Aspecte teoretice ale textului argumentativ:

Definiție: Textul argumentativ este un text prin care se exprimă un punct de vedere despre o
anumită temă.

Emițătorul exprimă o atitudine față de ceea ce se anunță în ipoteza textului argumentativ.

Astfel, tema este subiectul abordat, iar teza este ceea ce se dorește să se demonstreze (punctul
de vedere exprimat în text).

Ca scop, textul argumentativ urmărește persuadarea receptorului, susținerea sau

respingerea unei ipoteze prin argumente și acționează asupra receptorului.

DRAGOSTEA - DEFINIREA CONCEPTULUI

O primă impresie a dragostei, privită din perspective diferite, putem spune că dragostea se
opune urii, apatiei, indiferenței sau prieteniei, deși este în strânsă legătură cu toate acestea.
Dragostea fără speranță naște ură, existența fără dragoste devine apatie, față de o persoană
putem simți un anumit tip de afecțiune, care se poate numi dragoste (iubire), sau putem fi
indiferenți. Iubirea este, adesea, diferențiată de prietenie, deoarece iubirea este un sentiment
complex, care implică un comportament considerat irațional, în timp ce prietenia presupune,
în general, o stare de reciprocitate.

Julius Evola, un publicist și filosof politic italian interpretează conceptul de dragoste și iubire,
spunând: „Din punct de vedere metafizic, omul își creează cu aceasta o soluție iluzorie pentru
acea nevoie a impulsului sexual. Schiller a putut scrie: Pasiunea zboară, dragostea trebuie
să rămână”.

Cu siguranță, dragostea-pasiune este prima care ne vine în minte atunci când vorbim despre
acestea. În viziunea lui Jean Chevalier, această stare „înseamnă căutarea unui centru
unificator ce va îngădui realizarea sintezei dinamice a virtualităților sale. Două ființe, ce se
dau și se dăruiesc una celeilalte, se regăsesc una în cealaltă, dar înălțate pe o treaptă
superioară de ființare, cu condiția ca dăruirea lor să fi fost totală și nu limitată la un singur
nivel al ființei lor - cel trupesc, de cele mai multe ori. Dragostea (sau iubirea) reprezintă o
sursă ontologică de progres, în măsura în care ea este efectiv unire, și nu doar apropriere.
Pervertită, în loc de a fi centrul unificator căutat, ea devine un principiu al despărțirii și al
morții. Dragostea este sufletul simbolului, actualizarea simbolului, căci aceasta este unirea a
două părți separate ale cunoașterii și ale ființei. Greșeala capitală a iubirii ar fi ca una dintre
părți să se creadă totul”.

„Eros” este termenul prin care este numită dorința, care adesea este considerată nefastă sau
„o divină nebunie”. În mitologia greacă, Eros este zeul care „asigură nu numai dăinuirea
speciilor ei, ci și coeziunea internă a Cosmosului”. (Pierre Grimal)

Un alt argument, dragostea este adesea asociată unei pulsații interioare, care tulbură starea
de echilibru, fiind pusă adesea pe seama iraționalului: „Faptul că Eros este un copil
simbolizează desigur tinerețea veșnică a oricărei iubiri profunde, dar și o anume
iresponsabilitate: Eros râde de oamenii pe care-i vânează - uneori chiar fără să-i vadă - pe
care-i orbește sau pe care-i face să clocotească (aceleași simboluri - arcul, tolba cu săgeți,
ochii legați, torța - apar în toate culturile - Jean Chevalier)”.
Sapho este prima care a cântat în poeziile sale bucuria și tristețea iubirii umane. Această
viziune se opunea celei din literatura dedicată omagierii zeilor sau a faptelor eroice. Odată cu
opera lui Sapho, omul devine o ființă cu o viață interioară complexă, care se sublimează și
atinge bucuria spiritului prin dragoste.

În epoca lui Vergilius, dragostea este prezentată într-o lumină nouă, pe care o vom regăsi
peste timp la Pierre Corneille, în Cidul. Aici, dragostea este opusă datoriei și eroul trebuie să
aleagă într-un mod tragic.

Dragostea în renaștere, o iubire platonică datează din secolul al XVI-lea, din Renașterea
Italiană, și este o prelungire a viziunii lui Platon despre dragoste, exprimată în Banchetul sau
Republica. Acest concept se referă la o dragoste castă, dincolo de senzualitate, profund
intelectualizată, fiind considerată cea mai poetică și mai pură dragoste, prezentată în opoziție
cu dragostea comună ce are ca efect reproducerea speciei, iubirea platoniciană este
perfecțiunea tandreții spirituale.

Victor Hugo, spune în dragostea romantismului: „Romantismul aduce cu sine o idealizare a

iubirii, care poate fi tradusă într-o reducere a universului la o singură ființă, dilatarea unei
ființe până la Dumnezeu”. Paradoxul romantismului constă în faptul că, într-o epocă în care
înalta societate trebuia să disimuleze sentimentele de iubire, iar căsătoria era un aranjament
patrimonial, se exprimă tot mai răspicat dragostea pasională.

Un ultim argument o constituie cuplurile celebre din literatură, precum Orfeu și Euridice.
Povestea de dragoste dintre Orfeu și Euridice, în forma pe care o cunoaștem astăzi, îi
aparține poetului latin Vergilius. Orfeu este considerat cel mai mare poet, al cărui cântec din
liră putea fermeca zei, muritori, stânci sau izvoare. Soția lui Orfeu, Euridice, mușcată de o
viperă, trece în lumea umbrelor. Cântecul de jale al lui Orfeu este atât de tulburător, încât
nimfele și zeii plâng. Semnificațiile mitului se referă, în egală măsură, la iubirea care trece
dincolo de moarte, coborârea în Infern sau la interdicția de a nu privi înapoi.

În concluzie, rolul sentimentului de dragoste în viața omului este profund, esențial, ajutând
să ne dezvoltăm empatia și pasiunea față de o persoană, deoarece dragostea în literatură este
asociată cu pasiunea, fiind diferite în funcție de epoca sau de civilizația la care ne referim.

Alte cupluri celebre din literatură:

 Paris și Elena;
 Tristan și Isolda;
 Otilia și Felix;
 El și Ea (Adam și Eva);
 Romeo și Julieta;
 Marcus Antonius și Cleopatra;
 Allan şi Maitreyi;

Câteva proverbe despre dragoste ce pot fi interpretate în eseu:

 Dragostea este raiul.

 Cât timp iubești, ierți.
 Patria sufletului este iubirea.
 Dacă vrei să fii iubit, iubește!
Iubirea

 Iubirea este una din cele mai vechi teme ale literaturii lumii ea fiind generata de
sentimentul specific omenesc care difera de la om la om in functie de varsta, sex,
credinta, epoca istorica sau apartenenta culturala.

De la iubirea de aproape la iubirea de sine, de la iubirea imposibila la cea domestica, de la

emotia adolescentina pana la sentimentul profund al maturitatii iubirea a facut sa vibreze lira
marilor scriitori. Tema iubirii a fost intalnita inca de la primele scrieri "Cantarea cantarilor"
sau "Epopeea lui Ghilgames" iubirea este tema obsedanta literaturii. Scriitorii au cantat
iubirea aratand suferinta si fericirea implicata de aceasta si au incercat sa gaseasca un sens
vietii si chiar mortii prin iubire, de aceea ea reprezinta mai mult decat un sentiment. Este de
fapt un mod de existenta, o sansa data omului de a se ridica de la rangul de muritor.

Permanenta acestui sentiment pare a fi explicata de mitologie prin simbolul

ANDROGINULUI care ilustreaza eterna cautare a iubirii, a sufletului pereche ce
caracterizeaza fiecare fiinta umana. In mitologia greaca androginul era o fiinta fabuloasa,
jumatate barbat jumatate femeie.

Iubirea este abordata in literatura din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existand diferite
idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atat in literatura romana cat si in
cea universala sunt: iubirea ca initiere, iubirea ca pasiune si iubirea tragica.

In mentalitatea arhaica iubirea este considerata o mare forta si primul impact cu aceasta s-ar
datora unei fiinte supranaturale si reprezinta un proces de initiere configurat intr-un singur
mit: mitul erotic al zburatorului. Mit fundamental al poporului roman, mitul este dupa cum
afirma George Calinescu: "personificarea invaziei instinctului puberal". In conceptia criticilor,
folcloristilor, etnologilor, zburatorul este un spirit rau, privit ca un zmeu sau demon, o naluca,
care intra noaptea pe horn avand infatisare de balaur sau de sarpe. Zburatorul apare in visul
fetelor ca un tanar frumos chinuindu-le somnul. Dintre toti cei care s-au ocupat cu studierea
acestui mit doar Mihai Eminescu a fost singurul care a prelucrat acest mit care apare in opera
sa Calin(file din poveste). Ion Heliade Radulescu a dedicat o intreaga poezie acestui mit
numita "Zburatorul", considerata cea mai izbutita creatie a acestuia.

Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii in literatura. Ea se
caracterizeaza prin atractie reciproca puternica, existenta unor obstacole in intalnirea
sentimentului de iubire, prin incalcarea unor reguli ale comunitatii in care traiesc cei doi. In
cazul ei cei doi indragostiti traiesc o stare de exaltare(entuziasm) permanenta care duce la un
dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt despartiti de imprejurari ti aceasta departare se impune
pentru a verifica sentimentele si in acelasi timp pentru a-i pastra intensitatea. Iubirea-pasiune
este insotita intotdeauna de suferinta, de o anumita doza de nebunie si de o tentatie a mortii.

Motto: ,, Iubirea este singura vecie dată nouă"- Vasile Voiculescu

Viaţa este tot ce ne înconjoară în această lume a frumosului şi a sublimului care

respiră prin acumularea sentimentelor fine ce definesc prin esenţă savoarea rafinamentului şi a
gingăşiei fiinţei umane, singurul personaj al existenţei care poate lua cele mai nobile decizii.
Sunetele sufletelor noastre plăpânde, libere şi îmbătate de viaţă, aflate în căutarea idealurilor
vârstei plăsmuitoare, vibrează în universul creat picătură cu picătură din valori supreme
asemenea corzilor unei viori care are ecou în toate firimiturile universului și care uneşte
existenţa într-o compoziţie a destinului pe care omul luptă să o perfecţioneze. Sufletele
noastre se oglindesc la umbra florilor din grădina vieţii, unele aleg calea anevoioasă, riscantă
a destinului dând dovadă de eroism, altele sălăşluiesc sub aripa îngerilor, alegând calea
uşoară, cântând din harpă simfonia unei plăcut viitor, plămădind simţăminte de pace şi fericire
şi dobândind noi valenţe spirituale.

Ca fiinţe umane ne defineşte puterea de a alege, căci viaţa asta reprezintă în definitiv, o
căutare perpetuă a rostului, o consistentă opţiune pe care sub dalta gândului bun trebuie să o
valorificăm în conformitate cu propriile aspiraţii. Omul filtrează atent tot ceea ce este în jurul
său, adeseori conştiinţa sa devine sfâşiată de incertitudinea marilor întrebări cu privire la
misterul lumii în care trăieşte, a căror cauză este tot el, fie din incapacitatea de a se acomoda
cu dinamica universului, fie din imposibilitatea de a alege.

Omul, se află într-o dilemă a cuvântului viaţă, căutând să simtă că trăieşte prin încercarea
senzaţiilor tari care durează în efemeritatea unor momente, fără să-şi pună întrebări ale
conştiinţei, fără să judece sub imperiului raţiunii, ca după aceea încercarea sa de a călători pe
axa aducerii-aminte şi de a manifesta dorinţa de a-şi exprima infinite interpretări faptelor
trecute, să eşueze. Omul este asemenea Luceafărului, nu are contur şi în lupta pentru
întregirea dimensiunii sale morale şi spirituale, optează pentru încolţirea seminţelor talentului,
ale inteligenţei şi ale puternicelor sentimente. El aduce dulci omagii fiecărei etape: a copilăriei
ca joc, a tinereţii ca stare de graţie şi a bătrâneţii ca meditaţie, se gândeşte că frumuseţea are
pete şi e trecătoare, zâmbeşte şi iubeşte florile şi mai presus de toate îşi deschide sufletul ca o
fântână proaspăt săpată în care lasă să se insereze atitudini şi valori autentice: bunătatea,
speranţa, încrederea. Fiinţele umane sunt structuri diferite prin crearea unei proprii identităţi,
prin propriile năzuinţi şi viziuni despre lume dar ceea ce le uneşte într-o strânsă armonie este
sentimentul suprem, iubirea.

Având ca reper afirmaţia lui Vasile Voiculescu: ,,Iubirea este singura vecie dată
nouă”, această temă este existentă din toate timpurile ca experienţă umană fundamentală, fiind
valorificată din diferite unghiuri. Iubirea se definește ca sentiment pur, ca etapă a vieţii, ca joc
al interacţiunii umane dar şi ca autoiluzionare prin construirea unui univers propriu. Sugerând
renaşterea prin puterea creatoare de a metamorfoza sufletul şi timpul, ea rămâne construită ca
speranţă în devenire, ca pretext pentru avansarea unei idei, ca singurul adevăr al dorinţei de
detaşare de realitatea obiectuală, de planul lumii concrete şi de integrare în iluzoriu prin
ochiul minţii şi intuiţia gândirii. Iubirea va rămâne veşnic ilustrată ca fiind un paradox
existenţial prin expresia purităţii şi a diafanului, ca forţă supremă a cunoaşterii, concept ce
presupune conştiinţă, conştientizare şi evoluţie în acest vast domeniu al memoriei afective şi
ca lege universală prin care se unesc contrariile lumii înconjurătoare.
În mitologia greacă, zeul iubirii este Eros care în cosmogoniile prefilosofice reprezintă o
personificare alături de noapte, haos, pământ şi cer concretizându-se în ipostaza principiului
atracţiei primordiale, în mitul androginului, prin refacerea arhetipului uman etern. În poezia
melică , Erosul conferă creatorului puterea de a se exprima prin cântec şi prin versuri.
Adeseori, el este comparat cu moartea, somnul şi beţia manifestându-se în identitatea unui
deţinător al unei puteri care subjugă şi care face ca individul să nu-şi mai aparţină. Platon a
văzut în iubire legea universală care animă tot realul, mişcă sufletul lumii şi leagă Intelectul
Inteligibil de Sensibil. Ridicând iubirea spirituală deasupra celei fizice, Erosul platonic
înseamnă prin esenţă dorinţa de dreptate, înţelepciune şi stăpânire de sine, întruparea binelui
şi calea spre nemurire astfel încât iubirea este un zeu, o afectare a sufletului iar în Banchetul,
este un daimon. Aristotel a dezvoltat mai departe conceptul prin care Erosul lipsit de
experienţă, susţine întregul univers fără a fi o beţie a simţurilor ci din contră, o forţă cosmică
cu o adevărată sursă de atracţie în virtutea căreia toate fiinţele se află în deplină linişte şi
mişcare. Din îndepărtatul trecut, când zeii stăpâneau viaţa pământenilor văzuţi în ipostazele
de androgini, în vremea în care femeia îşi ducea traiul pe pământ şi bărbatul în cer, iubirea
este singura în măsură să ne readucă la starea cuprinsă în misterul prim al existenţei şi să
valorifice metaforic, căutarea perpetuă a sufletului pereche al omului.
Iubirea devine o impresionantă sursă de inspiraţie care circulă în întregul sistem al
literaturii, apărând în opera marilor scriitori şi de-a lungul vremii existând diferite idei şi
curente referitoare la aceasta. Literatura devine un domeniu al confesiunii care mediază
legătura autor-receptor prin topirea substanţei în care se cristalizează sentimente, viziuni,
impresii şi trăiri paradoxale, anticipând într-o ţesătură fină, metafora ideii artistice
valorificate. Literatura particularizează proiecţia creatorului operei beletristice care foloseşte
funcţia poetică a limbajului în vederea construirii originalităţii sale în raport cu modul
particular de reflectare a lumii, prin asimilarea dimensiunii lăuntrice a fiinţei care uneşte
extremele, macro şi micro-cosmosul. Cuvântul este supus unei precise analize mlădiindu-se
odată cu mişcările sufleteşti ale creatorului, cu cele mai delicate nuanţări ale cugetării sale,
centrându-se pe sensul conotativ al înnobilării cu scopul de a defini încântarea plăsmuirii
artistice cât şi universul estetic al cunoaşterii. Încă din Antichitate creatorul literaturii,
deţinătorul unui anumit farmec al exprimării sincere a cărui izvor este însăşi autenticitatea, a
vizat în operele sale diverse teme printre care şi iubirea. Aceasta este percepută ca având
diferite forme estetice, realizându-se un perfect acompaniament între armonia şi culorile ei.
Avându-şi seva în esenţa universului mitic prin revenire la Androgin, ea este valorificată de
scriitorii romantici atât în operele epice cât şi în cele lirice.
Romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, cultivă
concepţia despre iubirea absolută: ,,O simbioză sentimentală”, ,,O mare iubire e mai curând
un proces de autosugestie”, ,,orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic
pe urmă”, ,, cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Pentru
Ştefan Gheorghidiu viaţa i se dezvăluie ca aspiraţie spre iubire, conştiinţa sa fiind o luptă
permanentă între gelozie şi incertitudine şi trăind drama îndoielii.

Adevărata expresie a sensibilităţii creatoare este însă poezia, privită ca revărsare a

sufletului poetic prin intermediul căreia fluxul liric surprinde modulaţiile sufletului poetului
ce vibrează sub incidenţa notelor afective. Ele răsar din muzicalitatea interioară, din forţa de
armonizare a sinelui cu natura însăşi. Eul poetic optează pentru anumite procedee ale
expresivităţii prin intermediul imaginilor artistice şi al figurilor de stil, pentru a impune o
anumită ambiguitate a discursului liric, un anumit efort al minţii în decodificarea mesajului
transmis, totul dintr-o disponibilitate ludică asupra actului creaţiei. Dincolo de varietatea
sublimă a stărilor sufleteşti comunicate, dincolo de jocul cromatic, dinamic şi olfactiv, ceea ce
uneşte poeziile într-un tot unitar este eternitatea sentimentului de iubire şi virulenţa
manifestării acestuia în cadrul lumii înconjurătoare. Poeţii optează pentru exteriorizarea
propriilor trăiri, prin pura dorinţă de creaţie şi de exprimare a viziunii despre fondul
existenţial în măsura în care ei, ca fiinţe se transpun într-o voce sau ipostază feminină. Şcoala
pitagoreică a definit iubirea ca fiind catharhică, înălţătoare prin forţa de a depersonaliza, de a
produce pierderea identităţii prin integrare transcendentă şi prin revenirea în patria cosmică a
fiinţei umane, în dimensiunea căreia omul devine pulbere cosmică.
Ioana Em. Petrescu în Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică descrie
viziunile poetului nostru naţional asupra iubirii pornind de la ideea că: ,,modelul cosmologic
este expresia sentimentului existenţei în lume, a raporturilor originare pe care fiinţa le
stabileşte cu universul” definind structurile arhetipale ale gândirii noastre. Romantismul alege
modelul cosmologic platonician și pitagoreic potrivit căruia în întregul său, universul este o
sferă imensă ce are în mijloc ,,focul central” (,,Altarul lui Zeus”) şi este mărginit în exterior
de ,, focul suprem”, sferă care se roteşte în muzica aştrilor ce însoţeşte întreaga noastră
existenţă, de la naştere până la moarte, în dansul ritmic dictat de Arhitectul divin (Demiurgul).
Forma dăruită lumii este din punct de vedere geometric sferică pentru că e figura perfectă ,,şi
mai deplin asemănătoare sieşi”. Odată cu Aristotel cosmosul îşi păstrează doar nostalgia
creaţiunii faţă de creator, căci îşi pierde caracterul de divinitate pe care îl avea în viziunea lui
Platon. Pentru el mişcarea aştrilor devine ,,rodul iubirii” sau al nostalgiei materiei spre o altă
formă. Kant cristalizează o nouă percepţie cosmologică în virtutea căreia ,,Universul este unul
şi infinit, ca o adevărată pasăre Phoenix a naturii care îşi dă foc şi arde, pentru ca din cenuşa
ei să renască întinerit㔺i în care ,,demiurgul devine o pură inteligenţă abstractă, retrasă în
interiorul Legii şi care prezidează naşterea şi ruinarea lumilor”.
Modelul cosmologic cristalizat de Platon, modificat de Aristotel şi dezvoltat de
Ptolemeu, persistă ca viziune a universului sferic a cărui lege e armonia muzicală (muzica
sferelor), a cărui mişcare e dansul sau rotirea ritmică a aştrilor și al cărui prim mobil este
Intelectul divin. Astfel, cosmosul devine o imensă fiinţă vie şi raţională fiind înzestrată cu
inteligență divină și care adăpostește omul. Acesta se știe a fi consubstanțial cu marea ființă a
Lumii, deși în interiorul lui trăiește sentimentul ,,romantic”a unui ,,exil” pe pământ, are totuși
concretizată certitudinea apartenenței sale la patria cerească care poate fi întotdeauna
recuperabilă. Aceasta este viziunea lui Platon despre lume în Timaios:,,noi suntem o plantă,
nu însă terestră, ci una cerească”, cu capul- sediul sufletului intelectual- ca o ,,rădăcină” a
ființei noastre, prin care suntem ancorați în pământul celest al patriei originare.
Poezia eminesciană are ca surse modelul platonician și cel kantian care conduc la
definirea celor trei etape ale devenirii operei sale. Prima etapă este cea numită de G. Călinescu
,,fiorul cosmogonic” în structura căruia motivul luminii este urmărit succesiv apoi i se alătură
muzicalitatea lumilor, gândul, numărul și cântecul, desprinse parcă din negura primordială. În
primă fază, gândirea umană și cea divină erau consubstanțiale și creatoare de lumi, dar apoi
rațiunea ființei umane pierde patria cosmică și în aspirația spre reîntregire optează pentru
magie, poezie și iubire prin intermediul cărora spiritul caută reconstruirea paradisului pierdut
punând temelia universurilor compensatorii. Prin dorința de reintegrare în patria cosmică, în
această criză de înstrăinare a gândirii, iubirea este un rit al recuperării patriei celeste. Ultima
etapă a creației emisnesciene se clădește pe opoziția gândire umană/univers, totul rămânând la
atitudinea simplei condiții umane. La începutul creației eminesciene, sub impulsul gândirii
demiurgice sau angelice, prezențele feminine erau valorificate prin imaginea unor
semidivinități (Valhaida și Ondina), reprezentând totodată un principiu esențial al armoniei
cosmice. Având ca premisă nucleul platonician, erotica eminesciană dezvoltă conceptele de
angelitate feminină și ilustrarea frumuseții femeii ca prezență în lumea frumuseții absolute
echivalând iubirea cu poezia. În discursurile sale lirice, Eminescu transformă absența femeii
pe care o caută, care e moartă, pierdută, interzisă sau așteptată într-o celebrare a iubirii ca
evocare sau invocare prin depănarea firului amintirii sau prin vis. În viziunea poetului, iubirea
este un drum inițiatic pe care se înscrie ființa umană, urmărit gradual prin ipostaza amorului -
o fulgurare a sentimentelor-, prin dragostea în concordanță cu constituirea cuplului erotic și
prin iubire care concretizează apariția fericirii absolute, întregirea ființei într-un topos al
armoniei universale. Efectul iubirii absolute este regăsirea stării originare prin androginie.
În idilele eminesciene, prin sintetizarea unor motive literare, iubirea apare ca un ritual al
recuperării stării de farmec, al integrării în ritmurile naturii veșnice. În Dorința, constituirea
cuplului are loc într-un spațiu feeric realizând metamorfoza iubirii ce reverberează undele
sufletului și subliniază sentimentele celor doi tineri. Versurile: ,,Flori de tei deasupra noastră/
O să cadă rânduri-rânduri”particularizează creația lirică în virtutea căreia somnul
îndrăgostiților acoperiți de florile de tei, simbol al purității și al gingășiei cad printr-o
muzicalitate aparte, într-un dans lent necesar reflectării asupra originilor, asupra inocenței
vârstei paradisiatice, de integrare în pulsațiile cosmicității de la începuturile lumii. Sara pe
deal este un pastel cu accente idilice în care dealul marcat de salcâm îndeplinește funcția
mitică de axis mundi, un ax al universului care ajută la comuniunea celor două trepte cosmice:
cerul și pământul. Aici Erosul își dezvăluie valoarea unui principiu primordial cât și cea a
naturii mediatoare. Luna simbolizează unicitatea fetei alături de condiția geniului, este sediul
iubirii absolute, simbol al edenului erotic, martorul ritualului iubirii învăluit și pătruns de
esențele viziunii poetice. Poemul întruchipează o comuniune a sufletului în raport cu natura și
universul, seara eminesciană fiind un timp al izvorârii, de continuă reeditare a genezei și în
care iubirea apare ca ritual prin care se dorește cucerirea centrului sacru al lumii (marcat de
salcâm).

Un al poet de seamă al literaturii române este Lucian Blaga, cel care promovează prin
originalitatea sa un larg concept asupra cunoașterii. Prin bogăția ideilor sale, misterul nu este
legat de ceea ce numim astăzi enigmă, secret, taină, miracol sau minune și de cunoaștere
mistică sau revelație divină. Din ponderea misterelor existente, el exprimă o dualitate
profundă a cunoașterii, apelând la cunoașterea paradisiacă și la cea luciferică. Prima vizează
necunoscutul ca ceva pe care trebuie să-l descopere, să-l încadreze în categorii, lipsind-o de
conștiința misterului ca prezență ascunsă și esențială. Cunoașterea luciferică vizează misterul
opunându-se celeilalte iar momentul manifestării acesteia coincide cu aducerea obiectului în
stare de criză prin două acte succesive: despicarea lui în fanic (ceea ce se arată) și în criptic
(ceea ce se ascunde). Dubla operație a acestui proces înseamnă deschiderea sau declararea
unui mister.

În profilul său spiritual, Lucian Blaga pornește de la ideea prin care creațiile culturale îi
oferă omului prilejul de a releva misterele care au un rol pozitiv deoarece ,, mențin ființa
umană în linia destinului său de creator,,căci omul este om în măsura în care este creator”.
(Trilogia cunoașterii). Ținând cont de reperele precizate anterior, iubirea în concepția lui
Blaga este calea fundamentală de a pătrunde în misterele universului, capabilă să deschidă
drumul cunoașterii lucifere. În poezia Izvorul nopții, poetul folosește datorită unei
disponibilități afective oximoronul ca procedeu artistic predilect pentru a surprinde metafora
revelatoare a ființei umane devenite un arhetip de frumusețe. Prin versurile: ,,Așa-s de negri
ochii tăi,/ lumina mea” culoarea ochilor iubitei, negri, este asociată cu lumina spirituală a
eului poetic sugerând armonia universală generată de unitatea contrariilor. Pe un ton profund
al liricii blagiene, poezia devine un scump omagiu adus frumuseții iubitei care deține o forță
supremă prin care natura însăși își deschide larg porțile cetății în vederea descoperirii tainelor.
Iubirea este firul destinului care unește propriile trăiri afective ale eului cu acelea ale lumii,
este izvorul ,,mării de întuneric ce acoperă pământul”.
Poeziile lui Nichita Stănescu îl dezvăluie pe acesta un adevărat creator al esențelor care
meditează pe tema iubirii și a cunoașterii. Leoaică tânără, iubirea este o compoziție sugestivă
asupra apariției bruște a sentimentului suprem. Titlul devine o metaforă a creației
corpolarizând dragostea ca senzualitate agresivă, ca durere în primă fază, acceptată prin
intermediul epitetului tânără, care denotă contrariul, inocență și vitalitate. Drumul iubirii tinde
să ia proporții cosmice în simbolul perfecțiunii, cercul, al timpului etern. În a treia fază,
iubirea se manifestă ca trăire eternă, absolută, capabilă să metamorfozeze percepțiile.
Iubirea va dăinui mereu în jurul artelor și a altor civilizații, ca forță eternă a universului.
Prin dorința de a trăi fericit, omul va înălța un adevărat imn închinat sentimentelor. Cuvintele
au avut din totdeauna un important rol, au devenit instrumente ale comunicării și transmiterii
gândurilor, înnobilate în funcție de starea fiecăruia de spirit, de concepție despre contextul
existențial, de plăsmuire artistică sau inspirație. Minute, ore, zile, luni, ani s-au scris
nenumărate definiții și teorii despre viață și iubire. Poate că această temă niciodată nu va
rămâne uitată în negura timpului căci cerneala nu va apuca să se usuce în cartea destinului
prin consemnarea pagină cu pagină a fiecărei clipe definitorii din călătoria ființei umane, sub
impulsul trăirilor afective, a modulațiilor sufletului. Se trage cortina peste o generație, dar
sosește alta pășind promițător, pregătită să urmeze firul poveștii începute demult, desprinsă
din misterul primordial al lumii și să continue sub diferite titluri și forme, prin libertatea de
exprimare și dorința de creație, ideile despre iubire în consonanță cu ritmul lăuntric.
Sentimentele față de artă, natură, despre tot ce reprezintă viața în esența ei nu se vor stinge
niciodată, ci vor rămâne ca moștenire a umanității, dar și ca o temă predilectă a literaturii în
minunatul prezent, în valorosul trecut și în necunoscutul viitor.