ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI de Camil Petrescu

=relația dintre personaje: Ștefan Gheorghidiu – Ela=

”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un

roman subiectiv, de analiză psihologică, o creație modernă prin utilizarea unor tehnici
specifice, precum introspecția, monologul interior, analiza stărilor de conștiință dublată de
luciditate, toate aceste elemente fiind puse în slujba conturării portretului protagonistului și a
relației sale cu femeia iubită, precum și cu societatea în mijlocul căreia trăiește.
Publicat în 1930, romanul abordează acea temă constantă a operei camilpetresciene,
mai exact problematica intelectualului de excepție, de o mare forță morală, intransigent,
preocupat de păstrarea conștiinței imaculate, în condițiile unei societăți meschine,
superficiale, incapabile să-l înțeleagă.
Acestei teme principale i se subordonează celelalte două teme ale romanului – iubirea
și războiul, menționate ca atare chiar din titlu. Acesta, ca element de paratext, are o structură
antitetică și prefigurează cele două experiențe fundamentale în cadrul cărora eroul își
dezvăluie adevărata personalitate. Opoziția ”ultima” – ”prima”, alături de reluarea
termenului ”noapte”, folosit în sens simbolic, sugerează drama personajului principal,
pendularea sa între certitudine și incertitudine.
Un rol important atât în caracterizarea eroului, cât și în evidențierea relației dintre
acesta și Ela, femeia iubită, îl au elementele de structură și compoziție. Astfel, cele două părți
ale romanului, alcătuite din treisprezece capitole cu tilturi sugestive – ”La Piatra Craiului, în
munte”, ”Diagonalele unui testament”, ”Asta-i rochia albastră”, ”Între oglinzi paralele”,
”Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu!”, ”Comunicat apocrif” etc – urmăresc evoluția
treptată a relației celor doi din perspectiva unică, subiectivă, homodiegetică a personajului-
narator Ștefan Gheorghidiu. Celor două planuri compoziționale – unul obiectiv, exterior (al
întâmplărilor) și unul subiectiv, interior (al analizei stărilor de suflet ale protagonistului:
gelozia, incertitudinea, dezamăgirea, inadaptarea...) – le corespund două planuri temporale:
timpul narării (prezentul frontului) și timpul narat (trecutul poveștii de iubire). De altfel,
incipitul romanului stă sub semnul unui artificiu compozițional, căci acțiunea primului capitol
este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții întâi. Ca și la Marcel Proust (modelul
literar al autorului), un eveniment exterior (discuția de la popota ofițerilor) declanșează
retrospectiva iubirii, prin intermediul memoriei voluntare (nu al celei involuntare, ca la
scriitorul francez) sau al fluxului conștiinței.
 În acest context se situează povestea de dragoste dintre Ștefan Gheorghidiu și soția sa,
Ela, o relație ce trebuie interpretată din perspectiva intelectualului superior, inadaptat, care
încearcă să o modeleze pe femeia din viața lui după propriul tipar / ideal, generând astfel
eșecul sub forma unei crize matrimoniale.
În ceea ce privește statutul social, moral și psihologic, Ștefan Gheorghidiu este tipul
intelectualului (filosof) idealist și lucid, sensibil și interiorizat. Închis în ”turnul său de
fildeș”, el își imaginează că trăiește dragostea absolută alături de Ela, pe care o consideră
inițial o întruchipare a idealului feminin. Concepția sa despre iubire se relevă mai ales în
scena de la popotă, când, observând vulgaritatea, superficialitatea și inferioritatea camarazilor
săi, Gheorghidiu descrie acest sentiment ca fiind o experiență totală, în care partenerii ”au
drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”.
Pe de altă parte, Ela este o tânără cochetă, considerată cea mai frumoasă și cea mai
populară studentă de la Universitate (Facultatea de Litere), un adevărat ideal de feminitate în
concepția soțului său. De fapt, idila lor debutează sub semnul orgoliului masculin, după cum
personajul-narator însuși mărturisește printr-o analiză lucidă: ”Începusem totuși să fiu măgulit
de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit
de una dintre cele mai frumoase studente, și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei
mele iubiri”.
Inițial, ambii parteneri provin din familii modeste: el trăiește din greu, împreună cu
surorile lui, din pensia de văduvă a mamei; ea, fată orfană, este crescută de o mătușă. Tocmai
de aceea, Gheorghidiu amână nunta până la susținerea licenței, întrucât puținii bani nu-i ajung
să-și întrețină o familie. După căsătorie, cei doi soți trăiesc în condiții la fel de modeste, dar
fericiți, căci dragostea reciprocă le este suficientă prin armonia celor două suflete ce par a fi
pereche. Echilibrul le este tulburat de o moștenire primită de Ștefan din partea unchiului său,
Tache. Noua situație materială aduce cu sine implicarea cuplului în viața mondenă și
suspiciunea bărbatului în ceea ce privește o presupusă aventură erotică a soției sale cu un
anume domn G. (Grigoriade, avocat obscur, dar om de lume).
Chiar inainte de aceste suspiciuni, Ștefan este surprins în mod dureros de atitudinea
soției sale, care se implică cu îndârjire în discuțiile despre bani, dovedind astfel preocupări
”meschine”, dar și mai multă adaptabilitate: ”Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra
discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să fie protejată, să nu intervină atât de
energic interesată.”
O scenă semnificativă pentru evoluția cuplului este scena excursiei de la Odobești, în
care proximitatea (apropierea) Elei cu domnul G. în mașină și gesturile lor familiare
declanșează criza de gelozie a bărbatului care începe să pună sub semnul întrebării fidelitatea
soției. Natură reflexivă și hipersensibilă, eroul suferă pentru că are impresia că este înșelat, iar
în conștiința lui mici incidente, gesturi insignifiante sau simple priviri se amplifică dureros
până la dimensiunea unor dovezi de infidelitate. Astfel, dintr-o iubire care părea până atunci
indestructibilă, relația lor devine o succesiune de separări și împăcări. Drama geloziei, a
pendulării între certitudini și incertitudini ale trădării femeii iubite, echivalează cu spectacolul
stingerii iubirii ideale.
Dovezile pro și contra adulterului pălesc într-un final sub impresia puternică a
experienței frontului, o experiență-limită ce aduce ființa umană în proximitatea morții. În
acest fel, drama războiului (în legătură cu care autorul ne oferă o imagine demitizată,
realistă) vindecă drama iubirii, producând în sufletul personajului o reconsiderare a
sistemului propriu de valori și o detașare definitivă de trecut. Secvența finală ilustrează
posibilitatea eroului de a se despărți de soția sa fără resentimente, ba chiar de a-i oferi
beneficii materiale: ”I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la
cărți... de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”
Prin urmare, se poate spune că perspectiva narativă unică și subiectivă împiedică
cititorul să se pronunțe asupra fidelității Elei, ceea ce îndreptățește aprecierea lui Nicolae
Manolescu: ”Nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ștefan.” El este intelectualul ce
trăiește cu nostalgia absolutului și a perfecțiunii, ea – femeia cochetă, cu aspirații meschine.
Iubirea unește pentru un timp cele două destine incompatibile, dar existența concretă le
separă.