Prefaţă

Cu toate că ocupa un loc restrîns, ca arie, în vasta suprafaţă a Carpaţilor,

Ciucasul se înfăţisează privirilor de la mari depărtări, fiind usor de recunoscut dinspre toate
zările. Semeţ si dur ca o cetate, văzut dinspre Valea Teleajenulul, un tinut al coloşilor de
piatră, privit dinspre nord si vest, Ciucaşul se dăruie, parcă, pe măsură ce te apropii de el,
dezvăluindu-i frumuseţile treptat. Natura, atît de darnlcă aici, a creat, de-a lungul mileniilor,
o lume de basm, în care imaginaţia poate toarce pe flrul amintiritor povestile fantastice ale
copilăriei. Ciucaşul nu are intinderea Făgăraţului, în care te pierzi, nici bogăfia oglinzilor
limpezi de lac adăpostite în “căuşele" fostilor gheţari. El încîntă prin bogăţia crestelor
armonios dăltuite, cu forme rotunjite, încadrate de pajisti împestritate, prin apele limpezl si
linistite vara sau năvalnlce primăvara, ce sar spumeginde din piatră în piatră, prin umbra
pădurilor de cetină şi fag, prin cîntecul păsaretelor, prin zumzetul albinelor ce aleargă
necontenit în căutare de hrană, prin coloritul poienilor multicolor smălţuite, în care fluturi
viu coloraţi iti taie calea, iar cosaşii îşi anunţa prezenta prin cîntecul" lor caracteristlc, prin
jocul ceturilor pe văi sau al “bulgărilor de vata" ce se adună vara datorită excesului de
căldură, prin ceea ce lormează acel “tot" ce atrage marele exod de turişti spre Ciucaş. Iar
cînd acest exod începe să scadă, o dată cu sfirşitul vacanţelor, cînd ziua se micşorează după
echinocţiul de toamnă şi toamna intră în drepturile ei, natura încearcă ultima zvicnire,
etalindu-şi frumuseţea pe care nici primăvara, cu începutul ei de viafă, nici vara cu farmecul
ei nu pot face să vibreze atît de mult coarda sensibilă a ochiului şi a sufletului. Penelul parcă
s-a jucat pe mantia pădurii de fag cu o risipă nemărginită de fantezie şi culoare. Galbenul
crud stă alături de auriul grîului sau de cel al pîinii coapte, încercind să înfrunte verdele
intens al coniferelor, care, parcă pentru a încînta şi mai mult privirea, coboară spre poalele
mun-ţilor sfidînd legile naturii, întinînd ostentativ de frumos mantia galben-arămie a
pădurilor de fag. Iar, din loc în loc, zada îşi leapădă atit de elegant minusculele ace, care
pălesc pînă la alb, poate pentru a face să compătimeşti la durerea ei.
Numai iarna, omătul gros acoperă asperitătite reliefului, conferindu-i forme
catifelate, cu ondulări alb strălucitoare, elegante, întrerupte tot de verdele intens al
coniferelor, ce stau cu crengile plecate sub povara grea a zăpezii.
Tînăr, parcă guşti altfel frumuseţea peisajului parcurs, dar pe măsură ce anii se
scurg, această lrumuseţe te impresionează mai puternic, totul capătă alte dimensiuni,
imaginile se întipăresc mai intens pe retină, parcă pentru a le păstra îndelung, în ideea că
timpul nu îţi mai îngăduie să revii oricînd pe toate meleagurile pe care le-ai indrăgit atit de
mult.

AUTOAREA

Caracterizare fizico - geografică

AŞEZARE Şl LIMITE,

Situat în partea centrală a Carpaţilor, în grupul muntos al Carpaţilor de Curbură,

Masivul Ciucaş se detaşează net faţă de regiunile înconjurătoare prin abrupturile sale, dar în
special prin peisajul variat dat de conglomerate şi calcare. Ciucaşul nu scapă privirilor din
orice parte l-ai vedea. Dacă porneşti pe Valea Teleajenului, el se remarcă pe fundalul
peisajului de îndată ce depăşeşti Vălenii de Munte; de la Intorsura Buzăului închide zarea
spre sud-vest; venind dinspre Braşov, pare inaccesibil prin masivitate, dar irezistibil de
atrăgător prin formele de relief. Masivul Ciucaş este cuprins intre 45o25’ şi 45o35’ latitudine
nordică şi 25o55’ şi 26 o longitudine estică şi ocupă o arie destul de restrînsă (circa 200 km 2)
faţă de alte unităţi montane din ţară. Iimitele faţă de munţii înconjurători sînt îndeobşte
reprezentate de văile riurilor care îl încercuiesc ca un inel, între acestea şi înălţimile maxime
intîlnindu-se denivelări de circa 1000 m.
Spre est, valea superioară a Buzăului, care se îndreaptă către nord şi Valea
Boncuţei de la obîrşia Telejenelului, îndreptată spre sud, văi despărţite prin Pasul Boncuţa
(1078 m), formează limita spre Masivul Siriu şi Munţii Tătaru, ceva mai scunzi, alcătuiţi din
culmi domoale acoperite cu păduri întinse şi păşuni pe creştet.
Spre sud, Depresiunea Cheia, continuată spre nord-est de cursul superior al
Teleajenului (Valea Berii), culoarul Bratocei şi apoi pîrîul Ramura Mică (afluent al
Tărlungului) separa Ciucaşul de Munţii Grohotiş (1767 m) şi de prelungirile nord-estice ale
acestora - Bobu Mare (1757 m) şi Babeş (1684 m). Deşi Munţii Grohotiş, cu culmile lor
Bobu Mare şi Bobeş, constituie munţi aparte vor fi incluşi în circuitele Ciucaşului, nefăcînd
obiectul unei lucrări independente.
Fig. 1 Aşezarea geografică şi limitele Masivului Ciucaş
La vest, limita propriu-zisă este formată de văile pîraielor Ramura Mică, Tărlung,
Tesla şi a unui pîrîu de obirşie al Zizinului. Acestea îl despart de prelungirile sudice ale
Munţilor Întorsurii, avînd culmi domoale situate la 1 000-1200 m. Valea Dălghiului este cea
care, în unduirea ei către est, formează limita nordică a masivului, tot spre Munţii Intorsurii,
lăsînd de o parte şi de alta mici terase, cu păşuni şi fîneţe sau plopi şi sălcii care işi pleacă
graţios crengile spre apa liniştită. Privit de aproape, Masivul Ciucaş este deci bine delimitat
prin văi sau culoare depresionare - Telejenelul, Buzăul, Dălghiul, Babarunca şi Ramura Mică,
la care se adaugă depresiunile Cheia şi Poiana Valea Stînei ca îmbietoare locuri de odihnă.
Numai spre sud-vest Munţii Grohotiş, cu promotoriul Muntelui Babeş, par să-i concureze
prin înălţime, însă aspectul domol al culmilor îi deosebesc clar de Masivul Ciucaş.

RELIEFUL Şl ALCATUIREA GEOLOGICĂ

ln regiunea muntoasă de la est de Valea Prahovei, Masivul Ciucaş reprezintă unul

din cele mai frumoase şi atrăgătoare ţinuturi, o personalitate geografică marcantă, cu aspect
impunător, care îl detaşează net faţă de regiunile înconjurătoare. Privit dinspre şesul
Braşovului sau dinspre Depresiunea lntorsura Buzăului, Ciucaşul pare o veritabilă cetate de
piatră, dominind culmile ondulate, moi scunde, ce stăruie în jur de 1400-1500 m. Dinspre
sud, aspectul său este mai puţin masiv, dar crestele crenelate ole Zăganului sau proeminenţa
Vîrfului Ciucaş şi a Tigăilor apar aproape tot atit de impunătoare.
Conturareaamasivului este strîns legată de constituţia lui litologică şi de structură.
El corespunde unui sinclinal de conglomerate, cu axul situat în partea de est, fapt care îi
conferă individualitate prin înălţimi de peste 1700 m, prin abrupturile ce (taie capetele de
strat, prin relieful ruiniform şi suprafeţele structurale localizate cu precădere în partea de
nord-nord-vest şi în cea de est. Ca şi Bucegii şi Ceahlăul, Ciucaşul este alcătuit din
conglomerate de vîrstă albiană-cenomaniană care formau în cretacic o arie cu mult mai
întinsă - roci dure dispuse pe formaţiunile mai moi ale flişului şistos-marnos-grezos de vîrstă
cretacic inferior (barremiaruapţian) şi cretacic superior (turoniarusenonian).
Conglomeratele, a căror grosime atinge în Ciucaş pînă la 600 m, sînt alcătuite din
elemente rotunjite de roci cristaline, sedimentare (calcare) sau eruptiv bazice, legate între ele
printr-un ciment calcaros-grezos. Dimensiunea lor variază de la blocuri de cîţiva metri cubi
pînă la cîţiva centimetri diametru. Eroziunea a fragmentat în timp masa de conglomerate, aşa
încît la mică depărtare de culmile proeminente ale Ciucaşului au rămas masive izolate ca
Tesla (1613 m) şi Dungu (1502 m), în partea de vest, şi mici măguri cu înălţime de 1100-
1300 m la nord, în apropiere de Vama Buzăului. Modul de comportare o conglomeratelor la
eroziune, mai ales cînd au intercalaţii de gresii, a generat un relief specific de tumuri, stilpi,
ciuperci, stînci în formă de “căpăţini de zahăr", forme ce se datorează unui ansamblu de
procese de modelare, între care ingheţul şi dezgheţul, vîntul şi apa din precipitaţii au jucat un
rol însemnat1. Urmare o constituţiei geologice, Masivul Ciucaş înmagazinează opele
meteorice, care, ajungînd la baza conglomeratelor, pe patul impermeabil, se descarcă prin
numeroase resurgenţe2, situate la 1300-1400 m. Ciucaşul devine astfel un adevărat “castel de
ape", din care izvorăsc Teleajenul cu Telejenelul, Buzăul cu Dălghiul, Ramura Mică cu
Babarunca. Acestea îşi intind obîrşiile pînă sub linia de creastă prin numeroase văi seci, care
numai în timpul overselor de primăvară şi vară sint străbătute de şuvoaie vijelioase de apă ce
transportă pietrişuri, blocuri mari de stîncă şi trunchiuri de arbori, pe care le depun apoi la
întîmplare pe vale.
Calcarele sînt dispuse ca blocuri izolate, împlîntate în masa de conglomerate spre
baza acestora, unde apar la suprafaţă prin eroziune şi se înscriu în peisaj prin mici
proeminenţe cu lapiezuri şi doline sau prin chei şi văi seci. Masivul Ciucaş nu depăşeşte
altitudinea de 1850-1900 m decît în Vîrful Gropşoarele (1883 şi 1853 m) şi Vîrful Ciucaş
(1954 m). Altitudinile relative sînt destul de mari, variind între 500 şi 1000 m (Vîrful Ciucaş
- Valea Dălghiului circa 1000 m; Vîrful Zăganu - Poiana Stînei circa 800 m; Vîrful
Gropşoarele - Valea Tîmpa circa 900 m). Infăţiţarea actuală a Masivului Ciucaş constituie
efectul unei evoluţii îndelungate, pe etape, a reliefului, în care rolul important l-au avut
constituţia geologică, modificarea nivelului de bază al apelor si clima.
Nivelările succesive ale reliefului petrecute începînd din miocen, au lăsat urme în
morfologia masivului. Micile platouri şi culmi rotunjite din Bratocea şi Gropşoarele, aflate la
circa 1700-1750 m înălţime, se racordează cu întinsa platformă din Munţii Grohotiş -
platforma Bobu Mare. Un al doilea nivel se recunoaşte cu uşurinţă la circa 1500-1600 m în
culmile rotunjite din Muntele Chiruşca şi care, în afara Masivului Ciucaş, formează înălţimile
Munţilor Tătaru la 1400-1450 m. Cel de ai treilea nivel se dezvoltă mai ales pe versantul
nordic al Ciucaşului, la 1000-1200 m înălţime, unde netezeşte relieful Munţilor Urlătoarea,
dar şi pe cel sudic, în Culmea Buzăianu (Gh. Niculescu, 1982).

Privit în ansamblu, Ciucaşul este alcătuit din două culmi principale - Culmea
Bratocea - Ciucaş, cu direcţie sud-vest - nord-est, şi Culmea Gropşoarele - Zăganu, orientată
nord-vest - sud-est, despărţite de Teleajen prin cursul său superior (Pîrîul Berii). Cele două
culmi sînt unite în nord prin înşeuarea largă a Muntelui Chiruşca, o culme mai joasă cu
întinse suprafeţe netede, despădurite, ce stăruie în jur de 1500-1600 m.
Culmea Ciucaş - Bratocea reprezintă partea de vest a masivului, în care se disting două
comparti-mente separate de Şaua Tigăilor, Culmea Ciucaş (compartimentul nordic) atinge
cea mai mare altitu-dine din masiv (Vîrful Ciucaş, 1 954 m). În jurul Vîrfului Ciucaş este
caracteristic relieful ruiniform - ciuperci, stinci izolate, precum Babele la Sfat, Mîna cu Cinci
Degete, căpăţini de zahăr, creste, suprafeţe structurale fragmentate, abrupturi puternica în
partea de vest, elemente ce măresc valoarea peisajului regiunii. Dincolo de Şaua Ciucaş
(1525 m), Culmea Ciucaş se prelungeşte spre nord-est prin Muntele Urlătoarea (1440 m),
Muntele Strîmbu şi dealurile Seciului şi Dragomir, pînă spre Valea Buzăului.
Fig.2 Colţii Bratocei, Sfinxul şi releul de televiziune, văzute din staţiunea Cheia
Culmea Bratocea (compartimentul sudic) se intinde spre sud-vest pe distanţă de
peste 4 km, fiind caracterizată prin suprafeţe mai netede, creste, suprafeţe structurale slab
fragmentate şi inălţimi ce coboară de la 1827 m, în Vîrful Bratocea, pînă la 1263 m, în Pasul
Bratocea. Pantele de nord-vest sînt mai abrupte spre deosebire de cele din est, care sînt mai
dulci. Relieful este mai monoton, conglomeratele înscriindu-se în peisaj mai ales în partea de
sud, unde apar colţi, stinci în formă de căpăţînl de zahăr, stînci răzleţe - Sfinxul si Colţii
Bratocei. Păşunile, care acoperă partea superioară a culmii, coboară lin pînă la 1600 m, ceva
mai jos pe versantul estic, oferind largi perspective celor care o străbat.
Din Culmea Bratocei se răsfiră spre Valea Berii următoarele culmi:
Culmea Jigăile Mari (1844 m), orientată vest-est, porneşte din Vîrful Ciucaş,
fiind cea mai reprezentativă culme a Ciucaşului. Ea coboară în trepte către est prin abrupturi
şi turnuri ce domină Valea Berii; dintre aceslea, Turnul Căprioarei se detaşează proeminent
din pădurea de molid. O serie de creste, uneori etajate, sint puse mai bine în evidenţă prin
vegetaţia ierbacee instalată pe poliţe structurale şi feţe de strat. Caracteristice sint turnurile,
ciupercile, stîlpii şi “pădurea" de stînci în formă de căpăţîni de zahăr, toate la un loc formînd
frumoasa ,,Cetate a Tigăilor" care a dus faima Ciucaşului.
Culmea Tigăile Mici se desprinde din Vîrful Bratocea (1827 m), către est, şi
coboară spre Valea Berii tot prin abrupturi mari. Pădurea ce o acoperă urcă pînă la 1500-1550
m, cu lobi adînci pe valea largă şi seacă a Tigăilor.
Culmea Gropşoarele - Zăganu constituie partea de est a Masivului Ciucaş şi este
formată dintr-o culme principală cu direcţie nord-sud şi o serie de culmi ce pornesc radial din
ea, din punctul numit aLa Răscruce". Culmea propriu-zisă Gropşoarele -Zăganu, cu o lungime
de aproximativ 4 km, se caracterizează printr-un relief greoi, mai masiv şi rnai monoton în
partea de nord - Muntele Gropşoarele (1883 m) - unde sînt caracteristice suprafeţele netede,
largi, cu frumoase puncte de perspectivă. Văile dinspre vest, înguste şi adînci, cu obîrşiile
seci, se strecoară printre pinteni stincoşi, rupţi în trepte. Ele constituie făgaşe umplute cu
sfărîmături de stîncă, ce formează grohotişurile, parţial fixate cu vegetaţie, parţial mobile,
făcindu-le vizibile de la mari depărtări. Punctele de maximă altitudine au forme rotunjite şi

1
Aceste forme cu aspect ciudat din Ciucaş, ca şi din alte regiuni conglomeratice din ţară, au tentat pe unii
necunoscători ai legilor de formare şi dezvoltare a reliefului să le considere ca fiind o consecinţă o
activităţii omului preistoric.
2
Reapariţia la zi a unui curs de apă care, pe un sector oarecare a circulat subteran
sint despărţite prin şei largi, ondulate, cu profil longitudinal domol, incit parcurgerea culmii
nu prezintă dificultăţi.
Muntele Zăganu (1 817 m), continuarea spre sud a Muntelui Gropşoarele, complet
diferit ca înfăţişare, prezintă un relief ruiniform, cu ţancuri şi abrupturi mai puternice. Profilul
longitudinal accidentat rezultd din succesiunea de vîrfuri semeţe şi ţancuri despărtite prin şei
bine conturate. Culmile cad abrupt spre vest, sud şi mai ales către est, unde apar şi calcarele
(Colţul Vînătorului), fiind sfirtecate şi de văi sălbatice. Frumuseţea şi varietatea peisajului au
fă-cut ca regiunea să prezinte o mare atractivitate turistică. Din punctul ,,La Răscruce" (1805
m), nod orografic important, pornesc o serie de culmi ce se răsfiră în toate direcţiile:
Muntele Roşu coboară abrupt circa 100 m spre vest printr-o culme prelungă cu
două proeminenţe -Muntele Roşu (1765 m), un vîrf masiv, despădurit, cu largi perspective în
toate direcţiile şi un alt vîrf, mai coborit (1 648 m), usor impădurit. Ele sînt despărţite printr-o
şa (1 577 m), înscrisă pe cumpăna de ape dintre piraiele Tîmpa - Gropşoarele şi Pîrîul Berii.
(la sud Muntele Roşu se prelungeşte pînă spre Depresiunea Cheia prin piciorul alungit şi
domol al Dealului Cucului (1 292 m) şi prin culminaţia Muntelui Balobanu (1 278 m), pe
care sînt tăiate serpentinele şcselei ce urcă la cabana Muntele Roşu. Văile de obirşie ale
Pîrîului Gropşoarele pun în evidenţă structura intimă o muntelui, conglomerate şi microcon-
glomerate în partea superioară şi calcare în cea inferioară. Suprafeţele structurale şi crestele
dou o-brupturi mari în sud, versantul nordic fiind mai domol. Calcarele se inscriu în peisaj
prin stînci razleţe şi lapiezuri, arabescuri minunate săpate de apele de şiroire.
Primăvara, Muntele Roşu parcă pîlpîie de roşul purpuriu al smirdarului foarte
abundent aici, fapt care se reflectă în topicul muntelui. Pe această culme se face legătura intre
cabana Muntele Roţu, aşezată la 1280 m, pe piciorul moi neted, împoienit, şi Muntele
Gropşoarele, fiind una din cele mai frecventate zone. Culmea Stincoasă, cu direcţia vest-est,
despădurită, ce se continuă la sud prin culmea impădurită a Şuviţelar, coboară prin picioare
lungi, domoale, de la 1 805 m la 1 300-1 400 m spre Valea Stînei. Ambele culmi sînt
alcătuite din conglomerate mărunte în partea superioară şi calcarele în cea inferioară, în care
sînt tăiate cheile Pîrîului Alb şi ale VăM Stînei. Văile sînt solbatice, împădurite, în majoritate
seci. Aceste culmi sînt străbătute numai de poteci pastorale, potecile turistice marcate
aflîndu-se numai pe văile dintre ele.
Culmea Albele, cu direcţie sud-vest - nord-est, are inălţimi de 1 200-1 500 m. Ea
se continuă spre sud prin Culmea Văii Stinei, care se menţine la 1200-1450 m altitudine, ele
fiind alcătuite predominantdin calcare. Ambele sînt acoperite cu păşuni în partea su-perioară
şi cu păduri în rest. Pantele abrupte cu văi scurte, sălbatice în vest, către bazinul
Telejenelului, le fac greu accesibile, spre deosebire de versantul estic, spre bazinul Buzăului,
unde culmile sînt mai prelungi, domoale, mai uşor de abordat. Traseul de creastă (marcat cu
bandă roşie), ce vine dinspre Vîrful Ciucaş, urmăreşte în întregime Culmea Văii Stînei pînă
în Pasul Boncuţa.
Munţii Tesla şi Dungu, situaţi în partea de vest a Ciucaşului, primul cuprins intre
pîraiele Babarunca şi Tesla, al doilea între Dălghiu şi Zizin, reprezintă două proeminenţe care
se detaşează faţă de relieful din jur.
Muntele Tesla (1 613 m), cu o cuşmă de arbori pe creştet, este alcătuit parţial din
calcare compacte la bază. Muntele Dungu (1 502 m), format din conglomerate, ceva mai la
nord şi mai anonim datorită pădurii care il acoperă complet, reprezintă o continuare a
înălţimilor ce se succed spre miazănoapte.
Munţii Grohotiş se întind la sud de Pasul Bratocea, pînă spre Măneciu Ungureni,
între Teleajen (în est) şi Doftana, în vest. Ei depăşesc, din punct de vedere geografic, arealul
Munţilor Ciucaş, fiind asociaţi acestora numai din considerente turistice. Spre deosebire de
Masivul Ciucaş, Munţii Grohotiş au un aspect domol, culmile sînt uşor ondulate, cu înălţimi
cuprinse între 1 300-1 750 m, cele mai reprezentative întîlnindu-se în partea central-nordică -
Bobu Mcre, 1 757 m, Grohotiş, 1 767 m , vîrfuri teşite ce oferă un larg tur de orizont. Munţii
Grohotiş sînt alcătuiţi din formaţiunile flişului grezos-conglomeratic - fliş de Bobu - de vîrstă
albiană; gresiile şi conglomeratele generează un relief mai proeminent. În general, culmile
sînt rotunjite, cu o suprafaţă întinsă în jur de 1 700-1 750, platforma Bobu Mare, în rest
culmile menţinîndu-se în jur de 1 400 m. Pădurea urcă pînă la 1 400-1 450 m, deasupra
acestei limite desfăşurîndu-se larg pajiştile subalpine. Un traseu turistic străbate culmile mun-
ţilor Grohotiş şi Gîrbova pînă la Predeal.

RETEAUA HIDROGRAF1CA

Teritoriul Masivului Ciucaş este brăzdat de pîraie ce aparţin la trei bazine

hidrografice: Buzăului, Teleajenului şi Tărlungului. În drumul lor spre regiunile mai joase de
la poalele muntelui, apele au săpat văi adînci, dînd naştere adesea unor chei sălbatice sau
formîndu-şi lunci largi şi terase. O trăsătură caracteristică a hidrografiei Ciucaşului o
constituie faptul că la obîrşie văile sînt lipsite de apă, izvoarele propriu-zise apărînd abia la
circa 1 200-1 350 m altitudine, la baza conglomeratelor din care este alcătuit masivul.
Liniştite pe vreme frumoasă, dar necrezut de năvalnice pe timpul averselor, apele
ce coboară pantele muntelui sînt limpezi şi bine oxigenate, ele asigurînd condiţii prielnice
dezvoltării păstrăvului.
TELEAJENUL, deşi ocupă locul doi în aria Masivului Ciucaş, dupa suprafaţa
bazinului, face parte organică din masiv, această vale fiind cea mai accesibilă turiştilor.
Hidronimul Teleajen a desemnat, din vechime, acea vale cu drum de care (telegi), pe ea
făcindu-se legătura dintre Muntenia şi Transilvania. Prin sectorul său superior, numit Pirîul
Berii, el desparte Culmea Bratocei de Culrnea Gropşoarele - Zăganu. Teleajenul are o
lungime de 113 km, din care zonei de munte ii revin 27 km, iar Masivului Ciucaş (pînă la
confluenţa cu Tîmpa) numai 10 km. Izvorul propriu-zis al Teleajenului, cunoscut şi sub
numele de Piriul Berii, care se pare că işi are la origine tot un cuvînt slav, cu semnificaţia a
duce, a purta (ber), se găseşte la circa 1 350 m altitudine, apa ivindu-se de sub stiva groasă de
conglomerate, şi este marcat de fîntîna ,,Nicolae loan", construită în memoria fostului
preşedinte al asociaţiei turistice ..Romania Pitorească", fîntînă ştiută în trecut sub denumirea
de ,,Trei Izvoare" (în prezent, refăcută, are numai două guri).
In amonte de izvor, valea Pîrîului Berii, impreună cu micii lui afluenţi, este lipsită
total de apă, cu excepţia perioadelor cu ploi torenţiale. De aceea, profilul longitudinal este
accentuat, cu multe repezişuri, iar în albie se intîlnesc bolovani cu dimensiuni mari,
trunchiuri şi crengi aduse de viituri. După circa doi km de la izvor, versanţii se depărtează,
valea lărgindu-se considerabil. Intrăm în mica depresiune cu fundul plat, unde apa curge lin,
loc cunoscut drept Podul Berii. Aici, lîngă podul şoselei, este şi locul de vărsare al Pîriului
Roşu ce coboară de sub Muntele Roşu, precum şi cel al pîriului Bratocea, care işi are obîrşia
sub Colţii Bratocei şi se uneşte cu Pîrîul Berii într-o porţiune mai joasă, în care primăvara apa
musteşte abundent. Din aval de pod pînă în staţiunea Cheia, rîul este cunoscut sub numele de
Cheiţa - de la care şi-a luat numele şi staţiunea1 - panta lui se accentuează, iar valea se
ingustează pe circa 1,5 km, fiind încadrată de versanţii abrupţi ai culmilor Balabanu şi Babeş.
Aici intîlnim cascade şi repezişuri, în prezent mult atenuate datorita materialului degajat în
timpul construcţiei şoselei, fapt care a diminuat şi sălbăticia lui iniţială. În dreptul cheilor,
Cheiţa primeşte afluent pe dreapta Babeşul, care coboară uneori involburat, cu numeroase
cascade. Imbogăţită cu apele Babeşului, Cheiţa îşi continuă drumul prin valea strîmtă, printre
blocuri mari de piatră, ca apoi să pătrundă în frumoasa depresiune de la Cheia, unde primeşte
pe stinga Pîrîul Cucului, curgînd printre maluri joase. După ce străbate staţiunea, un grup de
pîraie ce işi au obirşia sub muntele Zăganu - Tîmpa, Gropşoarele, Zăganu şi Baicu -, unite
sub numele de Tîmpa, îmbogăţesc zestrea de apă a Teleajenului, care se indreaptă spre sud,
către Măneciu Ungureni.
Telejenelul, cel mai important afluent al Teleajenului, îşi intinde obirşiile pînă sub
Pasul Boncuţa si în Culmea Stincoasă din estul Ciucaşului; el este cunoscut sub denumirea de
Telejenel abia din Poiana Valea Stînei, unde se înmănunchează mai multe pîraie - Boncuţa,
Valea Stînei, Pîriul Alb şi Pîrîul Cetăţii. Boncuţa, socotit izvorul Telejenelului, coboară
liniştit de sub cumpăna de ape cu Buzăul, avînd un curs scurt şi domol, umbrit de pădure pînă
la Poiana Valea Stinei.
Valea Stinei, pîrîu cu un traseu mult mai lung, îşi are obirşia mult spre nord, pe
versantul nordic al Culmii Stincoase. Valea lui este lipsită de apă în cea mai mare parte (pînă
la circa 1 200 m), dar din punct de vedere turistic prezintă interes deosebit prin frumuseţea
cheilor. Unit cu Boncuţa în poiana ce-i poartă numele, contribuie la alimentarea lacurilor de
la păstrăvărie. Tot dinspre Culmea Gropşoarele -Zăganu răzbate şi Pîrîul Alb, numit astfel
datorită calcarelor pe care le străbate. Iipsit în majoritate de apă, el curge printre culmile
Şuviţelor şi Gropşoarele - Zăganu, formînd chei pitoreşti. După ce culege cîteva vîlcele pe
dreapta, unele cu apă, se uneşte cu Pîrîul Sterp, apoi se îndreaptă spre Telejenel completîndu-
i zestrea de apă. Pe stînga, Telejenelul primeşte apele Pirîului Cetăţii, pîrîu bogat, cu
izvoarele în Masivul Tătaru, sub Tabla Buţii, unit cu Pirîul Caprelor, Chiojdu şi Mănăila, şi
acesta lăsîndu-şi bogăţia de ape în dreptul păstrăvăriei. Mai jos, pe dreapta, Şipotele venit de
sub Vîrful Zăganu coboară printre culmile Buzăianu şi Căzăturile, se uneşte cu Buzăianu şi
se pierde în Telejenel. După ce străbate un mic defileu, Telejenelul se varsă în Teleajen, la
nord de Măneciu Ungureni. Ia confluenţa lor se construieşte un baraj pentru apă industrială.
Oglinda apei ce se va adînci prin două braţe va spori si valoarea peisagistică a regiunii.
BUZĂUL curge pe teritoriul Ciucaşului pe o lungime de circa 15 km (pînă la
Vama Buzăului); el îşi adună apele prin intermediul a două izvoare ce vin din direcţii diferite:
Pîrîul Fetei, cu obîrjia în culmile nord-vestice ale Muntelui Tabla Buţii, si Pîrîul Strîmbu, cu
obîrşia în versantul nordic al Ciucaşului şi cu traseu foarte sinuos. Înainte de a culege pe
dreapta afluenţii Chiruţca Seacă şi Plscul cu Apă, Pîrîul Strîmbu coteşte brusc spre sud, apoi,
unit cu ele, formează frumoasele chei tăind bara de calcare ce se continuă dinspre Piatra
Laptelui; mai primeşte ca afluenţi, tot pe dreapta, Pîrîul Laptelui şi Albele şi, printr-un cot
brusc, se varsă în Buzău. În continuare, rîul se îndreaptă spre nord către Vama Buzăului; aici
Buzăul primeşte pe stînga unul din principalii lui afluenţii - Dălghiul - care îşi adună apele de
pe pantele nordice şi vestice ale Masivului Ciucaş, precum şi de pe cele estice ale Teslei şi
Dungului. Dălghiul curge, la început, pe direcţie sud-nord, avînd o pantă accentuată cu profil
în ,,V", luncă redusă şi versanţi împăduriţi. Numai după confluenţa cu Pîrîul Prundu, valea se
lărgeşte în mica depresiune din Poiana Dălghiului. Dincolo de confluenţa cu Dălghiaşul,
venit din stinga, Dălghiul işi schimbă brusc direcţia spre est, valea se lărgeşte şi mai mult,
apar tarase întinse. Ocolind pe la nord Masivul Ciucaş ei se varsă în Buzău după ce işi
ingustează temporar
TĂRLUNGUL drenează partea de vest a Ciucaşulul prin două pîraie: Babarunca,
insinuat între Muntele Tesla şi Culmea Bratocei, cu un curs sinuos, versanţi impăduriţi şi chei
sălbatice şi Ramura Mică, care izvorăşte de sub Muntele Babeş, pîrîu ce poartă la obirşie
numele de Chisconu. Ramura Mică însoţeşte o bună parte şoseaua naţională; unită cu
Babarunca, ea se varsă în Tărlung în apropierea cabanei Babarunca. De la această confluenţă,
Tărlungul avînd o vale largă, cu poieni întinse, se indreaptă către Depresiunea Birsei.

CONDITII CLIMATICE
Clima Masivului Ciucaş se încadrează în ţinutul climei de munţi cu altitudine
mijlocie (800-1700 m) şi, mai puţin, în clima munţilor inalţi. Ea este ceva mai caldă decit cea
din masivele inalte ale Carpaţilor, fapt care se reflectă şi în extensiunea mai redusă a
pajiştilor subalpine propriu-zise, faţă de alte masive montane din ţară. Configuraţia reliefului,
văile care taie adinc masivul au generat diferenţe relativ insemnate pe verticală, între poalele
muntelui şi Vîrful Ciucaş fiind o diferenţă de nivel de aproximativ 1 000 m. Pînă în prezent,
lipsa unor staţii meteorologice în perimetrul apropiat a făcut să nu putem dispune da date
înregistrate direct din masiv, ci corelate cu cele obţinute de la staţiile apropiate. Staţia
automată de pe Muntele Chiruşca, aflată în construcţie, va face ca în viitor datele
meteorologice să reflecte mai exact situaţia climatică a masivului. De asemenea, staţia
meteorologică de la Cheia, recent înfiinţată, după un şir de ani va putea furniza date preţioase
în acest sens.
Culmea inaltă a Ciucaşului este caracterizată prin temperaturi medii anuale de 1-
2°C şi mai ridicate în staţiunea Cheia (în jur de 4°C). Iarna, media lunii ianuarie prezintă
valori cuprinse intre -8 ... -9C pe creste şi -6... -7°C la Cheia, iar vara media lunii iulie ajunge
la 10-12°C pe creste şi 15-16°C la Cheia. Amplitudinea termică însumează astfel valori de
18,5-19° pe creste şi 20° la Cheia. Prima zi cu temperatura medie în jur de 0°C este aproape
de 1 aprilie. Intervalul cu temperaturi medii zilnice de 0°C este de 140-150 zile pe creste şi
circa 220 zile la Cheia.
Precipitaţiile care cad în Masivul Ciucaş sînt relativ abundente, dar acestea
prezintă variaţii în privinţa repartizării lor sezoniere. Cantitatea medie anuală de precipitaţii
este de 1 200 mm spre poalele muntelui şi de 1 300-1 350 mm pe culmi. În semestrul rece ea
scade la circa 350 mm la Cheia, pe creste ajungînd pînă la 400 mm. În semestrul cald, media
precipitaţiilor este în jur de 500 mm la Cheia şi aproape de 600 mm pe creste. În timpul unui
an precipitaţiile se produc într-un număr de aproximativ 160-180 zile, cele mai abundente
fiind repartizate în intervalul mai-iulie; în timpul averselor excepţionale, ploile pot totaliza
50-100 mm. Cele mai puţine precipitaţii cad la sfîrşitul verii şi începutul toamnei, cînd
vremea devine mai stabilă. Atunci se pot face cele mai frumoase excursii, în ciuda fap-tului
că zilele sînt ceva mai scurte, la aceasta contribuind şi peisajul neasemuit de variat prin

1
Denumire greşit interpretată de edili ca provenind de la “cheie", aşa cum este consemnat în diverse locuri
(vezi motel Cheia).
coloritul pădurii.
Stratul de zăpadă destul de abundent în Ciucaş apare, de obicei, începînd din luna
octombrie şi se menţine pînă la jumătatea lunii mai, în special pe versanţii cu expunere
nordică şi nord-vestică. Numărul anual de zile cu strat de zăpadă este de 150-180 în regiunea
înaltă şi de numai aproximativ 100 zile la Cheia. Viscolele, mai frecvente pe creste, în
locurile deschise, se produc în ianuarie şi mai ales în februarie şi sînt caracterizate prin viteza
mare a vîntului şi prin scăderea temperaturii, prelungită după încetarea acestuia, precum şi
prin cantităţi mari de zăpadă. Tinînd seama de zăpezile abundente şi de durata mare a
stratului de zăpadă, cea mai indicată perioadă pentru practicarea sporturilor de iarnă este
ianuarie - începutul lui martie, uneori aceasta prelungindu-se ori scurtîndu-se, în funcţie de
condiţiile climatice din anul respectiv.
Un fenomen aparte, care se înscrie în peisajul de iarnă prin frumuseţea lui, este
chiciura, produsă pe timp de ceaţă, în perioode cu umiditate ridicata, cu temperaturi scăzute şi
vînt. Chiciura imbracă crengile pomilor într-o dantelă de cristale minuscule înrămurate, ce
conferă arborilor un minunat veşmînt sărbătoresc de iarnă. Durata de strălucire a soarelui
însumează în Masivul Ciucaş un număr de peste 1800 ore anual. Cu toate acestea, numărul de
zile în intregime cu cer senin nu depăşeşte anual 40 zile, mai frecvente în septembrie şi
jumătatea lui octombrie, pe cînd zilele cu cer acoperit insumează 120-140 zile. Nebulozitatea
oscilează intre 6,5-7,0 zecimi, în funcţie de altitudine. Rămîn insă neşterse imaginile pe care
şi le oferă acele zile geroase de iarnă sau cele după ploile torenţiale, cînd cerul fără o pată de
nor contrastează puternic cu creasta de argint a Ciucaşului; iar dacă atunci te afli pe creastă
poţi avea una din cele mai frumoase şi cuprinzătoare perspective, asupra munţilor înalţi
suspendaţi deasupra unui nivel general de ceaţă.
In Masivul Ciucaş cea mai mare frecvenţă o au vînturile din sectorul nord-estic
(Crivăţul), care aduce viscolele, şi din vest - Vîntul de Vest - bogat în precipitaţii. Văile, prin
direcţie şi adîncime, modifică, local, direcţia vînturilor, canalizîndu-le în lungul lor. În
general, viteza medie anuală a vînturilor este de 4-5 m/s, ea mărindu-se la 7 m/s pe culmi.
Desigur, zona cea rnai expusa este creasta, lipsită de obstacole, zonele cele mai adăpostite
fiind regiunile mai joase ale masivului, mai împădurite. Nu rareori, pe creste întîlnim molizi
chirciţi datorită vînturilor puternice sau pe cei cu coroana ,,în steag", lipsiţi de crengi în
partea dinspre care bate vîntul puternic. Ca mai în toate regiunile muntoase, şi în Masivul
Ciucaş se remarcă brizele de munte - vale formate, ziua, prin aerul cald care urcă spre
inălţimi şi, noaptea, prin aerul rece ce coboară de-a lungul pantelor. Unul dintre fenomenele
meteorologice care interesează turismul montan este ceaţa; ea se produce în tot cursul anului,
dar mai frecvent în sezonul rece si îngreuiază vizibilitatea, în special pe creastă. Pentru
evitarea accidentelor şi a rătăcirilor, se recomandă respectarea riguroasă a potecii marcate.

FLORA Şl VEGETAŢIA

Bogăţia şi diversitatea elementelor care alcătuiese covorul vegetal al Masivului

Ciucaş se datoresc şi ele condiţiilor impuse de climă, relief, soluri, precum şi aşezări
geografice a ţării la răspîntia mai multor areale de vegetaţia a numeroaselor plante. Din
oricare parte am urca în Masivul Ciucaş, primii paşi ne poartă prin poienile de la poalele
muntelui şi apoi prin pădurea de amestec care inconjură muntele ca un briu de la 800 la 1 400
m. Ea este formată predominant din fag (Fagus sylvatica), care pe alocuri constituie păduri
masive, formînd asociaţii pure de făgete. Asociat intîlnim carpenul (Corpinus betulus),
frasinul (Fraxinus excelsior), gorunut (Ouercus petraea), ulmul de munte (Ulmus glabra)
sorbul (Sorbus aucuparia), iar mai jos mesteacănul (Betula verrucosa) care-i dau un aspect
mai variat.
Pe văi pătrund păduri de arin formate din diverse specii (Alnus glutinosa, A.
incana), cu frunze verzi albicioase, care devin argintii în razele soarelui. În etajul montan
superior şi subalpin apar stufărişuri de arin verde (Alnus viridis). Cînd primăvara începe să
mijească, poienile si podurile prind viaţă. Florile scot capul din frunzişul de rugină sau din
iarba uscată, iar mugurii fagilor, ascuţiţi ca nişte suliţe, încep să se deschidă în evantai,
formînd minunata coroană prin care se hraneşte copacul. Intîi isi foc apariţia gingaşele cupe
de ghiocei (Galanthus nivolis) şi moseaua ciutii (Erythronium denscanis) cu splendidele ei
flori alb-roşietice, cu stamine albastre şi frunze verzi cu pete albe, care impreună cu ghioceii,
vestesc începutul primăverii. După topirea zăpezii işi deschid florile vioreaua (Scilla bilolia),
dediţeii (Pulsatilla alba), brînduţa de primăvoră (Crocus heufelianus), cu cupe violete,
ciuboţica cucului (Primula ollicinalis), cu flori galbene aşezate ca o umbrelă, spînzul
(Helleborus purpurascens), cu flori verzi, floarea poştelui olbă sau galbenă (Anemone
nemorosa, A. ranunculoides), brebenelul de munte (Corydalis cava), cu flori albe sau
roşietice aşezate în ciorchine, vinariţa (Asperula odorata), cu petale mici albe, leurda (Allium
ursmum) cu flori albe ca nişte steluţe adunote în umbrele sau toporaşii (Viola silvestris) şi
laptele cucului (Cuphorbia amygdaloides) cu latexul otrăvitor.
Pe văile umede sau unde musteşte apa, coada calului (Equlsetum palustre)
formează, uneori, mic) pădurici, iar brustanul sau lăptucul oii (Telekia speciosa) se remarcă
prin frunzele late şi florile mari galbene. Şi tot aici sau pe coaste, florile albastra de nu-mă-
uita (Myosotis palustris, M. silvatica) se adună în buchete. Alături de flori, pîlcuri de ferigi
(Athyrium iilixmas, A. Iilix-femina) sau feriguţele (Polypodium vulgare), care se agaţa pe
stînci sau stau la rădăcina arborilor, dau eleganţă pădurii.
Fîneţele încep să se coloreze mai întîi în galben apoi apar cupele de campanule şi
albul margaretelor, ca în iunie să devină multicolore. Nu lipsesc garofiţele (Dianthus
superbus), orhideele şi vulturica (Hieracium auriantlacum), păiuşul roşu (Festuca rubra),
bulbucii (Trollius europaeus), ca un mic trandafir galben, plantă ocrotită, toate unduindu-se
lin în adierea vîntului. În luminişurile tăieturilor masive se instalează zmeurul (Rubus
idaeus), iar la baza cioturilor de fag aproape putrede sau prin luminişuri găsim pîlcuri da fragi
(Fragaria vesca). Tot aici işi fac apariţia iarba stupului sau roiniţa (Melissa ollicinalis) cu
flori alba cu miros de lămîie, degetar (Digitalis grandifiora) cu flori galbene ca nişte clopoţei,
iova (Salix caprea), socul (Sambucus racemosa) şi zburătoarea (Chamaenerion
angustifolium), plantă meliferă ce ajunge pînă la 2 m înălţime, cu flori rosii care transformă
muntele în buiuieniş, mai ales toamna cînd seminţele se îmbracă intr-un puf bogat ş.a.
Pădurea de fag este bogată şi în ciuperci sau bureţi. Dintre cei comestibili amintim
bureţii lăptoşi (Lactarius delidosus), mînătărcile (Boletus edulis), bureţii vineţi (Cortinarius
violaceus), ghebele (Callybia longipes) ş.a. Ia limita sa superioară, fagul se întrepătrunde cu
răjinoasele, în cele din urmă cedînd locul acestora. Totuşi, în Masivul Ciucaş, datorită
inversiunilor termice, molidul coboară mult pe văi, cînd acel farmec de neuitat pădurii
toamna, prin coloritul său variat. Pădurile de conifere sint constituite, predominant, din molid
(Picea abies) formind asociaţii de molidişuri. Răzleţ întîlnim bradul (Abies alba) şi laricele
sau zada (Larix decidua), conifer cu frunze căzătoare, pe care il găsim în pilcuri în capătul de
nord şi în estul staţiunii Cheia, pe Zăganu, punctînd pădurea de pe Culmea Albele sau dinspre
Pasul Bratocea cu coroana lui mai rămuroasă şi acele fine.
Coniferele îmbracă pantele masivului pînă la 1 500-1 600 m altitudine sau
pătrund pe văi sub forma unor lobi. Tulpina dreaptă se inalţă spre lumină, unde se dezvoltă şi
coroana în formă de trunchi de con. Ramurile mlădioase sint încovoiate în jos, spre a suporta
greutatea zăpezii, iar frunzele sînt ascutite şi pieloase pentru a rezista vitregiilor climei.
Conurile bărbăteşti se adună în vîrful ramurilor de jos, spre deosebire de cele femeiesti, care
se află pe crengile din vîrf. Desimea coroanelor le face mai mohorîte, vegetaţia infiripîndu-se
sporadic pe coastele cu mici lumlnişuri si este formată îndeosebi din muşchi si ferigi.
Muschii (Polytricum comune, huidium ablalinum, Mnium undulatum etc.) formează perniţe
moi, umede. Ferigile, multe comune pădurilor de fag, se adună în boschete sau se agaţă de
stinci. Specific este şi brodişorul (Lycopadium clavatum) care te tîrăşte pe pămînt ca şerpii.
Dar coniferele nu sint ferite de aprigul duşman mătreaţa bradului (Usnea longissima) care,
uneori le sufocă. După topirea zăpezii marginea pădurilor de molid se ingălbeneşte de
ciuboţica cucului (Prlmula elatior), iar micile luminişuri sînt inviorate de florile purpurii de
breaban (Cardamine glanduligera) sau de crucea voinicului (Hepatica transsilvanica) cu
florl albastre co niste steluţe. În mai-iunie degetaruţul (Sildanella montana), cu clopoţei
albaştri, umplu luminişurile. O dată cu vara, pînă toamna tîrziu, gingaşii clopoţei (Campanula
napuligera, C. rotundifoiia) se clatină pe tulpinile lor delicate. Strîns la baza mofizilor sau
prin muşchi creşte măcrişul iepuresc (Oxalis acetosella), ca un trifoi, cu gust acrişor; pe
alocuri se ivesc şi părăluţele de munte (Pirola uniflora), cu flori mici albe, plăcut mirositoare.
De la 1600 m înălţime începe domeniul vegetaţiei subalpine cu tufărişuri si pajişti. Condiţiile
climatice - vîntul puternic, presiunea mai scăzută care favorizează evaporaţia, perioada scurta
de vară -fac ca aici să se dezvolte o vegetatie specifică.
Maria Ciucă (1984) apreciază că din cele circa 10 000 ha de pajişti din Masivul
Ciucaş, 2 606 ha reprezintă pajiştile alpine care cuprind 600 specii, 140 fiind menţionate
pentru prima oară în Ciucaş, unele endemisme, elemente dacice sau rarităţi. Molizii apar
sporadic, se chircesc sau au coroana în formă de steag datorită frecvenţei vînturilor dintr-o
anumită direcţie. jneapănul (Plnus mugo) vegetează sub limita sa superioară în mici pîlcuri pe
Culmea Bratocea şi la nord de Vîrful Ciucaş, avind regim de ocrotire. Alături de el, întîlnim
ienupărul (Juniperus sibirica), fie pur, fie formînd asociaţii împreună cu afinul (Vaccinium
myrtillus) acoperind mari suprafeţe mai ales pe versanţii nordici şi nord-vestici. Dar ceea ce a
făcut faima Ciucaşului şi a creat chiar un toponim, datorită culorii pe care o capătă muntele în
văpaia înfloririi fui (Muntele Roşu), este smirdarul sau bujorul de munte (Rhododendron kot-
schyf), o plantă lemnoasă din familia Ericacee, cu frunze lucioase, verzi şi iarna, ce creşte în
special pe ,,dosuri de munte"(versanţii nordici şi vestici). Înfloreşte în buchete în perioada
mai-iulie, cînd florile roz-violacee acoperă muntele ca un foc ce pîlpiie uşor în adierea
vîntului. Toamna, deseori, găsim buchetele mici de flori (înflorite pentru a doua oară), dînd
viaţă vegetaţiei ce începe să pălească. Pe alocuri asociaţiile de afin, ienupăr şi smirdar
formează tufărişuri care ocupă circa 60% din totalul pajiştilor (Gropşoarele, Bobu Mare).
Flora subalpină este compusă în majoritate din plante erbacee. Cele mai numeroase şi variate
sînt ierburile ce formează pajiştile subalpine. Deşi căldura începe mult mai tîrziu decît în
zonele mai joase, dogoreşte mai puternic datorită purităţii aerului micşorînd astfel perioada
de vegetaţie a plantelor. Ia începutul verii predomină culorile albastru şi violet, iar în iulie -
august galbenul şi albul. Primele flori care apar sînt brînduşele de munte (Crocus heulieanus)
care răsar din omătul intîrziat aici, apoi degetăruţul (Soldanella hungarica ssp. major),
ciuboţica cucului, sisineii de munte (Pulsatilla alba), ochiul găinii (Primula elatior, P.
minima) violet deschis. În luna iunie stînjeneii pitici (Iris ruthenica) se adună în mici colonii
pe culmea stîncoasă a Zăganului, pe Bratocea şi Tigăi; campanulele pitice (Campanula
alpina), ale căror cupe albastru violacee se zăresc din iarbă, abundă peste tot. Iarg răspîndite
sînt genţianele (Gentiana verna, C. precox, G. nivalis) cu clopoţei albaştri sinilii, dar mult
mai rar, pe brînele însorite sau versanţii din Ciucaş, Gropşoarele şi Tigăi, putem zări ghinţura
(G. Iutea), plantă ocrotită. Alături de păiuş (Festuca ovina, F. versicolar), firuţă (Poa alpina)
şi păiuş roşu (Agrostis rupestris), pajiştile sint smălţuite de clopoţei (Campanula rotundifolia,
C. napuligera), vulturică (Hieracium alpinum) cu flori mici galben-cărămizii, macul cucului
(Luzula campestris), azalea tîrîtoare (Loiseluria procumbens), sclipeţii de munte (Potentilla
ternata), anghelina (Angelica arhangelica). pîlcuri de arginţică (Dryas octopetala), garofiţele
de munte (Dianthus superbus, D. tenuiiolius, D. compactus), albe, roz şl roşii, suav
parfumcte, lingele voinicului (Nigritello nigra, N. rubra) plante ocrotite, roşioora (Hene
acaulis), luceafărul (Scorzonera rosea), romaniţa de munte (Anthemis carpatica), ciurul
zlnelor (Cariina acaulis), trei-fraţi-pătaţi (Viola tricolor), mărţişorul (Geum montanum) cu
flori galbene, bujorul de munte ş.a.

FAUNA

Ca şi vegetaţia, fauna cunoaşte o etajare pe verticală, fiind influenţată în special de

temperatura şi umiditate. Iimitele în care animalele îşi desfăşoară viaţa sînt însă mai largi şi
mai puţin conturate, iar numărul speciilor scade o dată cu altitudinea. Dintre mamifere,
căprioara (Capreolus capreolus) sălăşluieşte în pădurile dese, fără să urce mai sus, iar cerbul
(Cervus elaphus) se face simţit pînă la limita superioară a podurii. Mai rar se întîlneşte rîsul
(Linx linx), bursucul, hermelina, nevăstuica şi dihorul atit în pădurile de fag, cît şi în cele de
molid. Prin pădurile dese, dar mai ales prin cotloanele ascunse ale munţilor de sub Culmile
Bratocei sau ale Zoganului, se poate întîlmi ursul (Ursus arctos), care nu se sfieşte să coboare
iarna pînă la Cheia. În poienile umede din arboretele compacte, uneori şi prin cele din jurul
staţiunii, pe Valea Stînei, pe valea Pîrîului Berii se văd urmele lasate de mistreţ (Sus scrofa),
pămîntul fiind răscolit ca de tractor. Tot dintre animalele mari se remarcă lupul (Canis lupus)
şi vulpea (Canis vulpes), care cîteodală provoacă pagube. Nu lipsesc nici jderul de copac şi
jderul de piatră. Deseori printre crengile copacilor se zăresc veveriiţele (Sciurus vulgaris), cu
coada stufoasă şi ochi jucăuşi. Dintre felinele mici se remarcă pisica sălbatică (Felix
silvestris) cu blana pestriţă şi privirea ageră. Pentru utilizarea mai eficientă a resurselor
naturale din zona subalpină, de curînd a fost colonizată cu bune rezultate capra neagră
(Rupicapra rupicapra) şi capra Ibex.
Lumea păsărilor cuprinde numeroase specii mici, pe care le întîlnim în păduri, în
poieni sau scurtînd teritoriul prin zboruri largi. Datorită altitudiinii mai mici, în Ciucaş vom
găsi numai păsările adaptate acestor condiţii, care se mai întilnesc şi în munţii Europei cu
latiitudini asemănătoare sau în ţinuturile eurasiatice. În pădurile de fag şi amestec (fag şi
molid), mai luminoase, cu văi largi şi poieni, putem întîlni: sitarul de pădure (Scalopax
rusticola), ierunca (Tetrastes bonasia), vînturalul mic (Falco naumanni), gaia roşie (Milvus
milvus), pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus), sturzul de vîsc (Turdus viscivorus),
lăstunul de stîncă (Hirundo rupestris), mugurarul comun (Pyrhula pyrhula), mugurarul roşu
(Carpodacus erythrinus) ş.a.
Alături de acestea se află numeroase păsări care se urcă şi spre etajul pădunii de
conifere: fluierarul de munte (Tringa hypoleucas), şoimul călător (Falco peregrinus),
şorecarul comun (Buteo buteo), uliul păsărar (Accipiter nisus), huhurezul mare (Strix
uralensh), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), drepneaua mare (Apus melba), mierla
de piatră (Monticola saxatilis), mierla de apă (dnclus cinclus), presura de munte (Emberiza
cia), codobatura (Motacilla dnerea) ş.a. În pădurile de conifere se adăpostesc cocoşul de
munte (Tetrao urogallus), cucuveaua pitică (Glaucidium passerinum), minuniţa (Aegollus
funereus), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides trydactylus), auşelul cu capul galben şi cel
sprincenat (Kegulul regulus, R. ignicapillus), mierla gulerată (Turdus torquatus), brumăriţa
de pădure (Prunella modularis), piţigoiul de brădet, cel moţat şi de munte (Parus ater, P.
cristatus, P. montanus), scatiul (Carduelis spinus), forfecuţa comună (Loxia curvirostra),
gaiţa de munte (Nucifraga caryocatactes), corbul (Corvus corax) ş.a.
Dincolo de limita pădurii, în pajiştile subalpine se pot intîlni ciocîrlia urecheată
(Eremophila alpestris) şi fîsa de munte (Anthus spinoleta); printre bolovănişuri apar
brumăriţa de stîncă (Prunella collaris) sau codroşul de munte (Phoenicurus ochmros), iar pe
pereţii stîncăriilor abrupte fluturaşul de stîncă (Jichodroma muraria); rareori zărim zborul
elegant al acvilei de munte (Aquila chrysaetos). Alături de mamifere şi de păsări, care atrag
prin colorit dar mai ales prin cintecul lor, muntele oferă adăpost şi unor vieţuitoare mai mici.
Dintre şopîrle menţionăm şopirla de ziduri (Lacerta muralis) în zona forestieră, şopirla de
munte (Lacerta vivipara) şi mai rar, în locurile mai umede, şopîrla fără picioare (Anguis
iragilis). Dintre reptile se remarcă vipera comună (Vipera berus), care urca pe stînci şi în
locurile insorite din pădure. Peştii sînt reprezentaţi prin postrov indigen (Satmo trutta fario) şi
păstrăvul curcubeu (Salma gairdner iridaeus) care trăiesc în apele repezi de munte, bine
oxigenate, sau în păstrăvăriile de la Valea Stinei şi Măneciu Pămînteni.
Nevertebratele sînt prezente printr-o serie de gîndaci (Coleoptere), mulţi frumos
coloraţi, cu luciu metalic, croitori, cărăbuşi, rădaşte ş.a. care se adăpostesc în frunzarul
pădurii, sub scoarţa arborilor sau pe sol. Fluturii (Lepidopterele), de la cei albi pînă la cei viu
coloraţi, îşi iau zborul în zona forestieră, dar mai ales deasupra fîneţelor inflorite. Dintre
aceştio menţionăm specia Boloria pales carpathoirerldionalis, un fluture deosebit de frumos,
roşu cu pete negre. Foarte numerosi sint şi melcii, unii dintre ei caracteristici regiunii, cum
sint speciile endemice Alopia canescens, A. helenae etc.

REZERVATII NATURALE
Frumuseţea si ineditul peisajului Munţilor Ciucas, la care se adaugă numeroasele
specii floristice, din care unele endemice, dacica sau rarităţi, a dus la constituirea unor
rezervaţii în care acestea sa fie ocrotite şi menţinute nealierate atit pentru generaţiile noastre,
cît şi pentru cele viitoare.
Zona cu Rhododendron din Munţii Ciucaş, situată în zona de întîlnire a potecii
ce urcă pe Muntele Roşu cu cea care vine de pe Culmea Gropşoarele, pune sub ocrotire a
suprafaţă de 2 ha cu smirdar (Rhododendron kotschyi), plantă ocratită, declarată monument al
naturii. Alăturl de acesta vegetează afinul, ienupărul, merişorul s.a. Culmea Zăganului, care
cuprinde zona de stîncărie cu o suprafaţă de 3 ha. Este o rezervaţie complexă - botanică şi
zoologică - cu plante endemice si rare, dintra care menţionăm Koeleria transsilvanica,
Aconithum anthora, Erysimum wittmanni, Dianthus ki-taibelli ssp. spiculifolius, Hletacium
villosum, Senecio rupestris; de asemenea, numeroase specii ale melcului Ahpia.
Tigăile Mari, cu o suprafaţă de 3 ha, în care intră culmea de stincarie, pînă la
poteca ce duce spre Vîrful Ciucaş. Are un caracter complex - botanic şi geologic - pe întinsul
ei fiind ocrotite atit formaţiunile geologice specifice, cit şi plantele endemice sau rare,
precum şi cele calcicole şi termofile. Dintre acestea amintim clopoţeiul (Hieradum
auriantiacum), horsti (Luzula splcata), stînjenelul de munte (Iris ruthenica), cupe (Gentiana
praecox), floarea de colţ (Leontopadium: alpinum), garofiţe (Dianthut tenuifolius) ş.a
Jneapănul de pe Muntele Bratocea, situat la limita superioară a pădurii de
molid, este constituit din mai multe pîlcuri (circa 2 ha) ce se găsesc pe versantul de vest al
Culmii Bratocei, sub Vîrful Bratocea (1 827 m), uşor de remarcat din Şaua Tigăilor, ca şi în
stincăriile de la vest şi nord de Vîrful Ciucaş şi sub stînca Mîna Dracului. Şuviţele Benii, de
pe Culmea Şuviţelor, cuprinde asociaţii vegetale cu floarea de colţ (Leotopodium alpinum) în
suprafaţă de 2 hectare. Alături de ea se întilnesc clopoţei, garofiţe, genţiane s.a.

CITEVA CONSIDERAJII PRIVIND TOPONIMIA MASIVULUI CIUCAŞ

Ca şi în alte masive muntoase, unde turismul a pătruns de timpuriu, în Ciucaş

numele de locuri (culmi, văi, ape, păduri etc.) toponimia, îmbracă două forme. Este vorba de
o toponimie autentică, transmisă prin viu grai din generaţie în generaţie în limbajul
localnicilor, şi de o toponimie livrescă, apărută o dată cu circulaţia şi cu literatura de popu-
larizare turistică.
Toponimia autentică reflectă deseori însuşirile locurilor, spre exemplu al culmilor:
Muntele Albele sau Muntele Roşu indicînd culoarea calcarelor sau bogăţia tufărişurilor de
smirdar; Culmea Stincoasă sau Grohotişul, desemnind caracterul pietros sau abundenţa
grohotişurilor; Cheia şi Cheiţa, reflectînd caracterul ingust al văilor cu pereţi abrupţi, nume
pre-luat şi de cătunul din apropiere; Strimbu sugerînd cursul sinuos al apei; Pîriul Alb, Pîrîul
Sterp arătînd substratul calcoros, albicios al pîriului şi, respectiv, pîrîul fără apă; denumirea
Muntele Zăganu derivind de la existenţa zăganului (Gypaetus barbatus) pe aceste meleaguri
etc. Sînt însă şi nume al căror sens este mai greu de sesizat astăzi, nume vechi provenite din
limba straveche a locuitorilor, dar care la origine, fără îndoială, avea inţeles. De-a lungul
veacurilor, limba s-a schimbat, unele cuvinte au fost abandonate sau au căpătat alte sensuri,
aşa incit numai un studiu aprofundat de lingvistică şi de geografie istorică poate arăta
sorgintea, inţelesul şi modul în care ele şi-au modificat semnificaţia. Amintim aici numele
Tîmpa, provenind din fondul traco-dac al limbii romăne, care astăzi este nume propriu, dar
care la origine înseamnă ,,strîmtoare, pas, vale între munţi" şi ,,munte, munte stîncos". Ia fel,
Teleajenul, provenind dintr-un cuvînt slav vechi, telegă (căruţă), şi semnificînd o vale cu
drum de care (telegi); Pîrîul Berii, cu obîrşia tot într-un cuvint slav, cu semnificaţia a duce, a
purta (ber). Exemplele s-ar putea înmulţi...
Multe din toponimele autentice au fost consemnate pe hărţi în forma lor corecta,
dar, din păcate, unele prezintă erori datorate cartografilor, erori core au fost transmise sau
amplificate de la o ediţie la alta a hărţilor. Cu siguranţă că nume atit de cunoscute precum
Tigăile Mari, Tigăile Mici, figurate ca atare pe hărţile topografice actuale, ascund în ele o
eroare veche. Numele desemnează un munte stîncos şi proeminent, cu bolovănişuri uriaşe,
adică o formă de relief care în multe părţi din ţară este denumită gugă, chiceră, cioacă, ţîflă,
tîlvă, ţiglae etc. Profesorul lorgu lordan aminteşte intr-una din lucrările sale că un articol
dintr-o revistă de prin anul 1935 menţiona în Ciucaş Muntele Tigălia, nume care pare să facă
trecerea intre o denumire autentică Ţiglaia (la singular) şi cea consemnată azi pe hărţi. Intr-
adevăr, dacă în numele Tigălia se interverteşte o cu i şi se adaugă sedila la t se obţine numele
Jiglăia (Jiglaie), pe care il consideram ca autentic din motivele arătate mai sus. În forma de
plural denumirea corectă ar fi Ţiglăile şi nu Tigăile. Mai există şi alte denumiri greşite ca
pîrîul Bueului, la origine Baicului, şi altele apărute în procesul de redactare şi cartografiere a
hărţilor, făra o confruntare temeinică, la teren, cu denumirile originole, fapt întîlnit în foarte
multe masive din ţară.
Cea de a doua categorie - denumiri livreşti, recent apărute - se datoreşte
,,botezarii" unor locuri de către primii excursionişti, mai ales a stîncilor spectaculoase, şi
popularizării lor în ghidurile turistice. Poate că cel puţin unele dintre aceste stînci - şi
Ciucasul abundă cu astfel de forme - au avut numiri autentice, necunoscute de primii
excursionişti, sau poats ca acestea ,,se pierduseră" deja de-a lungul vremii. Noile denumiri au
intrat însa în uz şi este greu a fi schimbate. Ele constituie azi nu numai puncte de reper în
orientare, ci chiar obiective de interes turistic deosebit, pe care drumeţii le caută să le admirc.
Iar numele lor, aşa cum au intrat în uz, relevă imaginaţia celor care le-au denumit. De aici
izul legendar-mitologic al unora (Turnul Goliat, Sfinxul Ciucaşului) sau de cele mai multe ori
caracterul sugestiv, uneori chiar subtil al altora (Babele la Sfat, Gemenii Ciucaşului, Mîna cu
Cinci Degete, Turnul Caprioarei, Podul de Aramă etc.). Procedeul este de altfel obişnuit, în
special în domeniul speologiei, unde formele de relief (grote, coloane, poliţe etc.), desco-
perite pentru prima dată, au primit denumiri dintre cele mai bizare.
Aceste scurte consideraţii asupra unor toponime din Masivul Ciucaş sînt de natură
sa justifice, oarecum, semnele de întrebare pe care poate mulţi şi le pun în faţa unor denumiri
consemnate în text şi pe hartă. O rezolvare a lor depăşeşte desigur caracterul şi scopul lucrarii
de faţă. Oricum, greşite sau corecte, autentice sau denaturate, denumirile din Ciucaş con-
stituie un fond toponimic actual de neîndoielnica utilitate în drumeţie.

II. TURISM

Masivul Ciucaş a atras de timpuriu atenţia iubitorilor de drumeţie prin peisajul său
variat şi fascinant. După păstorii care au cutreierat primii culmile catre pajiştile Ciucaşului,
mînîndu-şi turmele de ai, înca de la începutul secolului nostru, şi chiar mai dinainte, o serie
de “temerari" s-au avîntat pe plaiurile salbatice ale muntelui, fiind atraşi de frumuseţea lor.
Reţinem, din informaţii verbale, că prin anii 1920-1925 se organizau excursii de 1-2 zile, cu
în-naptarea la Cheia. Incepind abia din 1932 asociaţia turistica “Romania Pitorească"
popularizează acest motiv, prin excursiile pe care le organizează aici, ele luînd amploare după
anul 1937, cînd se construieşte cea dintîi cabană din masiv, ,,Alexandru Vlahuţă" (azi
Ciucaş), din iniţiativa asociaţiei. Exemplul dă roade, astfel încît în 1938 O.N.T. Braşov
iniţiază construirea cabanei Babarunca (arsă ulterior) şi a refugiului din Poiana Teslei (astăzi
distrus), aşa că în anii 1938-1939 în Masivul Ciucaş erau consemnaţi 600-700 turişti, ceea ce
inseamnă că numărul real al acestora depăşea cu mult această cifra.
Excursiile se organizau cu trenul pînă la Măneciu Ungureni, iar de aici, fie cu
decovilul pe Valea Teleajenului, fie pe jos (20 km). După al doilea razboi mondial, turismul
cunoaşte o dezvaltare impetuoasă, ca de altfel în toate regiunile montane ale ţarii. Se
construieşte cabana Muntele Roşu (1948), iar localitatea Cheia devine staţiune climaterica.
Modernizarea şoselei Ploieşti -Cheia - Braşov, în 1974, reprezintă un nou impuls în
dezvoltarea turismului, Valea Teleajenului devenind o arteră foarte aglomerată la sfîrşit de
săptămînă, iar staţiunea Cheia şi cabanele din Masivul Ciucaş, neîncăpătoare faţă de
solicitări.

CAI DE ACCES Şl PUNCTE DE PORNIRE PE TRASEU

In ciuda faptului că Masivul Ciucaş este relativ departat de localitaţi mai

importante, accesul pînă la poalele muntelui se face relativ uşor şi aproape din toate direcţiile.
Văile care pătrund radial spre masiv reprezintă principalele căi pe care s-au croit poteci,
drumuri, s-au construit căi ferate înguste şi drumuri forestiere; în prezent se poate ajunge cu
maşina pînă la Cheia şi la cabana Muntele Roşu, pe şosea modernizată, sau la Poiana Valea
Stînei, pe un drum pietruit. Dinspre sud, direcţie din care pornesc peste 75% dintre turiştii
care cutreieră Ciucaşul, Valea Teleajenului reprezintă principala arteră de acces spre Masivul
Ciucaş. Ea este însoţita de o cale ferată pînă la Măneciu Ungureni (110 km din Bucureşti, 51
km din Ploieşti) şi de drumul naţional 1 A Bucureşti -Cheia - Braşov (136 km din Bucureşti
şi 75 din Ploieşti). Autobuze I.T.A. fac legătura între Vălenii de Munte şi Cheia pe această
şosea (36 km şi, respectiv, 20 km). Drumul străbate dealurile spre Vălenii de Munte (oraş cu
importante obiective turistice), apoi o serie de localităţi subcarpatice pînă la Măneciu
Ungureni, de unde peisajul capătă aspect montan, valea devenînd mai sălbatică, cu îngustari
pitoresti, drumul urcînd sau coborînd serpentine. După ce lăsăm în stînga mănastirea Suzana
(km 128, 700), şoseaua se angajeaza pe valea largă, cu versanţi domoli. Din punctul Mogoş -
de unde porneşte spre dreapta, pe Valea Pridvarea, drumul către Poiana Valea Stînei de pe
Telejenel - şoseaua oproape dreaptă şi orizontul deschis, dezvăluie panorama sudica a
muntelui, cu creste şi abrupturi impădurite către poale. Ajungem în staţiunea Cheia,
importantă baza de cazare (motel, popas turistic, vile). De la Cheia, şoseaua se continuă spre
Braşov, ocolind staţiunea prin partea de est şi nord şi ajunge în Pasul Bratocea (1 263 m), de
unde coboara către Braşov. Tot dinspre sud, accesul către masiv se poate face şi pe drumul
forestier Mogoş - Valea Pridvarea -Vaiea Telejenelului - Poiana Valea Stînei, drum pietruit
ce se desprinde din drumul naţional la km 131.5. Acest drum înlocuieşte în prezent, parţial,
vechiul drum ce pornea din Măneciu Ungureni, pe Telejenei, vale sălbatică şi ea, deosebit de
pitorească; barajul aflat în construcţie la confluenţa Teleajenului cu Telejenelul a dus la
desfiinţarea lui pe aproximativ 15 km. După 11 km ajungem la Poiana Valea Stînei, loc de
pornire în traseele 12, 21, 22 şi 23.
Dinspre nord-vest, venind de la Braşov pe Valea Tărlungului, urmăm şoseaua
pînă la Babarunca, apoi pe afluentul acestuid, Ramura Mică. Din oraşul Săcele şoseaua se
îndreaptd spre sud-est, trece pe lîngd lacul de acumulare Tărlung. Ia km 157, din punctul
Podul Teslei, o potecă marcata cu cruce roşie urcă spre Ciucas (traseul 19), apoi, la km 154,
de la cabana Babarunca, porneşte o altă potecă, marcată cu bandă roşie, ce se întîlneşte după
45 minute cu cea precedentă. De la cabana Babarunca şoseaua părăseşte Valea Tărlungului,
urmărind malul drept al pîrîului Ramura Mică pînă în Pasul Bratocea (acces la traseele 1. 2, 3
şi 14), de unde coboară în serpentine strînse pîna la Cheia. Pe parcurs se dezvăluie Sfinxul
Bratocei, sub altă înfăţişare decît cea cunoscută dinspre Cheia, detaşindu-se dintr-un grup de
patru stînci, deasupra pădurii de mofid.
Fig.2 Sfinxul văzuţi de pe şoseaua ce urcă dinspre Braşov
Dinspre nord şi nord-est Valea Buzăului prin cursul său superior şi afluentul
acestuia Dălghiul sint căile de acces către Ciucas. Ele pătrund pîna sub crestele principale ale
muntelui, prin văi sălbatice cu chei mici şi spectaculoase, însoţite de poieni şi păduri insorite.
Putem porni de la Intorsura Buzăuiui spre Vama Buzăului (14 km), de unde urmăm Valea
Buzăului în amonte (traseul 24) sau Valea Dalghiului pînă în Poiana Dalghiului (traseul 18
descris în sens invers).
Intorsura Buzăului (695 - 720 m altitudine) oras situat pe valea superioară a
Buzăului, în locul unde aceasta face un unghi de aproape 180° indreptindu-se spre sud-est.
Aici se poate ajunge cu trenul de la Braşov (36 km), trecînd prin cel mai lung tunel din ţară
(Teliu, 5 km), sau pe drumul naţional 10 de la Braşov (45 km) sau de la Buzău (102 km). Pe
distanţa Intorsura Buzaului - Vama Buzăului (14 km) circulă autobuzele I.T.A. Motelul Pasul
Buzdului din oraşul Intorsura Buzăului dispune de 35 locuri, restaurant, încălzire centrala.
Fig. 3 Coltii Bratocei si Sfinxul vazuti de pe soseaua ce urca dinspre Brasov
Vama Buzaului (740 - 820 m altitudine) se află la confluenţa Buzăulului şi
Dălghiului cu Buzăul, la 14 km de Intorsura Buzăului, 52 km de Braşov şi 112 km de Buzău.
Cazarea se poate face numai la localnici. De aici porneşte un drum nemodernizat spre Zizin,
pe Valea Dălghiului, care ocoleşte Masivul Ciucaş prin nord-vest. Din Poiana Dălghiului
intîlnim marcajele cruce roşie (traseul 18 descris în sens invers) şi cruce albastră (traseul 20
descris în sens invers) ce insoţesc potecile ce urcă spre culmea muntelui. De aici porneşte
traseul 24.
Măneciu Ungureni (480 - 640 m altitudine), comună aşezată pe terasa principală
a Teleajenului, la ieşirea lui din regiunea muntoasă, respectiv la confluenţa cu Telejenelul.
Aici se află capătul liniei ferate Ploieşti - Măneciu Ungureni, în continuare, spre Cheia,
transportul efectuîndu-se cu autobuzele I.T.A. (20 km), Prin clima sa plăcuta, localitatea
Maneciu Ungureni poate fi asemănată cu o mică staţiune climaterică. Iocalitatea este lipsită
de dotări de cazare.
STATIUNEA CHEIA, aşezată în mica depresiune de la poalele Ciucaşului, are
un peisaj deosebit de atrăgător, cu poieni, păduri umbroase, ape limpezi cu albii puternic
aluvionate. Interfluviile întinse şi joase, poienite, au permis extinderea staţiunii pînă spre
poalele muntelui. Dezvoltată iniţial ca o mica aşezare în jurul mînăstirii, ea s-a mărit treptat
datorită extinderii exploatărilor forestiere din primele decenii ale secolului nostru, ajungînd
astăzi una din staţiunile climaterice foarte solicitate. Situată la 860-920 m altitudine, dispune
de un climat de depresiune intramontană, caracterizat prin ierni reci (media lunii ianuarie 6-
7° şi veri relativ răcoroase (media lunii iulie 16° C), temperatura medie anuală fiind în jur de
4°C. Durata de strălucire a soarelui însumează anual 1 800 ore, numărul mediu anual de zile
cu cer senin este în jur de 40, iar cel cu cer acoperit în jur de 130. Precipitaţiile, mai frecvente
primăvara şi la sfîrşitul toamnei, ating o cantitate de circa 750 mm; la Cheia se înregistrează
circa 100 zile cu strat de zăpadă, cu maximum în a doua decadă a lunii februarie. Aerul este
puternic ozonat datorită pădurilor din împrejurimi.
Factorii naturali terapeutici: bioclimat tonic stimulent, caracterizat printr-o
presiune atmosferică scăzuta, aer curat lipsit de praf şi alergeni, bogat în radiaţii ultraviolete,
cu ionizare pronunţată a atmosferei. Indicaţii de cură: nevroză astenică, stari de debilitate,
surmenaj fizic şi intelectual, convalescenţă cu stare generală bună; hipertiroidie benignă,
rahitism şi tulburari de creştere la copii, anemii secundare.
Staţiunea dispune de un han turistic - hanul Cheia - cu 182 locuri vara (136 în cele
două clădiri, în camere cu 2-4 locuri şi 46 în cele 24 căsuţe) şi 136 locuri iarna; un popas
turistic cu 40 locuri în căsuţe şi de o serie de vile cochete cu 283 locuri. Copiii sînt găzduiţi în
vile (264 locuri). Două restaurante - Cheia şi Zăganu - restaurant, cofetărie, magazine textile
şi alimentar, club, discotecă, oficiu poştal, sală de cinematograf, stau la dispoziţia
vizitatorilor. Cazarea la vile şi popas se face prin Biroul de cazare (telefon 3).
In staţiune, lînga mănăstire, se află staţia de sol pentru recepţionarea semnalelor
transmise prin satelit, staţie principală a Romaniei, cu aparatură modernă. şi o staţie
meteorologică.
Fig.4 Planul staţiunii Cheia
Obiective turistice: Mînăstirea Cheia, construită, în perioada 1835-1839 de doi
ciobani din Saliştea Sibiului. Edificiul are aspect monumental, are plan treflat, cu pridvor
mare susţinut de coloane cu arcade semicirculare. Deasupra acoperişului se înalţă trei turle
rotunde. În interior atrage atenţia tîmpla sculptată, suflată cu aur, pictată de Naum Zugravul.
De o deosebită valoare sînt însă cele 4 icoane din registrul inferior al tîmplei, pictate de Gh.
Tăttărescu, imbrăcate ulterior în argint. În plus, Tăttărescu a mai pictat 16 icoane prăznicare.
Mănăstirea are şi un mic muzeu cu obiecte de artă bisericească veche. În curte se află o
fîntînă, iar de jur-împrejurul bisericii chiliile cu cerdac. Zidurile inconjurătoare construite din
piatră au contraforturi. Deasupra porţii de la intrare se găseşte clopotniţa. Expoziţia
permanentă ,,Natura Văii superioare a Teleajenului" este situată pe drumul ce urcă de la
Biroul de cazare (vila Liliana). Prin tematica sa - organizata pe încăperi în care sînt expuse
macheta Ciucaşului, fotografii color, eşantioane de roci, ramuri şi frunze din speciile de
arbori din regiune, plantele de la parterul pădurii sau din pajişti, precum şi specii de animale
existente, plante şi animale ocrotite - muzeul înfaţişeaza biocenozele1 caracteristice regiunii,
ajutînd la imbogăţirea informaţiilor privitoare la natura Ciucaşului şi imprejurimilor sale.
Vilegiaturiştii din staţiune pot face mici excursii în imediata apropiere spre mănăstirea
Suzana, pe drumurile forestiere care urcă pe vai, către pădure, sau pe numeroasele poteci din
jur. Iocalitatea Cheia este insă cel mai important loc de pornire pe traseele marcate din
Masivul Ciucaş (traseele 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 şi 12). Tinînd seama şi de faptul că în
Ciucaş capacitatea cabanelor, vara, este insuficientă faţă de solicitări, o serie de trasee vor fi
descrise ca circuite din Cheia, mai puţine fiind cele de intrare în masiv sau de legătură. 1n
acest fel turiştii vor putea sa opteze pentru alegerea lor, în funcţie de timpul avut la dispoziţie.

MARCAJELE
Varietatea peisajului şi relativ uşoara posibilitate de ascensiune în Masivul Ciucaş
au făcut ca acesta să constituie un punct de atracţie turistică, încă de la începutul celui de al
treilea deceniu al secolului nostru. Urmînd la început potecile ciobanilor sau drumul spre
Tabla Buţii, unde anual au avut loc nedei, oamenii au indrăgit muntele şi pentru frumuseţea

1
Totalitatea organismelor legate de un anumit loc de viaţă (biotop).
lui intrinsecă, cautînd să-şi marcheze aceste poteci, mai întîi cu momîi de pietre, apoi cu
semne specifice turismului.
Astfel, în 1940 se consemnează în Ciucaş 8 trasee marcate: 1, Cheia - Muntele
Roşu -cabana Ciucaş; 2, Cheia - Vîrful Ciucaş - peste Bratocea; 3, Cheia - Zăganu -
Gropşoarele - cabana Ciucaş; 4, Cheia - cabana Al. Vlahuţă (azi Ciucaş) pe Valea Berii; 5,
cabana Ciucaş - Poiana Stî-nei - mănăstirea Cheia; 6, cabana Ciucaş - Tesla - Braşov; 7,
cabana Ciucaş - Vîrful Ciucaş - Zizin; 8, cabana Ciucaş - Vama Buzăului.
Aşadar, putem afirma că Masivul Ciucaş era servit de o reţea de marcaje relativ
densa inca de la sfîrşitul deceniului al patrulea. În prezent, Ciucasul totalizează peste 100 km
de trasee marcate, ceea ce reprezintă, raportat la suprafaţa sa, o densitdte de aproape 0,700
m/km2. Dacă la acestea adăugăm numeroasele poteci nemarcate, putem spune că este unul
din masivele muntoase cu o bogată reţea de poteci. În general, traseele marcate urmăresc
creasta principală a masivului, căile de acces spre punctele centrale şi potecile care
traversează muntele. Acţiunea Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor, prin care
creasta principală a Fntregului lanţ carpatic a fost marcata numai cu bandă roşie, a determinat
şi în Ciucaş modificarea radicala a unor marcaje. Dacă, sporadic, au mai rămas semne din
vechiul marcaj, ele nu pot deruta turiştii, fiind aproape şterse; numai pe Culmea Buzăianu
(semnul banda roşie) acesta deranjează prin frecvenţa lui.
In general, marcajele sînt bine plantate şi uşor vizibile. În 1984 au fost refăcute
aproape integral marcajele de pe traseele Cheia - Poiana Valea Stînei şi Poiana Valea Stînei -
cabana Ciucaş. Totuşi, mai exista porţiuni cu semne neclare sau şterse de vreme, la răspîntii
sau acolo unde se schimbă direcţia de mers, locuri în care turiştii ar trebui sa aibă indrumări
precise (mai ales în caz de vreme rea sau în amurg); există, de asemenea, situaţii datorate
construirii unor drumuri forestiere, cînd traseele marcate au fost scindate sau distruse pe
anumite porţiuni (vezi traseele 1, 3, 5, 6 şi 10). Ceea ce poate deruta mult, mai ales pe turiştii
începători, şi de aceea trebuie remediat, este lipsa stîlpilor cu table indicatoare, de la intrarea
în traseu, la schimbarea de direcţie sau la intilnirea mai multor trasee (unde stîlpii erau puşi
cu discernamînt). 1n prezent, pe alocuri, aceştia lipsesc sau sînt trîntiţi la pamînt, iar la cei
existenţi scrierea nu mai este lizibilă. Siguranţa pe care o da turistului indicaţia privitoare la
traseul pe care îl urmeaza poate fi astfel zdruncinată, încît se impune ca forurile în drept
(Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor şi Federaţia de Turism-Alpinism) să ia
măsurile necesare pentru remedierea acestor neajunsuri. E necesar însă ca totul să fie facut cu
atenţie, conform normelor în vigoare, respectîndu-se semnul, dimensiunea, frecvenţa si
plasarea lor. Pentru a suplini lipsa marcajelor în astfel de zone, am căutat să dăm o descriere
mai amănunţită, cu repere care pot orienta turistul pe drumul cel bun. Aşa sînt unele porţiuni
din potecile ce urcă din Vama Buzaului, porţiuni cu vegetaţie bogată sau ierburi fără repere
marcante etc.

HANURI TURISTICE, CABANE, POPASURI JURISTICE, LOCURI

DE CAMPARE

Masivul Ciucaş dispune de trei cabane, cu un spaţiu relativ mic faţă de numarul
turiştilor care îl vizitează - 174 locuri vara şi 124 iarna. Din fericire, accesul din staţiunea
Cheia se face intr-o ora, aşa încît putem considera oarecum satisfacătoare baza de cazare.
Cabana Muntele Roşu (1 280 m altitudine") aşezată în şaua dintre Muntele Roşu
şi Dealul Cucului, în poiana cu acelaşi nume, a fost construita din iniţiativa Turing-Clubului
Roman în 1948. Cabana este legată de staţiunea Cheia printr-un drum modernizat lung de 5
km ce urca în serpentine din drumul naţional (km 140, 300) pînă în faţa ei. Cabana are regim
permanent, încălzire centrală, telefon (Cheia nr. 7), restaurant, iar vara şi bufet; dispune de
120 locuri, vara, în camere de 4-6 locuri şi în cele 22 căsuţe aflate în preajma cabanei; iarna
cazarea se face numai în cabana (70 locuri). Cabana Muntele Roşu este cel mai important loc
de cazare din masiv, constituind un punct obligatoriu de trecere pentru toţi excursioniştii care
urcă dinspre Valea Teleajenului. Altitudinile, diferite faţă de cele consemnate la cabane sau
pe vechile harţi turistice, ou fost stabilite după cele moi recente hărţi. Cabana reprezinta
punctul de pornire pentru traseele 13 şi 14 şi punct de trecere pentru traseele 3, 4. 5 şi 7.
Cabana Ciucaş (1 595 m altitudine) are poziţie centrală, fiind aşezată pe un
pinten prelung al Muntelui Chiruşca, într-o pajişte cu largă perspectiva. Are regim
semipermanent şi dispune de 48 locuri într-o cameră comună; lipsesc apa şi curentul electric;
bufet rece. Reprezintă punctul de pornire pentru traseele 15, 16, 17 şt 18 şi punct de trecere
pentru traseele 1i 2, 3, 10. 13, 14. 19. 22 şi 24.
Cabana Babarunca (908 m altitudine) se află pe drumul naţional 1 A (km 154),
pe malul pîrîului Ramura Mică. Cabana iniţială se afla vizavi, astăzi dispărută; în prezent,
cabana Babarunca constituie mai mult un loc de popas. Dispune de 6 locuri în două camere,
curent electric, restaurant. Reprezintă locul de pornire sau sosire pentru traseele 17, 19 şi 20.
Hanul turistic Cheia (885 m altitudine) din staţiunea Cheia, dispune de 182
locuri vara, în cele două clddiri şi în cele 24 de casuţe, iar iarna de 136 locuri. Are încălzire
centrald, restaurant, telefon (Cheia nr. 13). Reprezintă punctul de pornire pentru traseele 1, 3.
4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. 11 şi 12.
Popasul turistic Cheia (895 m altitudine) din staţiunea Cheia, mai sus de motel,
pe dreapta, are 40 locuri, vara, în căsuţe.
Cabana Vînatorului din Poiana Valea Stînei (945 m altitudine) se afla pe Valea
Teleajenului, în poiana cu acelaşi nume de la confluenţa Pîrîului Stînei cu Pîrîul Alb şi Pîriul
Cetaţii. Cazarea se face numai cu aprobarea Ocolului Silvic Maneciu Ungureni. Reprezintă
punct de pornire pentru traseele 21, 22 şi 23 şi de sosire pentru traseul 12.

Locurite de campare ca puncte organizate, acestea se întîlnesc în poiana din faţa

vilei-pensiune Zăganu din Cheia şi lînga cabana Muntele Roşu. Neorganizat, poienile din
preajma apelor Teleajenului, Telejenetului, Tărlungului sau Dălghiului, Pîrîul Berii, la Poiana
Valea Stinei, lîngă cabanele Babarunca şi Ciucaş etc. reprezintă minunate locuri de campare.
Dacă vara Ciucaşul intruchipează o adevărată simfonie pastorală, în care pajiştile viu
colorate, razele soarelui ce se răsfring la tot pasul, cîntecul păsărelelor, murmurul izvoarelor,
cromatica pădurii în pîrg de toamna sensibilizeaza şi cel mai dur suflet, iarna apare sever şi
rece, intruchipînd puritatea desavîrşită.
Pătura groasă de nea ce se aşterne peste rănile pămîntului acoperă văile şi crestele
cu o haina pufoasă de un alb imaculat, steluţele de zapadă strălucind în razele soarelui.
Numai brazii şi molizii, copleşiţi de povara zăpezii, îşi pleacă crengile pînă la pămînt,
punctînd înttnsul olb. Culmile alpine cu pante domoale, ce se intind pe sute de metri, fac din
Masivul Ciucaş o regiune din ce în ce mai solicitata şi în sezonul de iarnă.
Zăpada abundentă, care cade începînd din luna octombrie şi se menţine pînă în
luna mai, ofera schiorilor frumoase momente de destindere. Tinînd seama de grosimea
stratului de zăpada. intervalul ianuarie-începutul lui martie este însă cel mai propice
practicării sporturilor de iarnă, perioada putînd fi lungită sau scurtătură, în funcţie de evoluţia
concretă a stării timpului. Pe versanţii cu expunere nordică şi nord-vestică şi pe văi, stratul de
zăpadă persistă timp mai indelungat, uneori pînă în luna mai putîndu-se sporadic schia.
Schiorii începători, dar şi cei avansaţi, pot fi întîlniţi frecvent în poiana din faţa cabanei
Muntele Roşu, iar pantele de sub Muntele Chiruşca, Muntele Roşu, Culmea Tigăilor, Culmea
Bratocea, Culmea Gropşoarele şi altele sint o incîntare, insa numai pentru cei ce au
cunoştinţe tehnice, condiţie fizică şi echipamentul adecvat străbaterii lor. Existenţei cabanei
Ciucaş în centrul masivului, deschisă în prezent şi iarna, asigură desfăşurarea sporturilor de
iarnă în condiţii mai uşoare, micsorînd distanţa pe care schiorul ar trebui să o parcurgă pînă
pe creasta muntelui, intr-o singură zi, unde se pot intîlni pante cu inclinări şi lungimi variate,
după dorinţă şi pregatire fizică.
Privit în ansambiu, Masivul Ciucaş pare să ofere condiţii prielnice şi desfăşurarii
alpinismului, numeroase turnuri, inalte de zeci de metri, capăţîni de zahăr sau stîncării fiind
împrăştiate cu dărnicie de natura pe Culmea Gropşoarele - Zăganu, dar mai ales pe Culmea
Bratocei. O analiza de amănunt conduce insă la concluzia că acestea trebuie privite cu
rezervă datorită constituţiei geologice a masivului. Conglomeratele formate din pietrişuri
rulate (rotunde), cu dimensiuni variate, sînt prinse într-un liant, ca un ciment, argilo-calcaros,
mai puţin dur, prezentînd la suprafaţă diverse grade de alterare. Ia aceasta se adaugă şi
fisurarea rociior care se produce datorită ingheţului şi dezgheţului, ceea ce micşorează şi mai
mult rezistenţa lor. Doar arareori, cîte un turn izolat permite un traseu-şcoală pentru
începători, dar niciodată Masivul Ciucaş nu va putea oferi satisfacţia parcurgerii unei
escalade adevărate. Dintre turnurile mai mari, Turnul Goliat, situat la sud de Vîrful Ciucaş,
imediat sub Şaua Tigăilor, a fost escaladat în 1967 de I. Coman şi R. Welkens, fără ca el să
devină un traseu clasic de alpinism.

SFATURI PENJRU TURIŞTI

Inainte de plecarea în excursie e necesar să fie consultate harta şi ghidul regiunii

pentru alegerea traseelor după forţa fizică şi timpul avut la dispoziţie.
- Să nu se pornească la drum făra echipamentul elementar adecvat (rucsac, ghete
sau bocanci, haină de ploaie, pantalon lung, mica trusa medicală).
- La pornirea în traseu sa se ţină seama de ziua-lumină, vara mai lunga (12-14
ore), toamna mai scurtă (10-12 ore).
- La drum trebuie păstrat acelaşi ritm de mers.
- Să nu se bea apă în timpul mersului.
- Să nu se folosească băutură alcoolica în excursie.
- Să se urmeze numai traseele marcate şi cele descrise, bine bătute (la traseele
nemarcate); pe vreme rea, ceaţă sau pe inserat să se respecte riguros marcajul, pentru a
preveni rătăcirile.
- Să nu se meargă pe firul apei în timpul averselor de ploaie, cînd unda apei poate
deveni, pe neaşteptate, periculoasă.
- Să se respecte locul în care se face popas, lăsîndu-l curat.
- La nevoie, sa se acorde prim ajutor turiştilor accidentaţi.
- larna, să se anunţe la cabana traseul ce urmează să fie efectuat.
- Respectaţi şi ocrotiţi natura: nu rupeţi flori, nu faceţi focul în pădure, nu
deranjaţi fauna prin zgomote puternice.
Fig.5 Schema traseelar din Masivul Ciucas

TRASEE TURISTICE
TRASEUL DE CREASTĂ

1. (Cheia) Pasul Bratocea - Culmea Bratocea -Vîrful Ciucas - cabana Ciucas;

Marcaj: bandă roşie Durata: 5-5½ ore
Caracteristici: drum relativ uşor, cu excepţia porţiunii de sub Colţii Bratocei şi
de sub Vîrful Ciucaş; traseu lipsit de apă; iarna recomandat schiorilor antrenaţi; diferenţă de
nivel: 1050 m.
Traseul de creasta face parte dintr-un tronson ce vine de la Predeal peste Munţii
Gîrbova şi apoi prin Pasul Predeluş, 1298 m (izvoarele Doftanei), peste Munţii Grohotiş-
Bobu Mare pînă în Pasul Bratocea (1263 m). Noi vom descrie numai porţiunea de pe crestele
Ciucaşului, cu pornirea din staţiunea Cheia, deoarece în Pasul Bratocea nu avem nici un
punct de cazare, porţiunea Vîrful Bobu Mare - Pasul Bratocea fiind descrisă la traseul 9.
Descrierea traseului. Străbatem staţiunea pe şosea, spre nord, pîna la vila-
pensiune Zăganu. Mai sus cu circa 200 m ne îndreptăm spre stînga şi intrăm pe poteca ce ne
poartă prin pădure circa 10 minute, pe marcaj cruce albastră, pînă în şoseaua naţională, la km
141,3. De aici vom urma şoseaua care trece pe deasupra Cheilor Cheiţei (ale Teleajenului),
taiate sălbatic între Muntele Balabanu şi Muntele Babeş. Pe măsură ce urcăm, drumul se
apropie de firul apei. În dreapta se înalţă abruptul Balabanului, în care a fost tăiată şoseaua;
pe stratele cu pachetele de roci aranjate haotic stau agaţate gingaşe cupe de campanule,
margarete etc. După 20-25 minute de mers pe sosea (la km 142,9), pentru a scurta, ne abatem
la stînga pe un drum forestier cale de circa 500 m. Apoi cotim la dreapta şi urcăm pe poteca
marcata cu triunghi albastru ce vine de la Cheia şi taie perpendicular drumul (traseul 6). După
circa 150 m de urcus pe panta abruptă întîlnim marcajul bandă albastră, pe care il vom urma.
În continuare, poteca ne poartă prin pădurea tînară de fag cu molizi răzleţi. O mică serpentină
a potecii (cu izvor pe stînga) ne scoate în drumul naţional, la km 146. Urmăm şoseaua spre
stînga timp de 20-25 minute, tăind de două ori serpentinele şoselei; pe dreapta exemplarele
de zadă punctează pădurea. Spre est, privirea ne este atrasă de poiana în care se află cabana
Muntele Roşu şi de culmea zimţuita Gropşoarele - Zăganu care ne închide zarea; spre nord şi
nord-vest, Tigăile şi Colţii Bratocei marchează pregnant perspectiva, Izolat şi mic, parca
împlîntat în pădure, răsare “Sfinxul Bratocei", deasupa releului de televiziune. În apropiere
de Pasul Bratocei (1 263 m) porneşte spre stînga drumul forestier ce urcă pe Plaiul Sterp,
parţial comun cu traseul 9.
Din pas, loc de demarcaţie între judeţele Prahova şi Braşov, pornim pe traseul de
creasta marcat cu bandă roşie. Iniţial, acesta urmează drumul ce conduce la releul T.V. După
100 m, poteca marcată se îndreaptă la stînga, printr-o pădurice de fag, apa iese intr-o poiana
mare cu o largă perspectivă; în faţă se află o stînă nouă. Urmăm marcajul cînd pe poteca
veche, largă, din pajiştea deasă invadată de tăpoşică, cînd pe drum. Urcăm pe lîngă noua
construcţie din beton, pe poteca cu pietriş, care ne scoate la baza “Colţilor Bratocei" - un grup
de stînci ce răsar din pădure ca nişte caciuli ciobaneşti - de unde panta începe să se
domolească. Inaintăm pe partea răsăriteană a Culmii Bratocea pe lîngă stincile mari şi înalte,
cu iarbă deasupra, alcătuite din conglomerate. Pădurea de molid, care ne însoţeşte pe stînga,
începe să se răreasca lăsînd locul păşunilor. Depăşim o mică strungă, apoi ocolim larg
grupuri de stînci din Colţii Bratocei. Smocuri de iarbă, jepi, afini şi merişor, care toamna stau
în buchete roşii, ne însoţesc pe toată culmea. După 15 minute de la baza colţilor sîntem pe
culmea principală. Drumul uşor, marcat cu stîlpi metalici, ne poartă printre două stînci de
conglomerate - Porţile Bratocei - şi ne scoate la o proeminenţă (1 687 m), pe care o ocolim
prin stînga.
Spre vest se înalţă graţios Muntele Tesla (1613m), marcat de un brîu de grohotiş
la bază. Pe vale, molizi răzleţi, cu coroana în steag, dovedesc direcţia vînturilor. Mai departe,
valuri de culmi împădurite şi apoi creasta Bucegilor care inchide orizontul. Ghidaţi de poteca
clara, ocolim prin dreapta un vîrf în care stratele au înclinare rnai mare (marginea
sinclinalului). Trecem de o mică şa. În faţa se deschide panorama specifică Ciucaşului, cu
colţi şi stinci ca nişte capaţîni de zahăr. În stînga, Muntele Dungu (1 502 m), împădurit,
contrastează cu albul Muntelui Tesla.
Totul este calm. Drumul coboară uşor, apoi merge pe curba de nivel, printr-o
vegetaţie bogată, dominînd tufele de smirdar şi afin. Sîntem la obîrşiile seci ale Babaruncăi,
năpădite de vegetaţie. Numai adierea vintului mişcă vara covorul multicolor, iar ulii şi
vulturii depun efort pentru a plana deasupra. În continuare, poteca urmăreşte versantul
răsăritean, mai mult pe curba de nivel, cu mici urcuşuri şi coborîşurl. Ocolim vîrful Bratocea
(1 827 m) inflexiune putemică, pe Culmea Tigăile Mici, avind o frumoasă perspectivă
începînd din Vîrful Ciucaş pîna în Culmea Zaganului, apoi o luăm spre nord-vest. După circa
50 minute de cînd am urcat pe culme ajungem în Şaua Tigăilor (circa 1 745 m) unde întîlnim
marcajul cruce roşie şi un stîlp indicator.
Fig6 . Fantezie a naturii
Peisajul este mirific; în faţd se inalţă stîncile Goliat, Ciobanul cu Oile, păzind cu străşnicie
poarta de intrare în Valea Babarunca; mai jos pădurea de stînci Colţii Natrii îmbracă
versantul vestic al masivului, răsărind din pădurea verde.
Din Şaua Tigăilor, loc unde a existat pînă în 1983 un refugiu Salvamont, ne
îndreptăm spre Vîrful Ciucaş, pe poteca priporoasă ce urcă prin iarba şi printre stînci.
Coborîm pe lîngă un perete de circa 2 m - de fapt o faţa de strat -, ocolim obîrşia unor vilcele
şi urcăm prin păşune pînă la baliza trigonometrica din Vîrful Ciucaş (1 954 m). Poziţia
centrală a Vîrfului Ciucaş şi izolarea masivului faţă de munţii înconjurători, mai scunzi, fac
ca privirea să pătrundă iscoditoare departe, spre toate zările. În zilele senine, dar mai ales
după o ploaie de vară, priveliştea este plină de măreţie. Spre nord, imediat sub colţii ce răsar
din mai toate ungherele, relieful coboară domol, brăzdat puternic de văi cu trasee foarte
sinuoase. Culmea ce se desprinde se arcuieşte spre est, prelungindu-se cu munţii Urlătoarea şi
Strîmbu cu plaiuri domoale şi altitudini ce stăruie în jur de 1400 m, terminîndu-se la rîul
Buzău prin dealurite Seciului şi Dragomir. Mai jos, privirea alunecă spre Valea Dalghiului,
care îşi face loc spre nord printre munţii Dobromir şi Măgura şi apoi se îndreaptă brusc spre
est. Dincolo de rîu se zăreşte panglica albă a drumului ce leagă Zizinul de Vama Buzăului;
mai departe Ţara Bîrsei, peste care se profilează coamele munţilor Perşani, Baraolt şi Bodoc,
în spatele cărora munţii Ciuc, Nemira şi Tarcdu se sting în depărtare. Spre vest, privirea ne
poartă pînă spre culmea ascuţită a Pietrei Craiului, ce se alungeşte spre sud-vest, ascunsă
puţin de culmile izolate ale Postavarului şi Pietrei Mari străjuind oraşele Braşov şi Predeal.
Ceva mai spre sud, Bucegii îşi etaleaza abruptul stîncos, începînd cu Bucşoiul, Vîrful Omu,
Colţii Morarului pînă spre Furnica ce se înalţă deasupra oraşului Sinaia. Pe stînga Prahovei
Munţii Gîrbovei işi unduiesc culmile acoperite cu păşuni. Rotindu-ne spre est, zorim Munţii
Totaru, dincolo de care se profilează culmea rotunjită a Siriului fi apoi cea piramidală a
Penteleului. Ia sud de Pasul Bratocei se înalţă Plaiul Sterp, care se înnoadă mai sus cu
Muntele Roşca. După ce se uneşte cu Muntele Babeş se înalţa spre Bobu Mare (1757 m),
culminînd în Vîrful Grohotiş (1767 m). În stînga lor se zăreşte mica depresiune, în care s-a
instalat cocheta staţiune Cheia, încadrată de culmi domoale; ea este brăzdată de apele
Teleajenului, care coboară, o data cu şoseaua, printre versanţii cînd mai largi, cînd mai strîmţi
ai Clăbucetului şi Grohotişului, pierzîndu-se în zare. De la punctul trigonometric al Vîrfului
Ciucaş începem coborîred prin ,,pădurea" de stînci care dă faimă masivului - ,,Cetatea
Tigailor Mari". Iasăm la dreapta o ciupercă în devenire, apoi un grup de stînci şi după circa
10 minute ajungem intr-o mică şa la “Babele la Sfat", un grup de stînci frumos sculptate de
natura şi sugestiv botezate. Ocolind prin nord alte stînci cu forme variate ieşim într-o şa mai
largă, în apropierea unei ,,piramide", parcă susţinută de contraforturi spre a nu se prăvăli în
hăul ce se întinde sub ea. Pe trupul greoi al Tigăilor Mari, pe culme sau în şanţurile unde s-a
format puţin sol, vegetaţia i-a înfiripat uşor, în perniţe sau acoperind stînca cu frunzele
cărnoase şi florile viu colorate, în forme pitice spre a fi protejdte de clima aspră de aici.
Printre stînci, spre sud, se zăreşte culmea prelungă şi ondulată a Bratocei, pe care şerpuieşte
poteca ce coboară spre Pasul Bratocei, poteca pe care am urcat.
Din şa începem coborîrea pe făgaşul unei văi stîncoase sau pe brîna de pe dreapta,
porţiune care solicită atenţie şi efort, apoi ocolim prin nord masivul, lăsînd privirii panorama
dinspre Valea Dolghiului. Stîncile mulate pe trupul muntelui parca cer şi ele ocrotire faţă de
vînturile şi gerurile puternice care le sculpteaza necontenit. Ajungem în şaua largă de sub
Tigăi (circa 1 685 m), unde se află un stîlp indicator; tot aici întîlnim şi poteca marcată cu
cruce roşie care vine dinspre cabana Babarunca, prin Şaua Tigăilor (traseul 19).
Fig. 7. Babele la Sfat
In continuare, poteca ocoleşte domol culmea, printre ienuperi, afini şi molizi
piperniciţi sau cu coroana în steag, ce au îndrăznit să înfrunte vînturile puternice, apoi prin
fîneaţa moale, multicoloră pîna în toamnă tîrzie. Depăşim o mică stînă pe la obîrşia Piscului
cu Apă, apoi staţia meteorologica automată de pe vîrful alăturat cabanei şi coborîm la cabana
Ciucaş (1 595 m), unde putem innopta în camera cu priciuri.

2. Cabana Ciucaş - Şaua Chiruşca - Curmătura Stînei - Culmea Văii Stînei -

Pasul Boncuţa
Marcaj: bandă roşie Durata: 5-5½ ore ,
Caracteristici: drum relativ uşor care ofera o frumoasă panoramă asupra
versantului estic al Ciucaşului; traseu lipsit de apă; diferenţă de nivel: 500 m
Descrierea traseului. Pornim de la cabana Ciucaş (1 595 m) pe poteca comună -
marcată cu bandă roşie, cruce roşie, bandă albastră şi cruce albastra - ce se arcuieşte spre
nord-est şi est, ocolind văiugile seci de la obîrşia Pîrîului Berii. Iăsăm în stinga staţia
meteorologică automată şi urmăm culmea dintre Pîrîul Berii şi bazinul Piscului cu Apă, cînd
printre pîlcuri de molizi, cînd prin poieni. După 30 minute ajungem în Şaua Chiruşca (1564
m); aici se află un indicator cu scrierea aproape ştearsa. Poteca de creastă a Culmii
Gropşoarele - Zăganu (marcaj cruce roşie) rămîne în dreapta. Drumul nostru continuă pe
versantul care se îndreapta spre nord, coteşte la stînga, coborînd şi urcînd domol printr-o
frumoasă pădure de molid şi fag, ieşim intr-o mica şa cu poiană. Ia numai 50 m din şa, de pe
tăpşanul din stinga (cota 1579 m), avem o frumoasă perspectivă asupra peretelui nord-estic al
Masivului Ciucaş. Tigăile se înalţă semeţe, iar în spatele lor Ciucaşui îşi revarsă, spre nord,
cu mărinimie forme de o fascinantă sălbăticie. Din mica şa, schimbăm brusc direcţia spre est,
urmînd versantul muntelui, traversăm viroage seci sau străbatem poieni şi pîlcuri de pădure.
În stînga se adînceşte valea Pîrîului Laptelui, iar dincolo de ea ne urmăreşte Culmea Piatra
Laptelui, sugestiv oronim provenit de la micul masiv de calcar albicios din care este alcătuit.
Spre est, în plan mai îndepărtat se conturează cele două cocoaşe ale Masivului Siriu:
Bocîrnea, mai ascuţită, la stînga, Mălîia mai prelungă, la dreapta, separate de şaua
proeminenta şi sugestiv numită Poarta Vînturilor. Coborîm prin poiană apropiindu-ne de un
izvor (cu o bancă) chiar în poteca. După circa 200 m, în dreapta, sub un perete de stincă aflat
la 70-80 m de poteca se află cunoscutul Izvor al Hoţilor, locul de aprovizionare cu apă
potabilă a cabanei Ciucaş. Intrucît de aici nu vom mai găsi apă pe parcurs, vom umple
bidonul cu apă.
In continuare, traversăm vîlcelul, urmînd versantul drept al lui pe la marginea
pădurii, în ocol uşor spre dreata. Un stilp de marcaj, bătut pe un copac, ne indica desprinderea
traseului marcat cu cruce albastră (traseul 24 descris în sens invers) ce duce la Vama
Buzăului. Cotim spre sud-est pînă în Curmătura Stînei, la un mic lac (timp folosit circa 3
ore). Aici vom părăsi şi marcajul banda albastră ce coboară pe valea înierbată lipsită de apă a
Văii Stînei şi ajunge la Poiana Valea Stînei (traseul 22 descris în sens invers).
Traseul de creastă urmareşte, în continuare, creasta Culmii Vaii Stînei spre Pasul
Boncuţa. Din şa, ocolim prin stînga micul lac, apoi poteca se înscrie pe curba de nivel, pe un
drum de care, la început pe versantul dinspre Valea Stînei, pe deasupra unui saivan, apoi pe
la est de ea, traversînd mici poieniţe scăldate de razele soarelui, în care molizi falnici te îmbie
sa zăboveşti la umbra lor prelungă. Ia circa 15 minute din şa, părasim drumul de care şi
urmăm poteca ce urcă prin pădure, spre culme, pîna într-o mica şa (unde ajunge şi drumul),
dînd ocol unei stîne. În dreapta se adînceşte Pîrîul Stînei, pe care coboară poteca spre Poiana
Valea Stînei (traseul 22), iar dincolo de vale se zăresc colţi din Cumătura Şuviţelor. Sub
punctul trigonometric din faţă întilnim un stilp de marcaj. Urmăm drumul de care pe sub
culme încă 100 m, apoi poteca clară ce intra în pădure, la dreapta. Ieşim într-un mic luminiş,
depăşim o şa, apoi coborîm abrupt 100 m peste un bloc de conglomerate şi intrăm în pădurea
de fag. Mici suişuri cu luminişuri smălţate cu flori şi fragi ne insoţesc paşii pe versantul
vestic al culmii. În dreapta versanţii se apropie, formînd frumoasele chei ale Văii Stînei.
Printre crengile copacilor zărim colţii din Culmea Şuviţelor ce coboară spre chei, iar mai
departe stînci şi hornuri din Culmea Zăganului. Drumul drept pe culme ne poartă prin
pădurea tînăra de fag; în coboriş, cotim brusc la stînga apoi puţin la dreapta, urmărind
marcajul si drumul de care. Ajungem intr-o mică poieniţă insorita, de unde schimbăm direcţia
cu circa 90° şi începem să coborîm abrupt pe drumul ce se lasă pe coasta (est) pînă la o nouă
poieniţă, de unde o luăm brusc la dreapta şi coborîm pe drumul cu hîrtoape (nu pe drumul din
dreapta), aşa cum ne indică marcajul. Trecem pe lîngă un fag bătrîn implantat în stinca,
blocuri de calcare apărînd din ce în ce mai frecvent. Ieşim în poiana care se înclină spre Pasul
Boncuţa. Fagi răzleţi, pe care se zăresc semne de marcaj şi blocuri de calcar brăzdează toată
poiona. Ocolim baliza trigonometrică şi ajungem în Pasul Boncuţa (1078 m) după circa 1½
oră din Curmătura Stînei. În spatele nostru lăsăm ,,Colţii Boncuţei" care se înalţă deasupra
pădurii. Traseul de creasta urcă, în continuare, din Pasul Boncuţa, la Tabla Buţii de unde se
îndreaptă pe creasta principală a Munţilor Siriu. Din Pasul Boncuţa putem coborî la Poiana
Stinei, pe drumul forestier, marcat sporadic cu bandă roşie. Urmărim deci drumul care
altădata făcea legătura între Valea Teleajenului (pe Telejenel şi Boncuţa) şi Valea Buzăului,
drum în locul căruia, cîndva, o linie de decovil urcă domol prin pădurea umbroasă şi umedă.
Mici scurtături ne scot în marea poiană, aproape de Pîriul Stînei, lîngă un mic lac. Insoţiţi de
susurul apei coborîm pe şosea şi apoi trecem podul şi dupa circa 30 minute din Pasul
Boncuţei sosim la Cabana Vînătorului şi păstrăvăria de la Poiana Valea Stînei, unde ne putem
găzdui, cu aprobarea Ocolului Silvic Măneciu.

TRASEE CARE PORNESC DIN STATIUNEA CHEIA

3. Cheia - cabana Muntele Roşu - Vîrful Ciucaş -Colţii Bratocei - Pasul

Bratocea - Cheia
Marcaj: bandă galbenă pînă la cabana Ciucaş; bandă roşie, cabana Ciucaş-Pasul
Bratocea; bandă albastră, Pasul Bratocea - Cheia Durata: 9-10 ore
Caracteristici: traseu în circuit, relativ uşor vara; iarna indicat numai schiorilor;
traseu lipsit de apă; diferenţa de nivel: 1 050 m
Staţiunea Cheia, datorită bazei sale turistice, cu o capacitate ce depăşeşte 500
locuri, reprezinta locul de pomire spre cele mai multe trasee din Masivul Ciucaş fie ca trasee
în circuit, fie pentru cele de intrare în masiv.
Descrierea traseului. Fie că plecăm de la hanul Cheia, fie de la una din vilele din
staţiune, ne îndreptăm spre capătul de nord al localitaţii, unde soseaua asfaltată ia sfirşit, de
fapt unde este şi staţia terminus a autobuzelor I.T.A. (la vila pensiune Zaganu, 900 m). Mai
sus cu circa 150 m o luăm la dreapta, pe lînga un pîlc de zadă (conifer cu frunze căzătoare),
de unde vom urma poteca marcată cu bandă galbenă. Traseul urcă pieptiş prin pădure,
tangent la serpentinele vechi ale şoselei. După ce traversăm şoseaua naţională (DN 1 A),
urmăm, în continuare, marcajul bandă galbenă pe drumul modernizat ce duce la cabana
Muntele Roşu (5 km) sau pe cărăruile care taie serpentinele acestuia, prin pădurea luminoasă
de fag, în care razele soarelui pătrund pieziş. După circa 45 minute ajungem la cîteva sute de
metri de Şaua Balabanului, unde intîlnim pentru ultima oară drumul auto, pe care il urmăm în
continuare pînă la cabană. Puţin mai sus, în Şaua Balabanului (1 195 m), lăsăm în stînga
vechiul drum pietruit spre Braşov, care pentru a evita salbaticele chei ale Cheiţei urcă pe
pantele muntelui pînă aici, pornind de la podul peste Pirîul Berii (km 143,500). De aici
urmăm drumul asfaltat, pînă la cabană, avînd în faţă frumoasa panoramă a Tigăilor Mari şi a
Vîrfului Ciucaş; după încă circa 15 minute sîntem în poiana largă de pe piciorul de munte ce
coboară din Muntele Roşu spre sud. În faţă, în apropiere de pădure se înalţa cabana Muntele
Roşu cu cele 22 casuţe aşezate lateral. Peisajul atrăgator te îmbie la un popas. Reluăm traseul
urmînd poteca ce suie prin poiana din spatele căsuţelor, în comun cu marcajul triunghi roşu.
Ia circa 150 m poteca marcată cu triunghi roşu se continuă spre Culmea Gropşoarele -Zăganu
(traseul 4); noi insă cotim uşor spre stînga, urmînd poteca marcat6 cu bandă galbenă care ne
conduce pînă la cabana Ciucaş. Intram în pădure, coborînd lin în Valea Pîrîul Roşu, din care
se alimentează cu apă potabilă şi cabana, apoi urcind pe pintenul vestic al Muntelui Roşu
iesim într-o poieniţă. În dreapta, versantul a fost recent plantat cu puieţi de molid, care răsor
printre micile ţancuri de calcar.
În faţă se deschide o cuprinzătoare panoramă spre Pîrîul Berii, pînă deasupra
şoselei Ploieşti – Braşov ce suie din greu, în serpentine strînse, spre a ajunga în Pasul
Bratocea. Dincolo de Pîriul Berii relieful se conturează din ce în ce mai pregnant, culmea
ondulata a Bratocei închizînd orizontul spre vest, lăsînd loc, spre sud-vest, peste Munţii
Gîrbovei, platoului Coştilei şi Caraimanului. Ţancurile de calcar gri-gălbui îţi fac apariţia
printre fagii ale caror frunze toamna capătă culori variate, de la galben auriu pîna la roşu
sîngeriu. Din poieniţa (circa 20 minute de la cabană) cotim brusc spre dreapta pe poteca bine
croita, ca o alee. Pădurea recent exploatata lasă o privelişte largă spre Valea Berii. Din
desişul versantului opus se înalţă zvelt Tumul Căprioarei, în care albul calcarului
contrastează cu verdele pădurii, iar mai sus începe să se reverse noianul de stîncării ce
formează abruptul Tigăilor Mici şi Mari. Ici-colo, fructele de scoruş, adunate în buchete roşii
toamna, accentuează frumusetea peisajului.
Intrăm din nou în pădure. coborind spre firul Pîrîului Berii. Pe versantul din
dreapta apar vilcele din care se scurge cîte un firicel de apa printre şisturile cristaline, iar din
vale se aude susurul apei. Un coborîş mai abrupt micşorează mult înălţimea; urmează un
drum ca o alee, apoi încă un coborîş, care ne scoate în apropierea apei. Mergem circa 150 m
pe malul ei; paralel cu noi, pe tăpşanul mai inalt de pe celălalt versant, urcă poteca ce vine de
la Cheid, pe Pîrîul Berii (traseul 10). Traversăm apa; urmdm malul ei drept încă 200 m pînă
ce întîlnim poteca marcată cu cruce albastră şi un stîlp indicator, care va însoţi marcajul
banda galbenă pînă la cabana Ciucaş timp de o ora. Drumul uşor ne poartă prin albia pîrîului,
fie printre blocuri de conglomerate, fie direct pe prundişul mdrunt din albie. Brusc panta se
accentuează, apa săltînd spumoasă printre blocurile rotunjite de conglomerate.
După încă 5 minute, trecem printr-un mic luminiş cu un stei în stînga şi ajungem
la fintîna amenajată în memoria profesorului Nicolae loan, fostul preşedinte de onoare al
asociaţiei turistice “Romania Pitorească" (1940). Iocul este cunoscut şi sub numele de ,,Trei
izvoare", deşi azi, în urma renovării (1982), apa curge numai prin două jgheaburi. Aici este
izvorul permanent al Teleajenului (1 350 m altitudine), la baza stivei de conglomerate. Deşi
valea mai continuă circa 1 km pînă sub Culmea Gropşoarele, ea este lipsită de apă, întrucît
conglomeratele favorizează infiltrarea apei, datorită permeabilităţii lor. Izvorul puternic de
aici, ca şi în alte parţi din Masivul Ciucaş, marchează tocmai limita acestor conglomerate faţa
de rocile impermeabile peste care se dispun, unde apele meteorice sînt obligate să iasa la
suprafaţă sub formă de izvoare. Facem un mic popas şi ne aprovizionăm cu apă pentru tot
traseul. De la izvor, valea bolovănoasă, acoperita cu vegetaţie şi ceva prundiş. are apă numai
la averse sau primăvara, cînd se topesc zapezile.
De la izvor ne continuăm traseul pe panta fina ca o alee înalţată deasupra văii.
După circa 300 m traversam o vale afluentă, unde se află si un stîlp indicator (45 minute pînă
la cabana). În continuare, poteca are urcuşuri mai dure, corespunzătoare rupturilor de pantă;
ea se anină pe pantele repezi, împădurite sau cu mici luminişuri. În dreapta se adînceşte un
afluent al Pîriului Berii, cu versanţi imbrăcaţi cu molizi falnici; pietrişul mărunt, bolovanii
rostogoliţi şi crengile rupte din albie sint încă dovada ultimelor averse. Pe măsură ce înaintăm
urcuşul este mai dificil, mai ales pe timp de ploaie, cînd putem aluneca uşor. Valea rămîne
jos, impădurită şi sălbatică, neprimitoare; noi urcăm pe poteca largă unde soarele dimineţii
pătrunde mărinimos printre luminişuri. Ne putem astîmpăra setea zdrobind între dinţi frunze
de macrişul iepurelui (ca un trifoi), puţin acrişoare. Poteca coteşte la stînga şi ne scoate la
limita superioară a pădurii; molizii se răresc, iar cei îndrăzneţi se chircesc, lăsînd locul
ienuperilor şi ierburilor. Străbatem tăpşanul cu panta mai lină timp de circa 5 minute pînă la
cabana Ciucaş; ea apare pe neaşteptate, profilată pe fundalul spectaculos al Tigăilor.
Priveliştea estc mareaţă: turnurile Tigăilor, înmănuncheate ca o veche cetate, contrastează
puternic cu plaiurile netede din jur, împestriţate vara de flori sau catifelate de zăpadă iarna.
Spre sud-vest se insinuează creasta ondulată a Bratocei, pe care vom ajunge curînd. Pînă la
cabană drumul nostru a durat circa 2½ ore. Cabana Ciucaş (1 595 m) are regim permanent, cu
48 locuri la priciuri şi bufet; nu are lumină electrica şi nici apă.
De la cabană poteca marcată acum cu bandă roşie şi cruce roşie se indreaptă prin
pajiştea de pe Muntele Chiruşca ce se unduieşte în bătaia vîntului, unde pînă toamna tîrziu
întîlnim campanule, genţiane, panseluţe, luceafăr ş.a. În dreapta, pe vîrful alăturat cabanei, s-
a construit o staţie meteorologica automată (care va transmite datele direct). Ocolim domol
culmea, apoi ne îndreptăm spre versantul nordic al Muntelui Chirusca acoperit cu ienuperi şi
molizi piperniciţi. Depăşim o mică şa cu o stîna şi o luăm uşor către stînga, iar după 15
minute de la cabană ajungem într-o înşeuare mai mare, sub Tigăile Mari (1 685 m), unde se
află un stîlp indicator. Aici potecile se despart: cea marcată cu cruce roşie o ia la stînga, spre
cabana Babarunca prin Şaua Tigăilor; noi continuăm traseul pe marcaj bandă roşie. Din şa un
urcuş mai dur de circa 100 m ne poartă pîna la baza grupului de stînci ce formează Tigăile
Mari, constituite din mănunchiuri de turnuri cu forme variate şi rotunjite. De la baza lor,
poteca le ocoleşte uşor prin nord, lăsînd privirii splendida panoramă ce se aşterne în dreapta
noastră, unde stîncile parcă “ţîşnesc" din verdele pădurii şi al pajiştilor. După circa 10 minute
din şa intrăm, pe circa 200 m, pe făgaşul unei vai stîncoase, care solicita multă atenţie
datorită bolovanilor şi pietrişurilor care se pot desprinde cu uşurinţă pe panta mare. Ajungem
la obîrşia văii, cotim puţin la dreapta prin covorul de ienuperi şi afini şi ieşim în şaua de la
nord-est de Tigăile Mari (1795 m), care le desparte de Vîrful Ciucaş. Pe trupul greoi al
stîncilor s-a înfiripat o vegetaţic specifică, fie prin fisuri, fie pe coama lor, care se unduieşte
în bătaia vîntului. În faţa avem o stînca sub formă de piramidă, cu contraforturile inierbate.
Un mic popas ne rasplăteşte cu o frumoasd priveliste. Din şa, poteca urca pe lîngă stînci cu
forme de ciuperci în devenire. Jos, în vale, mănuchiuri de stînci se aduna ici şi colo, iar mai
departe drumurile forestiere urcă adînc prin pădurile sălbatice. Incă puţin şi ajungem în alta
şa, unde se află “Babele la Sfat", grup de stînci ciudat sculptate de natură şi sugestiv botezate
astfel. Defilăm prin faţa lor privind la fereastra deschisa în piatră şi după ce depăşim prin
stînga ciuperca solitară ajungem în Vîrful Ciucaş (1 954 m), cel mai inalt punct din masiv.
Efortul depus pînă aici este răsplătit de larga perspectivă care ni se deschide în toate
direcţiile, Ciucaşul avind o poziţie izolata, fiind înconjurat de regiuni mai joase. În zilele
senine de vara, dor mai ales iarna sau dupa ploi, privirea străbate zările, departe spre culmea
albă a Pietrei Craiului, spre abruptul stîncos al Bucegilor sau spre culmile mai domoale din
nord, est şi sud (vezi descrierea panoramica la traseul 1).
Din vîrf putem face o deviere de circa 500 m spre vest, pe un alt vîrf, care, deşi
mai jos, ne oferă o minunata privelişte spre Colţii Natrii şi versantul vestic al Ciucaşului.
Dupa admirabilul tur de orizant şi popasul binemeritat ne continuăm traseul spre Culmea
Bratocei. Coborîm timp de circa 25 minute, mai intîi pe poteca din pajiştea cu ierburi înalte,
ienuperi şi afini, pe sub muchia înalta a Vîrfului Ciucaş, care se termină brusc printr-un
perete abrupt de circa 150 m înălţime, apoi urcăm tot pe un perete stîncos de circa 2 m
lungime. Urcăm şi coborîm prin stînga unor stînci, traversînd pe rînd vîlcelele ce se adună
sub noi alcătuind mai jos Pîrîul Tigăilor şi ajungem într-o “fereastră", la obîrşia Vaii
Dălghiului, marcată de o stîncă înaltă. Ne strecurăm pe sub o altă stîncă, ocolim un mamelon
înierbat şi coborîm în şaua mai adînca şi largă a Tigăilor. Aici reîntîlnim poteca marcată cu
cruce roşie, care coboară spre cabana Babarunca pe sub Muntele Tesla (traseul 19 descris în
sens invers) şi un stîlp indicator.
Un mic popas în Şaua Tigăilor ne da prilejul unei frumoase privelişti. Spre nord,
Vîrful Ciucaş înconjurat de coloşi de piatra pe care vîntul şi apa i-a modelat de-a lungul
vremii, dăltuind forme pe care fantezia umană le-a asemuit cu chipuri de oameni sau animale.
Spre est, din Cetatea Tigailor Mari se revarsă pe vale numeroase stînci cu forme rotunjite.
Către vest se deterşează albă Tesla, acoperită cu o căciulă de fagi şi molizi, iar puţin mai la
nord Muntele Dungu complet impădurit. Ceea ce atrage privirea cel mai mult sînt stîncile
care se etaleaza sub noi, pe dreapta Vaii Babarunca. Ele impresioneaza prin dimensiuni, dar
mai ales prin formele dobîndite: Tumul Goliat, încercat de temerari alpinişti, Colţii Natrii
ş.a.1 şi sînt dovada certă a modului cum iau naşterc aceste stînci, aici observîndu-se clar
desprinderea bucăţilor de stîncă, peste care vîntul şi apa au lucrat, rotunjindu-le formele. Din
şa traseul urmează Culmea Bratocei, cînd direct pe culme, cînd ocolind mameloane. În faţă se
inalţă Vîrful Bratocea (1 827 m), pe care îl ocolim prin est printr-o curbă largă, în lungul
Culmii Tigăile Mici, care îşi trimite un pinten prelung pe care se înalţă stînci rotunjite ce
sfîrşesc brusc deasupra Pîrîului Berii. O luăm la dreapta (vest), pe poteca aproape orizontală
ce se menţine la cîteva zeci de metri sub culme.
In stînga, dincolo de Muntele Roşu, se înalţă Culmea Gropşoarele - Zăganu, cu
Colţii Zăganului care strălucesc în razele soarelui. Mai aproape, cabana Muntele Roşu în
poiana largă, iar jos, staţiunea Cheia pare o mică oază în depresiunea de la obîrşia
Teleajenului. Depăşim culmea trecînd pe versantul vestic pe la obîrşiile văilor care formează
bazinul Babaruncăi, pe care vegetaţia le-a acoperit, ele fiind lipsite de apă. În zilele calme
numai adierea vîntului mişca covorul multicolor al ierburilor. Poteca continuă pe curba de
nivel, apoi urcă uşor străbătînd o suprafaţă întinsă acoperita cu ienuperi, afini, merişor,
smirdar şi ierburi viu colorate sau, iarna, de covorul gros de nea.
In dreapta, văile abia schiţate la obîrşie coboară brusc spre pîrîul Babarunca. În
stînga, se aştern umeri largi, domoli, despăduriţi, care pe măsură ce se apropie de Pîrîul Berii
sînt acoperiţi de pădure. Drumul uşor te fura, incît nici nu îţi dai seama că te apropii de Colţii
Bratocei. Depăşim şaua de la baza unei proeminenţe cu stratele înclinate, apoi un vîrf şi
coborim spre Colţii Bratocei, prin care se termină culmea. Aceştia se înalţă semeţ, cu căciuli
mari de vegetaţie, impresionînd prin grandoarea lor. Ne strecurăm uşor pe sub ei, apoi trecem
de o mica strungă şi coborîm prin serpentine strînse; în continuare urmăm poteca dreaptă ce
însoţeşte versantul pe partea sa rasăriteana. Un coborîş mai dur pe poteca cu pietriş ne scoate
deasupra releului T.V. În dreapta, abătîndu-ne uşor prin pădure, putem ajunge sub ,,Sfinxul
Bratocei" mult mai uşor de văzut printre arbori, de la distanţa, decît de aproape. Coborim
scările din preajma releului T.V., apoi străbatem poiana largă tăiată de serpentinele largi ale
şoselei, ghidaţi de stîlpii de morcaj. Iăsăm în stînga o stînă nouă şi intrăm în pădurea de fag,
de unde ieşim la circa 100 m de Pasul Bratocea, în drumul naţional. Din pas marcajul bandă
roşie strabate în lung Plaiul Sterp şi, peste Bobu Mare, ajunge în Pasul Predeluş.
Fig. 8 Sfinxul Bratocei
Noi însă vom urma şoseaua spre Cheia (14 km). Pentru a scurta drumul folosim
poteca marcată cu bandă albastră, care se desface din şosea la km 146, apoi pe cea marcată cu
cruce albastră ce porneşte tot din şosea la km 144,300, de lînga parapetul şoselei. Ajungem
astfel în capatul de nord al staţiunii după circa 45 minute din pas.

4. Cheia - cabana Muntele Roşu - Muntele Roşu -Culmea Gropşoarele -

Zăganu - Culmea Buzoianu - Cheia
Marcaj: banda galbenă pînă la cabana “Muntele Roşu”; triunghi roşu, cabana
Muntele Roşu - Culmea Gropşoarele; cruce roşie, Culmea Gropşoarele - Cheia Durata: 5-
5½ ore
Caracteristici: traseu în circuit relativ uşor vara; porţiuni mai dificile pe creasta
Zăganului; traseu lipsit de apa; iarna recomandat numai schiorilor pînă pe Muntele
Gropşoarele; diferenţă de nivel: 960 m
Fig.9 Profilul traseului 4
Descrierea traseului. Pornim din capătul de nord al staţiunii Cheia pe poteca ce
conduce la cabana Muntele Roşu, urmînd marcajul banda galbend (vezi traseul 3). După circa
o oră de la plecare, ajungem în poiana de la cabana. Bogăţia floristică a pajiştei pînă toamna
tîrziu, coloritul mirific al fagilor, dar mai ales profilul zimţuit al Culmii Gropşoarele - Zaganu
ne reconforteaza. Ne aprovizionam cu apa pentru 4-5 ore şi pornim la drum pe poteca ce suie
pe lîngă căsuţele anexă ale cabanei. Dupa circa 100 m lăsăm în stînga poteca marcată cu
bandă galbenă ce duce la Vîrful Ciucaş (traseul 3). Urcăm pe lîngă Staţia seismica Muntele
Roşu, mai întîi prin poiana ce pătrunde spre nord, apoi pe serpentinele ce urcă pe Muntele
Roşu, pe la liziera pădurii, străbatind o diferenţă de nivel de aproape 200 m, pe lîngă blocuri
de conglomerate şi calcare brăzdate de lapiezuri. Ajungem pe un pinten pe care se afla o
cabină metalica pentru aparatura seismalogică, de unde se desfăşoară spre sud o panorama
largă, spre Depresiunea Cheia, mărginită de culmile Buzaianu şi Babeş, avînd ca fundal
Clăbucetul rămas stavilă intre văile Teleajenului şi Telejenelului. În continuare, poteca se
înscrie aproape de curba de nivel, urmînd versantul drept al Văii Gropşoarele aproape de
obîrşie. În poiana ce îmbraca versanţii, molizi răzleţi bogat inveşmîntaţi îşi pleacă crengile
leneş pînă la pămînt.
Ocolim domol obîrşiile înierbate ale unor vîlcele prin pajiştea inmiresmată vara de
parfumul florilor şi dupa circa 45 minute de la cabana ajungem intr-o şa (1 577 m). Rotind
privirea spre vest zărim cabana Ciucaş profilată pe conturul festonat al Tigailor Mari
dominate de Vîrful Ciucaş, continuate de culmea ondulată a Bratocei. Urmăm poteca cu
serpentine largi cu un urcuş cînd mai dur, cînd mai uşor. Ocolim prin nord-vest vîrful
Muntele Roşu (1 765 m), pe poteca croită printre tufe de smirdar, care în perioada iunie-iulie
fac ca muntele sa pară o văpaie. De fapt, denumirea Muntele Roşu provine tocmai de la
culoarea roşu-violacee a acestui arbust, care ocupa o mare suprafaţa a versanţilor nordici şi
vestici. Jos în stînga, pe un afluent de obîrşie al Pîrîului Berii, numeroase şuviţe de grohotiş
se desprind uşor pe panta, iar molizi cu coroana în steag s-au uscat, neputînd rezista iernilor
aspre de aici. Ajungem într-o şa mai largă; de aici începem ultimul urcuş spre Culmea
Gropşoarele, urmînd versantul nordic al Muntelui Roşu printre tufe de smirdar în asociaţie cu
afin şi merişor. După încă 45 minute din şa sosim pe culmea largă a Muntelui Gropşoarele (1
805 m), nod orografic principal, numit popular “La Răscruce", din care se răsfiră culmi în

1
Nu putem fi de acord cu unele păreri, din care reiese ca aceste forme, ca şi din alte masive muntoase ale
ţarii, sînt considerate a fi daltuite de mîna omului
toate direcţiile: Culmea Stincoasă, continuată cu Culmea Şuviţelor spre est şi sud-est,
Muntele Roşu, cea pe care am urcat, Piatra Laptelui, ceva mai departe spre nord, remarcabilă
datorită abruptului său calcaros şi Culmea Gropşoarele - Zăganu, în sud, pe care o vom
străbate în continuare, ghidaţi de aici pînă la Cheia de poteca marcată cu cruce roşie. În stînga
(est), pe Culmea Văii Stînei, se zăreşte fragmentar poteca ce străbate creasta principală a
Ciucaşului pînă în Pasul Boncuţa, de unde suie la Tabla Buţii, iar de aici în Munţii Siriu. Spre
nord se întinde larg depresiunea de la Intorsura Buzăului, străbătută de cursul sinuos al
Buzăului şi afluenţilor săi de obîrşie. De aici se zăresc ţancurile şi culmile ce coboară din
Vîrful Ciucaş spre nord: Gemenii Ciucaşului, printre care trece poteca marcata cu cruce roşie
spre Valea Dălghiului, Mîna Dracului, o stînca înaltă, Colţul Uriaşilor, un ţanc înalt ca un
dinte ce domină culmea, urmat de Şaua Ciucaşului.
Reluăm traseul, începem urcuşul domol pe culmea aproape netedă, înierbată cu
tufe de smirdar şi ienupar; de o parte şi alta pornesc contraforturi stîncoase, despărţite de văi
repezi şi adînci, pe care iarna se produc avalanşe, iar vara se rostogolesc grohotişuri. Urcăm
spre Vîrful Gropşoarele privind la stînga spre Culmea Şuviţelor şi Valea Pîrîului Alb, iar la
dreapta (vest) spre Valea Tîmpei şi poiana în care se află cabana Muntele Roşu şi, mai
departe, Culmea Bratocei. Depăşim o cabină metalica, mergînd direct pe culme, apoi trecem
pe versantul vestic, fie urmînd direct pe culme, fie pe sub ea, pînă la Vîrful Gropşoarele (1
883 m), cel mai înalt vîrf din Culmea Gropşoarelor - Zăganu. În continuare, străbatem una
din cele mai frumoase regiuni din Masivul Ciucaş. Stînci cu poziţii şi forme bizare strălucind
sub soarele puternic incită imaginaţia spre o lume de basm. Coborîm printre stînci ascuţite
pînă fntr-o şa adînca (1 775 m), de unde ne lăsăm printre cleanţurile Zdganului, fiind atenţi la
pietrele rotunde desprinse de îngheţ şi vînt din masa de conglomerate, pe care sîntem deseori
obligaţi să calcam. În stînga se întinde hăul văilor sălbatice, cu stîncării şi chei adînci,
împădurite, ce te poartă pe Pîrîul Alb, la fel de sălbatic, sau pînă la Poiana Stînei. Dintre ele
răsare un turn mare - Piatra Vulturilor - dominînd prăpăstiile, cu mici scobituri şi acoperit cu
smocuri de vegetaţie, probabil loc de popas al vulturilor ce sălăşluiau pe aici.
In faţă se înalţa Vîrful Zăganu (1 817 m), ca o căciulă pusă pe o parte. Coborîm
într-o şa adîncă, apoi ocolim creasta păşind pe feţele de strat, nişte lespezi netede, susţinîndu-
ne de cablul ajutător -punct numit La Lanţuri - şi ieşim în şaua de sub Vîrful Zăganu. În
stînga se înalţa o stîncă masivă, acoperită cu licheni rosii, numită impropriu Podul de Arama,
pe lîngă care trecem printr-o mica ,,strungă" formată de acest turn şi Vîrful Zăganu; depăşim
cîteva cleanţuri şi ieşim într-o mică şa. Urmeaza un făgaş în roca, ce solicită, de asemenea,
mai multă atenţie, apoi poteca se anina pe versantul estic al Vîrfului Zăganu. Iîngă vîrf, din
şaua de la obîrşie a Pîrîului Sterp, cobora cîndva un traseu dificil (marcat cu triunghi albastru)
ce ducea la Poiana Valea Stînei. Şi astăzi se mai distinge, undeva pe panta, vechiul stîlp
indicator.
Poteca marcată părăseşte linia de creastă spre dreapta, lăsînd în stînga ultimul vîrf
proeminent din Culmea Zăganului (1 782 m). Coborînd pe sub pereţii din stînca, ajungem în
şaua largă dintre Culmea Zăganu şi Colţul Vînatorului. De aici poteca îşi schimbă brusc
direcţia cu 90° dreapta (vest), coborind pe la obîrşid pîrîului Şipotele pe sub peretele stîncos,
strajuit de numerodse stînci.
ATENŢIE! Intrucît la schimbarea direcţiei potecă se pierde în iarbă pe circa 150-
200 m trebuie să acordăm mai multa atenţie depistării ei corecte. Mai jos însă poteca bătută
este marcată cu stîlpi metalici; ea traversînd văile de obîrşie ale pîrîului Şipotele, îndreptîndu-
se treptat spre vest şi sud. Iăsăm în urmd colţii şi creasta Zăganului cu sclipiri de argint,
coborînd mai abrupt. În potecă apar blocuri mari de calcar cu frumoase lapiezuri
întortocheate. Ne angajam pe culmea prelungă; ceva mai jos, în liziera pădurii, se află Stîna
din Zăganu. De aici coboară spre dreapta o potecă nemarcată ce duce în circa o oră la Cheia,
prin Valea Tîmpa (traseul 8) sau la cabana Muntele Roşu pe culmea dintre Văile Gropşoarele
şi Tîmpa (circa 2 ore).
După circd 4½ ore de mers, intrăm în pădure şi coborîm ceva mai accentuat pe
Culmea Buzoianu. Nu peste mult timp întîlnim, lîngă o bancă, un stîlp indicator, sprijinit pe
un molid şi marcajul bandă albastru, recent refăcut, care duce în Poiana Valei Stînei (traseul
12). În continuare, marcajul nostru este însoţit pînă în Cheia şi de banda albastră. Poteca se
arcuieşte uşor spre dreapta (vest), pierzînd simţitor din înălţime. Iăsăm pe dreapta o rîpă de
alunecare, de unde, prin luminiş, zărim cabana Muntele Roşu dominată de Culmea Bratocei.
Peste puţin timp întîlnim o nouă bancă pusă anume la o răspîntie. Inainte, o potecă nemarcată
se lasă pe Valea Buzoianu spre Telejenel. Poteca noastră se roteşte la dreapta (vest); coborîm
prin pădure pe poteca despletită pe alocuri în mai multe fire, traversăm un drum forestier şi
apoi apa Zăganului şi intrăm în plantaţia tînără de molid. Astfel ajungem în şoseaua
naţională, la km 138, lîngă podul peste Tîmpa. Trecem apa prin vad şi urmăm drumul de
caruţă, printre fîneţe şi pîlcuri de fagi şi molizi bătrîni. Iăsăm în stînga un mic lac şi
mînăstirea Cheia şi ajungem în staţiune lînga podul drumului naţional la km 136,200,
incheind astfel circuitul.

5. Cheia - cabana Muntele Roşu - Pîriul Roşu -Cheia

Marcaj: bandă galbena pînă la cabana “Muntele Roşu”; punct roşu, cabana
Muntele Roşu - Pîrîul Berii; cruce albastră, Pîrîul Berii - Cheia Durata: 2 ¼ -2½ ore
Caracteristici: traseu în circuit, uşor de parcurs; diferenţă de nivel: 360 m
Descrierea traseului. Traseul este recomandat mai ales celor care îşi prelungesc
sejurul în staţiunea Cheia. Din staţiune ne îndreptăm spre capatul de nord al localităţii, de
unde vom urma cale de o oră poteca marcată cu banda galbenă ce ne duce la cabana. Muntele
Roşu (vezi traseul 3). După popasul făcut în poiana din preajma cabanei, cu mici plimbări
prin împrejurimi, ne vom întoarce spre Cheia, pe ocolite, prin valea Pîrîului Rosu. Pentru a
intra în traseu, ne îndreptam spre partea de sud a cabanei şi intrăm în pădure. Poteca,
strecurată pe sub arbori, coboară în pădurea de fag şi conifere. Datorită viroagelor, la început
ea este mai puţin clară, aşa încît trebuie urmărit cu atenţie marcajul punct roşu plasat pe
arbori. Pe măsură ce înaintăm poteca se contureaza. Ne apropiem treptat de Pîrîul Roşu; în
preajma apei poteca este mai puţin clară datorită crengilor uscate şi vegetaţiei abundente.
Mergem pe malul stîng al apei, apoi o traversăm prin vad şi răzbatem pe malul drept, pe un
tăpşan prelung plantat cu molizi. Drumul foarte placut, însoţit de pîrîul ce clipoceşte
neîncetat, se pierde printre tufe de zmeur şi fragi sau datorită viroagelor cu ierburi inalte.
Ceva mai jos, poteca coboara în albia mai largă a pîrîului, apoi suie pe malul lui drept; de aici
continuăm traseul pe un drumeag (fostul terasament al decovilului), fiind atenţi la semnele de
marcaj de pe trunchiurile copacilor. În dreapta se deschide mica depresiune de la confluenţa
Pîrîului Berii cu Pîrîul Roşu şi Bratocea, iar dincolo de ea orizontul este închis de creasta
Muntelui Bratocea. Pe măsură ce înantăm vedem din ce în ce mai clar serpentinele şoselei
naţionale ce suie spre Pasul Bratocea. După circa 45 minute de la cabană intrăm în poiana din
valea Pîrîului Berii, aproape de pod. Ia confluenţa celor trei pîraie, loc cunoscut şi sub
denumirea de Podul Berii, valea se deschide larg, cu tapşane prelungi, înierbate, desfăşurate
pîna la picioarele pantelor abrupte, împădurite. Deasupra se înalţă Culmea Bratocei cu
pajiştile şi turnurile ei stîncoase. Un drum forestier pătrunde adînc pe vale în sus, o dată cu
marcajul cruce albastră care se îndreaptă către cabana Ciucaş (traseul 10).
Frumuseţea acestor locuri, în special toamna cînd frunzele de fag pălesc,
colorîndu-se de la galben la roşu ruginiu, contrastînd cu verdele închis al coniferelor coborîte
pe fundul văii, ca urmare a inversiunilor termice, a făcut din mica depresiune punctul de
intîlnire al automobiliştilor la sfîrşit de săptămînă. De la gura Pîrîului Roşu, urmăm drumul
forestier în aval circa 150 m şi pătrundem în şoseaua naţională la km 143,500. Urmăm
şoseaua asfaltată 2 km spre staţiunea Cheia ce traversează de două ori apele Teleajenului,
adîncite în bancuri de gresii şi conglomerate. Şoseaua foloseşte vechiul traseu al linie de
decovil ce urca cîndva pe Pîrîul Berii pînă sub panta abruptă a muntelui. În dreapta noastră
valea sălbatică se adînceşte puternic cu un abrupt de peste 80 m, iar apa se zbate printre
bolovani mari. Sîntem în Cheile Teleajenului (Cheiţei), care deşi astăzi şi-au pierdut din
amploare au un farmec aparte.
Şoseaua trece pe sub stînci presărate cu clopoţei, margarete, genţiane şi garofiţe.
Spre dreapta, se zăreşte o parte din staţiunea Cheia. Ia km 141,300 părăsim drumul naţional
(de lîngă parapetul şoselei), coborînd spre dreapta, prin pădure, pe poteca marcată cu semnul
cruce albastră. Aceasta taie viroage cu apă şi ne scoate în punctul de unde am plecat - pîlcul
cu larice de la capătul de n.ord al staţiunii Cheia.

6. Cheia - Valea Cheiţei - Cheia

Marcaj: triunghi albastru Durata: l½ -2 ore
Caracteristici: traseu în circuit relativ uşor, cu probleme mai dificile în Cheile
Teleajenului. Renumele pe care pe drept cuvînt l-a căpătat valea de la izvoarele Teleajenului,
cunoscută mai mult sub numele de Cheiţa, a făcut din această minunată vale locul preferat de
plimbare al turiştilor veniţi la odihna în staţiunea Cheia. dar şi pentru cei veniţi aici la sfîrşit
de săptămînă şi care vor să cunoască regiunea. Frumuseţea văii a constituit si mai constituie
şi în prezent un punct de atracţie, deşi sfărîmaturile de stînci, rostogolite cu ocazia construirii
drumului naţional, s-au îngrămădit în patul văii pe o distanţă de circa 300 m, ştirbind
oarecum din farmecul ei iniţial.
Descrierea traseului. Intrarea în traseu se face de la vila-pensiune Zăganu,
traversînd pîrîul Cheiţa pe o punte îngustă. Cu ani în urmă, poteca marcată pornea din capătul
de sud al staţiunii, de la podul de piatră de peste Tîmpa, unde era şi staţia de decovil. O luăm
la dreapta, prin pădure, pe drumul forestier care însoţeşte apa, drum ce pomeşte tot din partea
de sud a staţiunii (de la podul de peste Tîmpa) loc de unde se poate intra în traseu. După 500-
600 m drumul se sfîrşeşte. De la capătul drumului poteca se înscrie pe versantul Muntelui
Babeş, mai priporos şi cu multe vîlcele, în care se preling şuviţe de apă. Valea se îngustează,
obligîndu-ne să urcăm mai sus pe versant, deasupra apei, uneori învolburată, alteori liniştită
ca un lac. Sîntem în cheile de la izvoarele Teleajenului, cunoscute sub denumirea de Cheiţa.
În dreapta, la circa 80 m mai sus, se văd contraforturile şoselei naţionale, iar jos, în vale,
blocurile mari de conglomerate au acoperit în întregime albia rîului. Aici este locul cel mai
strîmt al văii, pe o distanţă de circa 150-200 m. Porţiunea este dificilă, poteca fiind nevoită să
urce pe stînca goală sau pe mici poliţe, la circa 1,5-5 m deasupra apei înspumate. În zilele
calde de vară, această porţiune se poate parcurge direct prin apă, sărind peste bolovani.
Depăşim o vilcea şi apoi coborîm spre firul apei şi ajungem la un mic lac cu o plajă de nisip
cu fagi uscaţi. Dupa 20-25 minute, sîntem la gura Babeşului, o cărui obîrşie se afla sub
muntele cu acelaşi nume. Iăsăm la dreapta Valea Cheiţei cu mica ei săritoare din amonte.
Traversăm pîrîul Babeş şi ne continuăm traseul pe poteca ce însoţeşte apa pe malul ei stîng.
Apa curge în mici cascade care se despletesc zgomotos, privirea zăbovind mai mult asupra
uneia ce depăşeşte 2 m înălţime. Pe masura ce urcăm, panta se îndulceşte, pe valea ce se
lărgeşte apărînd luminişuri împestriţate de flori. Dupa circa 10 minute de la confluenţă,
poteca intră în pădure, susurul apei mîngîindu-ne auzul din depărtare. Ajungem perpendicular
pe un drum forestier, nou construit, ce urca din şoseaua naţională (de la km 142,900). Deşi
poteca marcată cu triunghi albastru se continuă cu încă 200-250 m pe panta abrupta din faţă,
unde ia sfîrşit (aici întîlneşte poteca marcată cu bandă albastra ce vine din drumul naţional, de
la km 142,900), noi ne vom continua excursia pe drumul forestier ce coboară circa 500 m
pînă în şoseaua naţională la un podeţ (km 142,900). De aici coborîm în staţiunea Cheia, mai
întîi pe şosea, pînă la km 141,300. Avem astfel posibilitatea să vedem de sus, de la parapetul
şoselei, sălbăticia văii cu minuscula potecă pe care am urcat. În continuare, vom folosi poteca
marcată cu cruce albastră ce coboară spre vale şi ne scoate la nord de vila-pensiune Zăganu,
încheind astfel circuitul.

7. Cheia - cabana Muntele Roşu - Dealul Cucului Cheia

Marcaj: bandă galbenă pînă la cabana Muntele Roşu, în rest nemarcat Durata: 2
ore
Caracteristici: drum uşor vara, nerecomandat iarna; diferenţă de nivel: circa 400 m
Traseul reprezintă o plimbare plăcută, în circuit, de circa 2 ore, în care pădurea îşi dezvăluie
frumuseţea prin bogăţia şi varietatea aspectelor pe care le capătă în funcţie de anotimp.
Descrierea traseului. Pornim din capătul nordic al Staţiunii Cheia, de la micul pîlc
de zadă - conifer cu frunze căzătoare care toamna păleşte, căpătînd tonalitaţi variate de
galben. Urmăm poteca din dreapta ce urcă pe la liziera pădurii, tangentă la serpentinele
vechiului drum spre Braşov, marcată cu bandă galbenă. Timp de 45 minute străbatem pantele
Muntelui Balabanu, printr-o pădure frumoasă de fag împestriţata de verdele intens al
coniferelor, tăind serpentinele vechiului drurn, azi dezafectat. Dincolo de drumul naţional, pe
care îl intretăiem, traseul nostru intersectează serpentinele drumului asfaltat ce urca la cabana
Muntele Roşu sau merge direct pe el. Facem mici popasuri în luminişurile însorite, unde
fragii pitulaţi la parterul pădurii te imbie prin broboanele lor roşii parfumate, iar umbra
crengilor te cheamă lo odihnă. Scurtatura potecii ne scoate la cîteva sute de metri de Şaua
Balabanului (1 195 m), unde întîlnim pentru ultima oară drumul auto, pe care il urmăm în
continuare. Din şa, loc de unde coboară un drum pietruit spre Pîriul Berii, urmăm drumul
asfaltat pîna la cabana Muntele Roşu timp de 15-20 minute; aici putem face un popas mai
îndelungat, odihnindu-ne la soare sau la umbra bătrînilor fagi de la marginea pădurii. Dupa
popas, ne înapoiem spre Cheia pe un traseu nemarcct ce urmează poteca de culme de pe
Dealul Cucului, picior de munte ce se continuă spre sud din Muntele Roşu şi se lasă prelung
deasupra staţiunii Cheia.
Pornim prin poiana din faţa cabanei, de la locul de parcare auto, paralel cu
drumul, pînă cînd şoseaua începe coborîşul. Intrăm în pădurea tînără de fag din faţă, între
care se mai află şi cîţiva arbori seculari. Poteca urmăreşte în general culmea şi este aidoma
unei alei umbrite de crengile ce se pleacă deaupra. Mergem aproape orizontal, apoi urcăm
coama unui mic mamelon şi urmăm, în continuare, culmea neteda circa 100 m. Coborîm uşor
şi ne îndreptăm spre dreapta. Poteca largă şi bine bătuta este însoţită de semnele silvice de
departajare a parcelelor de pădure. Versantul din dreapta este îmbrăcat în fag, spre deosebire
de cel din stînga acoperit de pădurea mai întunecată de molid. Depaşim o bornă silvica şi
începem un coborîş mai accentuat, ocolind trunchiurile mai viguroase ale fagilor. Crengi
frînte şi arbori căzuţi, dovada furtunilor ce s-au abatut pe aici, alternează cu luminişuri
însorite. Trecem pe lîngă o altă bornă silvică (de beton), urcăm uşor depăşind un mic
mamelon, apoi coborîm într-un luminiş invadat de zmeuriş, tufe de fragi, dar şi de multe
urzici şi brusturi (am făcut 20 minute de la plecare). Aici, toamna, lîngă cioturile de fag
aproape putrede, buchete mari de ghebe împodobesc luminişul.
Din poiană coboară mai multe poteci. Noi vom alege cărarea ce duce jumătate
stînga (în dreapta, pe un copac, se afla semnul silvic - doua dungi roşii orizontale), trece prin
zmeuriş, brusturi şi urzici şi iese la borna de beton cu nr. VII75. De la bornă vom urma
riguros muchia dupa semnele silvice (banda roşie verticala), pe care poteca este un timp
neclară, neabătîndu-ne la stînga, unde o potecă coboară spre Valea Gropşoarelor, la podul de
lîngă rîu (km 137,800). Avînd ca reper valea mai luminată din dreapta, coborim susţinut pe
marginea ei circa 20 minute. Poteca, din ce în ce mai clar conturata, ne scoate în drumul
naţional (km 139,300), la un semn forestier (VX82 şi două cercuri roşii şi unul alb).
Traversăm şoseaua şi, păstrînd direcţia, urmăm un drum de care, prin pădure, care ne scoate
la capătul de nord al staţiunii. Aici trecem Pîrîul Cucului şi îndată ajungem în drumul asfaltat,
la vila Zăganu. De la cabana Muntele Roşu pîna la Cheia am parcurs circa o ora.

8. Cheia - Culmea Buzăianu - Stîna din Zaganu -Valea Tîmpa - Cheia

Marcaj: cruce roşie pînă la Stîna din Zăganu; în rest nemarcat Durata: 2½ -3 ore
Caracteristici: drum relativ uşor, prin pădure şi poieni însorite; diferenţa de nivel:
420 m
Descrierea traseului. Pornim pe şosea pînă la vila Liliana (Biroul de cazare), de
unde o luăm spre est pe şoseaua asfaltată ce trece pe lîngă muzeul ,,Natura Văii Teleajenului"
şi Staţia meteorologica. Urcăm uşor şi intrăm în pădure. Iăsăm în stînga vilele Căprioara,
Brazi şi Vînători şi o luăm la dreapta, depăşim un mic lac şi îndată dăm în drumul marcat cu
bandă albastră şi cruce roşie, ce vine din capătul de sud al staţiunii, de lîngă bufet. Tăiem o
vale de unde se alimenteaza iazul din dreapta, trecem printre fîneţele îngrădite sau pe la
umbra fagilor bătrîni, pe drumeagul care ne poartă paşii pînă pe malul pîrîului Tîmpa, lîngă
podul drumului naţional. Traversăm apa prin vad şi apoi şoseaua.
Lîngă podul şoselei naţionale se desprinde, spre nord, un drum forestier ce urcă pe
valea largă a Tîmpei şi apoi pe cea a Gropşoarelor. Este drumul nostru de întoarcere. De lîngă
pod, o luăm la dreapta printr-o plantaţie tînără de molid, prin care căutăm cu grija poteca
marcată cu banda albastră şi cruce roşie.
ATENŢIEl Pe parcurs marcajul cruce roşie este, uneori, defectuos marcat şi cu
banda roşie. După cîteva sute de metri ajungem la pîrîul Zaganu. II traversăm şi începem
urcuşul prin pădurea de fag, molid şi brad. Tăiem perpendicular un drum forestier şi
continuăm urcuşul pe Piscul Turiştilor, culme unde întîlnim o bancă. În dreapta o poteca
nemarcata se continuă spre sud, pe pîrîul Buzăianu pînă în Valea Telejenelului. Noi însa ne
îndreptăm spre stînga, pe culme, depăşim o ruptură de teren, ce se deschide către stînga, de
unde se vede poiana cu cabana Muntele Roşu. Poteca se arcuieşte spre nord în urcuş uşor
pîna la un stîlp indicator, care marcheaza drumul spre Poiana Valea Stînei (pîna aici am
parcurs circa o oră).
De aici vom urmări Culmea Buzăianu prin pădure, pînă sub abruptul Zăganului,
fiind ghidaţi numai de marcajul cruce roşie. Mergem mai întîi domol, apoi urcăm prin
pădurea cu numeroase luminişuri. Un urcuş mai abrupt ne scoate la marginea pădurii, intr-o
incîntătoare poiană presărata cu stînci strălucitoare de calcar scobite de lapiezuri. Ia capătul
celor 25 minute cîte au trecut de la desprinderea marcajului bandă albastră ajungem la Stîna
din Zăganu, pitulată în stînga potecii, la marginea pădurii (1 300 m alt). Facem un mic popas
pri-vînd spre nord-est la dantelăria colţilor din Zăganu, conturată precis în lumina soarelui. În
continuare, urmăm poteca de lînga stînă. Nu peste mult timp întilnim un izvor. Pădurea
umbroasă ne ţine tovăraşie pe poteca clară, deşi nemarcată, care se roteşte uşor spre vest.
Dupa circa 15 minute de la stîna o luăm puţin la stînga, deşi o potecă se continuă şi
înaintează prin pădure, pe la poalele Zăganului. Coborîşul mai abrupt, apoi mai lin ne scoate
într-o poiană mare -izlazul satului - pe lîngă o vîlcea fără apă, ce debuşează, mai jos, în
Tîmpa. Urmărind liziera pădurii sau direct prin poiană, ajungem în drumul forestier, la
confluenţa Tîmpei cu pîrîul Gropşoarele. De la această confluenţă porneşte spre nord o
potecă nemarcată ce duce la cabana Muntele Roşu (traseul 11). Către dreapta, drumul urcă în
lungul Gropşoarelor pînă sub abrupturile stîncoase unde sălăşluiesc urşi şi căprioare. Noi însă
urmăm drumul în aval, însoţiţi îndeaproape de pîrîul Tîmpa, trecînd pe lîngă pîlcuri de
molizi, fagi sau arini. Fagii bătrîni işi coboară larg crengile dînd o umbră blîndă. Străbatem
1,5 km pe stînga apei şi ajungem în şoseaua naţională lîngă podul de peste Tîmpa. Traversăm
şoseaua şi pîrîul Tîmpa, apoi fîneţele smălţate de flori pînă toamna tîrziu. Drumul coteşte
uşor la stînga, trece pe lîngă mănăstire şi ne scoate, dupa circa o oră de la stînă, în capătul de
sud al staţiunii Cheia, la bufet.

9. Cheia - Valea Neagră - Muntele Babeş -Muntele Bobu Mare - Cheia

Marcaj: cruce roşie, Cheia - lacul de sub Babeş; în rest bandă roşie Durata; 5½ -6
ore (8-9½ ore venind prin Pasul Bratocea)
Caracteristici: traseu de o zi, relativ uşor; diferenţă de nivel: 860 m
Descrierea traseului. Traseul porneşte din drumul naţional (km 134,750), la sud
de Cheia, lîngă podeţul de peste Valea Neagra, unde se află un stîlp indicator. De aici începe
poteca ce duce la Buşteni prin Valea Doftanei (10½ ore), pe care o vom urma pîna la Vîrful
Bobu Mare. De obicei aici poposesc numeroşi turişti, care îşi instaleaza corturile în poieniţa
de la marginea pădurii. Din şosea porneşte un drum forestier ce insoţeşte scurt timp Valea
Neagră. Urcăm pe el 100 m, apoi o luam la stîngd, reperînd marcajul pe un fag de la liziera
pădurii.
ATENŢIE! După intrarea în traseu, poteca se îndreaptă spre stînga şi apoi urcă pe
culmea din ce în ce mai conturată. Dacă am pierdut marcajul, urcăm abrupt direct la culme,
prin pădure. Marcajul turistic este însoţit şi de semnul forestier (banda albă pe fond roşu).
Din culme parcurgem circa 200 m pe drum neted. În dreapta se adînceşte Pîrîul Văii Negre,
iar prin luminişuri se zăresc culmile împădurite ce insoţesc Valea Telejenelului şi vîrful golaş
al Muntelui Bobu. Un urcuş ne scoate la obîrşia unei văi, unde ocolim prin dreapta un
mamelon. Străbatem un afiniş pe poteca cu pietre colţuroase şi bolovani mari şi ieşim intr-o
şa (circa 1 145 m). Am parcurs 50 minute. În faţă, Babeşul (1 684 m), ca un ţugui, se
continua spre nord-vest culminînd în alt vîrf (1 468 m), care închide obîrşia Văii Negre. Din
şa drumul este mai uşor. Pîlcuri de brădişor se strîng în smocuri împreună cu muşchiul verde
şi macrişul iepurelului. Pădurea, aici mai rară, lasă să se vadă silueta ca o potcoavă a
Babeşului, acoperit în întregime de pajişte. Mergem paralel cu Pîrîul Văii Negre pînă la
obîrşia lui. Urcuşul, la început mai dificil, ne scoate în şa. Incă puţin şi ajungem la un izvor.
Ne apropiem de golul subalpin, la care ieşim printre două stînci. Mai urcăm încă 150 m pînă
în şaua în care ne întîmpină un stîlp indicator. Din şa se deschide larg orizontul. În faţa
noastră (est) vîrful stîncos Faţa lui Gherghel, o creastă la capătul căreia se formează un
abrupt; dincolo de el, Clăbucetul incins de văile Teleajenului şi Telejenelului. Mai departe se
întinde culmea împădurita a Buzăianului, apoi Munţii Tătaru cu Vîrful lui Crai. Spre sud,
Poiana Mare cu releul de televiziune, Măgura, Nebunul Mare şi Nebunul Mic.
Din şa continuăm traseul pe curba de nivel. Peisajul se diversifică; stîncile de
gresie apărute în versantul drept au forme ciudate. Una dintre ele, dintr-un anumit unghi, are
profilul unei cămile. În apropiere de poteca, o alta ne sugerează piramidele egiptene în
miniatură. Mai jos de ea un izvor abundent îmbie la un popas. Ajungem în alta şa cu lac. Aici
întîlnim marcajul de creastă bandă roşie, ce urcă de la Predeal, prin Pasul Predeluş, şi trece în
Masivul Ciucaş prin Pasul Bratocea (traseele 1 şi 2). Facem un mic popas în preajma lacului.
Spre nord 5e deschide larg panorama spre Valea Tărlungului ce curge printre culmi
impădurite. În faţă se lasa piciorul Muntele Cailor, pe care se înscrie poteca ce coboară spre
Pasul Bratocea.
Poteca marcată cu bandă roşie urcă pe lîngă drumul ce vine din Pasul Bratocea,
intersectîndu-se imediat cu poteca noastră. Pe măsură ce urcăm pe pantele Muntelui Bobu
Mare - complet acoperit de afinişuri - spre nord se deschide panorama Masivului Ciucaş.
Privirea din ce în ce mai cuprinzătoare ajunge pînă pe culmile Bratocea şi Gropşoarele -
Zăganu ce închid depresiunea cu staţiunea Cheia. Dincolo, spre est, Munţii Tătaru cu
Cimitirul Eroilor, ca un punct negru datorită molizilor din jurul lui. Din şa urmăm traseul
marcat de stîlpi metalici. Relieful îmbătrinit are văi largi, înmlăştinite sau lipsite de apă.
Depăşim curmătura dintre Mogoş şi Pîrîul Cailor şi dupa 3 ore de la plecare ajungem în altă
şa cu două mici lacuri aproape colmatate şi sol turbos, situate lîngă vîrful Bobu Mare (1 757
m). În şa se află un indicator.
Din Vîrful Bobu Mdre (cel fară baliză) coboară o potecă spre Zănoaga, marcată cu bandă
roşie. Traseul de creastă merge pe la obîrşia Văii Negre (de Doftana), pe creastă, peste
culmed netedă Şeţu, Pasul Predeluş (1 298 m) şi ajunge la Predeal. Din Pasul Predeluş poteca
se continuă spre Buşteni, peste Munţii Gîrbovd, fiind marcată cu cruce roşie. Pentru înapoiere
spre Cheia folosim acelaşi traseu, pe care îl parcurgem în circa 2½ ore. Ia întoarcere, din şaua
cu lac putem continua traseul către Pasul Bratocea urmărind marcajul de creastă bandă roşie,
care ne poartă cînd pe drumul forestier, cînd pe poteca din pădure.
Fig.10 Schiţa traseului 9
Ocolim, aşadar, Muntele Babeş (1 684 m) prin partea de nord-vest, pe curba de nivel. În
stînga, culmile împădurite din Muntele Cailor se înnoadă în Vîrful Roşca (1 420 m), iar în
faţă prind contur crestele Bratocei şi Ciucaşului. Coborîm uşor pînă la o stînă. De aici poteca
se arcuieşte uşor spre dreapta, pe lîngă o cascadă mică. De lîng stînă, o potecă pastorală urcă
pe Muntele Roşca. Noi o luăm la dreapta, pe Plaiul Sterp, culme alungită între pîraiele
Chiscanu şi Babeş, pe care urcă şi drumul forestier ce porneşte din drumul naţional (km
150,800) şi se indreaptă spre Muntele Bobu. Poteca marcată cu bandă roşie urmăreşte, în
general, linia de creastă, prin pădure, pînă în Pasul Bratocea. De aici ne putem înapoia la
Cheia cu o maşind de ocazie (14 km) sau pe poteca marcată cu bandă albastră şi cruce
albastră (timp necesar circa 3-4 ore).

10. Cheia Pîrîul Berii - cabana Ciucaş

Marcaj: cruce albastră Durata: 3-3½ are
Caracteristici: traseu de vale, recomandat vara şi iarna; mai dificil între fîntîna
Nicolae loan si cabana Ciucaş; diferenţă de nivel: 700 m
Descrierea traseului. Pornim de la capătul de nord al staţiunii, de lîngă vila
Zăganu (vezi traseul 1), urmînd marcajul cruce albastră pînă la drumul naţional km 141,300,
apoi pe şosea înca 2 km pînă la podul de peste Pîrîul Berii. Drumul urmăreşte versantul stîng
al Cheiţei, tăiat uneori în trupul masiv de gresii şi conglomerate şi ajunge la podul drumului
naţional (km 143,500). Pînă aici drumul se poate parcurge şi cu maşini de ocazie ce se
îndreaptă spre Braşov (8 km). Mica depresiune formată la confluenţa celor trei pîraie -
Bratocea, Pîrîul Roşu, Pîrîul Berii - este unul din locurile preferate pentru week-end. De la
pod urmăm drumul forestier de pe Valea Berii, lăsînd în dreapta şoseaua pietruită ce urcă
spre cabana Muntele Roşu, folosind pantele nordice ale Muntelui Balaban. Drumul forestier a
fost construit pe fostul terasament de cale ferată îngusta pînă sub Muntele Chiruşca, vechea şi
nostalgica staţie de cale feratd devenind azi o casă anonima. În dreapta, un stîlp de marcaj
indică poteca marcată cu punct roşu ce urcă spre cabana Muntele Roşu (traseul 5 descris în
sens invers). Trecem de bariera ce interzice accesul autoturismelor în amonte. Valea Berii
este destul de largă, iar pîrîul scăpat din strinsoarea muntelui işi despleteşte undele sub maluri
scunde; pante domoale coboară spre vale, în stinga impădurite, în dreapta defrişate, un pinten
cu un mamelon izolat (1 204 m) rupînd monotonia versantului.
Pe măsură ce înaintăm valea se îngusteaza, pinteni abrupţi şi ţancuri răsar din
pădurea deasă, marcînd versanţii dinspre Tigăile Mici şi Tigăile Mari. Cotim uşor spre
dreapta, urmărind, în continuare apa, pe care o traversăm de cîteva ori. După circa 1,700 km
de la şosedua naţională, drumul forestier ia sfîrşit într-un luminiş în care se află o baracă.
Urcăm pe dreapta apei; rupturile de pantă sînt subliniate de micile cascade. Coastele din ce în
ce mai priporoase sînt acoperite cu pădure bătrînă de fag. Izolat, pe stînga se înalţă semeţ
Turnul Căprioarei străjuind valea. Pe versantul din dreapta încep să se zărească crîmpeie din
poteca ce vine de la cabana Muntele Roşu şi duce la Vîrful Ciucaş (traseul 3); o întîlnim ceva
mai sus pe vale, la circa o oră de la drumul naţional, unde ne intîmpină un stilp indicator. De
aici inainte poteca este marcată şi cu bandă galbenă. Ea urmeaza în amonte Pîrîul Berii pîna
la fîntîna Nicolae loan. Iuăm apă pentru restul traseului, apoi urcăm coasta priporoasă a
Muntelui Chiruşca şi după ce ieşim din pădure, pe culmea aproape netedă, ajungem la cabana
Ciucaş, apăruta pe neaşteptate (detalii la traseul 3). De la întîlnirea celor două marcaje pînă la
cabană am mers cale de incă o oră.

11. Cheia - Valea Timpa - cabana Muntele Roşu

Traseu nemarcat Durata: 1½ - 1 ¾ oră

Caracteristici: drum uşor, pe vale şi prin pădure; diferenţă de nivel: 400 m
Descrierea traseului. Pornim din centrul staţiunii spre sud; din dreptul Biroului de
cazare (vila Liliana) o luăm pe şoseaua ce trece pe lîngă muzeul ,,Natura văii Teleajenului" şi
Staţia meteorologica pîna la vilele din pădure. De aici cotim brusc la dreapta; trecem de un
mic lac, avînd în dreapta mănăstirea Cheia, apoi urcăm printre fîneţele ingrădite pînă la podul
şoselei naţionale (km 137,800), avînd marcaj bandă albastra şi cruce roşie. Am parcurs circa
20 minute. Trecem apa prin vad, apoi şoseaua şi intrăm pe drumul din lungul Văii Timpa.
Traseul nostru urmăreşte drumul forestier umbrit de coroanele fagilor tineri care-şi unesc
crengile deasupra noastra. Din stînga se desluşeşte susurul molcom al apei care şerpuieşte lin.
Traversăm pîrîul ce coboară de sub Vîrful Zăganu şi ieşim într-o poiană întinsă (izlazul
satului), ce pătrunde mult spre est, pînă sub abruptul Zăganului. Prin ea coboară o potecă
nemarcată direct de la Stîna din Zăganu (traseul 8).
In faţă se zăreşte silueta Muntelui Roşu cu cele două proeminenţe, una puţin
împădurită, cealalta golaşa. Spre nord-est, Culmea Gropşoarele cu cele trei piscuri golaşe de
sub care pleacă culoare de avalanşe. În continuare, spre sud, se intinde Zaganu, mai zdrenţuit,
semeţindu-se prin cele cinci vîrfuri stîncoase ce strălucesc în lumina soarelui (al patrulea, în
formă de piramidă, fiind vîrful Zaganu, 1 817 m). Pîrîul Tîmpa îşi culege izvoarele prin
vîlcelele ce se formeaza chiar în poiana de la cabana Muntele Roşu, pe cînd pîrîul
Gropşoarele îşi are obîrşiile mai sus de sub culmea omonimă, dar acestea sînt seci, înierbate,
apa apărînd abia la 1 300 m altitudine, la baza stivei de conglomerate. Inaintam prin poiana
încă 200 m, pîna la marginea pădurii de molid (în stînga un bolovon mare de gresie). Din
acest punct mai urcăm circa 100 m, apoi o luăm jumătate stînga pe un drum de care; acesta
urcă abrupt pe Plaiul Muntele Roşu, prin pădurea de fag (stînga) şi molid (dreapta),
pierzîndu-se mai sus în frunzişul pădurii. Pe urmele roţilor s-au format viroage care la ploi se
adîncesc, cărînd totul la vale. Pînă la cabana avem de străbătut o diferenţa de nivel de peste
250 m, pe panta cînd mai dură, cînd mai lină.
După circa 15 minute de la intrarea în pădure intîlnim un drum ce duce spre
stinga, dar noi ne continuam traseul pe poteca din faţă. Panta se atenuează simţitor, iar în cale
apar bolovani mari de calcar şi conglomerate. Evităm poteca ce urcă spre stînga, urmînd
panta ce se îndulceşte şi care ne duce la o ramificaţie de poteci. Noi o alegem pe cea din
stînga, spre cabană (cea care merge înainte ajunge la o stînă), avind ca reper o poieniţă pe
stînga. Urmăm poteca aproape netedă, tăind cîteva viroage, unele cu apă, şi intrăm în poiana
din faţa cabanei Muntele Roşu după aproximativ 1 ¼ -1½ ore la plecare.

12. Cheia - Culmea Buzăianu - Valea Şipotele -Culmea Căzăturii - Poiana

Valea Stînei
Marcaj: bandă albastra Durata: 2 ¼-2½ ore
Caracteristici: traseu de legătura, relativ uşor; marcaj recent refacut; diferenţa de
nivel: circa 200 m
Descrierea traseului. Poteca marcată porneşte de la bufetul din capătul de sud al
staţiunii, de lîngă fosta staţie de decovil Cheia. Urmăm drumul ce duce la mănăstirea Cheia,
marcat cu bandă albastră şi cruce roşie. Trecem pe lîngă mănăstire, apoi printre fîneţe
împrejmuite, în care, răzleţ, apar fagi sau molizi seculari şi ajungem pe malul Tîmpei, lîngă
podul drumului naţional. Pînă aici se poate ajunge şi pe drumul ce urcă pe lîngă vila Liliana
şi muzeul “Natura Văii Teleajenului", şi apoi o ia spre dreapta. Traversăm apa sărind peste
bolovani, apoi şoseaua asfaltată. Ne îndreptăm spre dreapta printr-o plantaţie tînără de molid,
aşa cum ne indică o săgeat6 albastră de pe o piatră. Traversarea plantaţiei implică atenţie,
căci marcajul este oarecum defectuos. După circa 5 minute ajungem la pîrîul Zăganu, pe care
îl traversăm. Începem urcuşul pe Piscul Turiştilor, după ce tăiem şi un recent drum forestier
printr-un făget tînăr spicat cu molizi şi brazi, conform semnelor de marcaj cruce roşie şi
bandă albastră. Pe parcurs vom întilni şi semne bandă roşie, rămase din vechiul marcaj, care
nu trebuie să ne deruteze.
Poteca se arcuieşte uşor la stinga, uneori despletindu-se, ocolind trunchiurile mari
şi noduroase ale copacilor. Roua dimineţii şi picăturile de apă par mii de stele care sclipesc în
razele soarelui ce pătrund filtrat printre crengile arborilor sau prin luminişuri. Urcăm în
serpentine, la început mai abrupt, apoi mai uşor pînă pe Culmea Buzăianu, intr-o mica şa,
unde ne intîmpină o bancă de lemn (s-au scurs 30 minute din şosea). Ia dreapta o cărare
nemarcată coboară pe pîrîul Buzăianu, pînă în Valea Telejenelului. Noi insă continuăm
traseul spre stînga, pe poteca ce urmează fidel Culmea Buzăianu pînă sub Zăganu; trecem pe
deasupra unei rîpe de alunecare de unde se văd poiana şi cabana Muntele Roşu, dominate de
profiiul Culmii Bratocea.
Drumul neted, deschis ca o alee prin pădure, ne poartă 300-400 m printre fagi,
molizi şi brazi. Pe parcurs, în afară de marcajul nostru (bandă albastră), intîlnim adesea
semnele vechiului marcaj bandă roşie (acesta a fost transformat în cruce roşie). Pe măsură ce
înaintam, panta se accentueaza (pe circa 150 m), apoi, în pas domol, ocolim un mic mamelon
prin stînga şi coborîm uşor intr-o şa abia schiţată. Aici intîlnim o altă bancă, iar lîngă ea un
stilp indicator sprijinit de un arbore. Pîna aici am parcurs circa 60-70 minute de la plecare. În
şa, cele două marcaje se despart. Poteca marcată cu cruce roşie se îndreapta spre nord, pe
Culmea Gropşoarele - Zăganu (traseul 4 descris în sens invers). Noi ne angajăm în coborîş,
pe versantul estic al Culmii Buzăianu, urmînd marcajul banda albastră, la început printr-o
pădure intunecoasă de conifere, apoi prin pădurea mai luminoasă de fag.
Ocolim şi tăiem în cele din urmă o vîlcea, după care o luăm uşor la stînga.
Traversăm apoi Valea Şipotele, care işi are obîrsia sus, sub Muntele Zaganu şi urcăm pe
versantul ei stîng, în lungul lizierei de pădure. Ia dreapta, pe locul pădurii defrişate este acum
o plantaţie tînără de molid, cu mult zmeuriş şi vegetaţie specifică. În zare, spre sud, privirile
te poartă spre culmile Clăbucet şi Vîrful lui Crai. În dreapta, cîteva vîlcele se adună în pîrîul
Şipotele, în lungul căruia un drum forestier, azi abandonat, coboară pînă în Valea
Telejenelului. Urcuşul sfîrşeşte pe unul din pintenii Culmii Căzăturii, care se prelungeşte spre
sud, paralel cu Valea Şipotele. Ia banca de aici facem un mic popas. fn dreapta (vest) se
zaresc Babeşul şi Faţa lui Gherghel; în al doilea plan culmea netedă Bobu Mare închide
zarea.
Reluam traseul. Poteca, de data aceasta mai lată, urmăreşte pieziş versantul sud-
estic al Culmii Căzăturii prin pădurea de amestec, mai luminoasă în făgete. Mulţimea
doborîturilor şi vîlcelele mocirloase, cu denivelări, ingreuiază coborîşul. Ajungem pe un
drum forestier, “Drumul Vînatorilor", pe care il urmăm scurt timp. Blocuri albe de calcar,
rostogolite aici cine ştie de cînd, apar printre trunchiurile zvelte ale molizilor, făcînd mai
vizibil marcajul fixat pe ele. După circa 15 minute de la bancă, părăsim drumul care se
continuă la dreapta (în jos); noi o luăm înainte în urcuş uşor. Iăsăm în dreapta un mic luminiş,
cotim la stînga şi apoi coborim spre dreapta, pe un drum de care. Ia o curbă, o săgeată ne
îndrumă spre dreapta, prin pădure, drumul continuîndu-se spre nord, pe sub Colţul
Vînătorului. Coborim spre nord-est, prin pădurea de molid bine întreţinută, pe lînga o vîlcea
şi ieşim intr-un drum forestier, avînd în dreapta o mică căsuţă. Săgeata şi marcajul fixate pe
un copac indică greşit direcţia în jos. Noi trebuie sa o luăm pe drum, la stînga. După 150 m
părăsim drumul, şi, îndreptîndu-ne spre dreapta, către poiana pe care o zărim printre arbori,
traversăm apa din spatele păstrăvăriei, apoi Pîrîul Alb. Ajungem astfel, conform marcajului,
în vasta poiană unde se află şi Casa Vinătorului Valea Stînei.
Poiana Valea Stînei este un minunat loc de popas pentru campare. În serile
molcome şi calde de vară, pe intinsa poiană, unde nu se aude decît susurul apei sau ciripitul
păsărelelor, te poţi odihni pe salteaua moale a fîneţei, acoperindu-te cu cerul făra pic de nor,
mai ales în amurgurile care aici capătă alte dimensiuni şi tonalităţi decît aiurea. Tot aici,
pescarii amatori pot pescui în apele limpezi.

TRASEE CE PORNESC DE LA CABANA MUNTELE

ROŞU
13. Cabana Muntele Roşu - cabana Ciucaş -Culmea Gropşoarele - Muntele
Roşu - cabana Muntele Roşu
Marcaj: bandă galbend, cabana Muntele Roşu - cabana Ciucaş; cruce roşie, ca-
bana Ciucaş - Culmea Gropşoarele; triunghi roşu, Culmea Gropşoarele -cabana Muntele
Roşu Durata: 4½-5 ore
Caracteristici: drum relativ uşor, cu mici porţiuni de pantă mai dificilă; diferenţă
de nivel: 600 m. Pentru turiştii care ramîn mai mult timp la cabana Muntele Roşu, acest
circuit, relativ uşor, îi poartă pe culmile din jurul cabanei, prin păduri şi poieni cu orizont larg
deschis.
Descrierea traseului. Portiunea dintre cele două cabane se parcurge intr-o oră şi
jumătate, pornind din poiana de lîngă căsuţele anexă cabanei (vezi traseul 3). Străbatem
pădurea de pe clinele de sud şi vest ale Muntelui Roşu, în care luminişurile datorate
exploatărilor forestiere ne oferă frumoase perspective, apoi coborîm în valea Pîrîului Berii,
deasupra căruia Tigăile Mari şi Tigăile Mici sfîrşesc brusc prin ţancuri şi abrupturi. Ia fîntîna
Nicolae loan ne aprovizionăm cu apa pentru tot traseul; urcăm timp de o oră pînă pe culmea
despădurită unde apare brusc cabana, avînd drept fundal piramida ascuţită a Tigăilor Mari.
Dupa popasul făcut la cabană pornim spre nord-est, avînd în comun patru marcaje (bandă şi
cruce roşii şi albastre), ocolind obîrşia unei văi seci, sub staţia meteorologică automată,
înscriindu-ne pe spinarea Muntelui Chiruşca, prin pajişti şi pădurea de fag şi molid. Traseul
ne dezvăluie frumuseţea versantului nordic al Ciucaşului şi perspectiva pînă dincolo de Tara
Bîrsei. După 30 minute de la cabană ajungem în Şaua Chiruşca (1 567 m), unde se află şi un
stîlp indicator deteriorat; aici vom părăsi cele trei marcaje, urmind, în continuare, poteca
marcata numai cu sem-nul cruce roşie. Din Şaua Chiruşca urcăm pieziş o diferenţă de nivel
de 100 m pînă la capătul nordic al Culmii Gropşoarele în şaua omonimă (1 663 m). În lunile
iunie-iulie, pantele muntelui devin purpurii, parfumul florilor de smirdor răspîndindu-se suav
în atmosfera. Din şa, o potecă nemarcată se continuă spre est, agăţîndu-se pe clinele Muntelui
Albele pînă în Curmătura Stînei (traseul 16). Dar noi o luăm la dreapta (sud) şi începem să
parcurgem Culmea Gropşoarele, pe panta ce urcă domol, dar susţinut, o diferenţă de nivel de
circa 150 m; în stînga şi dreapta pornesc picioare larg ondulate, despărţite de văi seci, unele
inierbate. Spre est, Culmea Stîncoasa îşi etaleaza frumuseţea prin pinteni stîncoşi ce ascund
Cheile Văii Stînei, iar în zare se contureaza Munţii Siriu. Priveliştea se desfăşoară larg, atît
spre Culmea Bratocei cu Vîrful Ciucaş şi stîncile care se strîng ca o cetate cu contraforturi,
cît şi spre culmile ce coboară spre izvoarele Telejenelului, cu văi sălbatice inveşmîntate bogat
de păduri, dar sfîrtecate de stînci ce se înalţă graţios. După circa 3½ ore de la plecare,
ajungem în şaua abia schiţata (1 805 m), loc numit ,,La Răscruce", de unde culmile se
despletesc în mai toate direcţiile.
După un mic popas, vom părăsi Culmea Gropşoarele ce îşi revarsă frumuseţea
argintie spre sud, prin stîncile Zăganului, şi cotim brusc spre dreapta (vest), pe poteca
marcdta cu triunghi roşu. Începem coborîşul printre tufe întinse de smirdar, afin şi merişor,
pîna într-o şa mai largă. În dreapta, sub noi, se deschide valea de obîrşie a Pîrîului Berii (în
care se zăresc şuviţe de grohotişuri ce curg pe pantă, spre valea seaca), dincolo de care zărim
Muntele Chiruşca şi cabana Ciucaş, iar în spate Tigăile şi Vîrful Ciucaş. Ocolim prin dreapta
Vîrful Muntele Roşu (1 765 m) şi coborîm pînă în şaua de sub Vîrful Muntele Roşu (1 577
m). În continuare, urmăm pantele sudice, mai domoale, ale Muntelui Roşu, tăind văi înierbate
de la obîrşia Pîrîului Fugarilor. Poteca se înscrie aproape pe curba de nivel, prin poiana adînc
lobată pe văi. Molizi bătrîni, cu coroana ce îşi pleaca bogat crengile la pămînt, lasă umbră
deasa în pajiştea inmiresmata. Cotim uşor spre sud şi ajungem pe un pinten stîncos lînga
cabina metalică pentru aparatura seismologică, De aici coborim abrupt pe la liziera pădurii,
intrăm pentru scurt timp în pădure şi cîteva serpentine ne scot pe tăpşanul inverzit de la
cabană, unde încheiem circuitut.

14. Cabana Muntele Roşu - cabana Ciucaş - Şaua Tigăilor - Pasul Bratocea -
Pîrîul Roşu - cabana Muntele Rosu
Marcaj: bandă galbenă, cabana Muntele Roşu - cabana Ciucaş; cruce roşie,
cabana Ciucaş - Şaua Tigăilor; bandă roşie, Şaua Tigăilor - Pasul Bratocea; punct rosu, Podul
Berii - cabana Muntele Roşu Durata: 6½ -7 ore
Caracteristici: traseu în circuit, prin pădure sau pe culme, recomandat vara; di-
ferenţa de nivel: circa 750 m
Descrierea traseului. Pornim pe poteca ce suie prin poiana de la poalele Muntelui
Rosu, urmărind marcajul bandă galbenă (vezi traseul 3). Traversarea pădurii cu luminişuri
mai mari sau mci mici ne oferă minunate privelişti spre valea Pîrîului Berii, unde abruptul
Tigăilor Mici şi Tigăilor Mari atrage privirile, în special în amurg de toamnă. Ieşim într-o
poiană deasupra Vaii Berii, dincolo de care se găseşte Culmea Bratocei şi serpentinele dese
ale drumului ce duce la Braşov. De aici cotim la dreapta şi coborîm spre firul Pîrîului Berii,
unde întîlnim şi marcajul cruce albastră (traseul 10) care ne va insoţi, în continuare, pînă la
cabana Ciucaş. De la izvorul propriu-zis al Teleajenului - fîntîna “Nicolae loan" - începem
urcuşul pe una din culmile Muntelui Chiruşca, pe lîngă o vale salbatică, dar seacă. Urcuşul
mai dificil ne scoate la golul subalpin; brusc apare şi cabana Ciucaş, pe fundalul Tigăilor şi al
Vîrfului Ciucaş (timp necesar circa 1½ -1¾ oră).
După odihna de la cabană şi turul de orizont, ne începem urcuşul pe culmea
golaşă a Muntelui Chiruşca, urmînd marcajul cruce roşie, alături de banda roşie. Depăşim
staţia meteorologica amplasată pe mamelonul din dreapta (1 645 m) şi urcăm pe culmea largă
acoperită de pajişti. În faţa şi în dreapta culmile parcă sînt străpunse de stînci strălucitoare de
conglomerate care contrastează cu verdele pădurilor cuibărite pe văi. În zare se întinde valea
largă a Dălghiului, străjuită de munţii care de aici par mai apropiaţi decît în realitate.
Ajungem în şaua de sub Tigai (1 685 m) lîngă un stîlp indicator. Aici părasim marcajul bandă
roşie (ce urcă la Vîrful Ciucaş) şi mergem la stînga, pe sub Tigăile Mari, cu ,,pădurea" de
stînci ce susţin muntele ca nişte contraforturi. Sîntem pe un pinten de unde poteca coteşte la
dreapta, angajîndu-se pe sub Cetatea Tigăilor, apoi coboară şi urcă urmînd sinuozităţile
reiiefului; traversam văile strîmte ce coboară spre cotloanele pădurii din aval formînd pîrîul
Tigăile. În stînga Tigăile Mici îşi etalează frumuseţea prin stîncăriile şi abrupturile ce cad
brusc catre valea Pîrîului Berii. Un mic urcuş prin pajişte ne scoate, dupa aproximativ 2½
ore, în Şaua Tigăilor (1 745 m), unde reîntîlnim marcajul bandă roşie (care, ocolind, a atins
Vîrful Ciucaş) şi un stîlp indicator. Privim prin ,,poarta" deschisă la lumea de basm de la
obîrşia Văii Babarunca; stînci, turnuri si ţancuri, ce stau să se frîngă rup liniştea pe care o
impune pînă aici Culmea Bratocei. Vedem cum se inalţă graţioasă şi albă Tesla, iar dincolo
de ea, spre zări, Bucegii şi Piatra Craiului işi dispută frumuseţea crestelor, alături de Piatra
Mare şi Postăvaru.
Din şa ne îndreptăm spre sud, urmărind Culmea Bratocei, marcată cu bandă roşie
pînă în Pasul Bratocea. Poteca, în ansamblu, merge aproape orizontal, ocolind vîrfurile mai
proeminente, aşa încît micile urcusuri şi coborîşuri trec neobservate. Ocolim prin stînga
Vîrful Bratocea (1 827 m), traversînd larg Culmea Tigăile Mici, oferindu-ne astfel o amplă
perspectivă spre valea Pîrîului Berii, dar mai ales spre Culmea Muntelui Roşu, la poalele
căruia remarcăm cabana, şi - mai departe - culmea cu sclipiri de argint a Zăganului. Privirea
pătrunde însă şi mai departe. spre munţii Tătaru şi Siriu, unde culmile apar mai molcome. Ne
strecuram printre jnepeni, afini şi florile, ce îmbată culmea de mireasmă, pînă pe versantul
vestic; jos pădurea, unde sălaşluiesc numeroase animale, ascunde privirii sălbăticia Văii
Babarunca, cu chei, stînci ascuţite şi mici poieni insorite. Ocolim prin vest un vîrf mai
proeminent (1 769 m), revenind din nou pe linia de culme, apoi începem să coborîm uşor,
lăsînd în dreapta un mic mamelon stîncos. Pe măsura ce înaintăm, coborîşul devine mai
accentuat. Ne îndreptăm spre copatul sudic al culmii, unde buchetul de stinci ce se ţuguiesc
spre inalţimi formează Colţii Bratocei. Ocolim colţii prin dreapta, pe la obîrşia unei vîlcele.
Mici serpentine şi treceri mai dificile ne poartă pe sub ei, în ocol, parcă anume spre a le
admira frumuseţea din toate unghiurile. Panta se inăspreşte şi mai mult, cerînd fiecăruia
atenţie sporită la pietrele ce se rostogolesc cu uşurinţă. În faţă se ridica releul de televiziune,
iar jos poiana larga. Coborîm pe la marginea pădurii. Ia circa 150 m distanţă de cel de-al
doilea stîlp metalic ce se observă deasupra releului T.V., inainte ca în potecă să apară lespezi
de piatră, ne abatem puţin la dreapta privind atenţi printre molizi, spre a căuta Sfinxul
Bratocei. El se ridică minuscul deasupra unui grup de stînci, lăsindu-se privit mai anevoios
datorită molizilor, deşi de la Cheia sau din şoseaua ce urcă spre Pasul Bratocea se observa
mai clar, detaşîndu-se deasupra pădurii. Continuăm coborîrea spre releul T.V., apoi prin
poiană ghidaţi de stîlpii de marcaj şi de drumul nou croit pe care uneori îl intersectăm.
Ajungem pe un pinten înierbat, trecem pe lînga o stînă, apoi străbatem timp de cîteva minute
pădurea de fag şi ieşim la şoseaua naţionala (km 147,500), în Pasul Bratocea (1 263 m), la
limita dintre judeţele Prahova şi Brajov (timp necesar pînă aici 4½ ore). pînă la podul de
peste Pîrîul Berii ne despart 4 km care se pot scurta tăind serpentinele drumului naţional. De
la pod, loc cunoscut şi sub numele de Podul Berii, urcăm puţin la stînga pe drumul forestier
ce însoţeşte Pîrîul Berii, pîna la confluenţa cu Pîriul Roşu, de unde o luam la dreapta, fiind
ghidaţi în continuare de marcajul punct roşu (vezi şi traseul 5). O bucată de drum o străbatem
prin albia Pîriului Roşu, apoi urcam pe lîngă apă, printre ierburi şi molizi tineri, pe poteca ce
se pierde uneori datorită viroagelor. Traversăm apa prin vad pe malul sting şi începem să
urcăm prin pădure, pe culmea ce se insinuează de la cabana Muntele Roşu. Ia început poteca
nu este prea evidenta, datorita crengilor uscate, apoi ea se conturează din ce în ce mai clar.
Tăiem cîteva viroage care se scurg de pe versant şi ajungem în partea de sud a cabanei,
închizînd circuitul după circa 6½ ore.

15. Cabana Ciucaş - Vîrfut Ciucaş - Şaua Tigăilor -cabana Ciucaş

Marcaj: bandă roşie, cabana Ciucaş -Şaua Tigăilor; cruce roşie, Saua Tigăilor -
cabana Ciucaş Durata: 2½ -3 ore
Caracteristici: traseu în circuit, relativ uşor, exceptînd porţiunea de sub Vîrful
Ciucaş; are ca scop vizitarea parţii centrale a masivului; diferenţă de nivel: 350 m
Descrierea traseului. Pornim pe poteca ce urcă uşor pe spinarea Muntelui
Chiruşca, urmărind marcajul bandă roşie, dublat de cruce roşie, pînă în Şaua de sub Tigăile
Mari (vezi traseul 3). De aici ne despărţim de marcajul cruce roşie (traseul nostru de
întoarcere), căci noi cotim la dreapta şi urcăm pieptiş printre stînci şi ierburi pînă la baza
Tigăilor; le ocolim prin nord, avînd o splendidă panoramă asupra Văii Chiruşca, flancată de
ţancuri albe. Depăşim cu atenţie făgaşul pietros al unui vîlcel şi ieşim în şaua dintre Tigaile
Mari şi Vîrful Ciucaş. De aici urcăm printre stînci, unde jocul naturii a pus la incercare
fantezia omului prin asemanarile sugerate, şi ajungem în cel mai înalt vîrf din masiv -
Ciucaşul, 1 954 m. Este punctul cu cea mai amplă perspectivă din Ciucaş spre toate zarile,
începînd din Piatra Craiului, în vest, pînă în Penteleu în est, sau dinspre Tarcău şi Nemira, în
nord, pînă spre Măneciu Ungureni, în sud (vezi descrierea la traseul 1). Din Vîrful Ciucaş ne
putem deplasa circa 500 m pe virful din faţa (vest), de unde putem admira şi frumuseţea de
basm a stincăriilor şi Colţilor Natrii de la picioarele noastre.
Revenim în traseu şi începem coborîrea pe panta înierbată; urcăm puţin pe la baza
unui perete stincos şi pe lîngă un grup de stînci mai proeminente, apoi coborîm cu atenţie
poteca pe care deseori se aduna pietrişurile desprinse din stîncile de conglomerate. Astfel
ajungem în Şaua Tigăilor (1 745 m), marcată şi de un stîlp indicator. Către dreapta o poteca
coboara spre Valea Babarunca. pe sub colţi inalţi, stînci cu forme fantastice (Turnul Goliat,
Col-ţii Natrii ş.a.); în faţă (sud) se desfăşoara culmea prelungă şi ondulată a Bratocei care se
sfîrşeşte deasupra pasului cu acelaşi nume. Din Şaua Tigailor părăsim marcajul de creastă
banda roşie şi cotim la stînga, pe poteca marcată cu cruce roşie. Coborîm pe sub culmile
înguste desprinse din Vîrful Ciucaş şi Tigaile Mari, unde stîncile asemănătoare capăţînilor de
zahăr de altădată “susţin" muntele ca nişte contraforturi; traversăm viroage şi torenţi lipsiţi de
apă prin coborîşuri şi urcuşuri succesive; ajungem pe un pinten de la care, după circa 150 m
poposim în şaua de sub Tigăi, pe care am părăsit-o cu circa 2 ore în urma. De aici drumul
cunoscut, marcat şi cu bandă roşie (drumul nostru la dus), ne conduce în 15-20 minute la
cabana Ciucaş, unde închidem circuitul.

16. Cabana Ciucaş - Şaua Cropşoarele - Curmatura Stînei - Izvorul Hoţului -

cabana Ciucaş
Marcaj: triunghi roşu, cabana Ciucaş, punctul La Rascruce; cruce roşie, La
Răscruce - Şaua Gropsoarele, apoi nemarcat pînă în Curmătura Stînei; bandă albastră,
Curmatura Stînei – cabana Ciucaş Durata: 3-3½ ore
Caracteristici: drum relativ uşor, pe alocuri cu pante mai accentuate; diferenţă de
nivel: circa 200 m. In afara traseului marcat, în Curmătura Stînei se poate ajunge şi peste
Culmea Albele, pe un traseu nemarcat, deosebit de frumos, întoarcerea făcîndu-se pe traseul
clasic (marcat) pe la Izvorul Hoţului.
 Descrierea traseului. De la cabana Ciucaş ne angajăm pe poteca ce se arcuieşte
uşor pe la obîrşia văii inierbate de la nord, apoi mergem pe cumpana de ape dintre Pîrîul Berii
şi Pîrîul Strîmbu pîna în Şaua Chiruşca (circa 30 minute; vezi traseul 2). Din şa, traseul
nostru (cruce roşie) părăseşte celelalte trei marcaje (bandă roşie, bandă şi cruce albastre),
înscriindu-se pe un pinten ce coboară din Culmea Gropşoarele. Mergem cîteva sute de metri
pe culme, apoi urcam în serpentine largi panta acoperită de smirdar, afin şi merişor. Panta se
îndulceşte; poteca coteşte spre stînga, intîi printr-un urcuş uşor, apoi din ce în ce mai dur pîna
în Şaua Gropşoarele (1 663 m) ce desparte Valea Stînei de Piscul cu Apă. În şa se deschide o
frumoasă privelişte. In faţă se vede Culmea Tătaru, continuată spre nord de Tătăruţu. În
ultimul plan Muntioru şi Ivaneţu, apoi Malaia, prelungă, Şaua Poarta Vînturilor şi Bocirnea.
În stînga lor Munţii Vrancei, mai teşiţi şi Penteleul, mai ascuţit, apoi Vîrful Lăcăuţi. Din şa
poteca marcată cu semnul cruce roşie o ia brusc la dreapta pe Culmea Gropşoarele - Zăganu,
dar noi ne îndreptam, în continuare, catre est, pe poteca nemarcată ce taie în lung pantele
sudice ale Muntelui Albele. Mai întîi parcurgem cîteva serpentine. Ia circa 150 m mai jos se
află un izvor; trecem de un vîlcel cu pietris şi treptat urcăm pe culme, avînd în stînga Piatra
Laptelui; aici ne intîmpină pîlcuri de molizi uscaţi. În dreapta se întinde nesfîrşita pajişte de
la obîrşia Pîriului Stînei, dincolo de care se inalţă un grup de stînci imbrăcate cu molizi.
Urmăm culmea pînă la capăt şi, printr-un coborîş de peste 200 m diferenţă de nivel, din Şaua
Gropşoarele ajungem în Curmătura Stînei (1 435 m) cu o poiana ce se întinde mărinimos spre
Culmea Văii Stinei, dar mai ales peste umerii ondulaţi ce coboară dinspre Culmea Stîncoasă.
Un mic lac, probabil de origine nivală, marchează o denivelare. Aici este locul de întîlnire cu
poteca marcată cu bandă albastră ce vine de la Poiana Valea Stînei, prin Valea Stînei (traseul
22) şi cu cea marcată cu bandă roşie ce vine din Pasul Boncuţa peste Culmea Văii Stinei
(traseul 2 descris în sens invers). Din Curmătura Stînei ne continuăm traseul spre cabana
Ciucaş către stînga, ocolind Muntele Albele pe la est şi nord. După circa 300 m întilnim
venind din jos (dreapta) poteca marcată cu cruce albastră (traseul 24), care urcă de la Vama
Buzăului prin Valea Strîmbu. Aşadar, din acest punct pînd la cabana Ciucaş marcajul este
triplu (bandă roşie, cruce şi bandă aibastre).
Cotind spre nord, privirea ne este atrasă de Piatra Laptelui (1 579 m), împădurită,
din care ies colţi de calcar; mai departe relieful se menţine sub 1 500 m altitudine în Muntele
Strîmbu, Dealul Seciului şi Urlătoarea, ca apoi să se întindă aproape netedă depresiunea de
dincolo de Valea Dălghiului. Urmam versantul nordic al Muntelui Albele pe la marginea
pădurii sau prin poieni; sintem pe valea de obîrşie a Pîrîului Laptelui, pe care o traversăm.
Ieşim la 70-80 m mai jos de Izvorul Hoţului ce se scurge de sub un perete de piatră. Coborim
în poiana din faţă pînă la un alt izvor cu o bandă alături. Iuam provizie de apă şi ne
continuăm traseul prin poiana iargă, apoi printre pîlcuri de pădure pînă în şaua de sub Culmea
Piatra Laptelui, de unde ni se dezvăluie o amplă panoramă spre partea centrală a Masivului
Ciucaş, cu vîrful şi ţancurile Tigailor Mari, care domină culmile brazdate de turnuri ce se
semeţesc din verdele pădurii.
In continuare, schimbînd brusc direcţia spre sud, trecem prin pîlcuri de pădure sau
luminişuri insorite (unde se întîlnesc stilpi de marcaj căzuţi), pe poteca ce pare o alee umbrită
de crengile ce se adună deasupra creştetului. După ce ajungem pe firul văii, cotim la dreapta
şi ieşim pe culme, în Şaua Chiruşca (1 565 m), unde mai adăugam un nou marcaj - cruce
roşie - ce vine de la Cheia peste Culmea Gropşoarele - Zaganu. Pînă la cabană străbatem
plaiul domol al Chiruşcai, cu mici gheburi, care este şi cumpăna apelor dintre Teleajen (prin
Pîrîul Berii) şi Strîmbu, pe tot parcursul avînd orizontul deschis. O arcuire largă a potecii ne
scoate lîngă cabana Ciucaş (1 595 m), locul de unde am pornit cu 3 ore înainte.

17. Cabana Ciucaş - Şaua Tigăilor - Valea Babarunca - cabana Babarunca

Marcaj: cruce roşie, cabana Ciucaş-Saua Teslei; triunghi roşu, Şaua Teslei -
cabana Babarunca Durata: 3½-4 ore
Caracteristici: în bună parte drum de vale, prin poieni şi pădure; diferenţă de
nivel: 850 m
Descrierea traseului. Porţiunea dintre cabana Ciucaş şi Şaua Tigăilor, descrisă la
traseul 14, parcurge timp de 50-60 minute coastele Muntelui Chiruşca şi versantul stîncos,
sudic, al Muntelui Tigăile Mari şi al Ciucaşului, traversind o regiune pitorească.
Din Şaua Tigăilor (1 745 m), de la stîlpul indicator, avem de coborît circa 850 m
diferenţa de nivel. Poteca priporoasă se lasă spre vest, pe versantul drept al văii, printre stînci
golaşe şi grohotişuri. În faţă avem Muntele Tesla; în dreapta se ridică semeţ ,,Turnul Goliat",
pe care şi-au incercat forţele temerari alpinişti, constituţia geologică a masivului nepermiţînd
însă intrarea lui în circuitele alpiniştilor datorită friabilităţii rocii. Numeroase stînci ce
sugerează personaje de basm, figuri geometrice etc, incitînd fantezia şi încîntind ochiul, stau
de straja neabătut la poarta Tigăilor, parcă socotind numărul turiştilor ce defilează prin faţa
lor. Forma stîncilor se schimbă în timp. Coloşii de piatra se izoleaza prin adîncirea pe
verticala a şanţurilor, datorită gelifracţiei.1 Pe stînci stau agăţaţi clopoţei, nu-mă-uita,
gălbenele şi garofiţe, care parcă se lipesc de stîncă, cerindu-i protecţia împotriva vînturilor
puternice. Pe măsură ce coborîm, panta se indulceşte, iar poteca iese pe culmea impădurită ce
desparte văile Babarunca şi Dălghiu; drumul trece prin rarişti de pădure şi poieni sau pe sub
stînci. Intrăm în pădurea de molid ocolind un mamelon prin stînga. După aproximativ o oră
de cind am părăsit Şaua Tigăilor, ajungem în Şaua Teslei (1 347 m), după un coborîş cu o
diferenţă de nivel de 350 m, la cel mai coborît punct de pe cumpăna de apa dintre pîraiele
Babarunca (stînga) şi Dălghiu (est). Iocul nu este prea plăcut datorită vegetaţiei ruderale care
s-a instalat aici, pe locul ce a adăpostit nu de mult o stînă.
In Şaua Teslei părăsim marcajul cruce roşie (traseul 19 descris în sens invers) şi
coborim la stînga (sud), pe firul Văii Babarunca, pînă la un mic izvor, lîngă care găsim şi
marcajul triunghi roşu ce ne va însoţi pînă la cabana Babarunca. Izvorul se pierde printre
pietre în valea ce se îngustează; ea se lărgeşte din nou, la confluenţa cu pîriul ce vine de sub
Poiana Teslei, unde întîlnim un alt izvor, cu debit apreciabil. Aici (circa 500 m distanţă de
Şaua Teslei) este capătul drumului forestier ce ne va duce la cabana Babarunca. El însoţeşte
pîrîul pe dreapta şi are aspectul unei alei, prin pădurea umbroasă, cu mici luminişuri. Valea se
arcuieşte uşor spre vest, sub pintenii desprinşi din Culmea Bratocei şi se ingustează. Mai jos,
pereţii se apropie, formînd Cheile Babaruncăi tăiate în calcare. Drumul le străbate prin cîteva
cotituri. Traversăm o apă. Pe stînga, lîngă pod ne atrage atenţia, o cascadă ce cade peste
calcarele albăstrui, la bază stratificate. După circa 100 m părăsim calcarele, care fac loc
depozitelor argiloase şi, o dată cu ele, numeroaselor izvoare cu mici cascade. Drumul rămîne
mult suspendat deasupra Văii Babarunca, apoi, prin serpentine, coboară pentru a se alătura
pîrîului şi intră în pa-dure. Ia un cot brusc întîlnim o rampă de buşteni, loc unde traversăm pe

1
Dezagregarea rocilor sub acţiunea alternantă a îngheţului şi dezgheţului, un rol important avind apa, care
prin îngheţ işi măreşte volumul, accentuînd fisurile.
stînga apei. Drumul devine o adevărată alee, în care liniştea este tulburată doar de cîntecul
păsărelelor, de zumzetul gîzelor şi foşnetul frunzelor.
Mai avem de parcurs aproape 2,5 km pînă la cabană, pe drumul plăcut şi
odihnitor. După ce lăsăm în stînga trei case, întîlnim poteca marcată cu bandă roşie ce suie pe
Piciorul Teslei şi urca la cabana Ciucaş (traseul 19). De la întîlnirea marcajului părăsim
drumul; o luăm la stînga prin poiana larga, traversăm şoseaua naţională Cheia - Brasov (DN
1A) şi ajungem la cabana Babarunca (908 m).

18. Cabana Ciucaş - Vîrful Ciucaş - Şaua Ciucaş -Poiana Dălghiului - Vama
Buzăului
Marcaj: cruce roşie, exceptînd porţiunea dintre şaua de sub Tigăi şi Vf. Ciucaş
marcată cu bandă roşie Durata: 3-3½ (plus 9 km pe şosea -2 ore - Dălghiu - Vama Buzaului
Caracteristici: drum de vară, recomandat la coborîre; diferenţă de nivel: 1150 m.
Traseul pe versantul nordic al Ciucaşului ne prilejuieşte cunoaşterea unuia dintre cele mai
frumoase şi spectaculoase abrupturi, puţin cunoscut datorită accesului mai greoi dinspre
Valea Dălghiului, lipsei unor puncte de cazare, precum şi distanţei mari de parcurs pe şosea
pîna la Vama Buzăului (9 km) sau la Zizin (18 km).
Descrierea traseului. De la cabana Ciucaş urcăm uşor pe pantele Muntelui
Chiruşca, pe poteca cu marcaj comun, bandă roşie şi cruce roşie, pîna în şaua de sub Tigaile
Mari. Părăsind marcajul cruce rosie, ne îndreptăm spre Vîrful Ciucaş, mai întîi în urcuş
pieptiş, apoi mai domol, ocolind prin est ansamblul de stînci al Tigăilor Mari (vezi traseul 3).
Urmam circa 200 m un făgaş torenţial mai dificil pînă în şaua dintre Tigăile Mari şi Vîrful
Ciucaş. Depăşim stînci izolate şi Babele la Sfat şi urcăm la Vîrful Ciucaş, de unde avem o
frumoasă panoramă spre toate zările (vezi descrierea la traseul 1). Din vîrf părăsim marcajul
bandă roşie care se îndreaptă spre creasta Bratocei; vom cobori pe versantul nordic al
Ciucaşului, aproape în linie dreapta pînă în Şaua Ciucaş (1 525 m). Poteca coboară abrupt,
imediat sub vîrf, printre tufe de ienupăr şi afin. Ceva mai jos panta se domoleşte, angajîndu-
se pe culmea dintre bazinul Dălghiului si cel al Chiruşcăt; poteca ne conduce în faţa a două
stinci pe care se contureaza slab un semn de marcaj. În stînga, ceva mai jos de culmea pe care
ne aflăm, se detaşează o stîncă ce atrage atenţia prin frumuseţea şi indrazneala cu care se
înalţă spre albastrul cerului. Sugestiv numita Mîna Dracului sau Mîna cu Cinci Degete
impresionează prin forma contorsionată a uriaşelor ,,degete", bine conturate, care se strîng
uşor spre vîrf, profilîndu-se mai accentuat pe fundalul pădurii de pe Muntele Dungu.
Fig. 11 Mîna cu Cinci Degete
Continuînd traseul spre nord remarcăm, puţin la stînga, două stînci mari, ca nişte
căciuli, amindouă cu creştetul înierbat, numite Gemenii Ciucaşului. Coborîm pe sub gemeni
o pantă abruptă, îmbrăcată cu molizi şi tufe de ienuperi, pînă sub peretele din stînga aflat în
Şaua Ciucasului (1 525 m), şa ce marchează cumpana de ape dintre pîriul Strîmbu şi Dălghiu.
Din Vîrful Ciucaş pînă aici am parcurs aproape 1½ ore. Din Şaua Ciucaşului, o potecă
nemarcată continuă spre nord-est pe deasupra colţilor stîncoşi, peste munţii Urlătoarea şi
Seciu, către Piatra Mitocului, de unde se poate ajunge peste munte, tot la Vama Buzăului.
Noi însă ne abatem la stînga 90° pe traseul marcat, cunoscut de aici încolo sub numele de
Plaiul Domnesc, care urmează o culme mai largă, împădurită. Ne putem alimenta cu apă din
izvorul de sub Şaua Ciucaşului şi pornim prin pădurea de fag şi molid, pe poteca uneori
priporoasă, care se anină pe pantele abrupte ale muntelui, păstrînd în general direcţia nord-
vest. Traversăm obîrşia unei vîlcele şi, pe nesimţite, ajungem pe culme, pe care o parcurgem
pe o distanţă de circa 500 m. Urmează cîteva serpentine prin care coborîm o diferenţa de
nivel de aproape 300 m. Pe măsură ce înaintam, panta se îndulceşte, iar din vale se aude susur
de apa. Ieşim din pădure în apropierea citorva case. Traversăm apa şi o luăm pe drumeagul
care ne scoate în drumul forestier ce mai urcă 3-4 km în amonte pe Valea Dălghiului, pînă
sub Şaua Teslei. Continuam traseul spre Poiana Dălghiului cale de circa 1 km, pe drumul
forestier de pe valea cu acelaşi nume printr-un culoar luminos străjuit de molizi falnici. În
urmei rămîne, solitar, Ciucaşul, al cărui peisaj farmecă privirea. Colţul Uriaşului sau Dintele
se inalţă semeţ şi alb din verdele pădurii, aidoma unui “dinte" crescut strîmb, parcă special
pentru a lăsa o breşă spre piramida de piatră a Ciucaşului ce se ridică în spatele lui. Valea se
lărgeşte, iar pădurea face loc din ce în ce mai mult fîneţelor. Cotim uşor spre stinga, o dată cu
drumul, lăsînd în dreapta apa Dălghiului, care se imbogăţeşte prin aportul de ape adus de
pîrîul Prundu, cu vale sălbatică şi bogat impădurită. Şi pe Prundu înaintează o şosea forestieră
care pătrunde peste 2 km pentru exploatarea pădurii. La întîlnirea celor două drumuri, se
observă, în stinga, marcajul cruce albastră, plasat pe un copac. El însoţeşte poteca ce vine din
Poiana Teslei, ocolind prin est Muntele Tesla, apoi Muntele Dungu (traseul 20), cu care vom
merge în comun pînă la Vama Buzăului. Urmărim drumul forestier prin Poiana Dălghiului
pînă la drumul ce vine de la Vama Buzăului şi merge spre Zizin; el urca în serpentine spre
vest, traversează Culmea Dobromirului, apoi urmează Valea Zizinului (18 km pînă la Zizin).
Noi o luăm la dreapta, ocolind Muntele Măgura, spre Vama Burăului, cale de 9 km.
Traversăm pîrîul Dălghiu spre dreapta, mergem pe lîngă un magazin alimentar al
muncitorilor fo-restieri, mai trecem un podeţ şi pornim pe drumul ce străbate valea larga şi
netedă, cu poieni, fîneţe şi culturi. După ce se uneste cu Dălghiaşul, afluent ce vine din
stînga, Dălghiul coteşte uşor la dreapta, puţin încorsetat în malurile ce se apropie, şi se varsă
în Buzău. Şoseaua traversează de două ori apa şi ajunge la Vama Buzaului. Pe porţiunea
drumului forestier, putem solicita, la nevoie, sprijinul forestierilor care transportă buştenii din
pădure, scurtînd astfel un drum de 8-10 km.

19. Cabana Babarunca - Poiana Teslei - Şaua Tigailor - cabana Ciucas

Marcaj: banda roşie Durata: 4-4½ ore
Caracteristici: drum uşor recomandat vara; pantă mai dificilă sub Şaua Tigailor;
diferenţa de rvivel: 850 m Partea de vest a Masivului Ciucaş se remarcă prin formele
deosebite pe care le îmbracă, în care dantelăria stîncilor golaşe, ale masivului propriu-zis,
inălţate cu îndrazneală din verdele pădurii, este dublată şi de cei doi munţi - Tesla şi Dungu -
oferind turistului un peisaj inedit. Exista numai două trasee marcate, folosite în special de
turiştii care vin sau pleacă spre Braşov (Braşov 30 km, Săcele 16 km), cît şi de cei care vor sa
străbată munţii în continuare, peste Vîrful Vaida, la cabanele Renţea (4Yz-5 ore) sau Susai (9
ore) şi de acolo să coboare la Săcele sau Predeal. Cele două poteci marcate ce pornesc din
drumul naţional Ploieşti-Braşov, de la cabana Babarunca (km 154,200), marcaj banda roşie,
şi, respectiv, de la Podul Teslei (km 156,900), marcaj cruce roşie, se unesc dupa circa 2 km,
formînd traseul comun spre cabana Ciucaş. Considerăm traseu principal pe cel care porneşte
de la cabona Babarunca, deoarece dispune de spaţiu de cazare (2 camere cu 6 locuri,
restaurant, loc de campare), dar şi pentru foptul că el porneşte de la o înălţime mai mare (908
m) decît cel de la Podul Teslei (845 m). Traseul ce începe de la Podul Teslei îl consideram
doar ca o variantă.
 Descrierea traseului. Traversăm drumul naţional din faţa cabanei Babarunca şi
poiana din vecinătate (unde a fost vechea cabană), apoi coborîm cîţiva metri diferenţă de
nivel, în drumui forestier de pe pîrîul Babarunca, ce urcă pînă sub Şaua Teslei (traseul 17
descris invers). Urmăm drumul la dreapta cîteva zeci de metri, traversăm apa prin vad şi
cotim puţin la stînga, apoi spre nord-est, pe lîngă un vîlcel, pe tăpşanul recent despădurit, cu
rugi de zmeur şi tufe de fragi. După circa 30 minute de la plecare poteca noastră coteşte uşor
spre vest, lăsînd în stinga e potecă ce coboară direct pe piciorul muntelui, şi ne înscriem pe
culmea orientată sud-vest -nord-est, cu pantă lină, pe care mai urcăm 10-15 minute, pînă cînd
întîlnim poteca marcată cu cruce roşie (varianta cu plecare din Podul Teslei) şi un stîlp
indicator.
Varianta de la Podul Teslei porneşte de la km 156,900 (DN 1 A), înainte de podul
şoselei, unde se afla şi un stîlp indicator. Intrarea în traseu se face de la acest stîlp,
iar primul marcaj îl găsim consemnat pe un plop aflat într-un grup de patru arbori.
Urcăm pe lîngă marginea pădurii, avînd în stînga pîrîul Tesla. Poteca marcată cu
stîlpi metalici străbate Poiana Tăiata, apoi cîteva luminişuri din pădurea ce
îmbracă culmea. Depăşeşte o şa la circa 1085 m, iar după circa 2 km întîlneşte
marcajul ce urcă de la cabana Babarunca (timp necesar 45-60 minute).

De la intîlnirea celor două poteci, drumul nostru urmează culmea împădurită

Piciorul Teslei, marginită de pîrîul Tesla (nord) şi Babarunca (sud), ocolind pietre colţuroase
şi micile mameloane de gresie ce ne ies în cale. Ajungem la baza Muntelui Tesla. Molizi
bătrîni, cu rădăcinile dezgolite, obligă poteca să se despletească în mai multe fire. Traversăm
o mică poieniţa, apoi urcăm pieptiş şi ieşim în Poiana Teslei. Alături, Muntele Tesla (1 613
m), abrupt şi cu coama puţin rotunjită, domină regiunea, parcă înfruntînd crestele
impuntitoare ale Ciucaşului şi Brotacei din faţa lui. Cîţiva fagi şi molizi, care au reuşit să-şi
fixeze rădăcinile în fisurile de pe creştetul lui, contrastează cu albul argintiu al calcarului din
care este alcătuit masivul.
Poiana Teslei, cu molizi razleţi şi pajişti smălţate de flori, este un bun loc de
popas, cu orizont larg deschis. Spre vest, privirea pătrunde pînă dincolo de Depresiunea
Birsei, Piatra Craiului, unde creasta albd se stinge în depărtare. Bucegii, Piatra Mare şi
Postăvaru îşi înalţă semeţ crestele în lumina puternică a soarelui de dimineaţa sau încearcă să
se ascundă privirilor în apusurile ce ard orizontul. Drumul care şerpuieşte în lungul Văii
Tărlung te poartă pînă la oraşul de la poalele Tîmpei, Braşovul, ale cărui blocuri se disting în
zilele senine, iar Măgura Codlei se înalţă solitară la nord-vest. Spre est, Ciucaşul îşi dezvăluîe
inedita faţetă, cu numeroase stînci şi hornuri ce coboara spre Valea Dălghiului - Colţii Natrii
- sau spre cea o Babaruncăi. Coborîm uşor spre est prin poiană; lăsăm pe stînga o stînă şi
izvorul din care este recomandabil să ne alimentăm cu apă pentru restul traseului. După circa
5 minute de mers intîlnim un stîlp indicator şi poteca marcată cu cruce albastră ce coboară pe
sub Muntele Tesla, către Poiana Dălghiului (traseul 20). Drumul nostru se continuă în coborîş
pe lîngă peretele vertical de calcar al Pietrei Dudului, spre cel mai coborît punct de pe
cumpăna de ape dintre pîraiele Dălghiului şi Babarunca - Şaua Teslei (1 347 m). Din şa
poteca traversează o zona de vegetaţie ruderală, apoi începe sa urce, întîi domol pe lîngă
pădurea tăiată, apoi abrupt spre Şaua Tigăilor, printre stîncile golaşe şi grohotişurile care se
rostogolesc cu uşurinţa la fiecare pas. În jurul nostru pereţi îndrazneţi, colţi prăpăstioşi, stînci
ascuţite cu forme bizare, unele capatînd denumiri sugestive. Trecem astfel pe lîngă Moşul cu
Oile sau Turnul Goliat şi ajungem în Şaua Tigăilor (1 745 m) după circa 3 ore de la plecare.
Aici intersectam traseul de creastă ce urcă din Pasul Brotocea spre Vîrful Ciucaş (traseul 1) şi
un stîlp indicator. In stînga (nord) se înalţă abrupt Vîrful Ciucaş şi Tigăilor cu pădurea ei de
stînci din sud, ca nişte căciuli; în dreapta coasta ondulată a Brotacei, iar în faţa se profilează
dantelăria de piatra a Zăganului.
In continuare, poteca se anina pe versantul stîng al Văii Tigăilor, unde traversăm o
serie de vîlcele de obîrşie ale pîrîului Tigăile, pe sub peretele de stîncării. Ajungem la un
pinten, de unde poteca se îndreaptă uşor către stînga şi merge orizontal pe sub abruptul
Tigăilor. Peste puţin reîntîlnim traseul principal din Ciucaş (banda roşie), la stîlpul indicator
de sub Tigăi (1 685 m). Pîna la cabana Crucaş drumul uşor trece prin pajiştea multicoloră de
pe Muntele Chiruşca, spre stînga privirea fiind atrasă de feeria stîncilor ce se semeţesc
indrăzneţ din verdele păşunilor sau al pădurilor. Trecem de o şa larga (1 605 m) cu un mic lac
şi o stînă, apoi pe lînga staţia meteorologică automată şi după încă 15 minute de mers prin
pajiştea ce se unduieşte uşor ajungem la cabana Ciucaş (1 595 m).

20. Cabana Babarunca - Poiana Teslei - sub Dungu - Valea Dălghiului -

Vama Buzaului
Marcaj: cruce roşie pînă în Poiana Teslei; cruce albastră, Poiana Teslei - Valea
Dălghiului Durata: 2½ (plus 2 ore pînă la Vama Buzăului, 9 km)
Caracteristici: drum uşor prin pădure şi poieni; diferenţa de nivel: 650 m
Descrierea traseului. Porţiunea dintre cabana Babarunca şi Poiana Teslei se
parcurge în circa 1¼ ora (vezi traseul 19). Poteca străbate culmea împădurită Piciorul Teslei,
incadrată de piraiele Babarunca şi Tesla. Dupa circa 45 minute de la plecare intîlnim poteca
ce urcă de la Podul Teslei, apol prin pădure, ajungem în Poiana Teslei la 1 450-1 500 m
altitudine. Dominată de Muntele Tesla, poiana este un minunat loc de popas, dar şi un bun
punct de perspectivă spre Bucegi, Piatra Mare, Postăvaru sau Piatra Craiului. Ea este
străbătută pe direcţia vest-est de poteca marcată cu cruce roşie ce urca spre cabana Ciucaş. La
marginea de est a pădurii, la circa 500 m de la intrarea în poiană, un stîlp indicator marchează
începutul traseului nostru marcat cu cruce albastră. Plăcuta şi odihnitoarea potecă, îndreptată
spre nord, ne poartă prin pădure şi poienile însorite care se intind la poalele Muntelui Tesla,
mai suplu şi elegant, şi pe sub Muntele Dungu, mai sumbru datorită pădurii. La început
urcăm uşor pe la liziera pădurii şi ajungem în partea de est a Poienii Tesla, unde blocuri de
calcar punctează verdele imaculat. În arcuirea noastră spre est, intîlnim şi poteca ciobănească
(scurtătura) ce coboară chiar pe sub abruptul Teslei. Coborîm prin poiana marcată cu stilpi
metalici, cotind uşor spre dreapta, însoţiţi în permanenţă de abruptul stincos al Ciucaşului,
defilînd prin faţa Colţilor Natrii. Depăşim prin dreapta un mic mamelon (1 263 m) şi ne
îndreptăm spre şaua despădurită dintre Tesla şi Dungu (1 247 m) situată pe cumpana apelor
dintre valea Dălghiului (est) şi Tesla (vest). Am parcurs 15-20 minute şi o diferenţă de nivel
de peste 200 m. Orizontul deschis ne opreşte privirea spre imprejurimile atît de frumoase. In
continuare, străbatem în lung poienile care se succed, alese anume de cei care au croit poteca,
lăsînd astfel orizont larg cu peisaje de neuitat. Ne indreptăm uşor spre est şi apoi spre nord-
est, ocolind pe la poale Muntele Dungu, mai întîi în coborîş lin; dupa circa 1,5 km panta se
accentuează. Tăiem în lung încă două poieni şi ieşim la confluenţa pîrîului Prundu cu
Dalghiul. Aici întîlnim şi poteca ce coboară direct de la Vîrful Ciucaş, pe Plaiul Domnesc,
marcată cu cruce rosie (traseul 18), marcaj ce ne va însoţi, în continuare, pînă la Vama
Buzăului. De aici ne înscriem pe drumul care ne conduce la Vama Buzăului (9 km), fie pe jos
(2 ore), fie cu camioanele ce transportă buşteni (vezi traseul 18).

TRASEE CE PORNESC DIN POIANA VALEA STINEI

21. Poiana Valea Stînei - Cheile Pîrîului Alb -Poiana Valea Stînei
Marcaj: triunghi albastru pînă la vechea stîna (3 km) Durata: 2¼ -2½ oră pînă la
vechea stînă
Caracteristici: drum relativ uşor vara, nerecomandat iarna. Poiana Valea Stînei
reprezintă unul dintre cele mai odihnitoare locuri de la poalele Masivului Ciucaş, în care
liniştea, peisajul şi atmosfera nealterate conferă mari satisfacţii pentru recreere, pescuit sau
vînătoare. Ea ofera totodată şi prilejul unor mici excursii spre locuri deosebit de pitoreşti, prin
ineditul şi frumuseţea peisajului. Asa sînt excursiile spre Colţii Vînătorului, Cheile Pîrîului
Alb, valea şi Cheile Pîrîului Stînei, Tabla Buţii etc., toate potecile, marcate sau nemarcate,
pomind din poiană.
Descrierea traseului. Traseul spre Cheile Pîrîului Alb porneşte din vasta poiană,
primul marcaj fiind plantat pe un arbore în partea de nord-vest, la circa 300 m departare de
Casa Vînătorului. Tăiem uşor poiana în diagonală, urmărind semnele de marcaj plasate pe
pomii răzleţi din poiană. Ele ne scot pe drumul de la liziera pădurii, croit pe fostul terasament
al liniei de decovil ce ducea spre cariera de calcar de sub coastele stîncoase ale Culmii
Şuviţelor, pe sub care urcă uşor şi drumul. Panta se accentuează; deasupra pădurii răzbesc
stînci gri-albicioase, dintre care Colţul Vînătorului atrage atenţia prin silueta şi culoarea sa
albă ce contrastează cu verdele pădurii şi albastrul cerului. În faţa văile stîncoase, îmbrăcate
bogat de păduri pînă aproape de culme, sînt preludiul Culmii Zăganu, care se continua spre
nord cu o serie de colţi înmănuncheaţi la obîrşia văilor sălbatice. Pe măsură ce înaintăm,
poiana se îngustează. Ajungem la Pîriul Alb, cu albia seacă, apa strecurîndu-se pe sub
pietrişunile din vad. O excavaţie de teren, datorită exploatării pietrişurilor, ne obligă să
trecem pe dreapta rîului, depaşind un foişor de vînătoare. Revenim din nou pe stînga rîului.
După circa 25 minute de la plecare ieşim sub vechea cariera; blocuri mari de
calcar alb-gălbui stau încă prăvălite în mica poiană de la poalele muntelui. În stînga, Pîriul
Alb îşi face simţită prezenţa prin clipocitul apei adusă de un izvor puternic. Continuăm să
urcăm pe lîngă albia, din nou seacă. Un foişor mare este plasat între cele două văi seci. Pe
măsură ce urcăm valea se îngustează, blocurile mari de conglomerate şi calcar fiind lăsate de
apă la viiturile puternice. Poteca se unduieşte pe firul văii împădurite, urmînd-o fidel.
Ajungem la confluenţa Pîrîului Alb cu Pîrîul Sterp, lipsit de apă - cum îi este şi numele -
venind de sub Vîrful Zăganu; este o vale sălbatica, întunecată, pe care altădată un traseu
(marcat cu triunghi albastru) cobora direct din creasta Zăganului la Poiana Valea Stînei. În
prezent acest traseu nu il recomandam, datorită dificultăţilor de parcurgere şi marcajului
complet distrus.
După ce depdşim un alt foişor de vinatoare, urcăm mai pieptiş; valea începe să se
îngusteze mult. Pereţi verticali, înalţi de 70-100 m se ridică de o parte şi alta, îngustînd valea
pînă la 7-8 m. Sîntem în Cheile Pîrului Alb, lungi de aproximativ 300 m. Blocuri mari de
stînca, năruite din versanţi sau rostogolite de apele vijelioase în timpul averselor, sînt risipite
în neorînduială pe fundul văii, împreună cu trunchiuri sau rădăcini de copaci, pe care le
ocolim sau escaladăm. Pe stîncile puternic fisurate, vegetaţia calcicolă s-a instalat firav,
îndreptîndu-se uşor spre lumina ce pătrunde cu greutate pe vale. Cîte un scoruş atrage atenţia
prin roşul fructelor sale strinse în buchete. Pe măsură ce înaintăm, pereţii stincoşi pierd din
înălţime, lumina pătrunzînd prin culoarul văii care se lărgeşte puţin. Traversăm valea pe
malul drept, apoi mergem direct prin albia cu bolovani şi nisip grosier. După circa 300 m
intrăm în cheile mici ale Pîrîului Alb. Semnele de marcaj se zăresc rar pe stîncă sau pe cîte un
trunchi de copac. Trecem din nou pe stînga văii, însoţiţi de copaci căzuţi peste albie, ce
formează punţi de legătură între cei doi versanţi. Doua stînci mari îngustează mult valea.
După circa 100 m pereţii pierd din înălţime, valea se lărgeşte uşor, iar panta se micşorează;
poteca, bine bătătorită, străbate acum pădurea întunecată, cu rare luminişuri. Din stînga se
deschide o vale împădurita ce coboară de sub ţancurile Zăganului, fiind însoţita de o potecă
ciobănească. Aici la confluenţa celor două văi, un luminiş mai mare, invadat acum de urzici,
este dovada stînei ce a dăinuit pînă în urmă cu 2-3 ani. Tot aici sfîrşeşte brusc şi marcajul
triunghi albastru, după un parcurs de aproape 3 km 1¼-1½ oră de la plecare). De aici ne
intoarcem la Casa Vînătorului din Poiana Văii Stinei într-o oră. Cei care doresc să urce la
creastă, pe Culmea Stîncoasă şi de acolo pe Culmea Gropşoarele - Zăganu, spre cabana
Muntele Roşu, pot urma în continuare Pîriul Alb încă 2 km.
De la vechea stînă, poteca confinufi prin pădure. Prin luminişurile din dreap-ta se
zăresc crîmpeie din Culmea Şuviţelor. Trecem printr-un pîlc de molizi, apoi direct
peste prundişul vaii. Lăsăm la stînga o vale barată de un bloc mare si de
conglomerate. Tăiem valea. Albia cu aspect de torent, cu doborîturi de bolovani şi
începe să se îngusteze, iar panta se accentuează. În continuare, drumul urmează
fidel talvegul văii umplut cu pietriş mărunt şi arbori cazuţi. leşim într-un luminiş,
de unde se văd stîncile albe din Culmea Stîncoasă. De aici mai avem de străbătut
o diferenţa de nivel de aproximativ 200 m pînă pe culme, pe o coasta priporoasă,
mai dificilă. Din culme ne îndreptam spre nord-vest spre punctul La Răscruce de
pe Culmea Gropşoarele - Zaganu (durata: 3-4 ore).

22. Poiana Valea Stînei - Valea Stînei - Curmătura Stînei - cabana Ciucaş
Marcaj: banda albastra Durata: 4-4½ ore
Caracteristici: traseu variat, relativ uşor; de evitat străbaterea cheilor de pe pe rîul
Stînei în timp de ploaie; Diferenţa de nivel: 650 m
Descrierea traseului. Traversăm poiana spre nord, pe I5nga baliza trigonometrică,
trecem pe lîngă o casa şi printre fîneţe îngradite, avînd în dreapta Pîriul Stînei, iar dincolo de
el un lac şi drumul ce duce spre Pasul Boncuţa. In continuare, urmăm drumu1 forestier
(vechiul terasament de cale ferată îngustă) şi intrăm în pădure. Străbatem luminişurile de
lîngă apă, apoi trecem pe lîngă un gard inalt; tăiem 4-5 pîraie vijelioase ce vin din stînga,
dupa care traversăm Pîriul Stînei (30 minute de la plecare) şi urcam la drumul din stînga văii.
Jos, apa curge în mici cascade, apoi panta se îndulceşte, apa despletindu-se în mai multe fire
în albia ce se lărgeşte. După circa un kilometru, drumul traversează apa pe un pod şi se mai
continuă încă 50 m. In faţă valea se închide, transformîndu-se într-o cheie sălbatica îngustă,
pîna la 2 m, născută din lupta apei cu roca dură. Sint Cheile Văii Stînei, lungi de aproape 1
km, datorate stivei groase de calcare şi conglomerate, mai rezistente la eroziune, care se
continuă din vest, prin Culmea Stîncoasă, ajungînd pînă în Culmea Văii- Stînei, în Colţii
Boncuţei. După 100 m apa se împuţinează; valea se lărgeşte puţin, iar apa dispare sub
prundiş. Albia, meandrată puternic, cu nisipuri şi pietriş mărunt, se îngustează ca un canion,
ajungînd la 50-60 cm lăţime. Deasupra, flori firave se agaţă în smocurile de pe calcarele
aproape golaşe. După 500-600 m valea se lărgeşte, avînd profil în V, cu albia lată de 6-8 m,
nisipoasă sau cu pietriş mărunt; în faţă orizontul se deschide printr-o mică poiană (1 224 m).
Toamna paleta coloristică a pădurii, alături de sălbăticia locurilor, liniştea şi calmul ce
domnesc la tot pasul îţi redau forţa si sănătatea. În patul larg al văii, şuviţele de apă cauzate
de ultima ploaie şi-au lăsat înscrise urmele prin zeci de fire, care mai de care mai sinuoase,
croind o dantelarie fascinantă. Pietrişuri mari, bolovani, arbori căzuţi formeaza un haos ca în
poveştile copilariei, obligîndu-ne sa urcăm mai dificil, dar atenţi la marcajul mai deficitar
aici. Lasăm în stînga o vale mai mare ce coboară de sub Culmea Stîncoasd urcînd prin albia
ingustă, cu bolovani mari de calcar şi conglomerate; marmite mari şi stînci sfredelite de
torenţii vijelioşi din timpul averselor fac drumul mai dificil, dar plăcut.
In dreapta apare un izvor cu apă. Sărind blocuri de stîncă prin albia ce se lărgeşte,
ne apropiem de obirşia văii. Urcăm un dîmb (marcaj pe copac) pe dreapta apei, prin pădure,
apoi prin poiana pe care o traversăm ghidaţi de marcajul de pe un molid (intr-un grup de 7-8
copaci); suim uşor pe lînga vale, apoi o traversăm. Începem urcuşul pe valea larga inierbată;
în spate rămîne Culmea Stîncoasă, care se profilează mai accentuat pe măsură ce urcăm spre
Curmătura Stînei. Poiana largă, atotcuprinzătoare, însoţita de soarele amieziii este punctată
doar de cîţiva molizi ca nişte candelabre, care îşi poartă umbra după mersul soarelui.
Dangatul unui clopot sau strigătul ciobanilor care se cheama vestesc existenţa turmelor de oi
sau a cirezllor de vite de pe pajiştea nesfîrşită.
In Curmătura Stînei întîlnim marcajul de creastă bandă roşie (Vîrful Ciucaş -
Culmea Văii Stînei, traseul 2), apoi pe cel care vine de la Vama Buzăului (cruce albastră,
traseul 24), cu care vom urca în comun pînă la cabana Ciucaş. Ne îndreptăm brusc la stînga
urmînd versantul nordic al Culmii Albele. Urcuşul pe lîngă un vîlcel ne scoate la 70-80 m
mai jos de Izvorul Hoţului. Coborim prin poiana deschisă pîna la un alt izvor (cu o bancă)
unde putem face un mic popas şi de unde ne vom aproviziona cu apă.
In continuare, poteca străbate poieni şi pîlcuri de pădure, pîna în şaua de unde se
desprinde spre est Culmea Piatra Laptelui ce ne-a însoţit pe dreapta. Din şa avem o bună
perspectivă spre culmile nordice ale Giucaşului, cu prelungirile ţancurilor ce se adună în
buchete. De aici drumul continuă prin coborîşuri şi urcuşuri scurte, prin pădurea ce acoperă
aproape în întregime valea de la obîrşia pîrîului Piscul cu Apa. Luminişuri însorite sau alei
umbrite ne scot în şaua largă a Chiruşcăi, loc unde intîlnim un stîlp indicator degradat şi
marcajul cruce roşie ce urcă spre Culmea Gropşoarele - Zăganu. In continuare, poteca, avînd
acum patru marcaje, urmăreşte îndeaproape culmea, prin pajiştea ce se aşterne la obîrşia
pîriului Piscul cu Apă, cu grupuri de molizi ce suie îndrazneţ spre înaltul piscurilor. Urcăm
50-60 m diferenţă de nivel pe lîngă abruptul din stînga, pe la marginea feţelor de strat.
Depăşim gheburi înierbate sau cu pîlcuri de molizi ce formează piciorul Chiruşcăi,
îndreptîndu-ne spre vest, pe Muntele Chiruşca. În faţă se zăreşte cabana, iar în dreapta ei
staţia meteorologică automata. Ocolim pe la obîrşie o vale înierbata şi ajungem la cabana
Ciucaş, după 4-4½ ore de la plecarea din Poiana Vaii Stînei.

23. Poicma Valea Stînei - Plaiul Cetăţii - Tabla Buţii - Cimitirul Eroilor -
Pasul Boncuţa - Poiana Valea Stînei
Marcaj: cruce roşie pe Plaiul Cetaţii; bandă roşie, Plaiul Cetăţii - vîrful Tabla
Buţii, apoi poteca nemarcată Durata: 2½-3 ore
Caracteristici: traseu uşor prin pădure şi păşune alpină; diferenţă de nivel: 350 m.
Intrat în tradiţia excursioniştilor, traseul spre Cimitirul Eroilor de la Tabla Buţii reprezintă
totodată un pios omagiu adus eroilor care şi-au jertfit viaţa pentru apărarea patriei în primul
război mondial.
Descrierea traseului. Pomim din şoseaua forestieră de pe Valea Telejenelului, din
dreptul cîtorva case forestiere (vechea staţie de decovil), de unde ne îndreptăm pe şosea, către
nord, circa 100-150 m. Pe dreapta, un marcaj pe un arbore ne îndrumă la est, prin spatele
ultimei case, pe la marginea pădurii. Ia început, urcăm pieptiş, apoî mai domol prin pădurea
de fag şi molid pe Plaiut Cetaţii, picior de munte prelung ce desparte Boncuţa de Pîrîul
Caprelor. Ne strecurăm pe sub crengile fagilor, ce se impreună deasupra noastră, ca o boltă,
pe poteca bine conturată. După circa 45 minute ajungem într-un luminiş, unde marcajul cruce
roşie ia sfîrşit. Sîntem la cumpăna de ape dintre Telejenel, în sud, şi Burău (Valea Fetei) în
nord.
In continuare, urmăm spre dreapta traseul care vine din Pasul Boncuţa şi duce spre
est, către Munţii Siriu. Poteca suie uşor pe culme, mai întii către sud-est, apoi către est. După
circa un kilometru ieşim la gol, unde ne întîmpina tufe de ienupar şi după 150 m atingem
vîrful Tabla Buţii. Deşi situat lateral faţă de culmea Munţilor Tătaru, vîrful Tabla Buţii, prin
poziţia sa, este un minunat punct de perspectivă pe acest traseu. Spre vest, se ridică Culmea
Zăganului, cu dantelăria albă a colţilor ei, în faţa cărora se dispun culmile Şuviţelor şi Văii
Stînei. Spre nord, privirea pătrunde adînc în lungul văii superioare a Buzăului, peste coamele
rotunjite, pînă spre Depresiunea Intorsura Buzăului. Către nord-est, dincolo de cupola masiva
o Muntelul Tătaru Mare (1 480 m), dominînd înălţimile ce stăruie la 1 400-1 300 m, se înalţa
brusc Masivul Siriu, cu cele doua proeminenţe. Bocimea (1 657 m) şi Mălîia (1 662 m),
desparţite de Poarta Vînturilor. Rotind privirea spre dreapta (sud-est) putem urmări culmea
uşor valurită a Munţilor Tătaru, care sfîrşeşte spre sud prin culmile Mănăilă (1 453 m) şi
Vîrful lui Crai (1 473 m). Sub noi, Pîrîul Cetăţii îşi croieşte drumul sinuos prin pădure pînă
aproape de culme. Şi peste tot, ca un covor, păşunea acoperă culmile spre sud şi est, fiind
tivită de conturul sinuos. de un verde mai puternic al pădurii, care pătrunde adînc pe văi şi se
retrage spre culmi. Este domeniul turmelor de oi şi al cirezilor de vite, care seara coboară
liniştite spre stînele sau saivanele pitulate la marginea pădurii, în apropierea izvoarelor. După
turul de orizont, ne continuăm călătoria spra Cimitirul Eroilor aflat imediat sub culmea
principală, uşor de reperat după molizii înalţi care il înconjură. Urmăm poteca spre Munţii
Siriu (marcaj bandă roşie) încă 300 m şi de la stîlpul indicator ne abatem spre dreapta, pe o
potecă pastorală (sud-est), ocolind pîraiele de obîrşie ale Pîrîului Cetaţii. Depăşim prin
dreapta un vîrf mai inalt, traversăm cîteva vilcele ale Pîrîuiui Eroilor şi ajungem pe culme
lingă o cruce de piatră.
De aici ne lăsăm în jos cîteva zeci de metri pînă la Cimitirul Eroilor, împrejmuit
cu un mic zid, adăpostit de molizi falnici (circa 1½ oră de la plecare). La umbra lor se
rînduiesc mormintele individuale sau comune ale celor cunoscuţi sau respectiv necunoscuţi
care, în zilele de 2-6 şi 26 octombrie 1916 au oprit armata germano-austro-ungară, aşa cum
este consemnat în inscripţia de la intrare ,,ofiţeri şi ostaşi apărînd sfînta noastra glie, se
odihnesc sub cele lespezi de piatra, de sub colină, la un loc cu inamicul răpus, concretizînd,
chiar în mormint, generozitatea blîndului nostru popor".
Revenim pe creastă. Poteca ciobaneasca se continuă spre sud, pe culme, urmînd
traseul pe unde odinioară romanii au construit un drum ce suia de la Slon şi ajungea la Vama
Buzăului prin Tabla Buţii, pe acelaşi traseu, iar mai tîrziu negustorii transportau marfuri şi
butiile cu vin (de aici numele pasului) din Ţara Romanească în Transilvania şi invers. La
intoarcere folosim acelaşi traseu pîna la întîlnirea marcajului cruce roşie, pe care am venit de
la Poiana Valea Stînei. Apoi, urmînd marcajul bandă roşie, coborîm la dreapta (nord-vest) pe
culmea dintre Pîrîul Fetei şi Boncuţa, pîna în Pasul Boncuţa (1 078 m). În faţă se înalţă
Culmea Văii Stînei cu Impunătorii Colţi ai Boncuţei, străbătută de traseul de creastă al
Ciucaşului ce urca din pas (bandă roşie). Tot din Pasul Boncuţa, spre nord, orizontul se
deschide spre mănunchiul de ape care, unite mai jos, formează vijeliosul Buzău. Culmi
împădurite sau golaşe, ce stăruie în jur de 1 000-1 200 m, se lasă prelung spre văile ce le
brăzdează, într-un peisaj sălbatic, privirile fiind atrase în special de stîncile albe de calcar,
care ,,ţîşnesc" din verdele pădurii din jur. Din Pasul Boncuţa traseul nostru coboară la stînga,
spre Poiana Valea Stînei, pe drumul forestier (în sens opus acesta se continuă pe Valea
Buzăului pînă la Intorsura Buzăului). Marcajul bandă roşie, în mare parte deteriorat, urmează
drumul sau străbate pădurea de fag şi conifere în curbe largi cu panta lina; pe fostul traseu al
liniei de decovil.
Trecem prin luminişuri însorite, cu fragi şi flori multicolore, sau prin zone umede
în care abundă coada calului, ca nişte brazi în miniatură şi gingaşele floricele de nu-ma-uita,
iar toamna ne desfătăm ochii cu policromia atît de variata a arborilor. Drumul coteşte în
unghi drept, cînd întîlneşte Pîrîul Stînei, trece pe lînga un lac şi dupa 700-800 m (circa o oră
de la Cimitirul Eroilor) ajungem la locul de unde am pornit. De aici putem sui în Poiana
Valea Stînei, la Casa Vînătorului.

TRASEE CE PORNESC DIN COMUNA VAMA BUZĂULUI

24. Vama Buzdului - Valea Strimbu - Curmătura Stînei - cabana Ciucaş

Marcaj: cruce albastră Durata: 5¼-6 ore
Caracteristici: drum uşor prin pădure si pe culme; sectoare cu marcaj deficitar,
diferenţa de nivel: 600 m. In comuna Vama Buzaului (740-820 m altitudine), situată pe
terasele de la confluenţa Dălghiului şi Buzăelului cu Buzăul, se poate ajunge: cu trenul, pînă
la Intorsura Buzăului, şi apoi cu autobuzul (14 km); pe şosea, de la Braşov (52 km) sau
Buzău (112 km). Cazarea se poate face numai la localnici. Un vechi drum, cunoscut de pe
vremea romanilor, lega Valea superioara a Buzăului cu Valea Teleajenulul. Tot pe aici a
funcţionat, pînă în anii "50, o linie ferată forestieră ce lega Vama Buzaului de Măneciu
Ungureni, prin Pasul Boncuţa şi Valea Teleajenelului. Calea ferata a fost apoi înlocuită cu un
drum forestier, azi deteriorat între pas şi Poiana Valea Stînei. Pe Telejenel el poate fi practicat
numai pe circa 7 km, de unde un alt drum trece muntele si, urmînd Valea Pridvarea, ajunge în
drumul naţional de pe Teleajen, în punctul Mogoş (km 131,5).
Descrierea traseului. Urcăm circa 2,5 km pe şoseaua ce însoţeşte Buzăul, pe
dreapta, trecînd prin poieni şi fîneţele ce se întind pînă sus, pe plaiurile molcome. Dupa cotul
brusc pe care îl face rîul şi o dată cu el şoseaua, la gura Văii Urlătoarea Mare, cotim la
dreapta în unghi de 90o, spre botul Dealului Seciu, care îşi trimite un pinten prelung pîna în
vale. Deoarece în porţiunea de la gura Urlătorii Mari marcajul este oarecum deficitar, iar
regiunea este uneori înmlăştinită, atragem atenţia că din şosea poteca o ia la dreapta (sud-est)
şi urca pe botul dealului printre pîlcuri de aluni şi fagi. Pe măsură ce urcăm Valea Buzăului
se deschide larg privirilor, curgînd printre culmi domoale sau mai accentuate ce stăruie în jur
de 1 000-1 200 m, îmbrăcate de păduri şi fineţe viu colorate. Urcuşul mai accentuat ne scoate
(după circa 45 minute din şosea) pe culmea netedă a Dealului Seciu, acoperit cu pîlcuri de
fagi batrîni, în apropiere de o baliză. În faţă se înalţă Dealul Dragomir (1 057 m), iar dincolo
de Valea Strîmbului, Piscul Albelor (1 053 m).
In stînga (est), peste Buzău şi Muchia Predescului, se profilează culmile pleşuve
ale Munţilor Siriu; în dreapta Ciucaşul se detaşează pregnant, distingîndu-se clar trecerea de
la abruptul constituit din conglomerate, la relieful mai puţin spectacular generat de
formaţiunile mai moi ale flişului. Poteca continua cu mici urcuşuri şi coborîşuri pe la liziera
pădurii de fag, conturata de un şir de molizi plantaţi. O luam uşor spre dreapta printr-o poiană
de formă alungita, mărginită de pădurea de fag pe o parte şi de cea de molid pe cealaltă parte.
În faţă ne apare solitară Piatra Mitocului, o stîncă de calcar, străjuită pe vîrf de un fag
viguros. Ne îndreptam spre baza ei, printr-o poiana cu pîlcuri de fagi bătrîni. Pînă aici am
parcurs circa 2 ore.
De la Piatra Mitocului, poteca marcata o ia spre sud, prin pădurea cu luminişuri,
către valea pîriului Strîmbu, afluent al Buzăului. Traversăm pieptiş botul de deal ce coboară
din Muntele Strimbu şi ajungem în valea pîrîului Ciclău, unde putem face un mic popas lîngă
izvorul cu apă rece. De aici urcăm versantul din dreapta, apoi ocolim, tot prin dreapta, un
mamelon al Muntelui Strîmbu, pe poteca lină. Ieşim din pădure, lăsăm în stînga o stînă, lîngă
o tăietură de pădure, şi intrăm pe drumul forestier pe care îl urmăm spre dreapta pe Valea
Strimbu. În dreapta noastră se ivesc bancuri de gresii şi conglomerate, în care rîul şi-a tăiat
drum mai greu, sărind în mici cascade.
Traversăm apa. Pe masura ce inaintăm se observă din ce în ce mai evident urmele
pe care apa le-a lăsat în efortul său de a ieşi din strinsoarea muntelui, cu rocă mai dură,
formîndu-şi un curs sinuos, aşa cum îi spune şi numele - Strîmbu. In faţă se ridică pereţi
înalţi, care obligă rîul ca pe o distanţe de circa un kilometru să-şi adune apele într-o albie
îngustă şi sălbatica. Sînt Cheile Strîmbului, care se întind în amonte de Pîrîul Laptelui, la
gura căruia se află cabana forestieră Piruşca. Pentru a strabate Cheile Strîmbuluî putem sa ne
abatem, de la cabana Piruşca, în amonte, pînă dincolo de confluenţa cu pîrîul Chiruşca.
O altă posibilitate pentru traversarea lor o putem avea pe un drum mai ocolit ce
porneşte de sub Piatra Mitocului. O luam pe deasupra Pietrei Mitocului (nord) şi urcăm uşor
spre vest, pîna în Poiana Seciului; de aici se deschide a amplă perspectiva spre puzderia de
stînci golaşe împlîntate în culmile ce coboara dinspre Muntele Chirusca sau dinspre Vîrful
Ciucaş. Din Poiana Seciului o luăm puţin la dreapta şi coborîm pieziş versantul mai abrupt
pîna într-o vîlcea, pe care coborîm în Valea Strimbu, în amonte de chei. În continuare,
urmăm valea în aval, prin chei, pînă la cabana forestieră Piruşca (timp necesar: circa o oră).
De la cabana Piruşca urmăm valea Pîrîului Alb circa 200 m, apoi ne angajăm într-un urcuş
pieptiş pe muntele din faţă, pe lîngă o vîlcea cu apa învolburată. Avem de străbătut o
diferenţă de nivel de aproximativ 250 m. Serpentine strinse ne conduc spre stinga, pe culme
(est), apoi panta se mai domoleşte. Poteca, mai puţin conturată, ne scoate intr-o poiană lîngă
Izvorul Laptişorului (circa 1 300 m). Strabatem poiana în lung şi intrăm în pădure, urcînd pe
poteca aninată pe versantul unui mamelon (1 457 m). După circa 400 m traversăm o vîlcea şi
apoi ajungem la marginea unei poieni, unde intersectăm marcajul de creastă banda roşie
(traseul 2), care coboara spre Pasul Boncuţa. Tot aici, unde se afla şi un stîlp indicator fixat
pe un molid, traseul nostru intîlneşte şi poteca marcată cu o bandă albastră ce urca din Poiana
Valea Stînei (traseul 22), prin Curmătura Stînei.
1n continuare, urmăm poteca cu marcaj triplu (bandă roşie, cruce şi bandă
albastre) prin poiana unde se afla, mai jos, o stînă. Urcăm spre Izvorul Hoţului, pe vilcelul
din dreapta. Aproape de obîrşie traversăm valea, indreptîndu-ne spre vest; mai sus cu 70-80
m se află izvorul. Coborîm prin poiana largă pînă la un alt izvor şi o bancă, loc unde putem
face un popas, aprovizionîndu-ne cu apă pentru restul traseului. De la izvor urmăm pantele
nordice ale Muntelui Albele, prin poieni şi pîlcuri de pădure. În dreapta ne însoţeşte, la
distanţă, Culmea Piatra Laptelui, din care se înalţă colţi de calcar. Traversăm cîteva vîlcele şi
(după circa 25 minute de la izvor) ajungem în şaua de la obîrşia Pîrîului Laptelui, de unde
avem o frumoasă privelişte spre abruptul nordic al Ciucaşului, începînd cu Tigăile Mari pînă
spre Vîrful Urlătoarea. Din şa coborîm şi urcăm prin pădurea de molid şi ajungem în Şaua
Chiruşca (1 567 m); aici intîlnim poteca marcată cu cruce roşie, ce urca pe Culmea
Gropşoarele - Zăganu. Ia raspîntie, stilpul indicator existent aici este căzut şi şters. Din
Curmătura Stîneî pînă aici am parcurs o oră.
In continuare, avînd în comun cele patru marcaje, urmărim cumpăna de ape dintre
bazinele pîrîului Piscul cu Apa (în nord) şi Pîriul Berii (în sud). Urcăm 50-60 m diferenţa de
nivel pe marginea abruptului din stinga, ce domină Pîriul Berii, unde stratele sînt aproape
verticale. De aici se zăresc cabana Ciucaş şi Staţia meteorologică automata. Ocolim sau taiem
un şir de mameloane mărunte ce dau crestei o forma mai sinuoasă şi ajungem la cabana
Ciucaş printr-o curba ce ocoleşte valea înierbată.

iunie 1985

Cuprins
Prefaţă
I. CARACTERIZARE FIZICO-GEOGRAFICĂ
Aşezare şi limite
Relieful şi alcătuirea geologică
Reţeaua hidrografică
Condiţii climatice
Flora şi vegetaţia
Fauna
Rezervaţii naturale
Cîteva consideraţii privind toponimia Masivului Ciucaş

II. TURISM
Căi de acces şi puncte de pornire pe traseu
Statiunea Cheia
Marcajele
Hanuri turistice, cabane, popasuri turistice, locuri de campare
Aspecte de iarnă şi alpinism
Sfaturi pentru turişti

III. TRASEE TURISTICE

TRASEUL DE CREASTA
1. (Cheia) Pasul Bratocea - Culmea Bratocea - Vîrful Ciucaş - cabana Ciucaş
2. Cabana Ciucaş - Şaua Chiruşca -Curmătura Stînei - Culmea Vaii Stînei - Pasul Boncuţa

TRASEE CARE PORNESC DIN STAŢIUNEA CHEIA

3. Cheia - cabana Muntele Roşu -Vîrful Ciucaş - Colţii Bratocei - Pasul Bratocea - Cheia
4. Cheia - cabana Muntele Roşu -- Muntele Roşu - Culmea Gropşoarele - Zăganu - Culmea
Buzăianu -Cheia
5. Cheia - cabana Muntele Roşu -Pîrîul Rosu - Cheia
6. Cheia - Valea Cheiţei - Cheia
7. Cheia - cabana Muntele Roşu -Dealul Cucului - Cheia
8. Cheid - Culmea Buzăianu - Stîna din Zăganu -, Valea Tîmpa - Cheia
9. Cheid - Valea Neagră - Muntele Babeş - Muntele Bobu Mare - Cheia
10. Cheia - Pîrîul Berii - cabana Ciucaş
11. Cheia - Valea Tîmpa - cdbana Muntele Roşu
12. Cheia - Culmea Buzăianu - Valea Sipotele - Culmea Căzăturii -Poiana Valea Stînei

TRASEE CE PORNESC DE LA CABANA MUNTELE ROŞU

13. Cabana Muntele Rosu - cabana Ciucaş - Culmea Gropşoarele -Muntele Roşu - cabana
Muntele Roşu
14. Cabana Muntele Roşu - cabana Ciucaş - Şaua Tigăilor - Pasul Bratocea - Pîriul Rosu -
cabana Muntele Roşu

TRASEE CE PORNESC DE LA CABANA CIUCAS

15. Cabana Ciucaş - Vîrful Ciucaş - Şaud Tigăilor - cabana Ciucaş
16. Cabana Ciucaş - Şaua Gropşoarele - Curmătura Stînei - Izvorul Hoţului - caband Ciucas
17. Cabana Ciucaş - Şaua Tigăilor - Valea Babarunca - cabana Babarunca
18. Cabana Ciucaş - Vîrful Ciucaş - Şaua Ciucaş - Poiana Dălghiului – Vama Buzăului

TRASEE CE PORNESC DE LA CABANA BABARUNCA

19. Cabana Babarunca - Poiana Teslei - Şaua Tigăiilor - cabana Ciucaş
20. Cabana Babarunca - Poiana Teslei - sub Dungu - Valea Dălghiului - Vama Buzăului

TRASEE CE PORNESC DIN POIANA VALEA ST1NEI

21. Poiana Valea Stînei - Cheile Pîrîului Aib - Poiana Valea Stînei
22. Poiana Valea Stînei - Valea Stînei - Curmătura Stînei - cabana Ciucaş
23. Poiana Valea Stînei - Plaiul Cetăţii - Tabla Buţii - Cimitirul Eroilor - Pasul Boncuţa -
Poiana Valea Stînei

TRASEE CE PORNESC DIN COMUNA VAMA BUZĂULUI

24. Vama Buzăului - Valea Strîmbu - Curmătura Stînei - cabana Ciucaş

Redactor: VALENTIN BORDĂ Tehnoredactor: MARIA TAMEŞ

 Bun de tipar: 24.111.1986 Coli de tipar: 6 + harta
Tiparul executat la I. P. Sibiu
Şos. Alba lulia nr. 40 Republica Socialistă Romania

Scanare, OCR si corectură : Rosioru Gabi

E-mail : rosiorug@yahoo.com