Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu

Opera lui Camil Petrescu se circumscrie perioadei interbelice și apare în anul

1930, iar această etapă aduce cu sine o înflorire a romanului, ca specie a genului
epic. Perioada interbelică încearcă prin orice cale o înnoire a formulelor estetice, a
problematicii, astfel încât literatura română să se sincronizeze cu ,,spiritul veacului’’,
conform lui Lovinescu.
În această perioadă romanul tradițional alternează cu romanul modern, preluând
artificial canoanele celui dintâi, anulând omnisciența.
Autenticitatea, principiul fundamental al romanului de tip subiectiv, fiind validată prin
intermediul celor două experiențe, respectiv iubirea și războiul.
Romanul lui Camil Petrescu este de tip psihologic, modern, subiectiv, al
experienței, cu influențe realiste. Acesta exploatează zbuciumul interior, drama
conștiinței, intelectualul inadaptat, iubirea și războiul, care devin experiențe
fundamentale pentru Ștefan Gheorghidiu.
Manolescu afirmă că romanul subiectiv pierde speranța în iluzie și începe să creadă
în autenticitatea. Analiza și confesia au alungat creația, replică ce răspunde la studiul
lui Garabet Ibrăileanu. Camil crede că în fața morții și a dragostei, omul apare în
autenticitatea lui.
Eroul lui Camil este dilematic, expresia unei conștiințe zbuciumate, literatura
presupune probleme de conștiință (totul este filtrat prin conștiință, în afara ei totul
este bestialitate). Eroul de roman presupune un zbucium interior-lealitatea-
convingere profundă și un simț al răspunderii exemplat.
Titlul reflectă cele două experiențe ale protagonistului, caracterul bipolar, ordinea
celor două adjective ,,ultima-întâia’’ nu sunt folosite întâmplător, simbolizând
disponibilitatea eroului de a depăși drama iubirii înșelate și de a intra într-un alt
orizont al cunoașterii. Titlul devine o metaforă-simbol, care accentuează prezența
celor două experiențe. Acesta anticipează tema iubirii pasionale, care ajunge să fie
patologică, dar și pe cea a condiției inadaptatului într-o societate meschină,
superficială, dominată de parveniți, de analfabeți miliardari, încât Ștefan nu acceptă
compromisul.
Compoziția este binară, fiind alcătuit din două părți (Cartea I-6 capitole, cartea a II-a-
7 capitole), numerologie fatidică, cu titluri moderne, metaforice: ,,Diagonalele unui
testament’’ și ,,Între oglinzi paralele’’. Formula narativă-compoziție unitară-artificiul
compozițional și vocea conștiinței-romanul este privit ca o monografie a îndoielii.
Apare metoda romanului în roman-romanul iubirii înserat în romanul războiului. De
asemenea, memoria involuntară constituie un element de noutate în literatura
noastră, preluată de la Marcel Proust. Pentru scriitorul francez, această memorie se
declanșează de la o senzație, iar la Camil se dezvoltă de la o dezbatere interioară
(discuția de la popotă).
Incipitul romanului este artifial, debutează cu evenimente care s-au produs
posterior poveștii de dragoste. Apar evenimente care-l determină pe protagonist să
revină la trecut. Două planuri narative, care se interferează, cu o narațiune
subiectivă, o confesiune. Timpul este suspendat, pentru că eroul face apel la
întoarce prin memoria involuntară/afectivă, care analizează, spre de deosebire de
Proust, unde evenimentele sunt retrăite, în cazul lui Camil sunt analizate și
interpretate cu luciditate cu ajutorul monologului interior, a analizei psihologie și a
introspecției.
Problematicile romanului

Iubirea-Balzac vede iubirea ca pe o poezie a simțurilor. Eroii lui Camil Petrescu își
doresc să ajungă la substanță. Schopenhauer crede că iubirea este o reacție
chimică. ,,Cele două ființe trebuie să se neutralizeze una pe alta ca un acid cu o
substanță alcalină’’-substanță neutră
Iubirea nu este asociație pentru bunul trai; iubirea sufletelor nu este o combinație a
cuvintelor primare, este un produs al spiritului. Iubirea (erosul) este privit ca un
fenomen eminamente intelectual sau ca un certificat al celebralității.
Iubirea intelectualizată este suprasolicitată, fiind adusă la normă morală
fundamentală. Bucuriile adevărate ale dragostei sunt cele ale minții (Act venețian-
Camil Petrescu)
Viziunea lui Camil despre iubire: ,,Orice iubire e un proces de autosugestie’’ (etapă
monografică); ,,Orice iubire e ca un monodeism’’(credința într-un singur
Dumnezeu)-exacerbarea iubirii; ,,voluntar la început, patologic, pe urmă’’.
Riscurile iubirii ,,au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Iubirea este
privită retrospectiv, este analizată până în cele mai mici resorturi, analizată ca
proces. Iubirea se naște din ,,milă, din îndatorire, din duioșie, știind că asta o va face
fericită’’ (generozitate/risipirea a iubirii)-toate au o limită care vine din vanitate și din
orgoliu ,,Începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea toată lumea’’. Ștefan
nu acceptă compromisul, jumătățile de măsură: ,,credeam în femeia mea ca-ntr-un
exemplar unic’’. Vanitatea lui Ștefan devine stimulul interiorului.

Cuplul Ștefan-Ela

-cuplu care se hrănește din fericire ,,ne simțeam foarte bine împreună oriunde, dar
mai ales singuri’’; trăiesc modest, săraci; își caută echilibrul; Ștefan activează
posesia în raportul acesta al iubirii.
*Gelu Ruscanu, protagonistul dramei ,,Jocul ielelor’’, capitulează-nu acceptă șirul
compromisurilor-afirmarea ideii de justiție-dusă absolutizată ca la Ștefan; nu poate
să stea la masa jocurilor meschine;
*Ștefan se va detașa de iubire, va alege experiența războiului, care-l va însănătoși
de suferință.
Protagonistul este atent la orice detaliu, la orice gest, la orice vorbă, care devin
cataclismă: ,,Câtă luciditate, atâta dramă, câtă conștiință, atâta pasiune’’. Studentul
absolutizează iubirea. Femeia este idealizată ,,femeia ca exemplar unic’’.Teoria lui
Platon se aplică și în cazul lui Ștefan-,,atunci când ne îndrăgostim proiectăm asupra
persoanei iubite perfecțiuni inexistente’’.
Ștefan învață să iubească, deoarece nu se abandonează simțurilor pe care le are,
trece totul prin filtrul conștiinței. El nu o iubește pe Ela, ci pe prietena ei, la început,
care-l ajută în acest demers.
Atributele Elei îl determină să se oprească la Ela: e gingașă, e blândă, e supusă;
toate acestea sunt resimțite ca o nevoie sufletească; Ela-puterea de sacrificiu-calități
care-i administrează orgoliul, vanitatea. Moștenirea declanșează resortul dragostei;
apare fenomenul înstrăinării. Ștefan descoperă o altă femeie. Ela este o plăsmuire a
vieții lui, însă după doi ani nu poate să mai controleze procesul iubirii. Ela nu se
schimbă, așa a fost de la început. Ștefan crede în iubirea care naște pasiuni. După
căsătorie, Gheorghidiu crede că femeia are o datorie sacră, aceea de a-și iubi soțul
necondiționat, aproape ca un zeu, iubire monodeistă. Căsătorie devine un contract.
Egalitatea dintre sexe exte privită ca o utopie.
Manolescu ,,personajele lui Camil sunt stabilite de febra de a-și poseda partenerul’’.
Vanitatea declanșează suferința=ecuația existențială-zbucium interior.

Relația triunghiulară

,,Ceea ce determină dorință erotică a femeii este succesul social al

bărbatului’’( Rene Girard.)
Schopenhauer ,,femeia nu este atrasă de chipul bărbatului, ci de forța și de curajul
său’’.
Domnul G. este foarte bine primit într-o societate a petrecerilor lui, i se deschid ușile;
bărbatul are un succes social aparte. Ștefan crede că relativismul lui Kant poate fi
aplicat și în dragoste. Ștefan greșește în planul iubirii, deoarece se ghidează după
ideile filosofice, preconcepute.

Suferința lui Ștefan

-sintagme plastice: ,,pustiu imens’’, ,,tristețe de moarte’’, ,,nucleu de dureri’’, ,,tortură.

Suferința atinge paroxismul, devine atroce atunci când Ela lipsește de acasă, dar
naște paradoxuri, împăcările și despărțirile alternează suferința. Nu acceptă
sentimentul geloziei, nu coboară în spiritul primarului: ,,Nu n-am fost niciodată gelos,
deși am suferit atâta din dragoste’’. Întâlnirea cu G. produce patologicul ,,simțeam că
din tot corpul mi s-a scurs tot sângele’’.
Suferința este supusă introspecției. Ela este privită doar ca un reflex al propriului
interior. Ștefan nu se simte bărbat iubit, ci înșelat, trădat.
Ștefan o transformă pe Ela dintr-un ideal într-un obiect oarecare. Eșecul căsniciei
(cauza-ideile lui Ștefan) ,,aș fi vrut-o mereu feminină deasupra discuțiilor vulgare’’, îl
deranjează maturizarea femeii pe care o iubește; nu-i convin aceste aspecte
evolutive; și-o dorește ca un câmp de manifestare a orgoliului; ,,așa o doream, gravă
ca un copil, care cere luna sau pasărea de aur’’. Inocența Elei îl atrage pe Ștefan; și-
o dorește ca pe un obiect posedat. Nu caută să deschidă perspectiva asupra acestei
iubiri. Examinează femeia, dar nu o privește, pentru că o introspectează mereu, o
analizează lucid, pentru că despică firul; în fiecare gest al ei/cuvânt găsește o
atitudine.
Drama provine din propria sa creație, care se întoarce împotriva lui. Apar semnele
îmbătrânirii, și-a pierdut ingenuitatea, frumusețea, grația, că îmbătrânește ,,avea
ceva uscat’’.
,,Orgoliosul crede că dorește direct obiectul după care aleargă, de fapt, el vrea să
obțină ceea ce aparține sau e destinat altcuiva’’.
Drama lui se consumă în prima parte, care este ficțională; războiul-verificare
permanentă a propriului eu; eroismul războiului este anulat; războiul este o iluzie;
moarte-solidaritate, compasiune. Umanitatea lui Ștefan se manifestă pe front,
găseșet rețeta demistificării tuturor sentimentelor; drama individuală este un nimic, în
comparație cu drama colectivă, care este cheia.
Trecutul este un balast după o experiență definitivă, Eșecul iubirii este anulat de
experiența războiului. Eroul se maturizează, nu capitulează; încearcă o altă
experiență. ,,am obosit, și îmi e indiferent chiar dacă e nevinovată’’.