Tema iubirii în literatură

Iubirea e o temă literară inepuizabilă, de o vechime aproape imemorială, pentru că originile ei se leagă
de originile culturii umane. În literaturile lumii iubirea e un spațiu tematic de o surprinzătoare complexitate, de la
Cântarea Cântărilor şi Epopeea lui Ghilgameș, la mari creații romaneşti moderne ca Anna Karenina de Tolstoi
sau Matei Iliescu de Radu Petrescu, în literatura română. Oricât de repetabilă ar fi ea de-a lungul istoriei literaturii,
tema iubirii rămâne vie şi mereu fascinantă. Ea reprezintă o obsesie nu doar a poeților, prozatorilor şi
dramaturgilor, ci şi a celor care vor să o evalueze teoretic şi s-o facă inteligibilă logic: Stendhal, Proust,
Ortega y Gasset, Georges Bataille, Erich Fromm, Octavio Paz şi mulți alții. Or, sentimentul iubirii, deşi etern şi
repetabil, pare să se sustragă incercărilor de definire. În antichitatea latină Ovidiu a compus un mare poem
intitulat Ars amandi, care nu e atât o explorare a sentimentului iubirii, cât un ,,cod de conduită” al îndrăgostitului
şi în ultimă instanţă un tratat despre arta seducției. Însă o ştiinţă a iubirii nu există nici astăzi, pentru că iubirea
e un fenomen care nu poate fi observat din exterior. Iubirea e direct legată de intimitatea umană profundă. Iubirile
nu se repetă; orice iubire e un caz particular, unic, absolut şi ireductibil. Câți indivizi umani, tot atâtea iubiri.
Nimeni nu poate trăi iubirea altuia, deşi oamenii seamănă unul cu altul.
Cum este însă iubirea ca manifestare? Viaţa şi literatura ne arată că iubirea poate fi fulgerătoare, nebună,
iresponsabilă sau, dimpotrivă, ascunsă, platonică, gravă, metafizică, răzbunătoare. Iubirea poate fi vulgară,
carnală, dar tot ea poate atinge nu o dată zonele cele mai înalte ale spiritualizării fiinţei. Putem urmări aceste
trepte ale iubirii în toată poezia lumii, de la vechea poezie lirică greacă şi haiku-ul japonez la un postmodernist
american ca Frank O'Hara sau, la noi, în creația lui Eminescu, George Coşbuc, Lucian Blaga, Tudor Arghezi,
Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu şi alţi tineri poeți contemporani. Formele pe care le îmbracă iubirea în
literatură sunt de o mare diversitate. Acest sentiment fundamental se asociază cu bucuria, aşteptarea,
melancolia, îndoiala, disperarea, frustrarea, gelozia, dorul de moarte, resemnarea şi multe alte stări,
unele apropiate de inefabil.
Iubirea are capacitatea de a schimba coordonatele lumii înconjurătoare, ea îl aduce pe om mai aproape
de Natură şi îi revelează propria-i condiție supusă trecerii timpului şi tainele morţii. Analizând poezia lui
Eminescu, G. Călinescu descoperea la marele nostru poet patru ipostaze diferite ale iubirii: iubirea paradiziacă,
iubirea demonică, iubirea mortuară şi iubirea elegiacă, toate asociate cu manifestări specifice ale cadrului
natural. Dar acestea sunt ipostaze pe care le întâlnim de fapt, în forme inconfundabile, la toți marii creatori ai
lumii şi cu precădere la scriitorii romantici pentru care iubirea devine un mijloc de atingere a absolutului şi de
anulare a dualismului eu - lume.
Să nu uităm însă că, pe de altă parte, dragostea poartă întotdeauna în ea ceva imatur şi impudic. Iată
de ce zeul Eros, cel din epoca elenistică, şi zeul indian Kamadeva erau reprezentați statuar ca nişte superbi
adolescenți, de o desăvârşită nuditate. Să spunem deci că iubirea e direct legată de corporalitate şi frumusețe.
Frumusetea ființei iubite transfigurează lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eternitatea pe
pământ. Orice iubire adevărată este absolută şi nepieritoare, chiar dacă ea se clădeşte pe teritoriul celei mai
flagrante perisabilități. Frumusețea e trecătoare, sensibilitatea se toceşte, corpul îmbătrâneşte. Aceste adevăruri
au fost înţelese de timpuriu şi transpuse în simboluri mitologice. Nu întâmplător Afrodita, zeita iubirii la vechii
greci, s-a născut din spuma mării, dintr-un element aproape imaterial ce-și revelează splendoarea într-o clipă,
pentru ca apoi să dispară. De cele mai multe ori iubirea moare odată cu tinerețea. O zeiță a iubirii bătrână este
de neconceput. Dar cu toate acestea, iubirea nu poate fi redusă la condiția nostră fizică imediată.
Există multe alte aspecte ale acestui mare joc existențial. Nu doar trupul și simțurile sunt liantul iubirii, ci
și sufletul, spiritul. Noul Testament e o carte impregnată de iubirea aproapelui și de imperativul slăvirii bunătății
și înțelepciuniü lui Hristos. Descoperim aici principiul iubirii necondiționate față de miracolul dumnezeiri, iubirea
mistică. Ulterior poezia medievală, lirica trubadurilor ne vor pune în fața unei paradoxale metamorfoze: iubirea
carnală și procreatoare pentru femeie s-a preschimbat în adorație platonică, și asta fàră a-și pierde nimic din
motivația inițială. ldentificată cu Fecioara Maria, femeia iubitä devine un ideal ca și intangibil de puritate și
frumusețe. Idealizarea în iubire e însă o caracteristică de permanență a literaturii. E suficient să deschidem
marile cărți, începánd cu Dafnis şi Cloe de Longos, continuând cu Romeo şi Julieta de Shakespeare și
terminând cu un roman ca Maitreyi de Mircea Eliade, pentru a constata că lucrurile stau într-adevăr așa.
Idealismul și idealitatea, dar și idilicul, pastoralul, feericul sunt elemente mereu asociate cu sentimentul iubiri. E
adevărat că, uneori, iubirea poate fi şi subiectul unor cărți sentimentale, melodramatice, de o calitate artistică
îndoielnică. E unul dintre riscurile implacabile ale marilor teme, un risc pe care o carte simplă şi directă, cum
este Love Story de Erich Segal, reuşeşte să-l evite prin autenticitatea tonului și adevărul ei imediat de viață.
Literatura ne arată însă și altceva: felul în care noi interpretăm sentimentul erotic se află limpede înscris
în cuvintele noastre. La o primă privire ar fi inutil să diferențiem cuvinte precum „iubire” și „dragoste”. Dacă îl
citim astăzi pe Eminescu (,,Ce e amorul? Un amic..."), cuvântul „amor” pare pentru noi neserios, frivol. În
realitate, e vorba de cu totul altceva. Limba s-a schimbat, a evoluat; mentalitățile noastre nu mai puțin. Erosul
este întotdeauna un produs al diferenței, el există și se manifestă prin nuanțe și mutațti (pe care de multe ori le
găsim în sensurile schimbate ale cuvintelor).
Continuând aceste distincți, putem lesne descoperi că dragoslea e inferioară iubirii. Una e o ființă
drāgāstoasă și alta o ființă iubitoare. Erosul care a depăşit simțurile și s-a instalat în suflet e sinonim cu iubirea,
iar nu cu dragostea. Pe Dumnezeu îl iubești, de o ființă pământeană te poți îndrăgosti. Cuvántul „amor” pare
astăzi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager și comun. La vechii greci el e un
sentiment aflat în grija zeiței Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii instinctuale.
Există însă și o Afrodita Urania, patroană a sentimentului erotic profund, dramatic, chinuitor - supremul
amor spiritualis. Literatura e adânc marcată de acest sentiment în marile romane ale lui Stendhal și Tolstoi,
Rebreanu și Camil Petrescu sau în scrisorile călugăriței portugheze Mariana Alcoforado. Abia această iubire
filtrată de spirit arată că erosul e nu doar o dorință de plăcere, ci și una de putere, în sensul atingerii unei plinătăți
a eului. Iubirea e dictatorială și tragică. Ea poate schimba sau distruge un destin. Iubirea aceasta devoratoare
vine adesea dintr-o senzație de incompletitudine, din dorinta de supunere a ființei iubite, de contopire cu ea. La
originile omenescului, Platon așază mitul hermafroditului, acel „monstru” înțeles ca o unitate a doi indivizi de sex
opus. O dată această unitate ruptă în două, apare și drama speței umane. Dragostea devine astfel un act de
reparație ontologică. Dacă Freud, marele părinte al psihanalizei, pune semnul egalității între eros și instinctul
vital, atunci nu mai încape nicio îndoială că experiența erotica cu cele trei trepte ale sale: amor – dragoste –
iubire, nu este altceva decât o experiență a descoperirii Sinelui, un drum inițiatic.