Statul român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al

XX-lea a cunoscut o serie de transformări în plan intern şi în ceea ce priveşte statutul

juridic internaţional, determinate de evoluţia relaţiilor internaţionale. România a fost un
factor politic activ în zonă, implicându-se în derularea evenimentelor internaţionale.

Despre România modernă putem vorbi începând cu înfăptuirea Unirii Principatelor

Moldova şi Ţara Românească prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 şi,
respectiv, 24 ianuarie 1859. Reformele realizate de Cuza au contribuit la consolidarea
statului român pe plan intern şi extern.

Principala măsură de politică internă adoptată pentru consolidarea statului a fost

elaborarea primei constituţii interne a României în anul 1866. Constituţia din 1866 a fost
realizată ca urmare a venirii la tron a principelui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în
acelaşi an şi a fost publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie 1866. Era inspirată de
Constituţia belgiană din 1830 şi era una dintre cele mai moderne la acea vreme. Odată
cu această constituţie România devenea monarhie constituţională ereditară (pe linie
masculină), iar statul era indivizibil şi teritoriul inalienabil (nu putea fi înstrăinat).

Proclama ca principiu suveranitatea naţională (toate puterile emană de la naţiune), prin

urmare Constituţia ignora suzeranitatea Porţii (Imperiul Otoman). La acea vreme
dependenţa de Poartă se limita la plata tributului anual, iar obţinerea independenţei de
stat era obiectivul principal al diplomaţiei româneşti.

Alte principii moderne prevăzute de Constituţie au fost: separarea puterilor în stat,

guvernare reprezentativă (guvernarea se face în numele naţiunii de către reprezentanţii
ei) şi responsabilă şi responsabilitate ministerială (miniştrii contrasemnau actele şi
răspundeau în faţa Parlamentului). Puterea executivă era exercitată de domn/rege şi
guvern, puterea legislativă de către Parlamentul bicameral (Adunarea Deputaţilor şi
Senat) şi domn (dreptul de a propune, sancţiona, refuza legile; avea drept de veto), iar
puterea judecătorească de către instanţele judecătoreşti (Tribunale, Curţi de Apel,
Înalta Curte de Casaţie). Votul era cenzitar (în funcţie de avere).

Constituţia garanta drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, precum: libertatea persoanei,

egalitatea în faţa legii, dreptul la întrunire, asociere, libertatea absolută a presei,
proprietatea era sacră şi inviolabilă, dreptul la educaţie.

Această lege fundamentală a suferit modificări în anii următori, datorită obţinerii

independenţei şi a proclamării regatului.

Obţinerea independenţei de stat a fost scopul principal al politicii externe a României,

realizându-se o serie de demersuri diplomatice pe lângă marile puteri în acest sens.
Contextul extern favorabil a fost determinat de redeschiderea „crizei orientale”
(chestiunea / problema orientală) în 1875 – 1876 prin mişcarea naţională a popoarelor
din Balcani, aflate sub dominaţie otomană. Rusia, autoproclamată salvatoarea slavilor
din Balcani, se pregătea de o intervenţie împotriva Porţii, urmărind, de fapt, instaurarea
propriei supremaţii în zonă şi controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele.

În toamna anului 1876 au avut loc tratative între Rusia şi România în Livadia (Crimeea)
privind tranzitul trupelor ruseşti prin ţara noastră. Prin urmare, la 4 aprilie 1877, la
Bucureşti, a fost încheiată Convenţia ruso-română, care prevedea trecerea pe un traseu
prestabilit a trupelor ruseşti, cu obligaţia de a respecta integritatea teritorială a
României. La 12 aprilie 1877 Rusia a declarat război Porţii, iar permisiunea României de
trecere a trupelor ţariste prin ţara noastră a determinat întreruperea relaţiilor
diplomatice cu Poarta, la iniţiativa acesteia. La 9 mai 1877 este proclamată
independenţa de stat printr-un discurs susţinut de Mihail Kogălniceanu. Iniţial Rusia nu
a acceptat participarea României la război, dar intervenţia armatei române a fost
solicitată în momentul blocării armatei ţariste la Plevna.

Datorită participării României la războiul ruso-turc din 1877-1878 (cunoscut şi ca

războiul de independenţă) a fost recunoscută independenţa de stat în cadrul
Congresului de pace de la Berlin din iunie-iulie 1878. Recunoaşterea independenţei era
condiţionată de modificarea art.7 din Constituţie referitor la cetăţenie şi de acceptarea
schimbului teritorial cu Rusia (cedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei – Cahul,
Ismail şi Bolgrad – în schimbul Dobrogei).

Ca urmare a obţinerii independenţei de stat, poziţia României în plan internaţional s-a

consolidat, stabilind relaţii pe poziţii de egalitate cu alte state. Deoarece Rusia încălcase
convenţia cu România şi obligase ţara noastră să accepte schimbul teritorial sub
ameninţarea cu ocupaţia militară, relaţiile cu Imperiul Ţarist s-au înrăutăţit. Acest lucru
a determinat statul român să se apropie de Germania, pentru a evita izolarea pe plan
internaţional. Astfel, în anul 1883, România a aderat la Tripla Alianţă (Puterile Centrale),
din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Această alianţă a consolidat
poziţia României în zonă, dar era în dezacord cu obiectivul luptei de eliberare naţională
a românilor din Transilvania şi Bucovina, teritorii aflate în cadrul imperiului dualist.