DRUMUL SOARELUI - PERU

de Mihaela Gheorghe

Imbaburaaaaaa!
Sunt în staţia de tramvai şi dansez, lovind cu bocancii zăpada prinsă în parapetul metalic.
Imbabura... De vreo zece zile m-a înnebunit cântecul ăsta. Si încă unul. Nu le înţeleg
cuvintele. Ştiu doar ca asta e quechua, limba incaşilor...
Din cauza muzicii ăsteia, de zece zile plâng şi râd şi mă tăvălesc de dor. Şi visez iar ca în
copilărie.

E ianuarie 2008. Ascult muzica şi mă văd peste munţii mei înverziţi dintr-un „acasă”
îndepărtat. Înnebunesc şi nici un medic nu mă poate ajuta. Doar ei, munţii mei...
Scriu pe un forum că anul ăsta nu ştiu cum o să fac, dar trebuie să ajung în Peru.

Ăsta a fost începutul. La solstiţiul de iarnă, pe 21 decembrie, aveam să fiu acolo. Pe Machu
Picchu. Dragostea mare a vieţii mele...
Aranjamentul de evenimente şi oameni care m-a dus acolo este el însuşi miraculos. Voi
povesti acum însă doar despre drum.

Centrul Amaneser a făcut puntea între noi, cei şaisprezece români, şi o companie din Peru.
Cei doi ghizi ai noştri de-acolo ne-au trimis o mulţime de informaţii despre ce şi cum. În
primul rând, haine pentru...vară. Decembrie acolo e o lună caldă, cu 25-26 de grade ziua si
destul de rece noaptea. Haine de pus una peste alta, căci la soare e foarte cald, arde bine acolo
sus, iar la umbră nu-i chiar aşa. Neapărat bocanci (am aflat cu ocazia asta de trekkeri),
încălţări impermeabile şi eventual sandale de mers pe munte. Manta de ploaie, lanternă, un
rucsac mare şi unul mic, pentru drumuri scurte. E foarte important să îţi gospodăreşti bine
bagajul, luând strict ce trebuie şi in cantităţi cât mai mici, pentru ca şi la zborul cu KLM - cea
mai bună varianta, ca timp de zbor şi ca preţ - şi la zborurile interne in Peru se respectă cu
stricteţe limita de greutate admisă, de 20 kg. Aşa că am luat bocancii în rucsacul mic, folosit
pe post de bagaj de mână, şi am îndesat în bagajul de cală vreo cinci kile de rechizite. Aşa ne
sugeraseră ghizii nostri că am putea ajuta cu ceva copiii celor care ce trăiesc în insulele de pe
Titicaca.
Ziceam de costul zborului. Dacă preţurile sunt destul de mici in Peru ( pentru 12 zile de
cazare cu mic dejun şi şapte mese principale, plus intrările la obiective , am platit 1950 euro),
zborul poate costa cam tot cât excursia. Cu rezervare de bilet de avion mai din timp, se poate
sa plăteşti 1300-1400 de euro. „Din timp” poate să fie chiar ianuarie, pentru decembrie.
Mulţi turişti aleg să meargă în Peru la solsiţii şi la echinocţii, ca să se bucure de ceremoniile
organizate de păstrătorii tradiţiilor incaşe. Aşa ca eu abia am prins bilet mai bunicel în august,
pentru decembrie.

După toate pregătirile, a venit şi ziua mult visată, 16 decembrie. De fapt, zborul a fost
noaptea. Vreo trei ore până în Amsterdam, escală 2 ore, apoi zbor de 13 ora pâna la Lima.
Pare de necrezut, dar emoţia aia ca ajung în sfârşit în acel „acasă” face să nu prea simt zborul
ăsta. Doar când privesc în jos, pe gemuleţ, şi văd oceanul sub mine, cu picături albe
îngheţate în straturi-straturi, mă cam ia cu frig...
Vorbesc puţin cu vecinul meu din stânga, un peruan. Citeşte „Corriere della sera”, aşa că la
prima ocazie vorbesc puţin cu el, în italiană, apoi în spaniolă. Omul e plecat la muncă în
Italia. Ca mulţi dintre români, îi zic şi eu... Aflu ca Lima e frumoasă, dar mai frumos e
Cuzco... Omul e din Cuzco şi eu cred că de-aia... Aveam să aflu că nu „de-aia” mai târziu...

În sfârşit, Lima! Însorită. Caldă şi blândă, ca o femeie a mării. A oceanului, de fapt.

În Lima am petrecut prima noapte. Urma să o vedem mai mult la întoarcere. Dar acum nu la
întoarcere ne gândeam. Ne ameţise un pic diferenţa de climă, dar ne era grozav de bun
soarele ăsta în oase. Şi ne simţeam deja in palma lui. Eram doar in ţara Fiilor Soarelui...
A doua zi in zori am zburat spre Cuzco. Zbor scurt, dar o oră. Dar in ora asta am trecut de la
100 la 3300 de metri... Ceea ce a dat dureri de cap unuia dintre noi si ceva ameţeli mai
multora. Dar asta a făcut până la urmă şi farmecul călătoriei. Ne-am răsfaţat peste tot cu
„coca tea”. Oriunde intri, in hotel, în aeroport sau chiar in magazine, poţi gusta un pahar de
ceai fierbinte din frunze de coca. Asta ca să scapi de ameţeală şi dureri de cap, desiiiiguuur...

În Cuzco ne-a întâmpinat Mallku. Cel care avea sa ne fie ghid şi mai mult decât atât...
Faţa arsă de soare, nas puţin coroiat, plete negre cu mărgele împletite, pălărie de piele. Ochii
pătrunzători te citesc instant. Zâmbeşte şi ne îmbrăţişează pe fiecare. Şi când mă gândesc că
acum doi ani el era pentru mine doar personajul unei cărţi... Mallku vorbeşte cursiv engleza,
franceza, portugheza. Poate şi alte limbi, dar în astea a excelat cât timp a fost ghidul nostru.
Şi in multe altele...
Bunul venit a fost chiar bun. În casa din Cuzco a lui Mallku facem... prima călătorie. După
cum scrie şi pe tăbliţa de la intrare, suntem în casa şamanului. În camera de ceremonie,
aşezaţi între puma şi tigri de pluş, înveliţi bine în pături, sorbim primul ceai. Mate de coca.
Acesta avea săa fie tovarăşul nostru de drum...
Ceremonia de primire – o călătorie interioară în sunet de tobă şi fluier – ne-a deschis în
sfârşit pentru drum. Nu era doar o excursie. Era să fie drumul către Oraşul Curcubeu.

Primul drum e spre Valea Sacră. Cam o oră de mers cu autocarul şi gata, ajungem la
Chinchero. Valea e superbă, cu un verde curat acoperind munţii, un râu liniştit şi multe flori.
Facem primul drum cu piciorul. Mici pietre, o stânca urişă pe sub care trecem, cu prima
„reverenţă”. Învăţăm salutul incaş: palma dreaptă pe inimă, stânga pe plexul solar. Îainte de a
străbate tunelul din piatră, prima reverenţă. Si primul „welcome”, de la Mallku. Intrăm,
păşim... înapoi, in locul naşterii. In burta Mamei Pământ, a Pachamamei. Străbatem stânca ce
se deschide ca un uriaş pântec de piatră. Trecem în sus, urcăm, ajungem în primul cerc de
stâncă pe care aveam să-l cunoaştem în Anzi. Pietrele din creştetul stâncii sunt primitoare.
Unele sunt sculptate ca nişte jilţuri. Sunt cele în care stăteau vechii inca, ne spune Mallku. De
aici urmăreau soarele, stelele, luna...
Stau pe o astfel de piatră. Vad bolta înstelată. Cerul e greu de atâta lumină. Parcă sunt stele pe
umăr... Şi Mallku ne invită să spunem ce vrem. De ce am venit aici. Ce ne dorim cu excursia
asta. Trecem „power stick” (băţul de putere) de la unul la altul. Unii vorbesc în engleză.
Caută cuvintele. „Vorbiţi pe limba voastră”, zice Mallku. „Doar spuneţi de ce”. Unii plâng,
alţii tac. Mă trezesc cu băţul... „Vreau să vad!” imi iese din gură şi mă aud, uimită. Doamne,
nu ştiam încă ce ziceam...
Coborâm încă năuci dintre pietre. Tovarşi de drum, nişte copii. Ne ajută să paşim pe iarba
alunecoasă. Mâna mea ţine o mâna de copil din Anzi. Plâng în prostie, mă simt mai acasă ca
oricând şi oriunde... Ce noapte!

Ce dimineaţă! Deschid ochii, ferastra, inima. În faţă, un râu. Abia acum văd unde am petrecut
noi noaptea. O căsuţă între munţi. În faţa balconului de lemn, iarba strălucitoare, apa curgând
cu viteză şi multe flori, în culori incredibil de vii. Roşu, trandafiriu, alb şi galben. Dincolo de
râu, o potecă urmează firul de apă. Pe drum, un bărbat merge destul de iute. In spatele lui, o
femeie. Femeia lui... Cu pălărie înaltă şi rotunjită în creştet, cu bluză de lână si fustă în multe
volane colorate, ciorapi groşi si straiţa ca ale noastre, femeia se mai opreşte si... parcă
scotoceşte în tufe. Mă uit mai bine. Oare ce... Aaaaa! Un fus! Femeia merge şi toarce în
acelaşi timp...

Ziua a doua a fost dedicata trecerii prin Valea Sacra a incaşilor, spre Moray. Cercurile de
piatră. O altă urmă a tradiţiei incaşe. Mai întâi urcam terasele de piatră înverzite şi primim în
plin greutatea urcuşului. Deşi făcusem oarece pregătire fizică, aerul rarefiat te face să împingi
muntele. Gâfâim şi urcăm încet în urma lui Mallku, care se opreşte din loc în loc şi ne
aşteaptă. Îmi amintesc de sfatul unei prietene şi respir profund. Respiraţie abdominală. Asta
face să pot urca mult mai bine. Alanna, soţia lui Mallku, avea să ne spunăa mai târziu ca
urcarea se face cu tot trupul, cu toată fiinţa, nu doar cu picioarele. Aşa e, şi respirul contează
cel mai mult. Nu am avut nici urmă de ameţeală sau durere de cap, cum s-a întămplat cu
câţiva dintre noi. Mare lucru e să respiri cum trebuie!
Sus, la primele stânci cioplite, primim un adevărat curs condensat de astronomie. Învăţam
despre urmaăirea mişcării soarelui la echinox şi la solstiţiu, cum cade umbra peste
extremităţile rotunde cioplite la baza uriaşelor pietre. Cum ştiau incaşii ce va fi cu recolta,
după mişcarea soarelui şi după ceea ce se petrecea în câmp, în aer, în cer. Astronomia era
folosită cu mare pricepere pentru orânduirea marilor şi micilor evenimente şi toate se legau
de mişcarea soarelui.

Coborâm în vale, către cercurile de piatră - situl Moray. După vârful urcat iar anevoie,
primim brusc în ochi, în stânga, primul grup de cercuri concentrice. Două serii de trepte, una
în alta, care te fascinează pe măsură ce cobori. Aflăm ca aici erau terasele unde incaşii
experimentau, ca într-un laborator, evoluţia culturilor de cereale. Ajungem destul de aproape,
dar ne îndreptăm spre altă grupare de cercuri. Coborâm şi ne aşezăm pe iarbă, oarecum
dezorientaţi. Nu ştim ce să facem cu asta. Peisajul este copleşitor. Deşi nu ne dăm seama ce
se va fi petrecut acolo, ni se pare că ne aflăm într-un loc sacru. Altădată aici erau Fii Soarelui.
Ne întindem cu faţa în sus, privim soarele care arde tare. La 25 de grade, la vreo 3500 de
metri, arde de nu poţi sta neacoperit. Mallku pregăteşte altă ceremonie. Puţin foc, o
incantaţie, chemare din corn, Agua de Florida. Suntem deja în povestea celor nouă cercuri de
piatră. Iar trece băţul de putere. Iar intrebare. De data asta e tot „ce vrei”, dar altfel. Deja
suntem în altă lume şi respirăm alt aer. Fiecare începe să scoată câte ceva. Nu ne jenăm deloc
unii de alţii, ocazia e unică. Scurt, dens, rostim ce avem pe suflet. Ne uşurăm inimile între
cercurile care ne ţin ca în palme. Când treminăm, cercul uman se lasă uşor in iarba. Privim
toţi odată spre cer. Orbiţi de lumină şi de uluire, vedem primul curcubeu rotund. Doar Mallku
si Paulio, ajutorul lui din această zi, mai văzuseră aşa ceva. Ne aflăm în ţara curcubeelor şi în
curând vom fi chiar în Oraşul Curcubeu...

În drumul de întoarcere vizităm salinele de la Maras. Apa caldă care iese din pământ coboară
în sute de bazine în trepte – un soi de băi naturale, lăsând în acestea zăcăminte de sare. Din
când în când sarea rămasă după evaporarea apei calde este colectata în pungi de plastic. Ne
făcurăm şi noi cu ceva punguţe cu această versiune andină a sării de baie.

Coborâm şi înnoptăm in Ollantaytambo, de unde vom pleca spre Machu Picchu. Mai întâi
trebuie sa mergem în Aguas Calientes, orăşelul cu izvoare termale de la poalele muntelui. De
aici pornesc autobuzele către varf, pentru cei care nu se încumetă pe Inca Trail, vechiul drum
al incaşilor. Din Cuzco, cei 82 km se pot face în două, trei sau chiar patru zile de drum, în
funcţie de condiţia fizică a călătorilor. Cu trenul, din Ollantaytambo până la Aguas Calientes
e drum cam de o oră şi jumătate – două ore (cu condiţia să nu fie pană de curent...). Din oraş,
autobuzul te duce în vreo jumătate de ceas la Machu Picchu. Cei şase kilometri se pot face şi
pe jos, dacă e vreme bună, iar peisajul e magnific.

Am plecat din gara Olla pe la ora zece. Deşi se anunţase că trenul pleacă în zece minute, am
văzut că astea zece minute pot fi şi un ceas... Drumul însă ne-a făcut să uităm aşteptarea.
Calea ferată urcă de-a lungul Urubambei, râul numit şi Wilcanota sau Wilcamayu - Râul
sacru. Din loc în loc zărim turişti care călătoresc pe Inca Trail, apărând şi dispărând între
ramurile copacilor de pe mal. E soare şi avem noroc, vom vedea Machu Picchu în plină
lumină. Să prinzi vreme bună e chestie de noroc aici, cu o zi înainte nu se permisese urcarea
pe munte din cauza ploilor. Sperăm să ţină cu noi soarele ăsta.

Chiar avem noroc. Deşi a oprit de câteva ori, trenuleţul ne-a dus bine, şi după două ore intrăm
în Aguas Calientes. Izvoarele Calde. Oraşul mic ne primeşte înăuntrul său, direct de pe linia
ferată. Chiar drum de fier, căci trenuleţul intră pe şine între trotuarele cu cafenele şi
restaurante, iar noi coborâm şi intrăm direct într-unul din ele, morţi de foame... Culori calde,
oameni calzi, căldură solară şi cântece. Câte un grup de cântăreţi circulă pe trotuarul îngust şi
se opreşte acolo unde văd un grup de turişti. Şi ascultăm vrăjiţi El Condor Pasa, în variantă cu
totul nouă pentru noi. O fi asta cea originală... Vedem faimoasele naiuri - „pan flutes” în tot
felul de mărimi, uneori ca nişte tuburi uriaşe sprijinite de sol. Sunetul este tulburător, ca
dealtfel întreaga atmosferă. Ne răsfaţăm cu păstrăv, întâlnit cam peste tot in Peru. Şi ne
învăţăm cu Pisco Sour. Un amestec de Pisco - băutura naţională, un rachiu de struguri foarte
tare – albuş de ou, lămâi verzi, zahăr şi cuburi de gheaţă. Dulce, bun, te ia şi te duuceeee...
Salate de tot felul, cheviche - combinaţii de peşte crud cu diverse garnituri-, cartofi dulci,
avocado, cereale (după porumb, a doua cereala de bază e quinoa, un soi de linte micuţă pusă
în te miri ce), sosuri picante, fructe şi bere la discreţie... Unii încearcă şi cuy - porcul de
Guinea - de care ştiam cum arată şi pentru care nu am votat... Mâncarea este foarte ieftină şi
consistentă, ca peste tot în Peru. Cu 15-20 de dolari poţi avea o masă destul de bună, şi asta
include şi bacşişul. Banii care circulă cel mai bine aici sunt dolarii americani. De ceva vreme
se poate plăti şi în euro ori în lire sterline, dar dolarul e cea mai sigură variantă, dacă nu ai
soli. Nuevo sol, moneda naţională, vine cam la 1 Ron de-al nostru.

După masă avem un pic de timp liber şi ne risipim care încotro prin orăşel. De fapt, mai mult
prin piaţa plină de tot felul de minunăţii. Cele mai multe şi mai ieftine suveniruri se pot lua de
aici, din Aguas Calientes. Faţă de Puno (unde nu prea am avut timp de târguieli), Cuzco sau
Lima, aici am găsit cele mai multe şi mai bune variante de cadouri pentru acasă. Găseşti o
muţime de lucruri, de la bijuterii din aur şi argint, lucrate deosebit de frumos, până la haine
sport, împletituri din lână de alpaca, genţi şi mici piese de mobilier, tablori cu peisaje
superbe ori dantele fine şi broderii lucrate de mână. Artizanii de aici au o imaginaţie
extraodirnară, mereu descoperi noi minunăţii si te încânţi de culori şi de ce poate sa iasă din
câteva fire împletite. Când pipăi lucraturile viu colorate, o voce îţi spune imedeat ”baby
alpaca!”. Cea mai fină lână, obţinută din prima tunsoare a unei alpaca. Femei şi bărbaţi cu
feţe de copii zâmbesc dintre obiectele expuse peste tot şi abia aşteaptă să negocieze. Ca şi în
tările arabe, şi aici e o plăcere să negociezi; priveşti un pic mai atent şi gata, începe discuţia...
Cu bruma mea de spaniolă asist o prietenă să se târguiască. Se bate palma şi apoi se face şi o
poză. Chipul alb al prietenei mele, încadrat de un păr auriu, lângă faţa rotunda, arsă de soare
şi numai zâmbet a femeii cu păr negru şi ochii de noapte. Urmează să trimit poza pe mail,
căci frumoasa peruană care a făcut afacerea are desigur acces la internet...

Şi în sfârşit vine ora plecării spre „locul acela”. Cel care ne trăsese pe toţi până aici, pe
fiecare altfel. Şi totuşi la fel de nebunesc. La fel de tare, de adâncă, acea chemare. Încă un
pic...
Autobuzul zboară pe drum, printre munţi. Vederea culmilor verzi, ca nişte umeri uriaşi,
rotunjiţi, ne aşază într-o linişte adâncă. Fiecare din noi îşi trăieşte emoţia în felul său. Îmi cânt
pe drum singurul cântec în limba qechua pe care am reuşit să-l învăţ. Nu ştiu ce înseamnă
cuvintele rămase de la vechii inca, dar acum nu contează. Îmi e mult prea drag cântecul ăsta
şi prea tare temur ca să mai gândesc... Jumătate de ceas umblăm pe serpentine şi urmărim
verdele munţilor, aşteptând cu sufletul la gură să vedem ce o să vedem...
Zarea se deschide şi ajungem pe un platou. Autobuzul parchează şi ne risipim în dreapta şi-n
stânga, setoşi să vedem.
Mallku ne adună repede, ca pe nişte pui, şi ne cere să completam formularele de acces în
Complexul Machu Picchu. Ascult încă o dată cum pronunţă el. Omul care trăieşte din
copilărie în munţii ăştia. Spune „Maciu Pic-ciu”, cu „c” distinct, la mijlocul lui „Picchu”.
Ne scriem numele pe formularul de trecere, pe care îl vom prezenta la mica poartă, cu cabina
din lemn. Vom fi înscrişi şi într-un registru. Scriu numele meu şi mai privesc o dată. Domane,
am ajuns aici! În „acasa” aia a mea!
Trecem de poartă şi înaintăm pe lângă peretele stâncos din stânga. În dreapta e valea, cu
vedere spre alte cumi înalte, rotunjite si verzi. Munţi aşa de semeţi şi de blânzi în acelaşi timp
n-am mai văzut... Forţă şi frumuseţe, semeţie şi blândeţe. Aşa cum este cu adevărat puterea.
Poteca merge cotit spre stânga, încă un pic, şi încă, şi încă... Apoi se opreşte brusc şi urcă
abrupt, în cateva trepte. Înainte de a urca, Mallku ne opreşte un pic, să ne grupăm într-o
tăcere solemnă. Ce bine ştie el să atingă! Nu putem intra aşa, „cu bocancii” (deşi purtăm
bocanci în picioare) în Oraşul de Cristal. Oraşul Curcubeu. Oraşul Luminii...
Păşim spre stânga şi apoi coborâm pe o uriaşă piatră, netedă ca un platou. De aici se vede
acea minune, imaginea pe care o întâlnim peste tot, când e vorba de Machu Pichhu. Devenit
acum a opta minune a lumii.
Ziduri şi terase de piatră acoperite de verdele curat al ierbii. Mallku ne dezvăluie câteva din
secretele arhitectonice, arătându-ne pietrele aşezate în cele patru puncte cardinale, povestind
iar despe corelaţia cu mişcarea soarelui la echinox şi la solstiţiu. Ne subliniaza linii nevăzute
care unesc creste şi colţi de piatră, ne dezvăluie o lume a magicului. Tropăim pe loc,
nerăbdători să atingem, să păşim...
Dar avem de făcut aşa cum se cuvine intrarea în vechiul oraş al incaşilor. Prin Poarta
Soarelui: Intipunku. Poarta, făcută ca toate zidurile de aici, din cuburi de piatră cioplite şi
perfect îmbinate, e un soi de arc de triumf pentru cei ce incheie parcursul potecii incaşilor.
Înainte de a păşi, facem ceea ce deja stim: reverenţa. Şi fiecare îşi marchează trecerea,
rostindu-şi în şoaptă salutul, cu dreapta pe inimă şi stânga pe plexul solar.
Intrăm in măreţul complex, făurit pe la jumătatea celui de-al cincisprezecelea veac. Pe una
din terase Mallku ne lasă să privim încântaţi cele două curcubee apărute peste Huayna
Picchu, muntele cel Tânăr. Macchu Picchu, Muntele cel Batrân, cu cei peste 2.400 de metri, e
mai „scund” cu vreo 300 de metri decât „cel tânăr”.
Aproape suspendat pe o piatră, pe marginea zidului, ghidul nostru ne trece apoi, scurt şi
foarte limpede, prin istoria locurilor. Şi dărâmă un mit: plin de umor şi ironie fină, Mallku ne
face să ne pricepem că nici pe departe nu stă în picioare teoria cu „ce minuni au făcut incaşii,
fără să cunoască roata”. Dacă ar fi fost aşa, la ce vor fi servit atâţia kilometri de drumuri
pavate? Nu foloseau roata la urcuş, căci pe terasele din coastele munţilor n-aveau ce face cu
ea, dar nişte inşi atât de pricepuţi în matematici şi astronomie să nu fi folosit roata? Ei, multe
ne mai povesteşte omul ăsta. Ne spune despre cei doi fraţi - regi care luptau pentru putere,
deschizând numai bine terenul conchistadorilor, despre căutările şi descoperirea lui Hiram
Bingham, despre localnicii care nu se folosesc deloc de cunoaşterea veche, incaşă. Dacă ar
îmbina tehnica din ziua de azi cu ceea ce ştiau incaşii, ce departe ar fi poporul asta! Mallku e
un luptător, şi se vede asta. Plecat de acasă de mic, a învaţat singur în munţi despre multe din
secretele Anzilor. Cărţile lui, atent documentate, pline cu fotografii şi schiţe, abundă în
explicaţii despre cultura inca.

Ieşim destul de greu din poveste şi ne pregătim de drum. Urcăm treptele de piatră şi ajungem
la primul popas. Înăuntrul unui adăpost de piatră, de fapt o încăpere destinată unor ceremonii
legate tot de mişcarea soarelui, aflăm despre Pachamama. Mama Pamânt, Mama... Despre
Tata Inti, Soarele. Şi despre Viracocha, creatorul, făcătorul universului, cu cer, luna, soare,
stele... Rămânem puţin în acel spaţiu, chemând fiecare în linişte Mama Pământ si Tata Soare.
În două minute suntem încununaţi de raze, căci soarele tocmai trece peste peretele cioplit in
piatră. Cândva, ne spune Mallku, aceste încăperi erau acoperite cu un soi de stuf, si soarele nu
pătrundea, astfel încât ceremoniile se făceau în întuneric. Pe măsură ce soarele avansa peste
munte, lumina se strecura în încăpere prin nişte fante înguste, atât cât să marcheze anumite
faze ale ceremoniei.

Ne continuăm drumul spre cel mai înalt punct din întregul complex. Altarul, Piatra Soarelui,
Intiwatana. Ne facem loc printre şirurile nesfârşite de turişti. Şerpuie unul după altul multe
şiruri, toate vrând să atingă acest platou de piatră de câţiva metri pătraţi, pe care se află o
piatră de granit de formă ciudată. Ca un fotoliu uriaş, cu trei trepte pe una din laturi, cu o a
patra mai înaltă, retezată drept, netezit. Privind înspre cele patru direcţii, altarul e şi locul
unde soarele proiecteaza anumite umbre la solstiţii si la echinocţii. Mallku ne povesteşte
despre ceremoniile incaşe. Povesteşte exact cât trebuie ca să prindem un moment „al nostru”,
acolo, la altar. Cu palmele aşezate iar în gestul reverenţei, primim botezul soarelui pe Machu
Picchu. Alanna, frumoasa soţie a lui Mallku şi al doilea ghid al nostru în această aventură,
însoteşte curgerea luminii cu un cântec. Chemare şi mulţumire lui Tata Inti şi Pachamamei.
Gustăm momentul acela de graţie, apoi ne îndreptam, coborând iar câteva trepte, spre partea
dinspre Huayna Picchu. Acolo primim un timp liber, sa colindăm prin vechea cetate după
voia inimii. Şi chiar după voia inimii este. Ies un pic din complex - altă poartă, cu alt registru,
unde te înscrii şi când ieşi şi când intri – dar cărările sunt prea întorcocheate şi nu ştiu unde
duc. În funcţie de răgazul acordat, vreau să vad cât mai multe. Mă trage aţa spre una din
pietrele ochite de sus, de când eram la altar. Ce vezi „de peste drum” arată cu totul altfel când
o iei la picior. Bâjbâi un pic printre coridoarele mărginite de ziduri, ca nişte labirinturi. Ajung
în cele din urmă sus, între alte pietre. Şi aici, jilţuri sculptate anume pentru cei ce observau,
meditau, petreceau timp în linişte, între lumina soarelui şi umbrele străbunilor. Îmi fac
minutul meu (prelungit) de tăcere alături de umbre şi de soare. Încet-încet încep a simţi
împăcarea inimii care şi-a împlinit un vis. Pe piatra asta mă simt iar acasă şi mă copleşeşte,
mă topeşte de tot un sentiment de „luat in braţe”. Mă las cu totul în el. Nu, nu am înnebunit.
Nu acum. Asta s-a întâmplat deja, mai demult...

La ora fixată ne strângem în punctul stabilit, spre ieşirea din complex. Încă năuci, ne lăsăm
scoşi de aici, pentru că ştim că vom reveni în zori. Machu Pichhu... Nu s-a terminat!

Seara, în hotelul din Aguas Calientes, avem parte de muzică şi dans.

Doi bărbaţi şi o femeie ne cântă despre viaţă, despre dragoste, despre Machu Picchu şi
sărbătoarea solstiţiului. Alături de ei o femeie micuţă, cu o tobă uriaşa prinsă de gât. Loveşte
toba cu băţul învelit în fire colorate, cânta şi dansează, râde. Povesteşte puţin depre cele patru
feluri de melodii împletite în cântecul lor. Pentru noi totul e nou şi nici nu ne vine să stăm la
masa aceea bogată. Lăsăm pe masă bunătaţile şi ne aruncăm într-o horă de-a noastră, pe
muzica lor. Zborul condorului, doina de fluier andin şi hora românească. Dansul ne prinde,
trecem în ritmurile sudamericane şi nu ne-am da duşi... Dar trebuie să plecăm în zori.
Somn scurt, de câteva ceasuri. La patru dimineaţa ieşim din hotel şi ne strecurăm pe străduţe,
înveliţi în mantale de ploaie. Picură uşor, iar noi ar fi să prindem un răsărit de soare pe
Macchu Picchu... Autobuzul ne ia pe când încă-i noapte. Până ajungem sus, se luminează.
Nici vorbă de soare, doar pâclă deasă, abia se vede drumul. Dar acum îl ştim. Muntele nici nu
se vede. Umblăm ca într-o pictură japoneză, doar un vârf suspendat într-o ceaţă lăptoasă, un
copăcel ca un pin, o umbră în loc de Huayna Picchu. Vedem doar treptele, urcăm prin albul
dens, ca pe altă lume. Mallku ne duce într-o micuţă grotă în munte, ferită de drumul turiştilor.
În linişte, facem iar o călatorie lăuntrică, urmând să primim lumina soarelui la răsărit. Cu
ochii închişi, aproape toţi şaisprezece avem senzaţia clară de lumină drept în faţă. Când
încheiem, vedem uimiţi ca e tot ceaţă, tot lăptos...
Mai facem un tur al vechii cetăţi. Profitam iar de timp liber şi pe urmă plecăm. Ieşim prin
poartă, prin Intipunku, privind încă o dată înapoi. Cred că toţi am promis că ne vom
întoarce...
Facem drumul înapoi cu autobuzul, apoi luăm trenul spre Cuzco. Ameţiţi încă de toate, râdem
din orice şi povestim tare. Deodată ne oprim: pană de curent. Nu ne ramâne decât să cântam
şi să râdem, ca nebunii, până o luam iar din loc...
Noaptea aia, în Cuzco, n-am prea dormit. Aveam numai soare în ochi şi vedeam tot felul de
stele, verzi şi nu numai...

Din Cuzco am pornit iara în zori, spre Saqsaywaman. Mergem întâi spre Pisac, strabătând din
nou Valea Sacră, pentru ajunge la ruinele din piatră ale unei aşezari incaşe. Pe drum, o
festivitate sărbatorită cu dansuri în stradă. Costumele în culori vii, îmbogăţite cu fire aurii şi
argintii, mişcările pline de viaţă, obrajii roşii de tot ai fetelor, toate sunt ca de poveste. Din
câte am văzut până acum, din ce am aflat de la Mallku, viaţa aici este grea. Chiar foarte grea.
În casele de la sate, case din cărămizi de pămant amestecat cu paie, nu găsesti niciun sistem
de încălzire. Niciunul. La altitudini înalte nu prea e lemn de ars, aşa ca nici sobe nu sunt.
Copiii mor de frig sau trăiesc, după cum le e norocul... Viaţa însă, aşa cum e ea, e preţuita în
toate formele ei. Apa e sfânta, ca şi pământul. Nimic nu murdăreşte apa şi pământul. Cel
puţin la sate cam aşa e. Orice minut de viaţă e preţios şi este tărit la maximum. De aia, cu
orice prilej, oamenii ăştia tot celebrează câte ceva. Într-un fel sau altul, se bucură pur şi
simplu că sunt în viaţă. Feţele astea arse de soare, cu zâmbete de copii şi gesturi delicate, ne-
au rămas la inimă...

Cetatea ne-a impresionat cât a putut, dar deja tropăiam cu toţii să ajungem la Saqsaywaman.
„Sexywoman”, cum pronunţam noi râzand... Văzând însă zidurile uriaşe, n-am prea mai râs...
Ruinele unui zid care se pare ca a fost mult mai înalt, Saqsaywaman înseamnă un fel de
magie. Pietre uriaşe, de la o sută pâna la doua şi chiar trei sute de tone, tăiate in feluri diferite,
cu multe feţe, sunt perfect potrivite una în alta, fără niciun fel de mortar. Tăieturile au fost
perfect îmbinate, iar aşezarea acestor urişe blocuri este încă un mister. Potrivirea perfectă a
feţelor nu permite nici stecurarea unui cuţit...
Cam cu o mie de ani î.c., zidul înalt acum de doar şase metri a fost ridicat de o străveche
civilizaţie, Killke. Pe aceste ziduri se sărbătoreşte în fiecare an, la solstiţiul din iunie, Inti
Raimi. Sărbătoarea Soarelui, marcând anul nou.
Ne învârtim de voie printre ruine, încântaţi când mai descoperim câte un simbol incaş.
Şarpele – o panglică lată sau doar o zgârietură subţire – apare pe mai multe blocuri de piatră,
aşa cum am văzut şi în Cuzco.

Seara, în oraş, avem ocazia să mergem la un club. Un loc unde ne îmbătăm de pisco sour,
râsete cât cuprinde şi muzică bună. În sfârşit, muzica latino la ea acasă! Merită să faci aşa o
încercare, mai ales ca peruanii sunt nişte dansatori grozavi şi doamnele n-au nicio sanşă să
rămână înţepenite la masă. Binecuvântez cursul de salsa! Şi pe profesorii mei, desigur, că
iată, nu m-am făcut de ruşine...

Iară o noapte de somn puţin. Dimineaţa pornim în călătorie mai lungă. Vom ajunge la Puno,
apoi pe lacul Titicaca, unde vom şi înnopta.
Intâi facem drumul spre Puno, oraşul de pe malul lacului. Autocarul ne duce prin cel mai înalt
punct, La Raya, - 4335 m - ce desparte regiunile Cuzco şi Puno. Ajungem în punct, coborâm,
pozăm, urcăm iar. Uite-aşa, trecurăm ca vântul prin nori, că eram de-a dreptul în nori, acolo
sus...

Din punctul ăsta coborâm acum spre Puno.

Oraşul ne primeşte pe seară şi vedem pe drum o mulţime de trecători, unii în tot felul de
vehicule ciudate, nişte mini-taxi. La peste 3.800 de metri, pe malul unuia dintre cele mai
înalte lacuri din lume, oraşul e capitala regiunii Puno şi a altiplano – zona înaltă,
a„higlander”-ilor peruani. De fapt, în altiplano ai zice că sunt mai mult lame şi alpaca decât
oameni.
Şi totuşi... Aici este leagănul civilizaţiei Inca. Mai vechi decât incaşii, locuitorii de pe malul
lacului, indienii Aymara, păstrează încă limba asta, diferită de quechua.
Legenda spune că din apele lacului au ieşit copiii Zeului Soare, Manco Capac şi Mama Ocllo,
care au dat naştere la rândul lor fiilor soarelui. Din aceste locuri, Manco Capac a pornit cu
copiii săi către vale, unde a întemeiat Cuzco. Adică buricul pământului, că asta înseamnă
„cusco” în qechua.
Spre deosebire de semeţul Cuzco, Puno e un oras micuţ, care acuma înfloreşte, de când cu
turiştii care dau năvală sa vadă lacul Titicaca. Străzile înguste, casele mai sărăcacioase, cu
diverse improvizaţii din cine ştie, arată o viaţă mai grea aici. Sunt case lăsate „la jumătate”,
întocmai ca în Egipt şi întocmai din acelaşi motiv: evitarea taxelor. Oraşul se întreţine practic
din turism şi din... piaţa neagră.
În drum spre hotel vedem o mulţime de oameni pe străzi. E încă un furnicar, deşi e aproape
noapte. Undeva trecem pe lângă o serbare, se dansează în stradă. Şi aici. De fapt, aflăm că
aici sunt foarte multe serbări ”dansante”. Puno, mai sărac, mi se pare mai viu. Oamenii au
haine în culori pestriţe, tari, vii, iar femeile au nelipsitele pălării înalte şi rotunjite. Lângă
geamul meu, cât aşteptăm la stop, studiez îndeaproape căciuliţa colorată a unui pici. E prins
în capcana unui şal gros, petrecut de maică-sa peste spate şi legat zdravăn la piept. E „o
modă” aici, purtatul copiilor în spinare... Piciul, numai ochi, râcâie lâna şalului cu mânuţa
împodobită cu un şiret din fire colorate. Şi ei au pici cu şireturi la mânuţe!

În drumul spre hotel îmi amintesc de discuţia de ieri, când Mallku ne dădea ultimele sfaturi
despre ce şi cum să luăm cu noi. Urma să ajungem aici, în Puno, unde sunt condiţtii mai aspre
decat în strălucitorul Cuzco. Şi cineva a întrebat dacă e cazul să ne luăm propriile prosoape,
altcineva a zis ceva despre loc de schimbat banii. „O să aducem un bancomat portabil lângă
cortul în care vom fi cazaţi”, a zis Mallku, zâmbind uşor ironic, şi nu prea am ştiut dacă
glumea sau nu. Asta până am ajuns la hotel. Aici, surpriză! În cel mai puţin luxos oraş, cel
mai luxos hotel! Am avut parte de o primire regească, cu o intrare de poveste. Flori,
decoraţiuni superbe, apă curgătoare pe un perete de stâncă, nici urma de kitsch. Superhotel!
Cu toate astea, vecina mea de cameră, o femeie foarte practică, tot a umblat până a făcut rost
de calorifer. Aici, oricât de cald ar fi ziua, noaptea e răcoare – pot fi şi 13-15 grade. Şi
camerele nu au nicăieri încălzire proprie, dar poţi cere - fără plată – un calorifer.

Noaptea asta e ajunul Crăciunului. Mergem într-un restaurant, peste drum. Avem parte de o
seară specială, căci ne cântam unii altora de toate, de la colinde la cântece ruseşti, muzică
latino şi chiar ceva jazz. Fiecare scoate ce are mai bun. Şi are... Căci uităm de Crăciun şi de
tot, rămâne doar locul ăsta şi farmecul unei nopţi... de vară, în timp de iarnă, într-o ţară de
vis...

Dar mai „de vis”-ul e a doua zi. Luăm vaporaşul din port şi pornim pe lacul Titicaca. Apa e
perfect liniştită, ca o oglindă. În scurtă vreme suntem între ape, colindaţi de raţe sălbatice şi
pescăruşi. Lacul ăsta e o păstrăvărie uriaşă şi aripatele au de unde se hrăni. Trecem printre
mici insule de stuf şi ne simţim un pic aşa, ca-n Delta noastră...

Înaintăm cu soarele în faţă şi ne bucurăm de strălucirea zilei. Urc pe puntea de sus, unde
Mallku şi soţia lui Alanna sunt deja cufundaţi în linişte. Eu îmi pun însă în căşti muzica de
vâslit... Adiemus, cu... „Adiemus”, desigur. Perfect potrivita cu bătăile motorului şi mişcarea
lentă de înaintare.

Si Iată şi Amantani. Insula Indrăgostiţilor. Lânga ea, lăsând doar un mic coridor, cât să
trecem, e Taquile. Insula unde sunt doar cupluri fericite. Sau, mă rog, cât se poate de fericite.
Aici nu există divorţuri. Viitorii parteneri se cunosc bine, timp de...trei ani. Dacă se împacă,
fac nunta, dacă nu, renunţă şi caută mai departe. Nimeni nu se supără, nici viitorii canditaţi la
„probă”. După culoarea şi numărul de volane al fustelor, după culoarea şi aşezarea pe o parte
sau alta a moţului căciulilor, tinerii ştiu cine e în căutare şi cine e „ocupat”. Grozavă
prezentare, n-ai nevoie de site!

Coborâm pe insulă şi intrăm direct în urcuş. Insula e un deal mai înalt, avem destul de mers
până la casa gazdei. Aici nu stăm la hotel ci in casele unor localnici. Mergem pe străduţe
pietruite, decorate cu mozaicuri din piatra pictată frumos. Simboluri incaşe peste tot. Şarpele,
puma, colibri-ul şi condorul. Animalele de putere.
Urcăm pe poteca pietruită şi trecem din cand în când pe sub un portal, o bolta din pietre
aşezate astfel încât să formeze un arc perfect. La fiecare trecere ne oprim. De acum ştim
lecţia. Salut către Tata Inti si Pachamama, moment de linişte, reverenţă. Marcăm parcă mai
mult în noi înşine trecerea. Viaţa. Clipele astea pe care vrem să le ţinem în noi aşa.
La înălţimea asta iar urcam greu. Împingem iar muntele... Dar ajungem în fine în Plaza de
Armas. Peste tot în oraşe e o Plaza de Armas. Rămasă urmă de conquista... Aici e un fel de
părculeţ inflorit, mic şi cochet, cu un obelisc în mijloc. Localnicii au dat jos statuia
conqistadorului şi au pus un razboinic incaş. Ne strângem lângă statuie aşteptand gâfâitorii
ceilalţi...
Cand văd ca vin mai mulţi, cei câţiva localnici gătiţi ca ţăranii noştri duminica se ridică de pe
băncuţe şi se retrag... Cât bun simţ am văzut aici în două zile, am cules prin alte părţi într-o
lună... Ajunşi la casa gazdei, suntem primiţi de nişte femei îmbrăcate de sărbătoare, cu un
„bienvenidos”care ne-a topit. Iar feţe ca de copii, cu zâmbetul ăla inocent. Până şi vocile sunt
de copii. Intrăm în curtea interioară, apoi în casa de oaspeţi. Primim ceai de coca, aburind iar
peste un zâmbet... Ciorba de legume, buna rău, pâinişoarele calde şi mâncarea de cartofi ne-
au încălzit bine, mai bine ca berea. A fost însă o rezervă de cald ce s-a terminat repede, căci
odăiţele cu pereţi de pământ au fost reci de tot. Sub cinci pături de lână de alpaca nu
tremuram de frig, dar aerul rece cam tăia gâtul...
Seara şi noaptea a fost ceremonia focului. Întâi în casa de oaspeţi, Vicente, unul din şamanii
locului, a făcut un ritual cu frunze de coca, rostind repede şi cântat o mulţime de vorbe doar
de el ştiute. Şi întrebând din când în când pe fiecare: „ Y una cosita mas? – „Şi încă o
chestiuţă?” Fiecare a mai pus acolo, în grămada crescătoare de frunze de coca, încă ceva.
Iarăşi ce vrem...
Dorinţe şi ruperi de neputinţe - asta am scris fiecare pe bileţele pe care apoi le-am dat lui
Villkanina - Focul Sacru. În noapte, lânga casă, a fost făcut un foc. Vicente, Mallku şi Alanna
ne-au învăţat ce să facem, trecând fiecare lângă foc şi lăsând în flăcări „ce vrem”. În lumina
aia care juca pe chipuri, ne vedeam unii altora ochii luminaţi. Şi ne plăcea teribil ce vedeam...
Focul a fost hrănit cu cântece şi vin şi rotire omenească în jurul lui. Şi la o anume clipă,
Vicente s-a oprit, a pus iară vin pe ultimele pâlpâiri, şi cu palma întinsă peste jar a stat un pic.
Focul, chiar viu, a suflat de căteva ori, brusc, şi a coborât rapid în lemnul ars, dispărând ca la
comandă. Ne-am ridicat privirile şi, tot ca la comandă, ne-am căutat unii pe alţii şi ne-am
îmbrăţişat, acolo, sub stele.

În zori, de fapt cu noaptea în cap, am pornit în sus, pe potecile pietruite, spre templul lui
Pachatata. Amantani are două vârfuri cu două temple, închinate lui Pachama şi lui Pachatata.
Femeia şi bărbatul, zei... De fapt, cele doua chipuri ale Creatorului. Nu aveam timp să urcăm
la amândouă. Cum eram douăsprezece femei şi patru bărbaţi, Mallku a ales să mergem la
templul închinat principiului masculin. Poate dacă mergeam dincolo, cine ştie, se trezeau
amazoanele din noi...

Locul e încărcat de o linişte dulce şi totodată zbârnâitoare. Ca şi cum s-ar aştepta ceva.
Oricum, aşteptăm soarele, doar că o facem urcând, şi iar împingem muntele... Alanna şi
Mallku sunt demult departe, abia ne ţinem după ei. Înca e „madrugada”, timpul amestecului
de doi stropi de lumină cu multă noapte cremoasă... Serpentinele se străbat trecând pe sub
şapte portaluri. Arcuri de pietre aşezate doar, nu cimentate, în sfidarea oricărui arhitect...
Templul - un cerc din ziduri de piatră – e închis. Îl înconjurăm, apoi coborâm pe malul
lacului, care s-a luminat între timp. Pe mal facem un despacho – o ofrandă de flori şi frunze
de coca adusă Mamei Pamant, Tatălui Soare şi lumii. Fiecare suflă în frunze dorinţa lui
pentru lume şi o pune acolo, între flori...

Plecam din Amanatani spre insulele plutitoare. Uros, una din cele mai mari, ne primeşte la
amiază. Insulele sunt făcute din tulpini de totora, acel soi de stuf care creşte pe lac. Refugiaţi
din calea cuceritorilor incaşi, indienii aymara şi-au făcut stat în stat, croindu-şi singuri
pământul pe care să trăiască. Avem parte şi de o prezentare a unei „cărămizi” de paie, care se
prinde cu sfori de alta, se leagă bine, se face iar alta, se leagă şi tot aşa. Stratul de paie se
înnoieşte mereu, căci apa le roade. Undeva, pe marginea insulei, un petic de pamânt, cât un
covor „3x4” , înconjurat de câteva pietre, e grădina lor de cartofi...
Ni se face şi o surpriză. Este adus un condor care işi deschide aripile şi urcă pe treptele unui
soi de turn de pază. În soare, condorul stă cu aripile desfăcute, cât să-l tragem în poză, apoi
dispare repede spre isula învecinată.
Privesc împrejur: numai paie. Colibe din paie, barci din paie, foişor din paie... În căsuţa fără
uşă se vede un soi de scaun din paie... Bărcile sunt un fel de canoe mai late, cu marginile
ridicate, ca „pieptul” bărcilor vikinge. Pe fiecare din cele peste treizeci de insule locuiesc
câteva familii, care trăiesc din turism, pescuit, vânat de păsări. Aflam că unele insule au şi
curent- de fapt aici se şi vede un panou solar -, şi unii au chiar şi net! Cumpăram iar ceva
suveniruri- nu rezistăm bogaţiei de obiecte – mai ales covoraşele cu personaje, în culori
extraordinare. Pun mâna pe o zornăitoare şi pe o bărcuţă minusculă, cu un el şi o ea ( Manco
Capac şi Mama Ocllo, cine credeaţi?)

Înnoptăm iar in Amantani – iar o noapte de frig de-ăla gros – şi dimineaţa ne facem ieşirea
glorioasă după ce oferim copiilor darurile aduse cu preţul căratului bocancilor în bagajul de
mână. Copiii sunt aliniaţi frumuşel la ieşirea din casa gazdei. Toţi copiii „satului”. De la mic
la mare... Frumos, în linişte, cu obrajii ăia mari si arşi de soare, aşteaptă să primească ceva.
Clujenii din grup, cei mai inspiraţi, au laut din Lima vreo 60 de mingi. Se umple insula de
mingi colorate... Nu-i de glumă. La plecare, coborând spre port, dăm de câţiva copii cu
mingile pe un teren de baschat. Măi, ăştia au, pe lângă case cu grădini mai tari ca alea
englezeşti, insule de stuf cu panouri solare şi condori dresaţi, ei, bine, mai au şi teren de
baschet!

Din Puno plecam la Juliaca, aeroprtul de unde zburăm spre Lima. Ultima zi, o zi liberă, o
petrecem prin oraş. Mare, frumos, civilizat, oraş pe coasta Pacificului. Mai frumos e însă
Cuzco, aşa cum zicea vecinul meu din avion... „Buricul păamântului”, Cuzco îmi plăcuse
mai mult. Poate unde avea o Plaza de Armas cu o catedrala superba, luminată feeric noaptea.
E adevarat, în Lima trăiam acum tristeţea aia, de la plecare...
Dar am amânat-o un pic. Seara, Mallku şi Alanna ne-au invitat la unul din cele mai luxoase
restaurante de pe malul oceanului. Lipit de ţărm printr-un pod de lem, restaurantul, alb,
frumos, ca un vapor luminat, era într-adevar deosebit. Nu doar măncărurile au fost speciale,
ci mai ales povestea celor doi ghizi ai noştri, soţ şi soţie. S-au cunoscut când ea a venit din
ţara ei, Brazilia, cu un grup, să vadă Peru. El, ca şi acum, era ghidul local. După cele două
săptamâni în care s-au făcut că nu se văd, în ultima noapte... s-au uitat la poze. Apoi el a
rugat- o să mai stea. Şi ea a mai stat... până azi.

Dimineaţa lui 29 decembrie ne prinde tot în oraş. Mai umblăm un pic prin târg, să mai luăm
una-alta pentru acasă. Avionul e abia seara, dar timpul trece repede, ne ameţim un pic prin
magazinele din port...
Zborul spre Amsterdam e pe timpul nopţii şi moţăim printre ture de hurducături. Cam
„turbulentă” noaptea aia... În Amsterdam stăm vreo opt ore, timp în care aflăm aproape toate
secretele aeroportului, că doar am avut timp... Şi iar zburăm către casă. Trei ore şi... gata!
Durerea de gat a trecut în urechi şi cobor în valuri de gemete, odată cu avionul. Peste toate,
aterizarea. Ca un cuţit am simţit-o... in inimă.

De la drumul ăsta mi s-au tras multe. De la prietenii noi, la o nouă viaţă. Fiindcă felul în care
am văzut că trăiesc oamenii ăia, fericiţi cu atât de puţine şi preţuind atât viaţa, mi-a schimbat
felul de a fi. Mulţi povestitori despre Peru vorbesc de Machu Picchu, desigur. Ori despre
Titicaca. Ce e, cum e, de când şi cine... Eu nu pot să vorbesc exact depre ce mi-a pălcut mai
mult: oamenii. Pentru că înţelegi doar dacă eşti colo. Să-i vezi în soarele ăla, dansând pe
străzi. Ori bucurându-se că au apă. Ori atingând cu respect pe copii şi pe bătrâni. Poate eu am
văzut doar frumosul. Poate aşa o fi. Dar ei m-au învăţat...
Ca să mă dezvăţ, ar trebui să mă mai duc cel puţin o dată acolo, Acasă. Şi cu siguranţă o voi
mai face. Cine ştie cu ce mai vin...