsate aici de Paște când am fost în vizită
la rudele Alinei. Am fi găsit probabil unele și prin oraș, dar e mai simplu așa. Eu mă apuc de împachetat
bicicletele și bagajele, apoi mai omorâm câteva ore până se face ora de plecare a autocarului. Nu avem
dificultăți cu transportul nici de data asta, dar orele de drum până la București trec extrem de greu.

Ajungem spre dimineață năuci la destinație și încheiem oficial aventura noastră prin Ucraina. Autocarele
chiar sunt o alternativă bună la tren când vrei să călătorești pe o perioadă mai lungă si are sens să
demontezi bicicleta și să te complici cu acele cutii de transport. La ambele rezervări ne-au zis că trebuie
să folosim cutii pentru a fi mai simplu de pus bicicletele în spațiul de bagaje și a rămâne compacte. Pe
distanțe scurte poate merge si fără, dar la noi n-a fost cazul. Nici la dus și nici la întoarcere nu am fost
taxați suplimentar pentru biciclete.

Prima parte prin Maramureșul de la noi a fost tare faină, iar locurile acelea chiar au ceva special,
Memorialul Sighet a fost impresionant și mă bucur mult ca am reușit să-l văd până la urmă.

Ucraina mi s-a parut o țară cu oameni destul de neprimitori, ne-a lipsit interacțiunea cu localnicii și am
fost priviți mai tot timpul cu suspiciune. Drumurile sunt groaznice, sunt un vis urât și chiar nu sunt
fandosit la faza asta. Bicicletele merg pe orice șosea, dar când pedalezi zeci de km prin toate hârtoapele
te saturi. Urci din greu până în vreun pas și când în sfârșit urmează coborârea, nu te poți bucura deloc de
ea că trebuie să stai tot timpul cu mâinile pe frâne și să ocolești gropi. Zona montană din regiunea
Transcarpatia e chiar frumoasă, iar verdele de mai al pădurii a dat și mai mult farmec locurilor. Dacă nu
ar fi plouat atât de mult sigur ne-am fi bucurat și mai mult de excursia asta. Cernăuți e un oraș cu un
farmec aparte pe care măcar o dată în viață cred că merită să-l vizitezi, mai ales dacă ești român și te
preocupă puțin istoria.

Trăgând linie la final, nu știu dacă as vrea să mă întorc prea curând în Ucraina pe bicicletă, dar mă bucur
foarte mult că am pornit în călătoria asta. Am unit multe puncte pe care le aveam de multă vreme
marcate pe hartă și cu excepția cetăților lui Ștefan cel Mare de pe teritoriul Ucrainei, am cam cuprins
locurile cu o mai mare încărcătură istorică ce ne leagă de vecinii de la Nord și ăsta a fost în principal
obiectivul călătoriei.