Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

Camil Petrescu, scriitor interbelic, si-a lasat amprenta asupra literaturii romane
prin romane precum: Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930) si
Patul lui Procust (1933), iar in dramaturgie, prin Jocul ielelor (1916-1919), Act
venetian si Suflete tari.
In timpul primului razboi mondial isi intrerupe studiile si se inroleaza in armata,
unde participa la cateva campanii militare, toata experienta acumulata in acest razboi,
constituind o buna parte a materiei romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi.
Tema

romanului

surprinde

drama

intelectualului

insetat

de

absolutul

sentimentului de iubire, dominat de atitudinea care se salveaza prin constientizarea unei

drame mai puternice, aceea a omenirii care traieste tragismul unui razboi, in care
pericolul mortii este unul iminent.
Romanul este structurat in doua parti cu titluri semnificative, ce surprind doua
ipostaze existentiale: Ultima noapte de dragoste, care exprima aspiratia catre
sentimentul de iubire absoluta, si Intaia noapte de razboi, care ilustreaza imaginea
razboiului tragic. Prima parte este fictiune, in schimb cea de-a doua porneste de la o
experienta traita, romanul fiind alcatuit pe baza unui jurnal, tinut din timpul in care
scriitorul a participat la primul razboi mondial.
In volumul Teze si antiteze, in articolul intitulat Noua structura si opera lui
Marcel Proust, Camil Petrescu isi exprima parerea in legatura cu creatia literara, dorind
sa aduca ceva nou in literatura romana, ceva care sa ii confere un statul de autenticitate,
de originalitate, preluand de la Marcel Proust mai multe elemente.
Ceea ce aduce nou Camil Petrescu in literatura romana este conceptul de
autenticitate, aceasta fiind esenta noului in creatia literara, a carui aspiratie catre
autenticitate confera originalitate poeziei, vitalitate teatrului, si momente autentice de
simtire in roman. Autenticitatea este asociata cu ilustrarea realitatii prin propria
constiinta, scriitorul insusi marturisind: Singura realitate pe care o pot povesti este
realitatea constiintei mele, continutul meu psihologic.

Un alt concept promovat de catre Camil Petrescu este substantialismul, conform

caruia literatura trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii: iubirea, gelozia, mandria
ranita, orgoliul umilit, cunoasterea, dreptatea, adevarul, demnitatea, acele categorii
morale absolute.
Naratiunea se face la persoana I, de tip autodiegetic, naratorul fiind i protagonist
al aciunii, cu o perspectiv subiectiv, mpreun cu. Totul este subordonat memoriei
involuntare, romanul insemnand, asadar, experienta interioara: sa nu descriu decat ceea
ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simtirile mele, ceea ce gandesc eu, ... din mine
insumi nu pot iesi ai, eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai.
Romanul incepe cu prezentarea personajului principal, Stefan Gheorghidiu,
proaspat locotenent, in primvara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de
pe Valea Prahovei si din apropierea Dambovicioarei. In acest prim capitol, intitulat La
Piatra Craiului, in munte, personajul narator se refera cu ironie la incompetenta
sistemului de aparare militara a tarii, in preajma implicarii Romaniei in primul razboi
mondial. Apoi, la popota, incepe o discutie aprinsa in legatura cu un articol din presa,
privind anchetarea de catre tribunal a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in
fragrant delict de adulter. Fiecare opinie in ce priveste acest caz este corelata cu
trasaturile fizice si morale ale sustinatorului parerii respective. Ca modalitate estetica
moderna

prozei

romanesti,

aceasta

discutie

in

contradictoriu

ilustreaza

pluriperspectivismul. Desi aceste opiniii erau sustinute cu argumente rationale,

interventia lui Stefan Gheorghidiu este una exploziva si surprinzatoare pentru ceilalti,
confirmandu-se astfel principiul estetic conform caruia poti vorbi sincer numai despre
tine, despre trairile si receptarile proprii. Gheorghidiu isi dezvaluie propriile trairi si
conceptii despre iubire, care este mai curand un proces de autosugestie, sfarsind prin:
Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt.
Aceste discutii despre iubire minimalizeaza intensitatea si superioritatea
sentimentului in conceptia eroului si ii declanseaza acestuia prima experienta a
cunoasterii, iubirea, simtita cu intensitate si dominata de incertitudini, in numele careia
incearca din rasputeri sa obtina o permisia ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu
sotia. Fiindu-i refuzata cererea, acesta se hotaraste brusc: Daca maine seara nu-mi dau

drumul pentru doua zile, dezertez.

Prin memorie involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu
nareaza retrospectiv faptele in jurnal, aducand in prezent (in timp subiectiv) experienta sa
erotica: Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca
ma insala. Iubirea lor se naste si din orgoliul lui Gheorghidiu, intrucat Ela, sotia sa, era o
fata foarte frumoasa, studenta la Litere, si toata lumea il admira pentru ca era iubit de
aceasta fata, el simtindu-se astfel magulit: cred ca si acest orgoliu a constituit baza
viitoarei mele iubiri.
La inceput casatoria merge bine, desi duceau o existenta modesta, iubirea era ceea
ce conta. La moartea unchiului lui Stefan, Tache, el primeste o insemnata mostenire de la
acesta. Viata cuplului se schimba, iar pentru Ela viata mondena capata o mare importanta.
Incep astfel sa apara primele probleme in casnicie, Stefan Gheorghidiu suferind o criza de
gelozie la plecarea la Odobesti, cand acestuia i se pare ca Ela cocheteaza cu domnul G,
un barbat monden. Din acest momet in sufletul si mintea eroului se duce o lupta intre
certitudini si incertitudini. Totul culmina cu lipsa Elei de acasa pentru o noapte, noapte in
care Gheorghidiu ar fi trebui sa fie plecat, dar se intoarce mai devreme si pentru ca nu o
gaseste acasa iii cere divortul, cand aceasta apare, insa fara a-i cere nici o explicatie,
confirmandu-si astfel banuielile in legatura cu infidelitatea Elei.
Cartea a doua a romanului incepe cu capitolul Intaia noapte de razboi, care
ilustreaza o imagine de groaza a militarilor, care erau total dezorganizati pentru ca
nimeni, de fapt, nu credea ca Romania va mai intra in razboiul care incepuse cu doi ani in
urma. Pentru o clipa, Gheorghidiu intentioneaza sa fuga la Campulung sa-i ceara
explicatii Elei, dar constientizeaza faptul ca poate muri in noaptea aceea pe front, asa ca
ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei?.
Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate
neinfricate de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii militari, marsuri
istovitoare, foamete si, mai ales, iminenta permanenta a mortii, cu care oamenii se afla
fata in fata in fiecare clipa.
Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta traita direct, in
timpul obiectiv al petrecerii faptelor.

n conditiile frontului, timpul exterior (obiectiv) si cel interior (subiectiv) coincid,

razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de
sine si de tot ce a fost intre el si Ela: Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi abia
daca firul de ata al gandului intamplator.
Ranit si spitalizat, Gheorghidiu, se intoarce la Bucuresti, unde este primit de Ela
cu o serie de demonstratii, care altadata m-ar fi innebunit de emotie si de placere,
aratandu-se excesiv de grijulie. In corespondenta Stefan gaseste o scrisoare anonima carel avertizeaza ca nevasta lui il insala cu Grigoriade, doar ca acum totul ii este indiferent,
nu-i pasa daca Ela are sau nu o relatie cu acesta. Isi da seama, cu luciditate, ca oricand ar
fi putut gasi alta la fel. El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, absolut tot ce e
in casa, de la obiecte de pret la carti... de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot
trecutul.
Maniera proustiana a fluxului memoriei, constiinta, este reflectata prin
selectionarea acele fapte care vor aduce la optiunea finala, astfel ca din intreaga poveste
de dragoste au fost selectionate mostenirea primita de Gheorghidiu, criza de gelozie de la
plecarea la Odobesti, cochetariile Elei cu domnul G, lipsa Elei pentru o noapte de acasa,
biletelul gasit abia peste cateva luni, intalnirile de dupa divort si alte evenimente
semnificative.
Stilul lui Camil Petrescu se caracterizeaza prin claritate, sobrietate, fraza scurta si
nervoasa, este analitic si intelectualizat, ilustrand foarte bine conceptia teoretica despre
roman a autorului.