Multă lume așteaptă venirea primăverii și e de înțeles.

Se satură de frig, le place în mod spacial cum

natura revine la viață, cum apar primii muguri prin copaci și primele flori. Dar eu cel mai mult aștept
primăvara pentru a reveni în șaua bicicletei. Iarna mai pedalez uneori cand nu e gheață pe drum, gheață
care face deplasarea pe bicicletă nu doar periculoasă, dar și ilegală, însă nu ma aventurez niciodată în
ture mai lungi, tocmai din motivele menționate anterior.

Deja în calendar e martie, iar situația în teren arată bine, așa că o primă ieșire cu bicicleta pe anul acesta
ar fi tare binevenită. Andrei e dornic și el de o tură și decidem să dăm o raită la vecinii bulgari, prin
regiunea Vidin. Stabilim un traseu care să plece și să revină în Calafat și să cuprindă cele mai importante
zone și obiective și ne iese un circuit de 250 de km numai bun de pedalat lejer în 4 zile.

Într-o joi încărcăm bicicletele în mașină și pornim către Calafat unde, odată ajunși, găsim un loc bun de
parcare pentru a lăsa mașina patru zile. Descărcăm bicicletele și bagajele, facem ultimele ajustări și
pornim către podul peste Dunăre ce ne va duce în Bulgaria. Vremea e bună, timp mult nu pierdem cu
formalitățile de la vamă și iată-ne pe noul pod Calafat-Vidin, prevăzut cu o zonă pentru pietoni și biciliști.
Bine am ajuns în Bulgaria!

După ce traversăm Dunărea, drumul nostru pentru biciclete face o buclă pentru a coborî podul apoi
merge spre vest către Vidin. Suntem practic pe Euro Velo 6, una dintre cele mai populare rute de
cicloturism din Europa. Ea pornește de la Oceanul Atlantic din Franța și străbate Elveția, Germania,
Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România și Bulgaria și ajunge la Marea Neagră. Din păcate
porțiunea din România există doar pe hartă, în teren nefiind marcată sau amenajată în vreun fel.

Cât v-am povestit eu despre Euro Velo 6 iată că ajungem în Vidin, un oraș ce inspiră sărăcie și reușește să
nu ne prea impresioneze. Regiunea Vidin este de fapt cea mai săracă zonă a Bulgariei și acest lucru se
cam poate constata și la fața locului. Mergem pe străzile orașului și ne dă impresia de părăseală. De fapt
cam asta am simțit mereu când am fost prin Bulgaria. Mereu sunt foarte puțini oameni pe străzi,
magazinele au adesea obloanele trase, prin sate e plin de case părăsite. Vidinul nu se abate deloc de la
acest tipar.

Pornim pe străzile orașului, căutând să ajungem pe faleză. Aici putem admira podul pe care am trecut
Dunărea și ne plimbăm printr-un parc pustiu.

Mergem apoi să vedem fosta sinagogă a orașului, o clădire impunătoare, aflată din păcate în stare
avansată de degradare

De la sinagogă următorul obiectiv pe listă e fortăreața Baba Vida, o cetate ce datează de la începutul
secolului al X-lea. Numele cetății provine, conform unei legende locale, de la fiica unui rege care
stăpânea peste provinciile de pe malul Dunarii. Aceasta, pe numele ei Vida, a rămas nemăritată și ar fi
poruncit construcția acestei fortărețe pentru a trăi în siguranță între zidurile ei.

În Evul Mediu cetatea a fost un important punct defensiv, rezistând unui asediu de peste 8 luni. De-a
lungul istoriei va fi atacată, cucerită, distrusă și reparată de mai multe ori, iar în zilele noastre a fost
restaurată după forma originală și este muzeu.

Efidiciul este foarte bine păstrat, însă interiorul duce o lipsă gravă de plăcuțe indicatoare care să spună o
poveste. Te plimbi pur si simplu prin săli goale și reci și nu ți se spune nimic despre ele. Nu mai spun ca
puteau fi amenajate camere tematice pentru a crea un tur mai interactiv. Per total cetatea
impresioneaza doar prin aspect și prin faptul că e impecabil conservată, lipsind însă total povestea și
contextul.

Hotărâm că am văzut suficient Vidin pe ziua de azi și pornim către nord Spre Dunăre, prin ceea ce se
cheamă Timocul bulgăresc, o zonă în care ar trebui să întâlnim vlahi, o populație vorbitoare de limba
română, prezentă în zonele astea încă de pe vremea romanilor. Ei sunt concentrati în această regiune,
atât în Serbia cât și în Bulgaria.

Ajungem în Florentin, unde avem ocazia să stăm la povești cu câteva localnice, într-o română curată.
Sunt încântate să ne poată vorbi în română și ni se cam umple inima de bucurie. Dacă tot suntem pe
malul Dunarii, găsim un drumeag care ne permite s-o vedem mai de-aproape. Vizavi e România.

Continuăm drumul pe malul Dunării până în Novo Selo, apoi schimbăm orientarea și mergem spre Sud
către Gâmzovo, pe un drum de pământ ce traversează câmpurile. Se cam apropie seara și va trebui să ne
găsim locul de cort, dar întâi trebuie să ne aprovizionăm cu ceva de mâncare și bere din Gâmzovo.

Părăsim satul urcând un deal și ne întâlnim cu un bătrân, vorbitor și el de limba română. Stăm câteva
minute de vorbă cu el și apoi ne continuăm urcușul. Soarele coboară sub linia orizontului și noaptea e
aproape. Intrăm pe un drum de pământ și campăm în spatele unor boscheți de pe marginea lui, cât de
cât feriți de ochii vreunui trecător ce s-ar gândi să dea vreo raită nocturnă pe-aici.

Seara se încheie cu o cina copioasă udată din belșug cu bere, apoi somnul pune stăpânire pe noi. Până
dimineață nu ne-a deranjat nimeni și-am dormit buștean.

Ziua a II-a

Astăzi mă trezesc cam greu și din spusele lui Andrei, am ratat un răsărit fain. Nici cu strânsul bagajelor
nu ma omor prea tare, dar totusi pe la 9 si ceva reușim să ne urnim.

Revenim la drum și coborâm spre Inovo, apoi virăm la dreapta spre Gradeț. Aici, în centrul satului facem
o primă oprire pentru um mic dejun și niște bere. Normal că și niște bere, ce dacă e abia 10 și părem
niște bețivi ordinari.

Mai departe drumul devine foarte frumos si străbate o pădure. Dacă ar fi și înverzită ar fi și mai
interesantă zona asta, dar oricum ne cam place pe-aici.

Ajungem în curând la Albotina, la niște chilii rupeste săpate în stâncă și locuite în trecut de pustnici vlahi.
Zona se poate explora la liber, iar la chilii se ajunge pe niște scări din piatră. Lăsăm și noi bicicletele și
urcăm. Zona e chiar frumoasă și merită o oprire aici. Locul are un farmec aparte și spune o poveste
nescrisă. E plin pe-aici de toporași înfloriți și de șopârle ieșite la plajă pe pietre, semn că nu doar noi ne
bucurăm de venirea primăverii. Jos e și un izvor numai bun de încărcat bidoanele cu apă bună.

În continuare drumul se cam strică și e absolut pustiu. Satele prin care trecem dau aceeasi impresie de
părăseală și nu prea vedem oameni prin curți sau pe străzi. E foarte stranie Bulgaria din punctul ăsta de
vedere.

Către Boinița starea drumului se îmbunătățește, dar drumul bun vine la pachet și cu o urcare destul de
solicitantă. Mai sus de Boinița întâlnim lacul Kula și îl traversăm pe baraj, apoi intrăm în orașul cu același
nume, la fel de părăsit și dezolant ca întreaga zonă. Reușim totuși aici să găsim un local deschis și să ne
luăm ceva gătit de mâncare, apoi ne pozăm cu probabil singurul obiectiv interesant din oraș și anume
Castrum Martis, o cetate romană târzie ce a avut rolul de a apăra drumul de la Bononia la Singidunum în
Vrashka, unul dintre pasajele vestice ale Munților Balcani.

Din Kula mergem spre Zajecar, oraș aflat dincolo de graniță, în Serbia, iar pe drum dăm de o Katyusha
cocoțată pe un soclu și brusc ne dăm seamă că avem vezicile foarte pline. Uf, ce bine a fost!

Înainte să ajungem la granița cu Serbia, virăm la stânga către Rakovița, unde ne oprim pentru o
aprovizionare, apoi începem să ne căutăm loc de cort, noaptea nefiind prea departe. Găsim curând un
loc bun, flancat de diverse tufe și întindem cortul. Între timp soarele apune, oferindu-ne un apus fain.

Urmează bineînțeles cină și berică până ne prinde din urmă somnul. Noapte bună!

Ziua a III-a

De data asta noaptea n-a mai fost atât de liniștită, vântul apucandu-se să bată destul de turbat, trezindu-
ne de mai mult ori. Cu toate astea suntem destul de odihniți si am prins multe reprize bune de somn.

Pornim mai departe și în prima comună, Podgore, ne oprim la magazin să ne luăm câte ceva pentru
micul dejun. De data asta pe-aici sunt mai mulți localnici și imediat devenim o curiozitate pentru ei. Mi-e
clar că nu suntem o prezență obișnuită prin părțile astea de țară, de-aici și curiozitatea lor sinceră și
simpatică.

De-aici pedalăm spre Peștera Măgura, drumul până acolo fiind foarte frumos și liniștit. În peșteră se intră
pe o parte și se iese pe alta, de accea vom lăsa bicicletele ascunse în pădure, undeva între intrare și
ieșire.

Peștera este bine amenajată și luminată și petrecem destul de mult timp explorând-o. Trecem prin
numeroase săli ample și admirăm o groază de formațiuni care mai de care mai interesante. Tot aici în
peștera se găsesc zone cu diverse desene rupestre, însă noi nu reușim să le identificăm.

Ieșiți din peșteră, ne recuperăm bicicletele și pornim spre următoarul obiectiv al zilei și anume
Belogradchik, pe care-l și identificăm în depărtare, dar ne oprim curând pentru că gâtul cerșește după o
bere.

După ce coborâm puțin până în Kladorub, virăm la dreapta și începem o lungă urcare până în
Belogradchik, la care se adaugă și un enervant vânt din față, așa că ajungem storși de energie în oraș.
Deși ai spune că e un oraș turistic și ar trebui să fie ceva mai animat, e la fel de pustiu și abia găsim un loc
unde să putem mânca ceva. Aici ni se alătura un belgian din Gent, cu care avem ocazia să schimbăm
câteva vorbe. El a hotărât să renunțe la muncă și să călătorească prin lume, muncind ocazional pe la
oameni pe-acasă în schimbul cazării și a unor experiențe noi.

De la masă ne grăbim către cetate și, deși ar mai fi 30 de minute până la închidere, nu suntem lăsați mai
mai intrăm, fiind nevoiți să ne mulțumim cu exteriorul. Dam roată stâncilor ce înconjoară fortificația și
ne minunăm de acest loc. E absolut impresionant și mi se pare ingenios modul în care s-au folosit
oamenii de relier pentru a crea o fortăreață pe cinste.

Zona îmi place foarte mult și mi-as fi dorit să mai putem zăbovi pe-aici, dar se cam apropie noaptea și
noi mai avem de căutat loc de cort. Coborâm înapoi în oraș, facem aprovizionarea de seară apoi ne
grăbim să ieșim din oraș și mai urcăm un deal, găsind apoi loc de cort undeva deasupra șoselei printre
niște copaci doborâți.
Ziua a IV-a

Noaptea aduce niste nori și chiar ne și plouă puțin, dar dimineața ne întâmpină cu soare. Totuși la
orizont stau aliniați nori nu tocmai prietenoși și ne dăm seama ca de ploaie nu vom scăpa până la urmă.
Strângem bagajele și pornim mai departe, sperând să fentăm pentru cât mai mult timp inevitabilul.
Direcția este Dimovo, de unde vom intra pe un drum european până în Vidin. Nu ne prea place ideea,
dar e de departe cel mai scurt drum, iar vremea clar se strică, deci n-are niciun sens să-l mai lungim.

Înainte de Dimovo, pe o coborâre începe să ne plouă destul de tare, însă e o repriză scurtă. Ajungem în
Dimovo și înainte să dăm piept cu drumul european, ne oprim pentru a mânca ceva.

Cu burțile pline și echipați deja bine pentru ploaie pornim mai departe. Cerul arată destul de apocaliptic,
iar tirurile vâjâie pe lângă noi. Curând începe să plouă puternic și avem parte de un duș pe cinste. De
fapt de două dușuri, unul de sus în jos, de la ploaie, iar altul generat de camioanele care ne depășesc în
mare viteză. Aș minți dacă aș spune că mi-a plăcut porțiunea asta de traseu, dar Vidinul vine mai repede
decât mă asteptam, iar ploaia s-a oprit deja de ceva timp și când ajungem în oraș deja suntem aproape
uscați.

În Vidin ne hotărâm să mai dăm o raită prin oraș, pentru a încerca să mai găsim lucruri interesante de
văzut. Catedrala Sf. Dumitru ne surprinde prin aspectul ei masiv și mi se pare destl de reușită și din punct
de vedere arhitectural.

Poposim puțin și în centru, la fel de pustiu ca mai tot orașul. Există aici o zonă pietonală și un muzeu
aflat într-o clădire cu o arhitectură faină. Bineînțeles că este închis, la fel ca mai toate magazinele.

Mai găsim prin oraș niște ziduri aparținând vechilor fortificații ale orașelor. Pe ele încă se mai găsesc
inscripții din timpul stăpânirii otomane.

Băgând de seamă că am cam epuizat obiectivele, ne retragem spre Țara noastră, după cum spune și
celebrul îndemn „Băi, ia fiecare în Țara lui!”. Trecem același pod peste Dunăre și ne găsim mașina
nemișcată și fără urme că ar fi băgat-o cineva în seamă cât am lipsit noi.

Zona Vidin arată foarte fain din punct de vedere al peisajelor, drumurile sunt foarte liniștite și chiar dacă
nu excelează la capitolul asfalt, ne-a plăcut să ne plimbăm pe ele. Sunt destule obiective interesante prin
zonă și în general mi se pare că zona are destul de mult potențial, însă este blocată în sărăcie și
nepăsare, totul pare părăsit și dezolant. Pentru haiducie pe bicicletă însă, mi se pare o zonă foarte
reușită și aș reveni oricând pe-aici în alte ture.