GEOLOGIA

În Carpaţii Orientali (în sens geografic), caracteristică este dispunerea rocilor în fâşii
longitudinale orientate nord – sud: roci vulcanice în vest, roci metamorfice acoperite din loc în
loc de petice sedimentare mezozoice – în fâşia centrală, roci sedimentare cutate (fliş) – în fâşia
estică (menţionăm că fâşia vulcanică lipseşte în sudul Orientalilor).

Munţii vulcanici, aşa cum menţionam anterior, se grupează pe latura de vest a Carpaţilor
Orientali. Pornind de la nord spre sud, aceştia sunt: Oaş, Igniş, Gutâi, Lăpuş, Călimani, Gurghiu,
Harghita, la care se adaugă munţii sedimentaro – vulcanici Ţibleş şi Bârgău, plus un crâmpei de
bazalte în Munţii Perşani. Cei din grupa nordică sunt ceva mai vechi (miocen, adică 25 – 6
milioane ani), în timp ce Călimanii, Gurghiul şi Harghita sunt mai tineri (pliocen, adică 6 – 2
M.A.), iar bazaltele din Perşani sunt cuaternare (sub 2 M.A.).

Ca urmare, aparatele vulcanice (conurile) sunt încă relativ bine conservate în grupa
centrală şi mult mai erodate în cea nordică.

Aparatele vulcanice din Carpaţii Orientali sunt, în general, de tip stratovulcan (V.
Mutihac, 1990), adică alcătuite dintr-o succesiune de lave şi piroclastite (lavele sunt rezultatul
erupţiilor liniştite, sub formă de curgeri, în timp ce piroclastitele sunt rezultatul unor erupţii
explozive, cu expulzare de cenuşă, bombe, lapili).

Ca roci, predomină andezitele, urmate de dacite şi riolite, fie sub forma lavelor
consolidate, fie sub forma piroclastitelor.

Mai trebuie menţionat că edificiul vulcanic propriu – zis (stratovulcanii), stă pe o

structură mai veche, mixtă (vulcano – sedimentară), formată la începutul miocenului (sunt aşa
numitele aglomerate vulcanice, adică nişte conglomerate alcătuite din galeţi constituiţi din roci
vulcanice). Structura vulcano – sedimentară este rezultatul distrugerii de către reţeaua
hidrografică a unor aparate vulcanice primare, create la debutul vulcanismului neogen în Carpaţii
Orientali şi este dezvoltată mai ales la vest de munţii Călimani, Gurghiu şi Harghita şi în
Depresiunea Giurgeului.

Munţii Ţibleş şi Bârgău (sedimentaro – vulcanici) sunt alcătuiţi din roci sedimentare
paleogene (acum 65 – 25 M.A.) străpunse de veniri de lave mai recente (miocene = 25 – 6
M.A.), care au generat unele aparate vulcanice dar şi corpuri subvulcanice (neck – uri, dyke –
uri, sill – uri).

Munţii alcătuiţi predominant din roci metamorfice din Carpaţii Orientali sunt: Rodnei,
Maramureşului, Suhard, versantul vestic al Obcinei Mestecăniş, Rarău, Giumalău, Bistriţei,
Giurgeu, Hăghimaş. Din punct de vedere geologic, aceşti munţi formează aşa – numita zonă
cristalino – mezozoică. Se numeşte astfel, deoarece este alcătuită din roci cristaline sau
metamorfice (foarte vechi – proterozoic, paleozoic, adică acum 800 – 230 M.A.) şi roci
sedimentare mezozoice (acum 230 – 65 M.A.), care stau peste cele dintâi, pe care local le
acoperă pe suprafeţe mai mari sau mai mici.
 Rocile metamorfice sunt: epimetamorfice (mai slab metamorfozate – filite, şisturi
sericitoase, şisturi cloritoase, cuarţite, calcare cristaline) şi mezometamorfice (mai puternic
metamorfozate – gnaise, micaşisturi, amfibolite). Rocile sedimentare mezozoice ce stau pe
cristalin sunt pe suprafeţe mai mari în masivele Rarău şi Hăghimaş, unde formează aşa – numitul
„sinclinal marginal extern” (C. Grasu şi colab., 1995) şi sunt dominant calcare şi dolomite
(Pietrele Doamnei din Rarău, Cheile Bicazului din Hăghimaş sunt formate pe astfel de roci).
Nişte „căciuli” din roci de acest fel care stau pe cristalin din loc în loc se întâlnesc în munţii
Maramureşului, Bistriţei şi Giurgeu.

În Munţii Bistriţei, pe direcţia nord – sud, poate fi urmărită pe o lungime de c-ca 55 km o

„bară” de gnaise porfiroide extrem de dure.

Pe lângă rocile metamorfice şi sedimentare, în zona cristalino – mezozoică mai apar, în

Munţii Giurgeu (zona Gheorgheni – Borsec) şi sienite – roci magmatice (intrusive), acide, care
formează masivul sienitic de la Ditrău (de altfel, această rocă poartă numele de ditroit).

Zona cristalino – mezozoică este şariată (încălecată) peste flişul intern, linia de încălecare
fiind numită (V. Mutihac, 1990) linia central – carpatică.

Zona flişului Carpaţilor Orientali ocupă aproximativ jumătate din suprafaţa acestora,
grupa sudică fiind dezvoltată exclusiv pe astfel de roci. În grupele centrală şi nordică, flişul se
dezvoltă în est. Sunt fâşii paralele, orientate nord – sud, de vărstă cretacică la flişul intern şi
creatcic – paleogenă la flişul extern. Flişul intern este situat spre vest (intră în contact cu zona
cristalino – mezozoică), iar cel extern – spre est (intră în contact cu zona de molasă a
Subcarpaţilor).

Flişul intern (de vârstă cretacică) este alcătuit din pânzele de Ceahlău şi de Teleajen.

Pânza de Ceahlău este alcătuită din: stratele de Sinaia (un fliş grezos – argilos şistos, cu
ciment carbonatic), stratele de Bistra sau de Comarnic (un fliş grezos mai dur decât cel de
Sinaia) şi conglomeratele de Ceahlău – Ciucaş (conglomerate în alternanţă cu pachete de gresii,
roci foarte dure şi permeabile, din care sunt clădite masivele Ceahlău şi Ciucaş, dar şi Muntele
Bivolul – Hălăuca din Stânişoara; facem precizarea că, în Munţii Grohotiş, conglomeratele de
Ceahlău – Ciucaş sunt înlocuite de o formaţiune grezoasă de aceeaşi vârstă, albian adică Cretacic
mediu – flişul de Bobu).

Pânza de Ceahlău încalecă peste cea de Teleajen în lungul liniei Lutu Roşu (după numele
Curmăturii Lutu Roşu, din Masivul Ceahlău).

Pânza de Teleajen este alcătuită, în principal, din flişul curbicortical sau flişul de
Teleajen – un fliş foarte strâns cutat, de vârstă Cretacic superior.

Flişul intern este acoperit parţial dinspre vest de zona cristalino – mezozoică (în lungul
liniei central – carpatice) şi încalecă la rândul său peste flişul extern, spre est, în lungul liniei
interne.
 Flişul extern se află la est de cel intern, fiind cuprins între linia internă (la vest) şi linia
externă – spre est. Are vârstă, în general, paleogenă dar există şi roci de vârstă cretacică.

De la vest spre est se succed: Pânza de Audia (şisturi negre, nişte roci argiloase şistoase),
Pânza de Tarcău (aici caracteristice sunt: gresia de Tarcău – o gresie dură, cu ciment carbonatic,
în pachete masive, stratele cu Inocerami sau stratele de Hangu – un fliş foarte argilos, gresia de
Siriu, asemănătoare cu cea de Tarcău, gresia de Fusaru etc), Pânza de Vrancea (gresia de Kliwa
– o gresie silicioasă dură, calcarele de Doamna, stratele cu Inocerami sau de Hangu şi alte roci
întâlnite şi în Pânza de Tarcău).

Pânza de Audia încalecă peste Pânza de Tarcău în lungul liniei de Audia, pânza de
Tarcău, peste cea de Vrancea în lungul liniei de Tarcău, iar Pânza de Vrancea peste Zona de
Molasă, în lungul liniei externe. Facem menţiunea că Pânza de Vrancea apare de sub pânza de
Tarcău doar sub forma ferestrelor şi a semiferestrelor tectonice (ferestrele Dumesnic şi Mitocul
lui Bălan, semiferestrele Putna, Humor, Bistriţa, Oituz şi Vrancea – V. Mutihac, 1990).

Flişul intern aflorează în munţii: Maramureşului, Obcina Mestecăniş, Stânişoara,

Bistriţei, Ceahlău, Tarcău, Ciucului, Bodoc, Baraolt, Întorsurii, Ciucaş, Grohotiş, Baiului,
trecând şi în sudul Bucegilor.

Flişul extern aflorează pe cele mai întinse areale în munţii: Obcina Mare, Stânişoara,
Goşmanu, Berzunţi, Ciucului, Nemira, Vrancei, Penteleu, Ivăneţu, Podu Calului, dar şi pe areale
mai mici în: Ceahlău, Obcina Feredeului, Tarcău, Tătaru – Siriu.

Munţii Postăvaru – Piatra Mare (Munţii Timişului sau ai Bârsei) apartţin, geologic, zonei
cristalino – mezozoice, fiind alcătuiţi din roci sedimentare mezozoice specifice acesteia –
conglomerate (similare celor din Bucegi) în Piatra Mare şi calcare (similare celor din Piatra
Craiului) în Postăvaru.

Munţii Perşani (ca şi Munţii Maramureşului din grupa nordică) sunt alcătuiţi din toate
cele trei categorii de roci: sedimentare, în general cretacice, ca cele din Postăvaru – Piatra Mare
(dominante), metamorfice (acestea alcătuiesc soclul, suportul celor sedimentare, fiind mult mai
vechi decât acestea) şi vulcanice (bazaltele de la Racoş, cuaternare).

O parte din Munţii Lăpuşului şi Ţibleş precum şi o parte din Depresiunea

Maramaureşului sunt alcătuite din aşa-numitul fliş transcarpatic, de vârstă paleogenă (predomină
gresiile).

O mare parte din munţii Bârgăului, Ţibleş, Maramureşului dar şi o parte din Depresiunea
Maramureşului sunt alcătuite din aşa – numitul sedimentar posttectonic (postaustric), adică un
sedimentar ce s-a depus după orogeneza austrică, responsabilă de edificarea zonei cristalino –
mezozoice. Aşadar, după ce s-a constituit ca unitate geologică prin încălecarea peste flişul intern,
zona cristalino – mezozoică a fost scufundată pe anumite porţiuni şi invadată de apele mării, pe
fundul căreia s-au depus aceste formaţiuni (gresii, conglomerate, argile, marne), în general de
vârstă oligocenă. Se adaugă mici petice de sedimentar cretacic superior, mai cunoscut fiind cel
de la Glodu (între munţii Călimani şi Bistriţei), de asemenea alcătuite din conglomerate, gresii,
marne etc.

Depresiunile intramontane din Carpaţii Orientali sunt regiunile cele mai tinere, ele ieşind
de sub ape abia în pliocen (acum 5 – 2 M.A.) sau în cuaternar (acum mai puţin de 2 M.A.).

Depresiunea Maramureşului este cea mai complexă. Aici relieful este modelat atât pe
roci sedimentare paleogene, cât şi pe sedimentar miocen şi pliocen, iar în vest, pe sedimentar
cuaternar. O mare parte din depresiunile Oaş şi Dornelor sunt alcătuite tot din sedimentar
cuaternar. Depresiunile Bilbor, Borsec, Giurgeului şi Ciucului sunt tapisate cu roci sedimentare
pliocene şi cuaternare, iar vasta depresiune a Braşovului este un şes acumulativ de vârstă
cuaternară. Aceste roci sedimentare din depresiuni sunt mult mai friabile, mai puţin cimentate
decât cele din unităţile prezentate anterior (predomină nisipurile şi argilele, între care, la Borsec
şi Bilbor se găsesc şi cărbuni – mai exact, lignit); în Depresiunea Dornelor există o turbărie