În manuscrisul 2275, fila 56, din Biblioteca Academiei, Eminescu face următoarea

precizare: „În descrierea unui voiaj în ţările române, germanul K. povesteşte

legenda luceafărului. Mi s-a părut că soarta luceafărului din poveste seamănă mult
cu soarta geniului de pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric: dacă geniul nu
cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici
pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc.”

În basmul fantastic al lui Kunisch ni se dezvăluie povestea unei prea frumoase fete
de împărat, pe care tatăl său, pentru a o ascunde de privirile muritorilor de rând,
o izolează într-un palat cu grădină de aur, unde este zărită, întâmplător, de un
zmeu. Îndrăgostit fulgerător de ea, zmeul se metamorfozează luând chipul unui tânăr
frumos, intră la ea ăn odaie, de două ori, rugând-o să-l urmeze în ocean sau pe
cer. Fata îi pretinde să devină muritor. În timp ce zmeul, ajuns la Dumnezeu, îi
cere să-l dezlege de nemurire, acesta i-o arată, din înalt, cum fugea c-un fecior
de împărat de care se îndrăgostise. Zmeul se înfurie, coboară pe pămân şi se
răzbună, dărâmând peste ea o stâncă.

Inspirându-se din acest basm şi păstrându-i, în mare măsură, schema epică, Eminescu
realizează un poem lirico-filozofic, pornind de la o fantastică poveste de iubire
şi ajungând, în plan alegoric, la drama omului de geniu de pe pământ.

Structura poemului este antitetică, alternând, pe de o parte, planul cosmic cu cel

terestru iar, pe de altă parte, umanul cu fantasticul.

Prin profunzimea ideilor,particularităţile stlului şi viziunea romantică, legătura

poemului cu izvorul său folcloric se pierde definitiv.

Hyperion- simbol al superiorităţii geniului- se îndrăgosteşte de o pământeancă şi

este gata să renunţe la nemurire pentru a-şi potoli setea de cunoaştere-iubire. În
lumea pământeană, mărginită şi meschină, tentativa lui devine zadarnică. Luată cu
asalt de un uşuratic pământean, fata se îndrăgosteşte subit şi fuge cu el în lume,
lăsându-l pentru totdeauna nefericit şi neînţeles pe Hyperion, care va sfida însă,
cu detaşare şi mândrie, nimicnicia umană.

Poemul este construit pe principiul antitezei şi alegoriei.Are 98 de strofe a câte

patru catrene de 7-8 silabe în ritm iambic. Se pot distinge, în ceea ce ţine de
schema epică patru tablouri:

Povestea fantastică de iubire dintre două fiinţe din lumi diferite (celestă şi
terestră).
Începutul idilei dintre cele două fiinţe (Cătălina şi Luceafărul).
Călătoria cosmică a luceafărului şi dialogul cu Demiurgul.
Aspecte ale fericirii omului de rând ca efect al iubirii (Cătălina şi Cătălin), în
contrast cu spiritul superior care rămâne veşnic neînţeles şi nefericit în lumea
pământeană meschină şi mărginită.
Prin proiecţia metaforei şi simbolului, prin noile dimensiuni ale personificării,
sunt transpuse în sfera poeziei idei şi adevăruri despre conditia şi drama geniului
în lumea comună şi eterna indiferenţă faţă de aspiraţiile spre absolut ale
acestuia.

Poemul păstrează urmele schemei epice ale basmului fantastic, cules de Kunisch,
fiind, atât în sincronie, cât şi în diacronie cu acesta.

În diacronie cu frumoasa fată de împărat din basmul Fata din grădina de aur, care
nu simţea niciun fel de atracţie faţă de zmeu, Cătălina, cu intensitatea
sincerităţii şi a pasiunii, date de primele momente ale izbucnirii sentimentului
iubirii, îl evocă pe luceafăr:
„Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/
Şi viaţa-mi luminează!”

Dacă zmeul se adresa din proprie iniţiativă fetei de împărat, sub impulsul
instinctului şi orgoliului, Hyperion ni se înfăţişează într-o ipostază unică. La
chemarea fiinţei iubite, el este pătruns până dincolo de marginile închipuirii de
fiorul sublim al iubirii şi, în acelaşi timp, de dorinţa nestăvilită de cunoaştere
a acestui miracol:

„El asculta tremurător,/ Se aprindea mai tare/ Şis-arunca fulgerător, Se cufunda în

mare./ Şi apa unde-au fost căzut/ În cercuri se roteşte,/ Şi din adânc necunoscut/
Unmândru tânăr creşte.”

El cere fiinţei iubite să-l urmeze pentru totdeauna, asigurându-i un loc distinct
în lumea care-i aparţine:

O, vin’! odorul meu nespus,/ Şi lumea ta o lasă;/ Eu sunt luceafărul de sus,/ Iar
tu să-mi fii mireasă./ O, vin’, în părul tău bălai/ S-anin cununi de stele,/ Pe-a
mele ceruri să răsai/ Mai mândră decât ele.”

Fiinţă terestră, mărginită, Cătălina nu dispune de resurse pentru a se putea ridica

până la înălţimea unde se afla luceafărul. Spaima de necunoscut, incapacitatea de
a-şi depăşi propria condiţie, o determină să renunţe cu uşurinţă:

„-O, eşti frumos, cum numa-vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-
oi merge niciodată;/ Străin la vorbă şi la port,/ Luceşti fără de viaţă,/ Căci eu
sunt vie, tu eşti mort,/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”

Prin introducerea unor concepte filozofice schopenhaueriene, poemul capătă adâncimi

în abstractizare şi accentul cade acum, nu pe idila dintre cei doi, ci pe meditaţia
asupra destinului omului de geniu.

În aspiraţia spre împlinire, spre înalt şi absolut, caracteristică spiritelor

superioare, luceafărul se disociază net de zmeul din poveste. Dacă acesta se
adresează ziditorului fără să aibă conştiinţa sacrificiului: „vreau să fiu
vremelnic şi slab ca ea”, Hyperion,mistuit de flacăra iubirii, îşi susţine setea de
cunoaştere şi materialitate cu sinceritate şi patos:

„O, cere-mi, Doamne, orice preţ,/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor eşti de
vieţi/ Şi dătător de moarte./ Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”

În totală diacronie cu sursa de inspiraţie, apare aspectul banal al idilei dintre

Cătălina şi pajul Cătălin, o ripostă alegorică împotriva mărginirii şi a egoismului
ce guvernează lumea inferioară:

„Ea-l asculta pe copilaş/ Uimită şi distrasă,/ Şi ruşinos şi drăgălaş,/ Mai nu

vrea, mai se lasă,/ Şi-i zise-ncet: „-Încă de mic/ Te cunoşteam pe tine,/ Şi
guraliv şi de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine…”

În şirul disocierilor se poate situa şi călătoria cosmică a luceafărului, căci

poetul are o viziune ştiinţifică asupra mecanicii cereşti, a legilor şi alcătuirii
universului. În timp ce povestitorul popular se mărgineşte la formula afirmativă cu
privire la străbaterea spaţiilor infinite, poetul realizează o metaforă unică în
întreaga literatură universală, o imagine cvatridimensională, confirmată, la peste
un secol distanţă, odată cu zborurile cosmice:

„Porni luceafărul. Creşteau/ În cer a lui aripe,/ Şi căi de mii de ani treceau/ În
tot atâtea clipe./ Un cer de stele dedesupt,/ Deasupra-i cer de stele-/ Părea
unfulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele.”

Atitudinea luceafărului,din final, este măsura mesajului şi semnificaţiei alegorice

pe care a urmărit-o poetul. Dacă zmeul s-a dovedit elementar şi răzbunător,
asemenea oricărei fiinţe inferioare, dominată de instinct, spiritul superior se
află într-o opoziţie ireconciliabilă cu asemenea forme de manifestare. Opţiunea
fetei de împărat de a se alătura fiinţei iubite, sub imboldul propriilor
sentimente, este pedepsită de zmeu cu moartea. La antipod cu acesta, chiar dacă va
rămâne nefericit, într-o lume care a pierdut simţul valorilor, el nu poate provoca,
în mod deliberat, suferinţa altora. Puterea lui de sacrificiu, de renunţare, plină
de măreţie, în contrast cu răbufnirile telurice ale lumii mărunte, este tocmai
trăsătura definitorie, esenţială a geniului, a spiritului superior. Aşa se explică
detaşarea mândră faţă de trădarea Cătălinei:

„-Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru
strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”

Particularităţile stilistice ale poemului se pot expune succint:

Puritatea limbajului, rezultată din preponderenţa absolută a cuvintelor de origine

latină;
Limpezime clasică în expresie;
Muzicalitate obţinută prin efecte eufonice ale cuvintelor în cadrul fiecărei
unităţi sintactice;
Exprimare aforistică (majoritatea unităţilor sintactice au căpătat, prin condensare
şi incizie, caracter de sentinţe, de maxime şi precepte morale).
Atingând perfecţiunea sub raportul ideilor, al semnificaţiilor şi al rostirii
poetice, „Luceafărul” este capodopera cu cea mai largă şi cu cea mai profundă
infuziune în întreaga noastră cultură naţională, cu rezonanţe apoteotice la nivelul
poeziei universale.