Mihail Șișkin, autor rus contemporan, realizează prin Scrisorar o variantă mai abstractă a

clasicului roman epistolar. Cartea se remarcă printr-un stil asemănător celui diaristic, cu un aticism al
frazelor tipic ruse, dar și cu multă proză lirică.
Motivul romanului este o poveste de dragoste atemporală, păstrată în forma ei cea mai pură,
îngropată într-un teanc de epistole. Scrisorile sunt schimbate între doi îndrăgodtiți, Sașa și Volodia,
despărțiți de război. Scrisorile de la el descriu impresionant ororile pe care le vede pe frontal asiatic, iar
ea își descrie rutina, stările prin care trece, dar și copilăria. Scrisorile Sașei prezintă uneori povești de
dragoste ratate, în antiteză cu legătura dintre ea și Volodia. Scrisorile lui Volodia sunt dintr-o perioadă
nedefinită, de mai mulți ani. Șișkin își lasă personajele să-și declare iubirea fără să intervină. Cei doi, Sașa
și Volodia, sunt caractere indefinibile, despărțiți de război ca și cum ar fi două idei atemporale. Amândoi
văd adesea sfârșituri tragice ale semenilor, amândoi provin din familii imperfecte, deci cu multe
similitudini existențiale. Personajul masculin se apără de brutalitatea câmpului de luptă prin epistolele
destinate Sașei. Mai mult decât povestea celor doi, romanul este o evocare a relațiilor de familie, dar și
a vieții pe front, atât de cunoscută prin neajusurile ei. Protagoniștii vorbesc despre frumusețea detaliilor
zilnice, despre valoarea acestora, dar și despre semnificația sufletului simplu. Dragostea lor este una
lipsită de carnalitate, dar atinge o altă dimenisune decât dacă ar fi fost împlinită și fizic. E o dimensiune
ce transcende viața și moartea, căci timpul este dor o convenție, iar moartea, doar o întâmplare deloc
importantă.
“Scrisorar” scoate în evidență șirul sinuos al frumuseții, al prieteniei și al iubirii. Omul este
predestinat fericirii, dar și suferinței, simultan.