Publicat de 

Iustinian Potoroaca   · 18 februarie  · 

Am ajuns la Mălăiești, expediția a început. Ne pregătim de vârfurile de mâine.
După aproape o lună de pregătiri, dimineață am reușit să plecăm din Iași. Suntem tare
recunoscători comunității care ne-a susținut și ne bucurăm că am putut să trimitem toate
hărțile.
Plecăm la drum alături de Stramosi și de Adventure Gear cărora le mulțumim pentru
suportul financiar și tehnic, și mai ales că au răspuns atât de repede apelului nostru.
De asemenea, suntem încântați că OMV Petrom Iași se asigură că avem tot combustibilul
necesar drumurilor dintre masive și le mulțumim.
Avem 14 uriași carpatici în față și dorința să explorăm fiecare zi

Publicat de Adi Grigorescu   · 19 februarie  · 

Astăzi dimineață, la 10:30, am ajuns pe Vârful Omu și am dus Stramosi sus. Am plecat
înainte de răsărit și ne-am bucurat de imensitatea pereților ce încadrează Valea Mălăiești
într-o lumină de liniște, numai bună să simțim muntele.
Urcarea în creastă a fost de fapt și cea mai frumoasă din traseu. Hornul Mare, deși e unul
accesibil, oferă o porțiune în care pioleții și colțarii se înfig în zăpada înghețata de noapte, o
senzație care se poate doar trăi.
Dificultatea traseului e oferită în mare parte de parcurgerea hornului, iar odată ce am ajuns
în creastă, ne-am bucurat de o urcare în plin soare spre cele 3 vârfuri: Vârful Omu, Vârful
Bucura și controversatul Vârf, Capul Morarului. Spunem controversat, fiindcă nu apare pe
hărțile digitale și privit de sus, pare doar o prelungire a platoului cabanei Omu, înălțată
peste 2500 de metri. De altfel, și Vârful Bucura e la o aruncătură de băț de platou, dar totuși
e bine definit după o șa proeminentă. Oricum ar fi, după ce se ajunge pe Omu, celelalte
două vârfuri nu mai pun probleme tehnice.
-
Noi am trecut în lista celor 14 uriași carpatici și Vârful Capul Morarului deoarece așa le-am
cunoscut din poveștile celor care le urcă. Pentru noi nu e important numărul efectiv de
vârfuri, ci experiențele care ne vor conduce către ele, iar în gândul nostru privim vârful
Capul Morarului de jos, dinspre Acele Morarului, iar când privim astfel, o ascensiune de
iarnă a acestui traseu clasic de alpinism, ar putea umbri până și Vârful Omu, Capul Morarului
marcând terminarea crestei. Dar până atunci mai este, iar noi ne vedem de ascensiunile
noastre.
Vă scriem din mașină, iar mâine ajungem la baza Parângului sau mai sus, cine știe

Publicat de Iustinian Potoroaca   · 22 februarie la 21:41  · Hațeg, Hunedoara  · 

Ieri la 12:00 am ajuns pe Parângul Mare și am mai dus un Strămoș sus. Am dormit într-un
adăpost de zăpadă, iar astăzi ne-am întors înapoi la baza muntelui pe o vizibilitatea foarte
redusă, de abia ne vedeam între noi. Totuși, a fost un antrenament numai bun, asumat, cu
care am și încheiat prima etapă a expediției noastre.
Chiar dacă cel mai înalt vârf din Masivul Parâng l-am fi putut face într-o singură zi, în
fereastra de vreme bună pe care o prinsesem luni, am ales să-l facem în două zile ca să
putem înnopta chiar sub vârf într-un bivuac în zăpada. Afară, vântul spulbera zăpada și era
foarte frig, iar în adăpostul nostru ne-am putut feri de rafale, am putut găti și ne-am putut
odihni.
Știam că a doua zi vremea se va strica și am ales să rămânem totuși pe munte pentru a ne
pune la încercare în condiții mai puțin bune. Chiar dacă turele pe munte ar fi ideal de
parcurs pe vreme bună, vremea poate să fie foarte imprevizibilă, mai ales iarna.
Poate pare că ne plac lucrurile extreme, dar noi suntem de fapt vrăjiți de liniștea muntelui și
de ce simțim atunci când alegem să dormim sus în creastă, e un sentiment unic.
Abia țineam steagul cu Stramosi, din cauza vântului, iar dacă vă plac simbolurile pe care le
asociem cu fiecare vârf în parte, să știți că nu sunt doar 14, ci 10.000 de imagini unice create
de ei.
Noi suntem în apropierea Retezatului, ne mai pregătim, așteptăm vremea bună și vă scriem
curând din nou.

Publicat de Iustinian Potoroaca   · 25 februarie la 20:46  · Râu-De-Mori, Hunedoara  · 

Dimineața la 10:00 am atins Peleaga, iar la 11:00 eram pe Păpușa. Am fost mândri să
ducem încă doi strămoși sus și să bucurăm muntele de prezența în imagini a unor personaje
inspirate din cultura noastră, create de Stramosi.
Putem spune că a fost cea mai frumoasă zi de până acum fiindcă muntele ne-a oferit
condițiile ideale de urcat și am văzut toată măreția Retezatului în alb, cu un cer senin
întreaga zi. E un munte special, cu văi largi și creste ascuțite care ne-au umplut de energie.
Ieri după amiază am urcat spre Cabana Gențiana, unde ne-am întors cu mult drag după doi
ani. E o cabană de munte, clădită și îngrijită de oameni de munte și chiar ieri am stat la
povești cu o parte din membrii M.C. Floarea Reginei Valea Jiului, club montan care se ocupă
de cabană și care organizează chiar în acest weekend Trofeul Crestelor Înzăpezite. E un
concurs care adună oameni faini laolaltă și dornici sa ducă mai departe o tradiție frumoasă.
Cât despre noi, ieri a fost zi în care am avut timp să mai exersam căutările în caz de avalanșă,
abilități care trebuie antrenate constant. Urcatul pe munte iarna poate fi extrem de frumos,
dar exista constant și o doză de risc. Un pas greșit poate conduce către producerea unei
avalanșe, iar senzorii de transmitere a semnalului, lopețile și sondele pot însemna șanse în
plus. Adventure Gear oferă astfel de kituri de avalanșă, pe lângă multe altele și ne bucuram
că ne sunt parteneri în această expediție.
Seara s-a terminat foarte repede pentru noi fiindcă am avut nevoie de odihna, iar de
dimineața am pornit la frontale pe traseu. Dacă putem menționa 3 porțiuni frumoase
parcurse azi, sunt de fapt și cele mai tehnice: parcurgerea matematică a colților Pelegii
dinspre șa spre vârf, coborârea de pe Peleaga spre Păpușa și coborârea din Șaua Pelegii spre
Valea Rea. Aceste porțiuni nu pun probleme deosebite, dar necesită folosirea colțarilor și a
pioleților, iar pe o zăpadă așa faina, a fost o plăcere să cățăram și să descățărăm, chiar și așa
puțin cât a fost.
Dacă vreți să vizualizați vârfurile pe care le atingem, găsiți mai multe detalii pe pagina
noastră de ArcGIS, creată la inițiativa domnului profesor Lucian Roșu și actualizată după
fiecare tură de Manu Foșalău, Facultatea de Geografie si Geologie Iasi. Pe pagină urmează să
descriem și tehnic traseul, dar o vom face la finalul expediției. https://arcg.is/1XHeGr0
Vă scriem din Sibiu, oraș în care ne odihnim în seara asta, ca mâine să putem pleca cu forțe
proaspete spre Făgăraș.
Publicat de Iustinian Potoroaca   · 1 martie la 19:30  · 
Luni de dimineață am reușit să urcăm pe Vârful Negoiu, prin Strunga Dracului, in ciuda
vremii dificile cu care am pornit ieri spre refugiul Călțun și cu care am pornit de dimineață.
White-outul ne-a dat ceva bătăi de cap.
De strămoșul pe care l-am dus pe vârf suntem cu atât mai mândri cu cât am reușit să-l
urcăm pe unul dintre cele mai dificile trasee din expediție și pe o vreme aparent
inabordabilă, cu vizibilitate atât de redusă încât abia ne vedeam între noi. Pe ceilalți
Stramosi îi găsiți aici.
Sunt multe de povestit despre ultimele zile, dar credem că unul dintre cele mai importante
lucruri care ne-a dus pe Negoiu a fost decizia de a alege luni ziua de vârf și Mihai David e
persoana care ne-a susținut, care ne-a îndrumat și care ne-a oferit suportul meteo pentru
ascensiune. Mai mult, el a reușit să facă toate cele 14 vârfuri iarna trecută, iar acum ne
bucurăm și îi mulțumim pentru sprijin.
Strunga Dracului e cunoscută printre cei care urcă în Munții Făgăraș. Imaginați-vă un perete
de sute de metri de piatră care se înalță deasupra unei căldări glaciare pline de zăpadă. Într-
un perete impunător, abrupt, se conturează ușor un culoar lung, cu o înclinație care inițial
sperie, ca singur vâlcel de acces spre creasta îngustă,plină de cornișe de zăpadă, care duce
spre un vârf sălbatic.
Așa sună traseul de parcurs atunci când cerul ne bucură cu un albastru și cu un soare care
ghidează o tură cu o lumină puternică. Totuși dimineața noastră a început cu totul altfel, la
4:30. Duminică seară, după ce am verificat fiecare pas spre Refugiul Călțun, pași făcuți pe un
întuneric alb, nu ne dădeam prea multe șanse să ajungem așa repede pe vârf. Ne-am luat
provizii și ne-am propus să așteptăm vremea bună.
Totuși, ne-am trezit de dimineață, ne-am pregătit și am pornit spre Portița Călțunului, iar
vremea se juca parcă în pofida planurilor noastre. Fie era vizibilitate cât să facem următorii
50 de metri, fie mergeam din urmă în urmă.
Am început timid să traversăm în căldare și tot timid ne-am întors de fiecare dată când se
închidea cerul. O oră am tot bătut aceleași urme, înainte și înapoi, după voia muntelui.
Stăteam abătuți în Portiță, făceam planuri, când dintr-o dată s-a luminat căldarea și am
pornit parcă teleghidați spre strungă.
Ne-am trezit la baza ei, ne-am echipat, ne-am scos pioleții tehnici, am întins coarda și am
pornit să cățărăm aproape 200 de metri de zăpadă înghețată. De acolo, vremea s-a tot
schimbat, norii s-au tot învârtit, dar noi ne-am văzut de strunga noastră și apoi de creasta
ascuțită spre vârf.
Coborârea a fost și mai grea, cu vremea tot mai închisă, dar deja aveam urme și traseul de
întoarcere era clar în mintea noastră. Cunoștințele tehnice de cățărat nu le-am dobândit
dintr-o dată, ci ne-am tot antrenat și ne-am bucurat de sprijinul logistic și al comunității
Climb Again Iași, Climb Again
Strunga nu se poate face oricum, iar echipamentul tehnic e mai mult decât necesar. Pioleți
tehnici au fost cei care ne-au susținut urcarea, iar Adventure Gear ne-a oferit tot
echipamentul de iarna de care mai aveam nevoie pentru a putea pleca. La ei se găsesc și
multe altele, atunci când vreți să ieșiți iarna pe munte și încă nu sunteți hotărâți sa investiți
in echipamentul specific.
Dacă vreți să vizualizați 3D vârfurile pe care le urcăm, aruncați un ochi pe jurnalul nostru live
de pe ArcGIS. https://arcg.is/1XHeGr0
Noi vă scriem de la gura focului, din pădurile făgărășene. Ne-am adăpostit într-o căbănuță
din lemn, care este folosită drept stână de către ciobani vara, iar iarna oferă un prilej bun
trecătorilor de a petrece noaptea pe munte. Suntem vrăjiți de Munții Făgăraș, abia așteptăm
să ne bucurăm și de surprizele celorlalte trasee. Mâine urcăm spre Lespezi și Cornul
Călțunului.

Refugiul Călțun - Portița Călțunului - Strunga Dracului - Vârful Negoiu (2535 de metri și
suflări)
Powered by Adventure Gear
De câțiva ani, alpinismul ne preocupă activitățile, ne face să visăm, să ne antrenăm, să
documentăm, iar mai apoi să încercăm.
Acum câteva zile am reușit să parcurgem Strunga spre vârful Negoiu, în condiții depline de
iarnă, realizând astfel unul dintre cele mai tehnice trasee ale expediției și de altfel cel mai
așteptat de noi.
Acum doi ani ne-am propus prima dată traversarea acestei porțiuni. Pe atunci nu eram
destul de pregătiți, nu aveam nici toate cunoștințele și nici experiența necesară. Cu toate
astea, nu ne-am abandonat ideea, ci doar am continuat să ne pregătim. Am fost și suntem
vrăjiți de munte, de aceea, ne-am dedicat o buna perioada de timp pentru a reuși acest
traseu.
Luni, 28 februarie 2022 am pornit. Am fost emoționați, iar mai apoi, impulsionați de scurtele
pasaje de vreme însorită pe care le primeam. Au trecut câteva ore dar pentru noi timpul a
zburat și ne-am trezit înapoi în refugiu, fără să ne dăm seama că am reușit. Acum abia
realizăm că am parcurs Strunga Dracului și că am urcat Negoiu, pe unul dintre cele mai
frumoase trasee tehnice de iarnă
Nu putem fi decât recunoscători oamenilor din jurul nostru ce ne-au sprijinit și îndrumat.
Mai mult, ținem să le mulțumim pentru echipamentul tehnic celor de la Adventure Gear,
serviciu de închiriere a echipamentului montan pentru sporturi de iarnă.
#AdventureGear #ClimbAgain #Merinito #stramosi

Publicat de Silviu Timofte   · 5 martie la 12:38  · Comuna Arefu, Argeș  · 

Miercuri am urcat pe Lespezi, dar nu am reușit să urcăm și pe Cornul Călțunului. Nu am
reușit să ducem ambii Stramosi sus, dar ne vom întoarce pe Cornul Călțunului curând. Deși
teoretic ar fi fost una dintre cele mai ușoare ascensiuni, a fost mai greu ca oricând. Am urcat
pe un vânt extrem de puternic, cu vizibilitate aproape zero și cu temperatura resimțită la -
20°C.
Știam că vom urca pe vreme proastă, dar am ales totuși să încercăm, fiind vorba doar de
urcarea unei muchii largi până pe Lespezi. Când am ajuns pe vârf, vremea s-a stricat și mai
tare, iar vizibilitatea s-a redus aproape de tot. Până pe Cornul Călțunului nu am fi avut mai
mult de 15 minute de mers, dar zona e destul de dificilă, fiind vorba de o creastă cu lespezi
și zăpadă înghețată.
Am stat aproape 2 ore în zona vârfurilor și am tot încercat să înaintăm spre Cornul
Călțunului, dar vizibilitatea nu ne-a permis. Am ajuns într-o zonă în care trebuia să
descățărăm, dar nu am reușit să vedem unde ajungem și am fost nevoiți să renunțăm.
Nu am fost bucuroși să ne retragem, dar am știut că e cea mai bună soluție. După ce
coborâsem de pe Negoiu cu câteva zile în urmă, vremea se stricase și am fost nevoiți să
rămânem în stațiunea Piscu Negru. Cu toate astea, ne-am bucurat să fim găzduiți de
părintele Nectarie, căruia îi mulțumim extrem de mult. Ne-a pus la masa și ne-dat o rulotă
încălzită în care să dormim, atât înainte să urcăm spre Lespezi, cât și după ce am coborât.
Am povestit multe cu el și îi suntem recunoscători.
Chiar acum vă scriem de la Nocrich, unde am stat în ultimele două zile, dar vă povestim
curând mai multe. Astăzi ne îndreptăm spre Bâlea Lac.

Publicat de Adi Grigorescu   · 8 martie la 09:57  · Cirtisoara, Sibiu  · 

Duminică am ajuns pe Vânătarea lui Buteanu si am mai dus un strămoș sus. Am dormit în
creastă și am luminat cortul Adventure Gear în plină noapte.
Nefăcând parte din traseul de creastă propriu-zis, nu am apucat să urcăm pe el vara, însă am
primit indicații prețioase. ”În funcție de cum îl privești este cel mai ușor sau cel mai periculos
pentru că ți se pare ușor. Ajungi pe el repede însă trebuie atenție”. Așa a și fost.
Ne-am trezit sâmbătă după-masă în căldarea Bâlea, inconjurați de sute de tone de zăpadă
proaspătă. Ne-am întâlnit cu Mihai, Sorin și Rodica, care aveau în plan același vârf pentru
duminică. Ne-am echipat, am scos pioleții și am început să urcăm spre Șaua Caprei. Poteca
tăia zăpada proaspăt ninsă, care ajungea până la brâu. Era făcută de schiori, care aveau
aceeași destinație ca noi. În 45 de minute de înotat prin zăpadă, după urcarea susținută, am
ajuns în șa. Timpul s-a oprit, vântul a încremenit iar norii s-au aplecat în fața soarelui, care și-
a adunat forțele și ne-a oferit un impunător apus, coborând în marea alpină care părea că a
inundat toată țara.
După ce ne-am bucurat de peisajele care par să ne rămână încremenite în suflet o viață, ne-
am scos lopețile și am săpat un platou drept. Imediat după dispariția soarelui, temperatura
negativă s-a resimțit brusc și ne-a impulsionat să montăm cortul mai repede, iar noi l-am
simțit ca pe un confort deosebit pentru a petrece noaptea la 2300 metri altitudine. Pe lângă
echipamentul tehnic, Adventure Gear ne-a oferit și prilejul să încercăm un cort de iarnă,
perfect pentru dormitul în zăpadă. Ne-am încălzit repede cu un ceai cald făcut din zăpadă
rece și ne-am băgat în sacii de dormit, lăsând afară doar vârful nasului.
Noaptea a trecut extrem de repede, iar soarele și-a făcut loc printr-un întuneric înghețat și a
dezmorțit întreg Masivul Făgăraș. Ne-am trezit, am topit zăpadă cât să mâncăm ceva cald și
să bem un ceai, ne-am echipat din nou și am pornit spre așteptatul vârf. Stramosi vor fi din
nou sus.
Traseul de creastă ne-a plăcut extrem de mult. Urcam și coboram cu zăpada până la brâu.
Păstram linia crestei cât mai aproape de abrupt, să nu curgă zăpada de pe versantul sudic,
însă destul de departe încât să nu rupem cornișele ascuțite, care își doresc să rămână
încremenite, iar noi nu aveam voie să le deranjăm. Am continuat matematic până la urcarea
abruptă de sub vârf, ne-am înfipt bine colțarii și pioleții, agățând gheața de sub stratul
proaspăt nins.
Am ajuns după ce am trecut pe deasupra unei strungi abrupte și înguste spre vârf. Am
înaintat cât am putut spre monumentul de sus, dar surpriza a făcut că nu încăpea mai mult
de un om, din cauza acumulării de zăpadă proaspătă care a format o cornișă periculoasă.
Am rămas în locul în care am fi putut rămâne toți 3 în siguranță, am scos steagul și am
imortalizat momentul cu ajutorul Rodicăi. Am aruncat încă o privire de jur-împrejur, am
capturat cu sufletul vârfurile înzăpezite și am început să coborâm, fugăriți de vremea rea
care era anunțată după masă. Cu aceeași grijă ca și la urcare, am ajuns la corturi chiar atunci
când norii ne-au acoperit și ne-au furat vizibilitatea. Vântul a început să sufle nebun, supărat
parcă de faptul că i-am invadat teritoriul. Am strâns cortul cât de repede am putut și am
coborât spre cabana Bâlea, cu fața roșie de vânt și cu gândul împăcat de minunata tură.
Dacă vreți să vizualizați 3D vârfurile pe care le urcăm, aruncați un ochi pe jurnalul nostru live
de pe ArcGIS. https://arcg.is/1XHeGr0
Aseară am ajuns din nou la Nocrich, am aprins focul în sobă și am adormit povestind de
creastă. Vom sta un timp aici, așteptând din nou vremea bună fără de care nu putem urca.
Suntem bucuroși să ajutăm cu treburile zilnice pe care le fac voluntarii, dar și să vă
împărtășim clipele frumoase pe care le petrecem aici. Abia așteptăm să va spunem și
povestea Nocrich Scout Centre
#AdventureGear #stramosi

Noi am tot povestit, dar ne place să povestim de câte ori avem ocazia că suntem
cercetași și că ne-am dezvoltat în cercetășie ca oameni.
Chiar acum vă scriem din apropierea Sibiului, de la Nocrich Scout Centre, loc în care suntem
de aproape o săptămână. În weekend am fost la Bâlea să facem Vănătarea lui Buteanu, dar
în restul timpului ne-am amintit cum e viața de voluntar aici. Vremea a fost foarte dificil de
abordat, iar muntele a fost încărcat de zăpadă proaspătă, așa că am ales să nu riscăm și să
mai așteptăm.
Aici la Nocrich se întâmplă multe lucruri și sunt foarte mulți oameni faini implicați. Pe scurt,
e un centru scout internațional, care presupune o echipă întreagă de oameni din diferite
țări, veniți în România să implementeze proiecte pentru comunitate și să se dezvolte ca
tineri.
Imaginați-vă un loc în care fiecare persoană se asigură zilnic că își îndeplinește atribuțiile și
petrece un timp fain alături de oameni cu aceleași valori. Proiectele se concentrează în mod
special pe copiii din comunitate, pe evenimentele naționale pentru Organizația Națională
Cercetașii României și pe atelierul de ceramică, Ceramica de Nocrich.
În perioada asta nu sunt extrem de multe evenimente, așa încât noi am putut ajuta la
treburile zilnice și la renovarea holului interior. În fiecare zi ne-am dedicat timp să ajutăm la
realizarea treburilor gospodărești, iar în timpul serilor ne-am bucurat de atmosfera vie.
Nocrich e un loc special care merită explorat. Fiecare zi aici e o provocare frumoasă. Chiar
ieri am vrut să ne amintim de serile de vară și ne-am adunat cu toții în jurul focului
pregătind un ceaun plin.
Mai avem 5 vârfuri, iar vremea pare să ne permită să continuăm. Mâine de dimineață
plecăm spre munte.
#AdventureGear #stramosi

Publicat de Iustinian Potoroaca   · 13 martie la 20:00  · 

Ultimele zile au fost cele mai grele, dar am reușit să ajungem pe Dara și pe Hârtopul
Darei dinspre Colții Brezei.
Au fost 3 zile pline, dar am reușit să ducem doi Stramosi sus, chiar dacă în ziua de vârf nu am
fost atât de încrezători. În același timp, ne-am bucurat să parcurgem și o secțiune principală
a crestei Făgăraș pe timp de iarna, de la Urlea spre Dara.
Cu o seară înainte de vârf, am intrat în refugiul Moșuleața pe un vânt extrem de puternic, cu
temperatura resimțită de -29°C, după o zi extenuantă, dar am reușit să ne facem confortabili
în sacii groși de puf și le mulțumim celor de la Adventure Gear . A fost cea mai scăzută
temperatură de până acum.
Joi ne-am propus să urcăm, după câteva zile de pauză luate din cauza condițiilor meteo.
Știam că ne așteaptă cea mai lungă apropiere spre refugiu, dar nu am reușit să luăm în calcul
toate variabilele și am pornit pe traseu prea târziu. Nici vremea nu era excelentă, iar la ora
18:00 deja se închidea cerul. Știam că mai aveam câteva ore până sus și cu toată părerea de
rău pentru efortul depus am decis să ne întoarcem.
Am coborât, împăcați cumva cu decizia noastră, cu gândul la un pat cald, după o zi în care
ne-au înghețat hainele în zăpadă. La 20:30 am ajuns la mașină, fără vreo idee de loc în care
să dormim. Ironia face că am avut și de împins mașina din locul înghețat în care am lăsat-o,
fiindcă în oboseala noastră de atunci, părea să fie mai rapid decât să-i punem lanțurile. În
orice caz, s-a făcut deja 22:00, iar noi abia ne-am găsit un loc de dormit în Făgăraș și ne-am
culcat pe la 00:00.
Vineri dimineață ne-am trezit ceva mai devreme, dar eram indeciși. Vremea arata excelent
în ziua respectivă, dar pe sâmbătă, în ziua de vârf abia dacă se arătau 2 ore de soare. În
același timp, știam că vremea se va strica și mai tare în curând, iar dacă nu încercăm măcar,
ne vor scădea mult șansele să terminăm vârfurile, într-un timp și așa prelungit de la 21 de
zile la 28 de zile.
Am reușit să plecăm până la urmă cu entuziasm și cu rucsacul greu în spate, iar seara am
ajuns în gol alpin. Ultima oră a fost extrem de dificilă, vizibilitatea scădea tot mai tare, iar
vântul devenea tot mai puternic. Rafalele au trecut de 49 de km pe oră, iar temperatura pe
care o resimțeam era de -29°C. Am reușit să ajungem totuși bine la refugiu, dar în gândul
nostru era doar un scenariu în care ne-am fi imaginat neechipați corespunzător pe așa o
vreme și fără echipamentul de bivuac pe care l-am fi folosit la nevoie.
Am mâncat, ne-am încălzit și ne-am relaxat puțin. Am putut să gândim destul de limpede și
am analizat vremea pe a doua zi. După cum spuneam, vremea se arăta doar cu 2 ore de
soare și vânt puternic, iar noi aveam o creastă destul de ascuțită de parcurs, deși nu foarte
tehnică. Totuși, era șansa noastră și am ales să o folosim.
Ieri, sâmbătă dimineață, ne-am trezit la 4:00 și am pornit la 6:00, după ce s-a mai luminat
puțin. Am plecat pe vizibilitate redusă și pe un vânt care se întețea rapid, dar aveam un plan
foarte clar, cu timpi de parcurgere precis stabiliți, cu gândul că ne-am fi retras dacă i-am fi
depășit.
Vârful Dara și Hârtopul ei nu sunt vârfuri extrem de greu de atins și depinde foarte mult de
traseul abordat. Noi am ales să ajungem spre ele, prin parcurgerea unei secțiune de creastă
principală, pentru a ne antrena și pentru a admira imensitatea albă a Făgărașului. Problema
pe care o pune traseul pe care l-am făcut, a fost cantitatea mare de zăpadă așezată în ultima
săptămână și asta ne-a obligat să parcurgem fiecare secțiune exclusiv matematic, doar prin
punctele superioare ale crestei, și asta a fost o plăcere.
Când am ajuns pe Vârful Urlea, cerul s-a deschis dar vântul a crescut. Până pe Dara, aproape
că ne-am luptat cu el, dar la întoarcere, am simțit că am fost primiți în împărăția muntelui și
ne-am bucurat de un cer complet deschis și fără vânt. Sentimentul pe care-l oferă crestele
înzăpezite e greu de surprins în cuvinte și merită doar trăit.
Am reușit să parcurgem traseul de la refugiul Moșuleața pâna pe Dara și înapoi în 8 ore și nu
în 12 cât am fi avut maxim la dispoziție, iar asta ne-a permis să coborâm înapoi la poalele
Făgărașului și să ne pregătim pentru altă ascensiune.
Când veți citi mica poveste, noi sperăm că vom fi deja la refugiul Izvorul Viștei.
Dacă vreți să vizualizați 3D vârfurile pe care le urcăm, aruncați un ochi pe jurnalul nostru live
de pe ArcGIS. https://arcg.is/1XHeGr0

Publicat de Iustinian Potoroaca   · 16 martie la 20:12  · Nucsoara, Argeș  · 

După 24 de zile de ascensiuni, soare, viscol și multă zăpadă, cel mai înalt și mai râvnit vârf al
României și-a deschis porțile și ne-a primit cu multă căldură, la propriu, pe cea mai frumoasă
vreme de până acum.
Luni la prânz am ajuns pe acoperișul țării noastre. Am urcat pe Viștea Mare și ne-am bucurat
să parcurgem creasta plină de zăpadă și cornișe spre Moldoveanu. Am urcat prin Valea
Viștei, pe firul văii, și ne-am minunat de abrupturile care se scăldau în zăpadă până sus.
Am urcat cu mândrie steagurile pe care le-am purtat ca simboluri în expediție iar astfel
Stramosi au ajuns sus, Facultatea de Geografie si Geologie Iasi, a ajuns sus, Organizația
Națională Cercetașii României, iar pioleții Adventure Gear ne-au asigurat pașii spre vârf.
Uneori se întâmplă să mergem, să batem poteca și gândurile doar să danseze sub scârțâitul
zăpezii. Se întâmplă să obosim, iar picioarele doar să înainteze agale ducându-ne astfel pe
cele mai înalte culmi. Ajunși sus, ceva în noi tresare, simțim muntele ca un magnet, iar la
polul opus suntem noi, emoționați și încărcați de energia magică a naturii care hibernează.
Duminică după-amiază eram cu tot echipamentul pregătit să începem urcarea și în același
timp ne aflam într-o dilemă. Stăteam parcă blocați între portierele mașinii si nu ne mai
lăsam duși pe traseu. Eram indeciși. Vremea arata excelent pe ziua următoare, dar buletinul
nivologic arăta un risc mare de avalanșe în Făgăraș. Chiar dacă deja urcasem pe Negoiu, pe
care-l consideram cel mai tehnic de abordat dintre cele 14 vârfuri, ideea ascensiunii pe
Moldoveanu pe o vale din nord ne emoționa mai tare.
Situația arata cam așa: știam că aveam doar o zi bună să încercăm Moldoveanu și că exista
riscul să ne retragem din traseu din cauza zăpezii, iar asta însemna pentru noi să amânăm
terminarea expediției. Pe cealaltă parte, am fi putut să alegem cea mai sigură și simplă
variantă de a ajunge pe vârf iarna, prin sud, dar asta însemna să renunțăm să ne punem la
încercare, să evităm porțiunile tehnice din traseu și să alegem calea ușoară.
Am dezbătut, ne-am gândit la riscuri și am ales să pornim. Am decis că preferăm
eventualitatea de a ne retrage dintr-un traseu dificil și să continuăm să învățăm și să
progresăm, decât să parcurgem un traseu mai ușor, doar de dragul de a marca un vârf.
Chiar dacă am plecat ușor timorați, entuziasmul a crescut treptat. Spre Moldoveanu am avut
doua zile de parcurs, iar în prima zi am urcat doar până la Refugiul Izvorul Viștei. Am făcut 3
ore jumătate și ne-am bucurat să mergem pe poteca bătută deja în weekend. A fost o
ușurare să nu mai depunem așa mult efort cum a fost pe Dara.
Refugiul e mare și semisferic, iar după noi e unul dintre cele mai faine din Carpați. E plasat
aproape de liziera pădurii, lângă râu și e la câțiva pași de o zonă în care se vede spectaculos
creasta. A fost o seară liniștită, în care am putut să ne pregătim de somn repede, iar la 8 ne-
am pus deja în sacii de dormit.
Dimineață ne-am trezit la 4:00, la fel ca înainte de orice altă ascensiune mai lungă. Am
pornit tot pe urmele bătute deja și le-am urmat până în căldarea glaciară. Știam că va fi o zi
superbă și ne-am bucurat de cerul complet deschis chiar de la început.
Pe măsură ce am înaintat pe firul văii spre căldare, ne uitam uimiți la cât de vertical se vedea
urcarea spre creastă. Din depărtare toate urcările par mai abrupte decât sunt, iar momentul
apropierii e cu atât mai frumos cu cât abruptul devine mai abordabil, iar sentimentul acesta
a fost unul dintre cele mai frumoase și prezente din expediție.
Urcarea în creastă e dificilă și nu e recomandată în orice condiții, dar odată ce am ajuns sus
ne-am minunat de tot. Portița Viștei a fost pentru noi un punct în care ne-am relaxat și
momentul în care am realizat că urcarea spre Moldoveanu e numai a noastră pentru câteva
ore și așa a și fost.
Ne place să cățărăm și ne-am bucurat de câteva pasaje frumoase spre Viștea Mare. Sus, nu
am găsit plăcuța cu vârful, ci doar desfășurarea crestei spre ținta noastră. Ne-am echipat
cum am învățat alături de Climb Again Iași și am parcurs-o cu mult drag și cu soarele pe cer.
Creasta de pe trapezul României e spectaculoasă și necesită multă atenție, dar e superbă.
Pe vârf ne-am bucurat și am sărbătorit. Era real, iar noi am ajuns pe cel mai înalt vârf din
țară în cea mai frumoasă zi din toată expediția. Sunt multe de povestit despre cum ne-am
simțit și mai mult, despre cât de mult ne-au plăcut pasajele tehnice, dar pe scurt am simțit
că am luat la timp deciziile potrivite.
Am coborât repede și cu atenție fiindcă o ascensiune poate fi gata doar când se ajunge
înapoi la baza muntelui, iar atingerea vârfului e doar jumătate din drum. În 8 ore am ajuns
înapoi la refugiu, iar când am verificat vremea am văzut că următoarea zi va fi ultima de
vreme bună până spre sfârșitul săptămânii și am decis să și coborâm la mașina, pentru că
mai aveam o restanță de trecut până la final, Cornul Călțunului.
Ziua nu s-a terminat repede, iar până la apus am ajuns jos, cu mai bine de 12 ore de mers, la
care am adăugat încă 4 ore de condus până în sud, spre partea sudică a Făgărașului.
Ne-am trezit la 4:00 dimineața și ne-am culcat la 1:00, dar a meritat. Revenim mâine.

Publicat de Iustinian Potoroaca   · 17 martie la 19:14  · 

Cu pași repezi, însă cu noțiunea timpului pierdută, ne-am trezit marți dimineață înfipți
bine în bocanci, cu rucsacul în spate și galopând la deal. Știam deja traseul, urcasem pe el
acum 2 săptămâni când am fost pe Lespezi, însă nu am reușit să atingem și Cornul
Călțunului. Atunci am bătut urme, iar acum poteca a fost bine evidențiată.
Zăpada a fost perfectă, înghețată și mergeam parcă mai bine decât vara. Colțarii știau ce
treabă au de făcut, să muște cu poftă satisfăcuți parcă de scrâșnetul gheții. Pioletul ne mai
ajuta ici-colo pe câte un pasaj, iar la nevoie, în cazul unei alunecări, ar fi trebuit să ne salveze
de abruptul înghețat. Tot așa am pornit pentru ultima dată și senzorii de avalanșă de la
Adventure Gear.
Mai aveam un singur steag stingher în rucsac, care se întreba dacă va ajunge și el sus alături
de frații Stramosi. Același lucru ne întrebam și noi cu o seară înainte. După ce s-a lăsat
întunericul, am ajuns pe forestier, am descuiat mașina și ne-am pornit motorul să se
încălzească. Am luat hotărârea să coborâm de pe Moldoveanu direct jos, nu am mai rămas
încă o noapte la refugiu așa cum ne-am propus inițial. Vremea a doua zi arăta binișor, câteva
ore de soare, după care era anunțată zăpadă proaspătă.
Cumva, eram împăcați cu gândul că ne vom întoarce la Piscul Negru, că vom pune cortul sub
Vârful Lespezi și dacă vom aștepta o fereastră de vreme bună vom putea să ajungem în
siguranță pe Călțun. Totuși, am reușit sa urcăm pe Viștea și pe Moldoveanu într-un timp mai
scurt decât ne așteptam. ”Ce ar fi dacă am coborî, am merge cu mașina spre Piscul Negru și
a doua ne-am da restanța?” - ne gândeam noi. Era singura soluție care creștea considerabil
șansele de reușită.
Nu am stat mult pe gânduri, ne-am pus hotărât și i-am trimis mesaj domnului Nectarie, de la
Piscul Negru, care ne-a așteptat cu rulota încălzită. Ne bucurăm extrem de mult că
întâmplare a făcut să ne cunoaștem, suntem profund recunoscători pentru bunătatea și
ospitalitatea cu care ne-a întâmpinat. Orele întregi de povestiri și ceaiul de șovârf, cules
chiar de dumnealui din tărâmul Făgărașilor, ne-au încălzit atât sufletul cât și corpul. Un
adevărat om de munte, al cărui loc de suflet este căldarea Negoiu-Lespezi-Călțun, de care nu
se poate sătura niciodată. Un om care ne-a încurajat și inspirat, care a completat povestea
expediției noastre.
Drumul cu mașina a trecut greu, curbele de pe Transfăgărășan au părut interminabile, însă
la o bucată de noapte am reușit să pătrundem în liniștea Piscului Negru, încremenit de gerul
întunecat. Am intrat în rulotă, am pus capul pe pernă și am adormit instant.
Dimineață am fost treziți de soneria telefonului, care pe cât de conștientă și ajutătoare este
pentru noi, pe atât de urâtă și insuportabilă devine când orele de somn sunt prea puține.
Am mâncat repede ceva, ne-am pregătit și am zburat spre vârful râvnit.
Mergeam tăcuți, fiecare gândindu-se la faptul că suntem pe ultimul traseu din expediție.
Eram siguri că atingem vârful, nu aveam îndoieli. Ne opream destul de des, nu din cauza
oboselii ci cu gândul la crestele înzăpezite de care eram înconjurați. Priveam, admiram și
capturam. Devoram peisajele ascuțite ca și cum ar fi fost ultimele.
De pe vârful Lespezi ne-am sporit atenția. Am parcurs câteva pasaje pe care am descățărat și
câteva traversee expuse. În 10 minute am ajuns pe ultimul vârf al expediției, de unde am
putut admira creasta spre Negoiu și strunga Dracului, cu care ne confruntasem cu două
săptămâni în urmă.
După ce am arătat ultimului strămoș imensitatea Făgărașului, ne-am retras pe aceleași
urme. Am înaintat rapid, am întors pentru o ultimă dată capul de jur împrejur și am intrat în
pădure. În 20 de minute am fost înapoi la rulotă, pregătiți să facem un duș cald și să
sărbătorim reușita printr-o seară cu povești de munte.
Am vorbit cu cei de acasă, cei cărora le-am oferit cele mai multe palpitații, aceiași care sunt
și cei mai mândri de aventura noatră. Am fost bucuroși să le spunem că expediția a luat
sfârșit, și că totul este bine. Seara nu a fost tare lungă, căzând răpuși de oboseala care ne-a
ajuns din urmă. Următoarea dimineață am aranjat repede rucsacii în mașină, ne-am luat
rămas bun de la gazda noastră și am lăsat muntele în spate.
Totul s-a petrecut parcă mult prea repede, probabil din cauza oboselii nu am avut prea mult
timp să ne gândim la faptul că într-adevăr provocarea noastră a ajuns la final. Kiuța, mașina
care ne-a purtat neobosită peste 1500 de kilometri, a ales drumul spre casă de această dată.
După ce a primit sute de litri de combustibil, oferit cu drag de OMV Petrom Iași, cărora le
mulțumi enorm, are nevoie de o mică pauză.
Tot așa și noi. Ne-am răsfățat cu un duș fierbinte, de data asta în propriul duș, și ne-am
odihnit în propriul pat, în favoarea refugiului și a sacului de dormit. Iar după odihna mult
așteptată, vom putea reflecta asupra ultimei aventuri și vom reveni
Publicat de Iustinian Potoroaca   · 18 martie la 20:14  · 
Am reușit să urcăm pe toate cele 14 vârfuri de peste 2500 de metri din România. Ne-au
trebuit 25 de zile să le ajungem pe timp de iarnă. Chiar dacă povestea lor poate fi diferită
pentru fiecare echipă care le încearcă, numărul celor 14 vârfuri s-a transformat pentru noi în
9 ascensiuni reușite și 2 încercări urmate de retrageri.
Am plecat în expediție cu entuziasm, cu dor de munte, de ducă și mai ales cu dorința de a
învăța cât se poate din fiecare experiență cu care ne-am confruntat. Ne-am propus să
vedem cât de multe putem realiza dacă ne concentrăm o lună doar pe alpinism, cu muntele
în centrul atenției noastre și a fost cea mai bună decizie.
Muntele ne fascinează și ne-am dorit să ne oferim tot timpul lui și vă putem spune cu drag
că a meritat. Muntele ne-a răsplătit și ne-a permis să ajungem pe cele mai înalte culmi și să-l
vedem într-o lună cât poate nu am fi reușit să-l vedem într-un an obișnuit.
O astfel de experiență am ales să o trăim în echipă, fiindcă așa știm să funcționăm într-o
aventură. Echipa e cea care ne-a adus tot mai aproape de scopul nostru în fiecare zi din
expediție.
Mai avem multe de povestit despre toate etapele prin care am trecut și atâtea informații
tehnice pe care ne dorim să le împărtășim și o vom face curând, dar până atunci e important
să spunem că nu am reușit singuri, ci am fost susținuți de o comunitate întreagă, de
companii și de organizații care au crezut în noi.
De la finalul anului trecut ne-am tot gândit că vrem să plecăm o lună pe munte, dar nu am
reușit să ne mobilizăm foarte ușor. Totuși, imediat ce ne-a fost clar ce vrem să facem, am
apelat la comunitate și peste 40 de oameni ne-au susținut financiar expediția, cărora am
putut să le oferim în schimb hărți cu creasta Făgăraș, mulțumită operei artistului plastic
sibian, arhitect Stefan Tancou.
Și cum toate lucrurile faine se leagă aproape singure odată ce sunt pornite, sprijinul nu s-a
oprit la comunitate și suntem recunoscători celor de la Stramosi că au crezut în noi și ne-au
oferit șansa să urcăm 14 strămoși sus.
Înainte de a pleca, chiar dacă ne-am asigurat cheltuielile și echipamentul minim cu care am
fi rezistat, Adventure Gear ne-a sărit în ajutor și ne-a oferit echipamentul pentru a fi în
siguranță, iar dupa aproape o lună putem spune că puteți închiria de la ei cu încredere
atunci când vă lipsește vreo piesă de echipament pentru sporturile de iarnă.
Tot într-o serie de întamplări fericite a fost și sprijinul managerilor OMV Petrom Iași, care
ne-au asigurat combustibilul de care am avut nevoie, iar combustibilul pentru noi, boost-ul
de energie l-am primit de la Johnny's Bike Shop Iasi, un atelier de biciclete de încredere.
Experiența a fost cuvântul care ne-a tot dat bătăi de cap și pe care l-am auzit de la multe
persoane din jurul nostru, aparent, pe bună dreptate. Pe câteva vârfuri noi nu am fost nici
vara, dar antrenamentul l-am făcut în alte moduri, iar Climb Again Iași sau Zero Gravity,
după cum am început noi, a fost locul din care am învățat. Ne-am pus bazele tehnice alături
de echipa și comunitatea din sala de cățărat.
Sprijinul comunității montane din online a fost destul de controversat, dar ne-am bucurat să
primim sfaturi, iar Mihai David este persoana care ne-a oferit toate informațiile pe tavă
despre cele 14 vârfuri, după cum le-a parcurs și el iarna trecută. Lui nu i-am putut mulțumi
îndeajuns în scris și ne-am bucurat că am putut și să urcăm un vârf împreună.
Am plecat pentru noi, ne-am urmat visul, dar abia așteptăm să oferim mai departe cât
putem din experiențele pe care le-am trăit. Mai ales după exemplul lui Mihai, urmează să
conturăm și noi ceva care să rămână.
Dacă vreți să vizualizați 3D vârfurile pe care le-am urcat, aruncați un ochi pe jurnalul nostru
live de pe ArcGIS conturat mulțumită ideei lui Lucian Roșu și implementată de Manu
Foșalău, Facultatea de Geografie si Geologie Iasi.
https://arcg.is/1XHeGr0
Îndrăzniți să încercați și să vă provocați. Aventura schimbă perspective și conduce către mai
mare. Toate aceste lucruri devin mai ușor de realizat dacă încerci să ”lași lumea puțin mai
bună decât ai găsit-o”, cum am învățat și noi crescând în Organizația Națională Cercetașii
României, fără de care aventurilor noastre le-ar lipsi ”sarea și piperul”.