La Omu, prin Clincea şi Ţigăneşti

text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

fotografii: Floriana Boghez (Bucureşti)
explicaţii foto: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea) şi Ică Giurgiu

Suntem în localitatea Bran, coborând din autobuzul cu care trecusem

peste muncelele drumului care vine dinspre Câmpulung Muscel. Fusese o
dimineaţă frumoasă şi ne bucurasem din plin de minunăţiile drumului care
nu mai contenea să urce şi să coboare, pe serpentine numeroase. Au trecut
repede imaginile Mateiaşului cel ros de mâna omului dar care tot semeţ se
ţinea, cele ale impresionantei căciuli a Pietrei Dragoslavelor, minunatele
sate muscelene ale Dragoslavelor şi Rucărului, apoi ale crestei solzoase a
Pietrei Craiului. Felurite poteci pornesc către munţi înalţi şi chei adânci şi
mai toate au ascunse în ele frumuseţi neobişnuite.
Când am coborât lângă castelul cel vestit al Branului, forfota parcă
necivilizată şi tarabele urâte de pe marginea trotoarelor ne-au surprins un
pic. Am ieşit repede din îmbulzeala locurilor, care se estompa pe măsură ce
înaintam pe uliţa Văii Porţii. Am poposit la ultima dintre pensiuni, cea mai
apropiată de drumul de a doua zi. După amiază a urmat o scurtă
recunoaştere a potecii ce urma să o abordăm, cu noaptea-n cap, în ziua
următoare. Noapte scurtă, cu amfitrioni amabili care ne-au pregătit micul
dejun sculându-se şi ei o dată cu noi şi, în plin întuneric, am luat-o din loc.
La început cu lumina frontalelor şi mai apoi cu geana de lumină a
răsăritului, am urcat coasta Buricii - după cele ce citisem în monografia
Bucegilor, pagina 136 a lui Emilian Cristea, Nae Dimitriu (Editura Uniunii
de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964). Am lăsat mai jos stâna acestor
locuri şi curând am ajuns la capătul de sus al liniei de telescaun a pârtiei de
schi. Mai departe, scurtă vreme am urmat poteca printr-o golişte şi mai apoi
am intrat în pădurea întunecată. Am străbătut câteva fire de pâraie, uneori
am urcat din greu, am întâlnit poteca marcată cu punct albastru care cobora
la refugiul salvamont din Valea Poarta, am urcat abrupt printr-un horn ceva
mai răsărit şi în sfârşit am zărit prima formaţiune stâncoasă demnă de tot
respectul (imaginile 1, 2). Am urcat din greu până lângă ea, acolo unde
părea a fi o târlă de oi părăsită de curând. Şi locurile ceva mai noroioase
dovedeau aceasta. O stâncă impunătoare srăjuia locurile.
Mai departe a trebuit să parcurgem locuri de brână, să urcăm uneori
din greu, dar peste toate acestea am fost răsplătiţi de minunea florilor
întâlnite în cale şi de ţancurile crestelor înalte care deveneau mereu mai
apropiate. Mai peste tot locul, garofiţa albă/ barba ungurului răspândea
mirosul ei suav. Dar şi garofiţele pitice (foto 5) ori florile clopoţeilor de
stâncă (foto 4), bine înfipte în coastele pietroase, ne-au încântat deopotrivă.
Am trecut pe lângă locul La stânci, apoi pe lângă Turnul Clincii
(imaginea 6), altă minune pe lângă care urcam şi în sfârşit am ajuns în
creasta golaşă. În faţa noastră mai erau doar crestele înalte ale Bucegilor
(imaginea 7). Dintr-un loc încă ascuns nouă, zgomotul talăngilor şi lătratul
câinilor trăda turma ajunsă pe plai, plecată în zori din bordeiul care se zărea
sub noi pe o muchie năpădită de vegetaţie bogată, aşezat deasupra
încâlcitelor văi ale Urlătorii Clincii. Mai apoi am urmărit succesiunea
stâlpilor de marcaj, care străbăteau coasta muntelui pe poteca ce se strecura
printre jnepeni şi tufe de bujor, unele cu flori întârziate.
Când am ajuns în creştetul muntelui, într-un loc de răscruce, am
întâlnit şi săgeţi indicatoare. Sub noi, Căldarea Ţigăneştilor era bine înfiptă
în geografia locurilor şi uşor de recunoscut. Alte amănunte apăreau acolo
privind cu atenţie locurile. Un bordei de mioare, trei ochiuri de apă
întruchipând lacuri nivale şi poteca prelungă de pe coasta muntelui. Iar
pâcla din josul văii nu ne mai dădea voie să zărim şi altceva.
Pe săgeata indicatoare stătea scris că până la cabana Omu mai avem
trei ore de mers; până aici făcusem ceva mai mult de 4 ore. Scrutam
locurile şi turnurile stâncoase de pe faţa abruptă a muntelui cu măciniş de
grohotiş la poalele lor (imaginile 9, 10). Noroc cu timpul frumos care ne
întovărăşise până atunci şi care speram să mai ţină, deşi oarecari burhaie de
ceaţă se învârteau prin preajmă. Mai trebuia cât de cât să ne oprim pentru
pauza de masă şi de abia după aceea să pornim la drum. Scurtă vreme am
parcurs plaiul înierbat. Apoi a început aventura brânelor succesive, a
hornurilor pe ale căror margini erau şi ceva cabluri de care poate ar fi
trebuit să ne mai ajutăm. Ba chiar o scurtă bucată de brână avea pe margine
un mic zid de sprijin, că altfel n-ar fi putut să se agaţe poteca. Erau locuri
minunate care-şi arătau farmecul descoperit de noi de abia acum. Mai erau
şi altele, nu numai stânci bune de căţărat. Prin locurile calcaroase prin care
treceam am zărit adevărate tufe de maci galbeni (imaginea 15). Ajunsesem
tocmai la timp ca să le vedem galbenul pur, cel dintîi, apărut în lumina
soarelui. Am mai găsit şi câteva locuri cu flori de colţ; din lăstarele
îndrăzneţe de abia îşi făcuseră apariţia steluţele lânoase şi motoceii din
mijlocul coroanei îşi înălţau căpşorul către lumina soarelui.
După ultimul horn, am ajuns pe plaiul rotunjit al Scării şi curând ne-
am întâlnit cu triunghiul galben al potecii care urcase pe Muntele Ciubotea.
În sfârşit, eram în locuri cunoscute. Vedeam Valea Gaura şi imensitatea ei
cu cai şi bordeie, la vremea asta pline de viaţă pastorală. Mai apoi erau
hornurile Ţigăneştilor, impresionante (imaginea 16), dar acum lipsite de
zăpada întâlnită ceva mai înainte.
 Potecă largă spre Vârful Omu. Am ajuns repede la cabană. Am
zăbovit scurtă vreme acolo, cât să ne tragem sufletul. Dinspre Babele
veneau grupuri numeroase şi unele aveau tendinţe zgomotoase. După atâta
linişte parcă nu ne simţeam la îndemână. Şi nu numai de aceea am părăsit
locul înalt al Bucegilor. Trebuia să prindem şi vreuna din cursele
telecabinei, aşa că aveam de ce ne grăbi. Peisajul magnific al stâncăriilor
din preajmă, imensa Vale a Cerbului, Colţii Morarului, toate erau peisaje de
care nu ne mai săturam privindu-le. Câte o pală de ceaţă mai ascundea
frumuseţea locurilor. Vârful cel mare al Omului, pe care de abia îl
părăsisem, a sfârşit prin a se ascunde definitiv în valurile de ceaţă care
urcau dinspre Valea Cerbului. Noi ne-am continuat drumul către staţia de
telecabină. A început să apară “civilizaţia”, zgomotoasă.
Când am început coborârea spre Buşteni, am fost din nou în împărăţia
minunată a Bucegilor, peste care cu adevărat pluteam. La staţia de jos a
telecabinei, visul s-a frânt brutal.

5824 Pe versantul apusean al Muntelui Velicanu.

5838 Pe versantul apusean al Muntelui Velicanu, în urcare.
5841 Garofiţă pitică.
5843 Piatra Craiului rămâne tot mai în urma noastră.
5847 Culmea Ţigăneşti urcă spre Muntele Scara, aflat în fundal. În stânga
noastră, Valea Ţigăneşti.
5849 Pe Culmea Ţigăneşti.
5853 Aproape de Turnurile Ţigăneşti.
5856 Vedere spre căldarea de la apus de Culmea Ţigăneşti.
5868 La baza hornului prin care poteca ajunge pe Muntele Scara.
5876 Mac galben de munte.
5881 Hornurile Ţigăneşti.
5891 Valea Mălăeşti.
5910 Vf. Omu, văzut de pe poteca dintre el şi cabana Babele.