Eseu structurat- Iubirea

Iubirea e ca un val, te face să nu mai fii stăpân pe ține, ai un alt stăpân, nu

mai ești tu. Shakespeare cu “Romeo și Julieta”, a adus cel mai frumos omagiu
acestei vârste, surprinzându-i esența: iubirea, apropiindu-se de eroi cu
dragoste, tandrețe, înțelegere, făcând din doi eroi simbolul iubirii adolescentine
dusă până la sacrificiul suprem. Romeo înlocuiește numele Julietei cu apelativele
''stăpână'' și ''sfânta''. Pentru Romeo, Julieta e icoană și el este pelerinul care i se
închină.

Iubirea presupune o reciprocitate de sentimente, o certitudine a plăcerilor pe

care nimeni și nimic nu o poate afecta.Ea nu trăiește decât atâta vreme cât se
crede veșnică iar cei ce sunt îndrăgostiți cu adevărat cred că dragostea lor e vie și
dincolo de mormânt. Nu are căutare veșnică decât ceea ce este veșnic frumos și
adevărat, adică dragostea. Ea este un templu al tuturor, un lăcăș care așteaptă un
abur de dorință, este un drum pavat spre eternitate un drum care presupune
compromisuri care uneori depășesc puterea de înțelegere.

Omul este și poate fi privit ca o entitate, un tot unitar. Dar este și trebuie să
fie privit și ca un punct de intersecție a multiple și diverse serii de relații și
interacțiuni.Sistemul este atât de închis, cât și deschis, pentru ase corela cu lumea
și dăinui.

Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii în
literatură. Ea se caracterizează prin atracție reciprocă puternică, existența unor
obstacole în întâlnirea sentimentului de iubire, prin încălcarea unor reguli ale
comunității în care trăiesc cei doi. În cazul ei îndrăgostiții trăiesc o stare de exaltare
permanentă, care duce la un dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt despărțiți de
împrejurări și această depărtare se impune pentru a verifica sentimentele și în
același timp pentru a-i păstra intensitatea. Iubirea-pasiune este însoțită
întotdeauna de suferință, de o anume doză de nebunie și de o tentație a morții. În
mitologia greacă pe lângă zeul iubirii, Eros, există și zeul morții, Tanastos iar
psihologia modernă consideră că și moartea sunt două instincte dominante ale
psihicului uman. Destinul marilor îndrăgostiți în operele literare stă sub semnul
iubirii și al morții.

În opinia lui Victor Hugo, „Dragostea e chiar parte din suflet. E de aceeași
natură. Dragostea e că o scânteie divină și ca și sufletul, și tot ca el e
incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor și infinit,
pe care nimeni nu-l poate margini și nimic nu-l poate atinge. Îl simți arzând până în
măduva oaselor și-l vezi strălucind până în adâncurile cerului.”

Iubirea este unică, este absolut ireductibilă, ea nu se mai repetă. Jose Ortega
y Gasset spune că „O dragoste deplină, care s-a născut în adâncul unei persoane nu
poate probabil să moară. Rămâne gravată pentru totdeauna în sufletul
senzitiv. Circumstanțele, depărtarea, îi vor putea împiedică nutrirea necesară și
atunci iubirea aceasta va pierde din volum, se va preface într-un firișor
sentimental, scurtă vană de emoție ce va continua să izvorască în subsolul
conștiinței. Acesta e simptomul adevăratei iubiri: a fi alături de obiectul iubit, într-
un contact și o proximitate mai profunde decât cele spațiale. Este o conviețuire de
tip cital cu celălalt”.

În literatura laică străină, un exponent de referință al temei din discuție este

tragedia “Romeo și Julieta”, scrisă de William Shakespeare. Subiectul acestei opere
literare este iubirea ce se naște între doi tineri veronezi: Romeo și Julieta. Ei fac
parte din familiile Montague, respectiv Capulet, familii ce se urăsc de moarte.
Romeo o cunoaște pe Julieta la un bal dat de familia Capulet și se îndrăgostește
imediat de ea. Cei doi tineri nu țin cont de rivalitatea familiilor din care provin, deși
își dau seama că iubirea lor este paradoxală și imposibilă („Iubirea mea e-al urii
mele fiu”, „Plăti-voi scump! Mi-e zălogită viață / Dușmanului!”). Are loc o
confruntare cu limitele, ce anticipează sfârșitul tragic al dragostei lor.

Romeo preia inițiativa, asemănându-și aleasa inimii cu o sfântă („Mâini fie-ți,

sfanto, buzele”), în timp ce el își asumă o condiție umilă de „pelerin”. Jocul celor doi
este doar în aparență sacru: ei interpretează niște roluri, fiind la un bal
mascat. Dacă, la început, el își exprimă direct sentimentele, jucând doar un joc
sentimental, cu întrebări și răspunsuri („Dar pelerini sau sfinți, n-au buze, gură ?”,
„Da, pelerine, pentru rugăciune”), în noaptea balului, își dezvăluie simțămintele
(„Stăpână mea! Iubita mea”). Tânărul o alătură pe Julieta elementelor cosmice
(„Răsare ziua – Julieta-i soare! / Te-naltă soare dalb! Răpune luna”). Față îi
împărtășește dragostea, dar conștientizează faptul că nu pot fi împreună
(„Romeo! / De ce și pentru ce eșți tu Romeo ? / Reneagă-ți tatăl! Leapădă-al tău
nume!”). 

Consider că iubirea este cel mai puternic sentiment de care omul este
capabil, o trăire care îl poate schimba radical. Din iubire, oamenii se sacrifică pe
sine, abandonează egoismul care îi constrânge, şi se dăruiesc celor de lângă ei în
mod necondiționat. Barierele sociale, etnice, religioase, culturale şi de civilizație
sunt separate de puterea iubirii care uneşte două persoane diferite, aşa cum se
întâmplă şi în cazul cuplului Maitreyi-Allan din romanul scris de Mircea Eliade
"Maitreyi".
        Remarc faptul că Mircea Eliade abordează tema iubirii în roman conform
filozofiei buddhiste: o iubire spiritualizată prin care se reface armonia cosmică.
Astfel "Maitreyi" reprezintă povestea tulburătoare a unei iubiri care se înfiripează
prin etape, şi în care personajul narator descoperă puterea revelatoare a iubirii.
         Maitreyi şi Allan acumulează treptat senzații şi sentimente: "o observam şi
mă lăsam prins de privirile ei,de acea voință fluidă."
        Dacă urmărim traiectoria capricioasă a iubirii dintre cei doi, putem observa
comportamentul lor în care alternează luciditatea şi tulburarea, gesturi tandre,
izbucniri neaşteptate, foarte abil camuflate.
         Odată declanşată iubirea, povestea capătă o fluență delirantă. Iubirea celor
doi continuă, într-o nouă etapă, cea a logodnei secrete, săvârşită în natura exotică
a Bengalului, cu solemnitatea şi incantația vechilor poeme indiene.
        Raționalul Allan este derutat de senzualitatea fetei, care îi spune că sufletul
cunoaşte mai multe feluri de dragoste.
Îndrăgostită pentru întâia oară de un pom, apoi de tânărul care îi aduce în dar o
coroniță, pentru ca după aceea să-şi promită inima lui Tagore, Maitreyi, îi lasă
impresia lui Allan că se joacă cu sentimentele.
        Allan înțelege treptat că iubirea se conturează diferit în cele două mentalități
pe care ei le reprezintă. Europeanul are o perspectivă egoistă asupra lumii, iar
Maitreyi spritualizează totul în jurul ei. Jocul delicat al iubirii fetei, care înțelegea
atât de profund misterele cosmice, îl vrajeşte pe englezul nedesprins cu asemenea
profunzimi. Tânărul e atras de inocența si rafinamentul fetei, vrea să o descopere
cu tot ce e fascinant în viața ei.
         Observ cum protagonistul începe să renunțe la preconcepții. Simte că nu
trăieşte o dragoste banală, ci iubirea absolută, capabilă să redimensioneze
concepția sa existențială.

Între scriitorii români care au scris pagini memorabile despre iubire se

află şi Garabet Ibrăileanu, care a scris ,,Adela’’.
Subintitulat „Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu (iulie-august 189…)”,
romanul lui G. Ibrăileanu este, cel puțin într-o privință, singular: întreaga tensiune
epică se sprijină pe ambiguitatea unei relații sentimentale. Cu alte cuvinte, textul
nu mizează deloc pe suspansul epic, nu se întâmplă nimic dincolo de așteptarea
unei clarificări care nu mai vine. Regăsind-o pe Adela, prietenă foarte apropiată încă
din copilărie, într-o vacanță estivală, bărbatul de patruzeci de ani se îndrăgostește,
dar face tot posibilul să evite mărturisirea. În ultima seară petrecută împreună, la
întrebarea femeii în legătură cu natura sentimentului pentru ea, Emil Codrescu îi
răspunde: „o nesfârșită prietenie pasionată”. Cuvintele lui sunt, însă, contrazise
imediat după aceea de gestul erotic al sărutării mâinii:

„Și-a trecut numai mâna pe ochi și pe frunte. Îi simțeam respirația aproape,

parfumul fierbinte al ființei ei. Stătea nemișcată, înaltă, ea toată, cu toată prezența
ei, cu teribila ei prezență. Îi simțeam căldura trupului întreg, de la distanță. I-am
luat o mână, i-am scos mănușa, dezbumbând-o inexpert. Aveam sentimentul că o
dezbrac puțin. I-am sărutat mâna multă vreme, când pe o parte, când pe alta, apoi,
cu o senzație și mai otrăvitoare între încheieturile degetelor și, dându-i în sus
mâneca îngustă a pardesiului, i-am sărutat brațul de la încheietura mâinii până la
stofa răsfrântă. Brațul avea miros de ambră. Ea tăcea, cu fața întoarsă acum. O
rugam să meargă în casă, să nu răcească, dar îi țineam mereu mâna, în care nu
simțeam nicio intenție de împotrivire sau impaciență și pe care o sărutam mereu, în
toate felurile”.

Evident că este vorba de o pasiune împărtășită, pe care cititorul o intuiește din

capul locului, adică de la primele pagini ale textului. Cu toate acestea, narațiunea
poate fi la fel de captivantă ca un roman polițist, dar în ordinea unei detectivistici
mai dificile, mai nesigure, aceea a motivațiilor psihologice. O bună parte din  jurnal
oferă piste variate pentru teama de o legătură aproape neverosimil de fericită, una
a afinităților profunde. Există, ca și în cazul romanului camilpetrescian, o taină a lui
Emil Codrescu, care a făcut să curgă multă cerneală.  Roman autobiografic, eroul
este un alter ego al scriitorului; poveste nefericită de dragoste care ascunde un
complex oedipian, alimentat de moartea timpurie a mamei, de afecțiunea puternică
pentru copilul care a fost cândva Adela și de ipostaza mentorului („mon cher
maître”) din adolescența femeii1; povestea unui Don Quijote al reveriei livrești mai
puternice ca realitatea etc.2  În plus, spune Simona Sora, „sufletul nu este definit în
opoziție cu trupul […], ci dimpotrivă, sufletul are o natură corporală…” 3 ,  obsesia
bătrâneții și a morții fiind inevitabilă pentru diarist și pentru creatorul său, de aceea
reperele culturale mai adecvate interpretării decât Freud apar în text, doctorul
Charcot și stoicii.