Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze

ale iubirii in literatura. Ea se caracterizeaza prin atractie

reciproca puternica, existenta unor obstacole in intalnirea
sentimentului de iubire, prin incalcarea unor reguli ale
comunitatii in care traiesc cei doi. In cazul ei cei doi
indragostiti traiesc o stare de exaltare(entuziasm) permanenta
care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt
despartiti de imprejurari ti aceasta departare se impune pentru
a verifica sentimentele si in acelasi timp pentru a-i pastra
intensitatea. Iubirea-pasiune este insotita intotdeauna de
suferinta, de o anumita doza de nebunie si de o tentatie a
mortii. Tema iubirii a fost intalnita inca de la primele scrieri
"Cantarea cantarilor" sau "Epopeea lui Ghilgames" iubirea este
tema obsedanta literaturii. Scriitorii au cantat iubirea aratand
suferinta si fericirea implicata de aceasta si au incercat sa
gaseasca un sens vietii si chiar mortii prin iubire, de aceea ea
reprezinta mai mult decat un sentiment. Este de fapt un mod
de existenta, o sansa data omului de a se ridica de la rangul de
muritor . Modul în care, pentru Mihai Aspru, personajul
principal, strangulatoarea obsesie se transformă pe parcursul a
unsprezece ani de luptă cu sine, dar și cu cei din jur, într-o
iubire strălucitoare, este descrisă de către Gib Mihăescu într-un
mod absolut uluitor, între elipsa nesiguranței și continuul
imbold unor personaje aparent simandicoase, înecate în
bolboroselile hilarei fățărnicii. Numaidecât coborâm în lumea
mahalalei, acolo unde personaje de carton, purtate de austrul
destinului între cele patru cardinale puncte ale nemărginirii, ne
oferă o cu totul altă viziune asupra trăirilor cotidiene care,
trecute prin furcile caudine ale unor nepatentate dioptrii ale
verbului a fi, capătă un tragi-comic suficient de verosimil
pentru a putea avea anumite reminiscențe ți în prezent.
Trecerea aceasta de la înălțimi amețitoare la genuni cenușii,
arată diferența dintre bogați și săraci. Însă, dincolo de acest
binevenit artificiu al structurii, romanul ” Donna Alba” este un
elogiu al iubirii, al abnegației dezinteresate și al totalei dăruiri
în numele celui mai nobil și pur sentiment din lume. Întreg
romanul pornește de la obsesia unui bărbat pentru o femeie
frumoasă. „Ea este toată în mine ca o otravă plăcută, care a
crescut nesimţit după lenta-i inoculare şi acum mă
paralizează în neaşteptate momente pentru durate mai lungi,
ori mai scurte, dar cu intensitate şi cu exclusivitate de crud
şi nimicitor acces; numai că eu aştept fericit această
amorţire divină, o invoc şi o sorb şi mă dăruiesc ei

Amorul însoţit cu orgoliul, cu vanitatea de a cuceri o femeie

foarte frumoasă, o femeie cu un ascendent, frumuseţe,
avere, vanitate, inaccesibilitate. Şi bărbatul nu speră sau nu
visează numai la o pasiune, ci visează la mai mult, la
satisfacerea vanităţii lui de a fi ales în cele din urmă de
această doamnă. Donna Alba e un roman de dragoste, în
cheie masculină, o confesiune subiectivă a unui individ de
origine plebee, care aspiră la un model feminin din înalta
societate: „Şi deodată s-a lăsat acea tăcere, comunicându-se
din grup în grup ca o fulgerătoare contagiune, trecea ea,
Alba. Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri, ea
parcurgea talazurile de tineret, care se dau în lături ca
valurile Mării Roşii dinaintea pasului lui Moise. Fetele înseşi
şi-au strâns florile lor albastre, castanii şi întunecate, şi-n
semne de firesc omagiu le-au aruncat asupra ei, până când a
ocolit colţul: în ochii celor mai multe nu era invidia, ci
mândria şi încrederea în propriul lor viitor, de care nu le mai
despărţeau acum decât încă vreo două-trei examene. Dar
trecătoarea cea minunată nu s-a uitat niciun moment, la
niciuna şi la niciunul; numai eu am izbutit să întorc spre mine
un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz
teribil de întunecaţi, şi chiar să smulg un zâmbet, ce spun,
un adevărat început de râs, de pe floarea buzelor ei”[1] .