Cu ce seamănă iubirea?

Iubirea vine în atât de multe variante și te înconjoară din toate părțile, încât suntem atât de obișnuiți cu ea,
suntem născuți cu ea, creștem cu ea și murim tot cu ea întipărită în ființa noastră. Iubirea este o temă
inepuizabilă, de o vechime imemorabilă, pentru că originile ei șe leagă de originile culturii umane. În
literaturile lumii, iubirea e un spațiu tematic de o surprinzătoare complexitate, de la Cântarea cântărilor
și Epopeea lui Ghilgameș, la mari creații moderne ca Anna Karenina de Tolstoi. Oricât de repetabilă ar fi
ea de-a lungul istoriei literaturii, tema iubirii rămâne vie și mereu fascinantă. Ea reprezintă o obsesie nu
doar a poeților, prozatorilor și dramaturgilor, ci și a celor care vor să o evalueze teoretic și să o facă
inteligibilă logic: Stendhal, Proust, Ortega y Gasset, Georges Bataille și mulți alții. Ori, sentimentul
iubirii, deși etern și repetabil, pare să se sustragă încercărilor de definire.

Deși nu poate fi definită în așa fel încât să cuprindă toate formele sale, toate înțelesurile, iubirea poate fi
comparată. Adeseori am asociat iubirea cu lumina ce dezvăluie drumul întunecat pe care viața ni-l așterne
în fața ochilor și se așteaptă să ne dăm singuri seama ce e cu el și încotro se duce. Viața în sine nu este
foarte complicată, vine cu pachetul de bază atunci când mergi singur pe drum: deprimantă, întunecată și
rece. De aceea avem nevoie de iubire; de lumina și căldura cu care suntem îmbrățișați de persoanele ce ne
iubesc și pe care, la rândul nostru, le iubim și le adorăm. Pentru că cele mai importante din viața noastră
sunt persoanele ce ne înconjoară, ce ne oferă iubire, ne prețuiesc și vor rămâne alături de noi întreaga
viață, căci fără ele nu am putea să mergem mai departe.
Viața și literatura ne arată că iubirea poate fi fulgerătoare, nebună, iresponsabilă, sau dimpotrivă ascunsă,
platonică, gravă, metafizică... Formele pe care le îmbracă iubirea în literatură sunt de o mare diversitate,
însă de un milion de ori mai diversă este iubirea ce o simțim zi de zi. Iubirea are capacitatea de a schimba
coordonatele lumii înconjurătoare, el îl aduce pe om mai aproape de Natură și îi revelează propria-i
condiție supusă trecerii timpului și tainele morții. Iubirea devine un mijloc de atingere a absolutului și de
anulare a dualismului eu-lume. Însă, nu doar trupul și simțurile sunt liantul iubirii, ci și sufletul, spiritul.
Noul Testament este o carte impregnată de iubirea aproapelui și de imperativul slăvirii bunătății și
înțelepciunii lui Hristos.

Așadar, observând că există mult prea multe aspecte ale acestui mare joc existențial, cum putem să
asimilăm iubirea cu ceva material? Iubirea este pretutindeni, ne înconjoară, ne îmbrățișează, ne unește
printr-o forță pe care nu o vedem, ci din contră, o simțim prea puternic pentru a fi comparată cu ceva ce
există fizic pe Pământ. Iubirea este lumină, căldură; iubirea este divină și mult prea complicată pentru
ființa umană pentru a fi înțeleasă și etichetată.