Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Prticulartități de construcție a unui roman aparținând lui Camil Petrescu

Camil Petrescu este, pentru literatura română, întemeietorul romanului psihologic, propunând
o formulă estetică nouă, inspirată de opera lui Marcel Proust, dar și de filosofia și psihologia epocii.
Astfel, autenticitatea, stilul anticalofil, narațiunea la persoana I, căutarea esențelor concrete ale vieții,
relativismul sunt principii estetice pe care Camil Petrescu le ilustrează prin romanele și textele sale
dramatice.
Publicat în 1930, aparţine literaturii autenticităţii, scrisul fiind văzut ca experienţă de
cunoaştere a sinelui şi a lumii; roman subiectiv care se înscrie în estetica modernismului având o nouă
formulă epică, homodiegetică (focalizarea este internă, naratorul fiind autodiegetic, după modelul
impus de Marcel Proust).
Este un roman realist psihologic, de analiză a vieţii interioare (sumă a unor „dosare de
existenţă”, ilustrând două experiențe fundamentale ale protagonistului iubirea şi războiul.
O primă trăsătură care justifică încadrarea romanului în realismul psihologic este
perspectiva narativă. Romanul se construiește ca o confesiune la persoana I, ce urmărește fluxul
conştiinţei, fiind scris la persoana I, din perspectiva unui narator –personaj, homodiegetic. Camil
Petrescu propune o formulă estetică nouă, transpunând în volumul Teze şi antiteze raportul dintre
universul romanesc şi realitatea trăită:„Din mine însumi eu nu pot ieşi. Orice aş face, eu nu pot
descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi”. Formula narativă este cea a romanului în roman, pentru că ampla secvență retrospectivă ce
prezintă experiența iubirii este inserată în romanul războiului, principiul compoziţional fiind acela al
memoriei involuntare (spre deosebire de opera lui Marcel Proust memoria involuntară nu este
declanșată printr-o percepție senzorială, ci de o dezbatere şi un conflict de idei – discuţia polemică
despre iubire de la popotă, ce pornește de la un articol de ziar în care e prezentată situația achitării,
de către judecători, a uni bărbat care și-a ucis soția pentru că îl înșela).
O altă trăsătură este reprezentată de structura modernă a romanului presupunând existența a
două planuri narative şi a unui plan eseistic (în note de subsol). Planul conştiinţei personajului narator
este construit dintr-un plan narativ (episoade ale poveștii de iubire) și un plan analitic (gândurile,
asocierile de idei, temerile, speculațiile, judecățile de valoare ale personajului). Realitatea obiectivă
presupune, de asemenea, un plan narativ (ce surprinde episoade din "lunga concentrare" militară și
experiența războiului) și unul analitic (viziunea realistă și demitizantă asupra războiului văzut mai ales
ca experiență colectivă). Planul auctorial este constituit din notele de subsol, ce dau autenticitate
pentru că, fiind scrise tot la persoana I scrise tot la persoana I (o inovatie absolută a romancierului),
sugerează o identitate autor-narator-personaj.
Tematica este una specifică lui Camil Petrescu : drama intelectualului inadaptat societății în
care trăiește, ilustrată prin cele două experiențe fundamentale prin care trece eroul, iubirea și războiul,
devenite teme ale romanului: pe de o parte acțiunea urmăreşte, într-o amplă secvență retrospectivă,
evoluția iubirii lui Ștefan Gheorghidiu pentru Ela (sentimentele și experiențele de viață fiind lucid
analizate, în toate fazele derulării poveștii de iubire), pe de altă parte Camil Petrescu abandonează
viziunea eroică asupra războiului, prezentându-l ca pe o experienţă dureroasă, ca pe o permanentă
confruntare cu suferinţele şi cu moartea (partea a doua a cărţii are ca punct de plecare jurnalul de front
al autorului) .

Secvențe semnificative:

R2 a) ,,Diagonalele unui testament”

Ideile principale ale capitolului se prefigurează încă din titlu, o simbolistică aparte având
cuvântul ,,diagonalele” ce Semnificația termenului anticipează conflictul dintre protagonist și
deputatul Nae Gheorghidiu dar face trimitere și la celelalte implicații nefaste ale testamentului
(schimbarea situației sociale, materiale, dar și a celei familiale și de cuplu a soților Gheorghidiu).
Astfel, acest episod devine semnificativ pentru tema romanului, dezvoltând conflictele.
Capitolul conturează:
- conflictele de ordin exterior, Gheorghidiu - familie, Gherghidiu - societate mondenă, lumea
oamenilor de afaceri (conflicte ce se rezolvă prin renunțarea la o parte din moștenire, respectiv
ieșirea din afaceri)
- conflictul interior ( Ștefan Gheorghidiu descoperă, surpins, interesul soției sale pentru
moștenire, pentru aspectele de ordin material)
Ștefan Gheorghidiu este frapat de modul de gândire al unchiului său și al lui Lumânăraru, pe
care îi vede dezumanizați, dar își găsește refugiul în puritatea soției sale. Fericirea sa începe să se
ruineze atunci când Ela îi înșală așteptările și începe să gândească la fel ca cei pe care îi detestă el.
(Prin intermediul tehnicii memoriei involuntare, Gheorghidiu aduce în prezent, prin
retrospecție, trecutul său cu Ela : ,,Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate
și bănuiam că mă înșală.” Începutul relației dintre ei stă sub semnul fericirii, căci cei doi se
completează unul pe celălalt, duc o viață modestă, aproape de sărăcie, iubirea fiind singura lor avere :
,, Simțeam eu că femeia aceea era a mea în exemplar unic : așa ca eul meu, ca mama mea, că ne
întâlnisem de la începutul lumii și aveam să pierim la fel amândoi.)
Episodul moștenirii reprezintă dezechilibrul cuplului. Moartea unchiului Tache îi aduce lui
Ștefan Gheorghidiu o moștenire substanțială, fapt care schimbă viața tânărului cuplu, societatea
mondenă atrăgând-o pe Ela.
Ștefan Gheorghidiu descoperă cu stupoare reacția soției sale față de discuțiile despre moștenire,
fapt dovedit de secvența : ,,Dar asta n-a fost ultima surpriză a acestui testament. Nevastă-mea, cu
ochii ei albaștri și neprihăniți, a intervenit în discuție cu o pasiune și o îndârjire de care nu o credeam
în stare. Riposta indignată, amenința, cu un fel de maturitate care mă jignea oarecum.
- Fată dragă, te rog nu mai interveni… lasă-mă pe mine să mă descurc singur. Mă privea
uimit, și decolorată.
-Cum asta? Dar nu vezi că toți vor să te înșele…Pentru că ești prea bun…
Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuțiilor acestea vulgare, plăpândă și având nevoie să
fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată.”
Ștefan începe să conștientizeze într-un mod dureros incompatibilitatea dintre el și soția sa și
observă cu dezamăgire că Ela se îndepărtează de valorile umane în care credeau împreună și este
atrasă de valorile materiale, superficiale pentru protagonist.
Substantivul comun ,,diagonalele” din titlul capitolului subliniază antiteza dintre viziunea
celor două personaje, Ștefan și Ela. Gheorghidiu crede în iubirea absolută, convins că cei care se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt.

R2 b) Excursia de la Odobești
Odată cu primirea moștenirii de la unchiul Tache și cu prietenia Elei cu Anişoara, viața lui
Ștefan Gheorghidiu se schimbă radical.
Intelectualul lucid, analitic, începe să observe că Ela îi găsește lui unele neajunsuri și simte că se
află în inferioritate faţă de cei cu care își petreceau timpul. Totuși, soția lui reușea să se integreze
perfect în această lume mondenă „dar nevasta își descoperise în angrenajul de lux posibilități noi”.
Una dintre secvențele relevante pentru drama iubirii este excursia la Odobești, atunci când Ștefan
începe să creeze unele scenarii și, mai mult, imaginea perfectă pe care și-o făcuse despre soția lui
începe să se năruie. Ela acordă atenție unui misterios domn G. și comportamentul ei îl face pe
Gheorghidiu să nu o mai perceapă ca pe “o madonă, ci ca pe un cap străin și vulgar”. Sentimentul de
gelozie îl macină, făcându-l să se simtă bolnav.
Încrederea lui Gheorghidiu în Ela se zdruncină, căci flirtul soției sale cu misteriosul domn
începe încă de pe drum, unde femeia încearcă, sub orice mijloace, să fie în prezența lui: „aceea care a
deranjat de două ori pe toată lumea, ca să izbutească să-l aibă în mașină”. Ajunși la Odobești, Ela își
concentrează atenția asupra aceluiași domn G.: la masă caută mereu să stea lângă el, gustă din
mâncarea sa, îl caută cu privirea atunci când nu e prin preajmă, dansează cu el și stă până seara târziu
de vorbă cu acesta, în timp ce Gheorghidiu se macină lăuntric.
Când are ocazia să rămână singur doar cu ea, Ștefan îi spune Elei că primul lucru pe care îl vor
face la București este să divorțeze, însă soția se arată bulversată și mărturisește că nu știe despre ce
este vorba, că totul este un joc: „Așa sunt petrecerile astea. O dată acasă, nici una nu se mai gândește
la cunoștințele și întâmplările de aci.”
Această secvență pune în lumină sentimentul de deznădejde care îi umple inima lui
Gheorghidiu, simțindu-se înșelat, descoperind superficialitatea cu care soția sa înțelege sentimentul de
iubire.
“-Ștefane, te văd așa supărat…și-ți jur că nu înțeleg de ce?
Am început să fierb de mânie.
-Îmi juri?
-Îți jur pe ce vrei.
Dar o clipă m-am oprit mirat, întrebându-mă dacă nu cumva greșesc, și m-am hotărât să-i
explic ceea ce se prefăcea că nu pricepe. Dar când să caut, cu uimire, văd că nici eu nu am nimic de
spus.Ce să îi reproșez? Că pe drum a stat lipită de mine și de el? Că s-au coborât să culeagă flori?
Că s-a sprijinit de brațul lui? Că au făcut un mic grup aparte?”
Secvența dezvăluie sentimentele contradictorii ale lui Ștefan Gheorghidiu, blocat între gelozia
provocată de faptele soției lui și frica de a nu exagera întâmplările, interpretând greșit. Bărbatul, încă
nesigur și derutat de nevinovăția pe care o susține Ela, lasă evenimentul să treacă oarecum neobservat,
contrar sentimentelor care îl încercau.
“Fiecare credem că femeia care ne iubește are, păstrează pentru noi, anumite mici gesturi de
mângâiere și frumusețe, gesturi cărora noi le dăm un anume înțeles și ne e o suferință crâncenă să
vedem că le are și pentru altul.”

Titlul analitic, este un element de paratextualitate relevant pentru tipologia romanului

subiectiv, psihologic, deoarece dezvăluie compoziţia bipolară, trimițând la cele două experienţe
existenţiale şi cognitive ale lui Ştefan Gheorghidiu, teme ale romanului (iubirea, războiul).
Substantivul noapte, repetat în titlu în cele două structuri nominale, devine simbol al
incertitudinii care-l macină lăuntric, al încercării de deslușire a dramei trăite. Adjectivele ultima și
întâia sunt aşezate într-o ordine semnificativă și sugerează posibilitatea depăşirii dramei iubirii
înşelate prin participarea la o experiență văzută ca fiind definitivă, esențială, tocmai prin faptul că e
una colectivă, nu individuală și presupune cunoaștere. Astfel, titlul anticipează structura romanului,
cele două părți Ultima noapte de dragoste, care reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate
dintre Ștefan și Ela Gheroghidiu și Prima noapte de război, ce ia forma unui jurnal de campanie și
urmărește experiența de pe front, în Primul Război Mondial, a protogonistului.

Incipitul și finalul sunt elemente de structură și compoziție semnificative pentru tematica

ilustrată în roman, dar și particularități ale formulei epice alese de Camil Petrescu.
Astfel, incipitul are o dublă funcție căci fixează cronotopul prin reperele reale: „În primăvara
anului 1916…la fortificarea văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal”) și conturează spațiul simbolic al
conștiinței, al analizei lucide, narațiunea autodiegetică. Romanul debutează cu un artificiu
compozițional, deoarece acțiunea primului capitol este posterioară întâmplărilor relatate în Cartea I.
Cele două planuri temporale care construiesc discursul narativ se evidențiază din incipit (timpul narării
propriu-zise, prezentul frontului, și timpul rememorat, al poveștii de iubire).
Discuția de la popotă referitoare la articolul din ziar despre un soț ce fusese achitat după ce și-
a omorât soția infidelă, permite aducerea în prim plan a uneia dintre temele principale ale acestui
roman subiectiv, și anume problematica iubirii. Personajele care iau  parte la discuția de la popotă sunt
căpitanul Dimiu, căpitanul Corabu, căpitanul Floroiu și sublocotenentul Gheorghidiu. Există
susținători atât pro cât și contra față de decizia de achitare. Căpitanul Dimiu, un „conformist” ,este
descris drept “un soi de flăcău ardelean, fără să fie din Ardeal, voinic, cu musteața bălaie, regulată, cu
insignă de pe șapca ceferistă”. Acesta este un om ințepenit în părerile lui care respecta strict tradiția și
morala vremurilor lui. Drept urmare, Dimiu aprobă hotărârile juraților. “Domnule, nevasta trebuie să
fie nevastă și casa, casă.” Pe de altă parte, căpitanul Corabu pledează pentru libertatea de alegere a
femeii. Corabu, tânăr educat,  se arată tolerant față de femeia din articol, însă își enunță cu fermitate
judecata potrivnică alegerii juraților. “Cu  ce drept să ucizi o femeie care nu te mai iubește. N-ai decât
să te desparți[…] nu poți să-mi impui să te iubesc cu silă”. Rațional și franc, acesta este aprobat de
către căpitanul Floroiu “Căpitanul Floroiu era de aceeași părere”. Acest subiect discutat la popotă îl
face pe Gheorghidiu să se pună în pielea acuzatului, și acesta suspectându-și partenera de infidelitate.
Toate gândurile sale stârnesc în sufletul său „o foială de șerpi” pe care o exteriorizează cu acel surâs
ironic. Gheorghidiu decide că este momentul propice pentru a-i mai cere încă o dată căpitanului Dimiu
o permisie, pentru a putea pleca la Câmpulung, însă este refuzat pe un ton destul de aspru „ Domnule
sublocotenent, ți-am spus că nu se poate, nu odată, de zece ori. Nu se poate, și nu se poate...”,stârnind
frământarea din sufletul protagonistului. Ștefan Gheorghidiu consideă că discuția lor este una
„copilăroasă și primară”: „ Nu cunoașteți nimic din psihologia dragostei.” Mentalitatea rigidă de
intelectual face ca, în finalul intervenției sale, protagonistul să fie  de părere că, după tot acest proces
de „învățare a iubirii” și de obișnuință cu traiul alături de persoană iubita, cei doi „au  drept de viață și
de moarte, unul asupra celuilalt”.  
Finalul este deschis pentru că permite adăugarea unui epilog târziu (în notele de subsol din
„Patul lui Procust” se vorbeşte despre dezertarea, prinderea şi condamnarea lui Gheorghidiu).
Secvența finală intersectează simbolic cele două experiențe trăite de erou: reîntors acasă, după ce este
rănit pe front, Gheorghidiu are ocazia să-și confirme suspiciunile ce l-au măcinat, dar optează pentru a
lăsa Elei "tot trecutul", înțelegând că drama iubirii e nesemnificativă în raport cu experiența colectivă,
definitivă a războiului.
Ultimul capitol, reprezentând deznodământul romanului, este intitulat semnificativ
„Comunicat apocrif” (apocrif - care este atribuit altui autor decât celui adevărat) și, similar primului
capitol, intersectează cele două planuri și experiențe definitive. Titlul capitolului este sugestiv în acest
sens, deoarece poate trimite și la comunicatele de pe front dar și la scrisoarea anonimă pe care
Ghoerghidiu o primește la întoarcerea din război și care-i dezvăluie faptul că soția sa îl înșală. Chiar
dacă poate primi confirmarea infidelității, pe care o căutase cu tenacitate în analize ale gesturilor,
reacțiilor, vorbelor și comportamentului social al Elei, Gheorghidiu este indiferent, detașat chiar și față
de gândul că soția sa poate fi nevinovată. O descoperă acum, în final, mai mult decât oricând, aproape
vulgară și superficială, pripită în gesturi și cuvinte nesemnificative "vorbește mult, platitudini
încălecate, asociate la întâmplare", platitudinea ei feminină părândui-se chiar respingătoare: "de altfel
tot armamentul ei cuceritor e parcă demodat și nefolositor".

Astfel, se remarcă similitudinea între incipitul și finalul romanului prin faptul că ambele
aparțin planului narativ prezent, incipitul marcând cu exactitate cadrul spațio-temporal, opoziția
constând în abordarea infidelității (preocupat până la identificare cu sentimentul geloziei, la început,
detașat în final). Regăsim aceeași perspectivă subiectivă, deoarece personajul-narator își exprimă
trăirile prin apelul la autoanaliză, la introspecție, la memoria involuntară sau la monologul interior.

Romanul Ultima noapte… rămâne punct de reper pentru literatura de analiză psihologică,
autenticitatea sa fiind dată de reflectarea experienței reale, personale a autorului în ficțiunea literară
ilustrând drama complexă a protagonistului Ștefan Gheroghidiu, prin tehnici moderne ca introspecția,
memoria involuntară, monologul interior.