2/20/23, 5:31 PM Pe urmele dacilor | Cum am mers o săptămână pe jos prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina

23 MAI 2021 IULIA SIDON

Până acum am făcut trei călătorii de distanță lungă și în cazul tuturor am îmbinat căutarea peisajelor naturale, mai
puțin atinse de om, și a monumentelor culturale importante din patrimoniul UNESCO. Prima noastră aventură de
acest gen a fost peste Colinele Transilvaniei, prin satele săsești, când am vizitat biserici fortificate din județele
Brașov, Sibiu și Mureș. Cea de-a doua a fost călătoria din Baia Sprie în Gura Humorului, în care am traversat,
printre multe altele, munții Rodnei de la vest la est și am vizitat bisericile de lemn din Maramureș și cele pictate din
Bucovina. Ideea de a pleca în Munții Șureanu, mai precis în Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina din
cadrul acestor munți, a venit tot ca urmare a aceluiași raționament. Zona este slab populată, multe sate sunt pur și
simplu cocoțate pe dealuri și, în plus, este locul în care încă se păstrează relicve ale civilizației dacice. Cetățile din
zona Orăștie sunt și ele incluse în patrimoniul UNESCO.

Puțin diferit de data aceasta a fost faptul că am mers doar prin munți, nu ne-am prea întâlnit cu oameni, n-am intrat
în niciun magazin timp de șapte zile și am avut parte de toate cele patru anotimpuri. Și să fi vrut, nu am fi putut să
ne plictisim de peisaje.

Dacă vă veți uita pe harta de la finalul textului și pe filmul realizat cu Relive, veți vedea că traseul nostru a fost cam
sinuos. Planul inițial era de a face toată creasta principală, dar din cauza încăpățânării primăverii de a veni (sau
iernii de a nu pleca), am fost nevoiți să căutăm culmi de altitudine mai joasă. Totuși, nu am renunțat definitiv la o
ultimă întâlnire cu iarna și pentru o zi am atins culmea înzăpezită. Obiectivele pe care ne-am dorit mult să le
atingem au fost Sarmizegetusa Regia, Fundătura Ponorului și câteva vârfuri mai înalte. Nouă ne-a ieșit așa, dar vă
puteți crea propriul traseu și sperăm ca jurnalul să vă inspire să plecați la drum prin acești munți, căci merită din
plin.

Ziua întâi: 13 km, 5:40 h

https://scriupedrum.ro/pe-urmele-dacilor-o-saptamana-prin-muntii-sureanu 1/7
2/20/23, 5:31 PM Pe urmele dacilor | Cum am mers o săptămână pe jos prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina

Gara Pui – Valea Strei – Satul Ponor – Fântâna Socilor

Traseu nemarcat

Plecăm din Brașov la ora 5:20 cu un tren aproape gol. Ziua precedentă a fost cu pregătiri, socoteli, organizare a
rucsacului, liste de bifat, astfel că acum, plecată, mă simt în sfârșit liniștită. Bagajul e cel pe care îl am, iar dacă am
uitat ceva sau am luat lucruri de prisos, voi vedea mai târziu. Mereu, înainte de o călătorie lungă, mă liniștesc subit
odată ce plecăm. Ca și cum, cu ușurare, pot începe să trăiesc fără atâtea scheme și planuri în minte.

După o schimbare la Simeria, ajungem în gara din Pui în jurul orei 12:30, un pic amețiți după drum, dar și bucuroși
că găsim soare și ceva verdeață prin jur. Traversăm calea ferată și mergem pe un drumeag pe Valea Streiului
până în satul vecin, Ponor. De aici începem să urcăm spre Fântâna Socilor, unde ne-am propus să înnoptăm. O
bătrânică din Ponor ne sfătuiește pe ce potecă să o luăm, ascultăm de ea și pierdem drumul. E a nu știu câta oară
când pățim asta prin sate. Dar ne revenim cu ajutorul hărților de pe aplicațiile Locus Map și Munții Noștri, căci
marcaj nu există.

Folosim pentru prima oară aparatul cu electroșocuri când, în doi timpi și trei mișcări ne trezim cu câțiva dulăi de
stână lângă noi. Nu i-am auzit decât cu câteva secunde înainte de a-i vedea aproape. Noroc că mașinăria
funcționează și câinii se îndepărtează rapid, deși continuă să latre. Se pare că sunt foarte sensibili la sunetul și
lumina pe care acest aparat le produce, așa că scăpăm doar cu sperietura. N-aș fi crezut că funcționează dacă nu
aș fi văzut reacția lor imediată de retragere. Cu picioarele ca vai de ele de moi, depășim zona și ne bucurăm de
restul potecii până ajungem la Fântâna Socilor, o peșteră din care curge apă bună de băut. Ne umplem sticlele, ne
spălăm, apoi urcăm un pic mai sus, printre niște fagi seculari uriași cu forme din cele mai inedite.

Ajungem în ceea ce s-ar putea numi cu ușurință un sătuc, dar constatăm că suntem singuri cuc. Gospodăriile sunt
toate goale, grădinile la fel. Mă simt picată efectiv într-o poveste. Campăm pe cel mai înalt delușor din sat, de unde
se vede bine creasta înzăpezită a munților Retezat. Desculță, după vreo 14-15 ore în bocanci, mă plimb prin iarba
verde și rece, fără să mă mai gândesc la nimic. Blidul de metal plin cu mâncare vegetariană cu chilli îmi încălzește
palmele. Un apus blând și o liniște ce se instalează rapid, de îndată ce se lasă întunericul, ne ajută să adormim
odată cu vietățile zilei. Huhurezii rămân de pază.

Ziua a doua: 19 km, 8:30 h

Satul de mutături de deasupra Fântânii Socilor – Vârful Piatra Poienii (1129 m) – Vârful Bulzu
(1192 m) – ocolire Vârful Paltinul (1196 m) – Vârful Ponoare (1181 m) – partea superioară a Văii
Ohabei – Vârful Porumbelu Mare – Poiana Rudele

Marcaj Bandă Roșie: înainte de Vârful Piatra Poienii – înainte de Vârful Porumbelu Mare
Marcaj Bandă Albastră: Vârful Porumbelu Mare – Poiana Rudele

Întâlnim marcajul Bandă Roșie imediat ce plecăm din sătuc. Ziua de azi se anunță caldă, frumoasă și cu priveliști.
Înainte de a o lua din loc, facem o sortare mai drastică a mâncării, avem rucsacurile prea grele și un exces evident
de ciocolată. Renunțăm la șapte, opt batoane, pe care le lăsăm într-una dintre căsuțele mici, în speranța că cine
va urca în scurt timp cu animalele se va bucura de ele. Deși cred că am evoluat mult la capitolul „lucruri utile
versus lucruri inutile din rucsac”, când vine vorba de mâncare sau frig, pic în capcană și iau mai mult decât trebuie.
De data asta am luat douăzeci și una de ciocolate. Recunosc că am cam exagerat. Raționamentul nu a fost din
start unul greșit, pentru că m-am gândit că nu vom mai găsi niciun magazin timp de o săptămână. Dar ca să și
mergi o săptămână cu rucsacul în spate, fiecare gram (de ciocolată) contează.

Traseul e tare întortocheat și până să ajungem pe Vârful Piatra Poienii, mergem printr-un aluniș des, zonă în care
lipsesc și semnele de marcaj. Nu-i prea plăcut, dar când ajungem în poienița de pe vârf și ne tragem sufletul la
soare, în sfârșit avem priveliște și ne trece. Următorul vârf, Bulzul, îmi stârnește pofte culinare pe care numai pe

https://scriupedrum.ro/pe-urmele-dacilor-o-saptamana-prin-muntii-sureanu 2/7
2/20/23, 5:31 PM Pe urmele dacilor | Cum am mers o săptămână pe jos prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina

munte le am, căci nu sunt fan mâncăruri cu mămăligi. Aș da aproape orice ca pe Vârful Bulzul să găsesc un bulz
cald. La coborârea de pe vârf nimerim fix în gardul unei gospodării din care oamenii nu coborâseră peste iarnă.
Vedem de sus porci, găini și câini. Nu-i prea plăcut, dar reușim să le ocolim teritoriul. Numai ce ne liniștim un pic,
că ne întâlnim cu oile omului pe lângă casa căruia trecuserăm. Și, evident, cu câinii care le păzesc. Avem de urcat
o pantă abruptă care brusc se simte și mai abruptă, cu câinii în spatele nostru, hău, hău, hău și tot așa. Nici
drăcovenia de mașinărie cu electroșocuri nu prea mai dă semne că i-ar opri. Mă gândesc că, la cum îmi bate mie
inima și la cum aerul refuză să mai ajungă unde trebuie, poate mi-ar trebui mie niscaiva șocuri bune ca să-mi revin
în fire. Cu greu ajungem pe coama dealului și cred că e prima oară când într-o astfel de situație simt că nu mai pot
înainta, că nu mai pot respira și că opțiunile pe care le am sunt ambele riscante: dacă mă opresc, mă ajung câinii,
dacă forțez, poate îmi pleznește vreo venă. Nu e cazul, deși abia după vreo jumătate de oră îmi revin culoarea
normală în obraji și ceva interjecții pe buze, că nici de vorbit nu mai sunt în stare.

Sub Vârful Paltinul găsim izvor. Luăm hotărârea de a nu lua apă pentru toată ziua, mizând pe izvorul de la locul de
campare stabilit inițial, cel din Poiana Rudele. Avem de tras ceva mai tare ca să ajungem în timp util, ritmul de
până acum nu a fost unul tocmai bun. Bucata dintre izvor și coborârea în partea superioară a Văii Ohaba e prin
pădure, pe culme. Nu sunt priveliști nici în stânga, nici în dreapta, dar e liniște și traseul e mai clar. Când coborâm
în vale (aceeași care se oprește în Fundătura Ponorului, unde vom ajunge peste câteva zile), facem un popas de
prânz printre brândușe. Traversăm de multe ori apa unduitoare și în cele din urmă îi părăsim firul, urcând spre
Vârful Porumbelu Mare.

În Poiana Rudele ajungem în jur de ora șapte, rupți de oboseală. Stâna cred că nu a mai fost folosită de mult, căci
izvorul nu e prea bine întreținut și luăm destul de greu apă. Adormim și mai repede ca în seara precedentă, cu luna
plină deasupra cortului.

Ziua a treia: 16.5 km, 9 h

Poiana Rudele – Poiana Meleia – Poiana Tâmpu – Vârful Tâmpu (1493 m) – Vârful Steaua Mică
(1665 m) – Șaua Poarta Scârnii (1554 m) – Vârful Godeanu (1665 m) – Șaua dintre vârfurile
Godeanu și Muncelu Cruce

Marcaj Bandă Albastră pe alocuri, inexistent între Poiana Meleia și pădurea de după Șaua Scârnii

Cinci ore de mers prin zăpadă, fără potecă, își spun cuvântul. Din calcule atente sau minimalism exagerat, Ovidiu
nu și-a luat parazăpezile de acasă, prin urmare de câte ori ajungem sub un brad mai mare unde nu e zăpadă, ne
oprim ca să-și stoarcă apa din șosete și bocanci. Azi avem de luptat fiecare dintre noi, ba cu potrivnicele condiții
exterioare, ba cu eternele furii interioare. Ce naiba caut aici, cine m-a pus să vin pe traseul ăsta inuman, de ce nu
s-a topit încă zăpada asta și multe alte gânduri de copil amărât de soartă îmi râcâie creierii în timp ce înaintez cu
greu pe urmele făcute de Ovidiu. Dacă ar trebui să fac singură poteca, probabil că aș renunța și mai repede la
văicăreli, că energie pentru ambele activități nu e. Chiar și așa, noroc cu batoanele de ciocolată care ne-au mai
rămas, ne cresc un pic nivelul de endorfine.

Suntem undeva după Vârful Godeanu, într-o șa. Doar până aici am fost în stare să ajungem. E primul loc de
campare în care nu avem izvor și prima dată când ne folosim de zăpadă ca să avem apă de gătit, ceai și cafea.

Traseul de azi a fost oarecum de forma literei C și o bucată am mers pe culmea principală a Munților Șureanu. În
prima parte, din Poiana Rudele până în Poiana Meleia, am urcat ușor prin pădure, zăpada era discontinuă și
puteam păși fără să ne afundăm. După Meleia, unde numărul brândușelor era inimaginabil, a început distracția
albă. Noroc că ne-am oprit în poienița de sub Vârful Tâmpu să mâncăm de prânz, căci nu am mai fi avut unde
după aceea. Nu doar că era zăpada mare, dar era și vânt puternic, frig și nu puteam sta mai mult de câteva minute
pe loc, din cauza picioarelor ude.

Ziua a patra: 10 km, 4 h

https://scriupedrum.ro/pe-urmele-dacilor-o-saptamana-prin-muntii-sureanu 3/7
2/20/23, 5:31 PM Pe urmele dacilor | Cum am mers o săptămână pe jos prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina

Șaua dintre vârfurile Godeanu și Muncelu Cruce – Vârful Muncelu Cruce (1564 m) – Cetatea
Sarmizegetusa Regia – culmea dintre Valea Godeanu și Valea Albă – Valea Grădiștei – Căsuța
din Valea Regilor, Grădiștea de Munte

Marcaj Cruce Roșie, inexistent (sau nu l-am găsit noi) între Vârful Muncelu Cruce și intrarea în pădure spre

Sarmizegetusa Regia

Așteptăm vreo trei ore să se mai ridice ceața, să se oprească vântul și să nu mai ningă. Cortul nostru mic și
acoperit de zăpadă pare abandonat în poza pe care Ovidiu o face când iese să verifice starea de fapt a lucrurilor.
Din afară nu pare că înăuntru e bine, că în sacul de dormit e cald, iar în micul „pridvor” din fața cortului gătim
cereale cu lapte praf și bem cafea. Pe la ora 11 acceptăm că vremea e așa cum e, nu cum vrem noi să fie, și ne
facem curaj să plecăm. Strânsul cortului ne îngheață mâinile în doar câteva secunde, dar de cum ne punem în
mișcare, e tot mai bine. Nu vedem nimic, ceața se contopește cu albul zăpezii și parcă înaintăm într-o mare de
lapte. De pe vârful Muncelu Cruce știm că ar trebui ca poteca să o ia spre stânga și să coboare, dar nu o găsim.
Mergem printre merișoare de anul trecut, mâncăm câteva și nu ne vine să credem ce gustoase sunt. Congelatorul
natural a funcționat bine anul ăsta. Regăsim marcajul după stâna de sub vârf și coborâm printr-o pădure cu peisaje
tomnatice, pe poteci care ne mai aduc inima la loc. Ceața are altă consistență în contrast cu arborii, ierburile și
frunzele căzute parcă ieri. În timp ce cobor, îmi dau seama că exact așa îmi imaginasem că va fi vremea când vom
ajunge la Sarmizegetusa: cețoasă, umedă, mistică.

Aș recomanda tuturor celor care vor să viziteze cea mai importantă cetate dacică să o facă venind dinspre munte.
Traseul duce fix prin ea, nu există garduri care să delimiteze spațiul, iar sentimentul pe care l-am avut când am
zărit-o din pădure, de sus, a fost de cădere în timp. Nimic de speriat, doar foarte multă frumusețe și liniște venite
deodată, fără nicio atenționare. Cum vin de obicei toate cele care îți taie răsuflarea.

Plătim biletul la ieșire, apoi ne continuăm traseul tot prin pădure, pe o potecă aflată pe culmea dintre Valea
Godeanu și Valea Albă. Primele flori încep să apară, iarba e de-un verde crud care ne dă speranțe de și mai bine.
După albul de ieri, atât de neprietenos, verdele de azi pare cel mai cel cadou. Mâncăm câteva frunze de leurdă;
tare aș sta să culeg, e așa multă și proaspătă, dar nu e nici timpul, nici locul potrivit. Câteva frunze, de gustare,
sunt suficiente pentru primăvara de-acum.

Înnoptăm la Căsuța din Valea Regilor, o pensiune mică, pe gustul meu, de pe Valea Grădiștei. Ne uscăm cortul,
bocancii, ne spălăm hainele și dormim într-un pat adevărat, acoperiți cu o precoiță (pătură groasă din lână).

Ziua a cincea: 16.3 km (2.3 km pe asfalt, cu mașina), 8 h

Căsuța din Valea Regilor, Grădiștea de Munte – Valea Grădiștei – Cantonul Silvic Anieș –
Prihodiște – Poiana Omului – Poiana Lunca Ponorului – Valea Ohabei – Fundătura Ponorului

Marcaj Triunghi Roșu: Cantonul Silvic Anieș – Prihodiște

Marcaj Triunghi Roșu, Bandă Albastră: Prihodiște – Poiana Omului

Traseu nemarcat: Poiana Omului – Fundătura Ponorului

Ploaia a căzut toată noaptea, iar dimineața la 6 încă toarnă sănătos. E plăcut să sar direct în duș, apoi să mă
îmbrac bine și să ies pe prispă cu o cafea aburindă între palme. Micul meu lux matinal, dat de apa caldă și ritualul
cafelei. Fentăm un pic startul zilei, cred că am mai avea nevoie de pauză, dar planul e plan și azi vrem să ajungem
în Fundătura Ponorului. Mergem doi kilometri, până la Cantonul Silvic Anieș, cu mașina; ne duc gazdele noastre,
la care sperăm să revenim într-o zi, că tare ne-am simțit bine. De câte ori cunosc oameni pentru care naturalețea
de a fi ospitalier se potrivește mănușă cu fiecare moment al interacțiunii, mă minunez. Andreea ne-a cadorisit cu
două tablete de ciocolată și o hârtie igienică, să ne ajungă până la finalul călătoriei. De magazine nu vom da, ne
asigură și ea.

https://scriupedrum.ro/pe-urmele-dacilor-o-saptamana-prin-muntii-sureanu 4/7
2/20/23, 5:31 PM Pe urmele dacilor | Cum am mers o săptămână pe jos prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina

De la canton urcăm destul de abrupt până ajungem în satul Prihodiște, unde nu întâlnim decât doi câini teritoriali
care nu ne lasă să trecem prin fața curții lor și ne fac să recalculăm traseul. Noroc că nu ocolim mult până intrăm
în pădure, moment din care nu mai dăm de nimeni toată ziua.

Traseul de azi e exact ce aveam nevoie după primele zile în care efortul depus a fost mult mai mare decât mă
așteptam. În Poiana Omului e liniște deplină, la stână încă nu e urmă de trai. Găsim izvorul, de data asta cu debit
puternic, și luăm apă pentru o zi și jumătate, să ne ajungă și pentru masa de seară și cea de mâine dimineață.

Vorbim tot mai puțin, iar în liniștea asta care se instalează din exterior în interior, vedem două căprioare și un
iepure. Din loc în loc trecem pe lângă sălașuri goale, construite pe te miri ce dâmburi, cele mai bune subiecte
pentru fotografii de peisaj. Valea Ponorului e unul din locurile acelea care m-au făcut să mă întreb cum arăta
lumea înainte ca omul să și-o însușească. Apa Ohabei sau a Ponorului șerpuiește alambicat și se deosebește de
multe alte pârâuri ale căror cursuri au fost schimbate artificial de oameni. O trecem de multe ori, făcând tot felul de
acrobații pe bolovani, dar la un moment dat ne blocăm și trebuie să ne descălțăm și să trecem prin ea. E rece ca
gheața, dar și revigorarea e pe măsură.

Un ponor e un loc în care apele de suprafață intră în subteran. Aici, apa Ohabei se face nevăzută, urmând să iasă
la lumină câțiva kilometri mai jos prin Peștera Șura Mare. Fundăturii Ponorului i se mai spune „Palma lui
Dumnezeu”. Nu știu de unde vine, dar știu că e locul cel mai liniștit în care am fost până acum. Doi cai pasc
aproape de stânca sub care apa dispare brusc, iar în afară de ei nu e nimeni. Mă simt ca într-un decor de film din
care au plecat toți actorii. Îmi tot spun că regizorul e pe undeva, căci îi simt prezența. Locul acesta e un fel de rai al
fotografilor, a fost surprins în fel de fel de ipostaze, din nenumărate unghiuri. Urcăm și noi pe unul dintre versanți,
să îl vedem de sus, și senzația ciudată că am rămas singurii oameni de pe pământ persistă. Și nu numai că
persistă, dar e neașteptat de bine primită.

Ziua a șasea: 18.5 km, 8:30 h

Fundătura Ponorului – Fundătura și peștera Ponorici – Cioclovina – Valea Roșie – Cetatea Piatra
Roșie – Alun

Traseu nemarcat: Fundătura Ponorului – Fundătura și peștera Ponorici

Marcaj Bandă Roșie: Fundătura și peștera Ponorici – Cioclovina

Marcaj Triunghi Roșu: Cioclovina – Cetatea Piatra Roșie

Traseu nemarcat: Cetatea Piatra Roșie – Alun

Cu ochii foarte umflați de somn, primul lucru pe care îl fac dimineața e să mă spăl pe față cu apă rece din Ponor.
Pâcla de pe ei rămâne; mă trezesc greu, abia după ce simt mirosul de cafea și mă uit spre fundătură, de unde se
vede din când în când câte-o rază de soare anemică. După câteva ore de leneveală în cel mai liniștit loc,
străpungem Fundătura Ponorului și ieșim pe un drum nemarcat, pe lângă niște gospodării nelocuite. E destul de
abrupt, dar merită osteneala – ultima imagine cu Fundătura Ponorului e aproape de pus în ramă. Ne întâlnim cu un
sătean, cine știe din care sat, care ne îndrumă pe alt drum spre Cioclovina. Pare foarte sigur de ce spune, așa că
îl ascultăm, și de data asta avem noroc să mergem pe un drumeag cu vederi în depărtare către Retezat și
Godeanu.

Fundătura Ponorici e, după cum îi spune numele, o soră mai mică a Fundăturii Ponorului. Valea Ponorici sau
Valea Morii după hărți mai noi, seamănă mult cu Valea Ponorului, diferența principală fiind că la capătul ei se află o
peșteră, apa nu intră sub stâncă, așa cum se întâmplă în Ponor. Zona Ponorici e prima în care vedem un grup de
turiști de când suntem pe drum.

Trecem printr-un eveniment mai puțin plăcut, care se termină, totuși, cu bine. După ce urcăm din Valea Ponorici și
ajungem în drumul care cotește spre Cioclovina, Ovidiu se agață de crengile unui măceș și, iritat, începe să
bombăne în timp ce își desprinde hainele din țepi. În secunda următoare sare doi pași în spate și își dă seama că
https://scriupedrum.ro/pe-urmele-dacilor-o-saptamana-prin-muntii-sureanu 5/7
2/20/23, 5:31 PM Pe urmele dacilor | Cum am mers o săptămână pe jos prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina

fix în potecă e o viperă pe care aproape sigur ar fi călcat dacă nu se agăța cu hainele în crengi. Mai că i-am văzut
îngerul pe umăr. Suntem mult mai atenți pe unde călcăm după acest incident care ne lasă un pic muți.

Pe aici, relieful seamănă chiar bine cu cel din Munții Mehedinți, astfel că trecem pe lângă câteva crovuri mari
înainte de a începe coborârea abruptă spre Cioclovina. Peștera antropică Cioclovina Uscată, unde s-a descoperit
cel mai vechi craniu de homosapiens de pe teritoriul țării noastre, este închisă cu lacăt. Aici s-a făcut mulți ani
exploatare de guano-fosfat (excremente de liliac) și oase de urs de peșteră, folosite în agricultură. Peștera
Cioclovina cu Apă, din care iese Valea Morii după ce sapă o galerie pe sub pâmânt din Fundătura Ponorici, se află
în apropiere, dar nu o găsim, poteca nefiind semnalizată. Din satul Cioclovina, unde trecem pe lângă vreo trei
oameni care tocmai taie un miel pentru Paște, urcăm în șaua de sub vârful Țâfla, apoi coborâm iar într-o vale. La
finalul unei zile ca aceasta nu mai știu câte pante am urcat și în câte văi am coborât, atât de alambicat și lung e
traseul. Din vale urcăm pe un drum asfaltat spre cetatea Piatra Roșie. E unul dintre foarte puținele drumuri
asfaltate din zonă și chiar ne mirăm, pentru că nu e chiar un drum de legătură între două localități. Deși nu s-au
păstrat decât câteva urme ale cetății, iar panourile explicative lipsesc (e unul singur, la intrare, ruginit, aplecat de
spate și vai de el), n-aș mai pleca de la Piatra Roșie, atât de multă liniște găsesc.

Ajungem în Alun destul de târziu și ne cazăm la o pensiune tare faină, Dacica, la capătul satului dinspre munte.
Am adunat de pe drum și un partener blănos, un ciobănesc mioritic uriaș, dar blând din cale-afară. Doarme la ușa
pensiunii și dimineața dă din coadă când ne vede.

Ziua a șaptea: 11.2 km, 6 h

Alun – Târsa – Cetatea Costești Blidaru – Costești

Traseu nemarcat: Alun – Târsa, peste Dealul Pleșului și Dealul Porcului

Marcaj Bandă Albastră, când și când: Târsa – Costești Blidaru – Costești

Bonus: excursie în a opta zi, cetatea Costești Cetățuie, marcaj Cruce Galbenă, 5 km, 2 h

Azi e ultima zi de traseu, ne așteptăm să fie mai scurtă și mai ușoară. Cei de la Pensiunea Dacica ne arată o
potecă prin spatele curții lor care duce în Târsa. Nu e foarte clară, dar cu explicațiile primite și cu atenție, reușim să
nu ne rătăcim. Dacă nu, ar fi trebuit să ocolim prin Prihodiște și de acolo, pe drum, spre Târsa. Chiar și așa, pe
scurtătură, facem aproape două ore până la drumul principal din singurul sat cu magazin. Platoul Luncanilor se
întinde de jur împrejur și dealurile din stânga par în oglindă cu cele din dreapta. Casele sunt departe unele de
altele, aruncate care pe unde s-a nimerit, iar tot tabloul e năucitor de frumos.

Prognoza pentru azi nu e prea prietenoasă, iar pe la prânz se adună straturi de nori negri și începe să tune și să
bată vântul. Cum, necum, scăpăm neplouați, ba chiar ne oprim la ieșirea de pe platou să mâncăm în tihnă ultimele
bucate din traistă. Suntem atât de murdari, că nu mă pot abține să nu fac o poză bocancilor. Port aceiași pantaloni
de șapte zile și, sincer, nici în cele mai aventuroase planuri nu m-aș fi văzut făcând așa ceva. Dar nu se poate mai
mult și cred că doar când iei rucsacul în spinare și mergi cu el șapte, opt ore pe zi poți înțelege că și pentru o
pereche de șosete în plus și o ciocolată (ah, ciocolata aia), spatele, genunchii, umerii pot avea de suferit. Less is
more se aplică în mod clar în astfel de călătorii. Hainele se pot spăla la popasuri, chiar dacă nu la fel de bine ca
acasă.

La cetatea Costești Blidaru ajungem pe un drumeag aproape drept, perfect pentru final. Panoul de la intrare în
cetate ne atenționează că sunt vipere și, la ce soare e afară, mai că-mi vine să ocolesc. Șopârlele stau cu zecile
pe pietre, dar când ne simt prezența fug, sar, se ascund care încotro. Pe vipere nu le vedem, cred că n-au chef de
musafiri și stau ascunse în văgăunile lor.

Ajungem la pensiunea Costești după-amiaza și nimerim numai bine: un domn și o doamnă care ne-ar putea fi
părinți, cu prea puțini clienți ca să fie stresați sau pur și simplu fără griji vizibile. Deși nu au restaurant, ne
pregătesc o ciorbă și niște cartofi prăjiți.

https://scriupedrum.ro/pe-urmele-dacilor-o-saptamana-prin-muntii-sureanu 6/7
2/20/23, 5:31 PM Pe urmele dacilor | Cum am mers o săptămână pe jos prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina

Câteva ore bune stăm și vegetăm, pur și simplu. În spatele pensiunii e un deal însorit, urcăm și ne uităm de unde
am venit, analizăm cam cât mai au mestecenii până să le dea serios frunza de mai și cam atât.

✱✱✱

Gata e. Prima tură de șapte zile în care am mers fără să ne luăm pauză. De euforia alergătorului am tot citit, dar
de cea a omului care merge pe jos zile la rând prin tot felul de locuri și condiții și, în cele din urmă, ajunge unde și-
a propus, nu am prea auzit. E o stare de suficiență în care se împletesc multe gânduri, emoții și conștientizări. Mi-
am dat seama (iar) că acasă nu am atâtea probleme câte am impresia. Că din rezistența, reziliența și răbdarea de
care dă dovadă corpul pot trage multe învățăminte pe care să le folosesc, de exemplu, în relațiile sociale, zonă la
care n-am luat niciodată nici mențiune, darămite premiu. Că mintea, maimuța care face orice ca să ne atragă
atenția de la prezent, poate fi pusă la locul ei în astfel de călătorii. Tot felul de lecții pe care știu că le voi uita după
vreo câteva zile de reluat rutina, că îmi voi aminti de ele când mă voi apuca de scris și că le voi recapitula iarăși și
iarăși, în alte călătorii și poate, cine știe, până la urmă voi lua o notă de trecere.

Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina e prea puțin umblat pentru câte are de oferit; e unul dintre
puținele locuri în care am fost până acum unde nu am găsit gunoaie decât la marginea unor sate, dar nu pe
trasee. Și asta mă face să mă întreb dacă nu e, totuși, un lucru bun că nu e atât de ușor de ajuns, că marcajele
sunt puține și turiștii la fel. Răspunsul e undeva la granița dintre educația ecologică a oamenilor (sau lipsa ei,
având în vedere multe alte parcuri naturale pline de gunoaie) și implicarea/neimplicarea autorităților care au în
sarcină să se ocupe de aceste zone (marcaje, panouri, amenajări de trasee etc).

Răspunsul nostru ar fi că ne-am bucurat mult de liniștea de pe poteci, de zilele în care nu ne-am întâlnit cu nimeni
și am reușit să trăim, poate pentru fracțiuni de secundă, ca și cum am fi rămas singuri pe pământ.

VIZUALIZEAZĂ TRASEUL NOSTRU CU RELIVE.CC

https://scriupedrum.ro/pe-urmele-dacilor-o-saptamana-prin-muntii-sureanu 7/7