„Povestea lui Harap-Alb”

Particularitățile de construcție a unui personaj

Ion Creangă, autor cu o semnificativă activitate literară în perioada clasică, fiind

contemporan cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici și I.L. Caragiale, este considerat unul dintre cei
mai valoroși povestitori ai poporului nostru, reprezentativ pentru spiritualitatea ancestrală
românească. Operei sale capitale, scrierea memorialistică „Amintiri din copilărie”, i se adaugă
basmele culte, care proiectează în fabulos lumea țărănească apropiată de sufletul său într-o
manieră originală de exprimare.

Considerată un „veritabil bildungsroman fantastic al epicii noastre”, de către criticu

literar George Munteanu in „Introducere în opera lui Ion Creangă”), „Povestea lui Harap-Alb”
a fost publicată la 1 august 1877 în revista „Convorbiri literare” și este un basm cult, „o
oglindire a vieții în moduri fabuloase” (George Călinescu în „Estetica basmului”), prin:
dimensiunile ample, conflictul prelungit, sporirea numărului de probe, amânarea
deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități excepționale,
importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea fantasticului,
digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.

Supratema basmului prezintă confruntarea dintre forțe antagonice, Binele și Răul,

principii eterne în dialectica lumii. Temele secundare sunt aventura, călătoria, inițierea în trepte
a eroului. De asemenea, apare și tema maturizării eroului, textul dobândind, astfel, aspectul
unui bildungsroman.

Narațiunea la persoana a 3-a este realiztă de un narator omniscient, dar nu și obiectiv,

deoarece intervine adesea prin comentarii și reflecții („Ce să vă spun mai mult?”). El adoptă,
pe alocuri, o atutudine ludică: „un păcat de povestariu fără bani în buzunariu”.

Personajele basmului sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele (eroul, craiul) și
răul (Spânul, Împăratul Roș), în diferitele lor ipostaze. Fiind un text cult, autorul ambiguizează
caracterul unor personaje, acestea transformându-se pe parcursul textului și dobândind alte
valențe ( de exemplu fata Împăratului Roș trece de partea binelui după ce se îndrăgostește de
Harap-Alb). Mijloacele de caracterizare utilizate în construcția personajelor sunt cele specifice
textelor epice: caracterizarea directă și cea indirectă.
 Proganonistul basmului, fiul de crai, devenit Harap-Alb pe parcursul drumului său
inițiatic, se remarcă prin calitățile sale, pe care are ocazia de a le proba de-a lungul întregii
scrieri. În jurul personalității sale în formare se încheagă țesătura epică a basmului cult. La
început, el este fiul cel mic, crescut în umbra fraților, dar care are ocazia unică de a-și dovedi,
ca și în basmele populare, superioritatea. Harap-Alb este un erou atipic, deoarece nu are puteri
supranaturale și nici însușiri excepționale, dar dobândește, prin trecerea probelor, o serie de
calități (mila, generozitatea, prietenia). Din punct de vedere psihologic, acesta trece prin stări
conflictuale, dar alege calea cea mai bună pentru stadiul în care se află (acceptă tovărășia
Spânului când se rătăcește). Moral, este un reprezentant al binelui, în ciuda defectelor sale (nu
face distincție între aparență și esență atunci când își alege calul, respingându-l pe cel slab).

Trăsătura predominantă a protagonistului este naivitatea, surprinsă de două episoade ce

aparțin primei părți a basmului, anume cel al întâlnirii cu Sfânta Duminică deghizată în
cerșetoare și al supunerii prin vicleșug. Tânărul demoralizat de nereușitele fraților săi mai mari
în depășirea probei la care i-a supus tatăl lor, se întălnește cu o bătrână cerșetoare, care îi cere
o sumă modestă de bani. Tânărul o refuză aspru la început, însă după ce îi este promisă putere
așa cum nu și-a imaginat, acceptă cu naivitate.

O altă secvență ce ilustrează naivitatea protagonistului este episodul narativ al coborârii

în fântână ce evidențiază nu doar perpetua luptă dintre bine și rău, ci și caracterul de neofit al
mezinului. În acest episod, naivitatea tânărului crai face posibilă supunerea prin vicleșug.
Spânul îl închide într-o fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate,
să devină robul lui și să jure „pe ascuțișul paloșului”, sugestie a conduitei cavalerești, să-i dea
ascultare întru toate „până ce va muri și iar va învia”.

Din punctul de vedere al modalităților de caracterizare, se remarcă, în primul rând,

carcterizarea directă, făcută de narator sau de personaje: fiul de crai este considerat „boboc în
felul său la trebi de aieste”, „slab de înger”, „mai fricos ca o muiere”, „naiv”, uneori „mânios”.
Sfânta Duminică i se adresează cu admirație: „Vedea-te-aș împărat, luminate crăișor”, în timp
ce Spânul îl privește cu dispreț, considerându-l „slugă vicleană”. Caracterizarea indirectă reiese
din faptele sale, din vorbe, din atitudinea față de ceilalți, din limbaj. De exemplu, numele său
conține un oximoron, Harap-Alb desemnând un rob de origine nobilă, dar și condiția de
învățăcel supus transformării. Cele trei ipostaze ale sale corespund, în plan compozițional, celor
trei etape ale drumului inițiatic: la început – fiul craiului (mezinul naiv), pe parcursul textului
– Harap-Alb (învățăcelul), iar la sfârșit -împăratul (inițiatul).
 În concluzie, trecerea personajului prin încercări dificile, dar și experiența condiției
umilitoare de rob care ajunge în slujba unui stăpân sever conturează sensul educativ al
basmului. Scriitorul promovează, prin intermediul lui Harap-Alb, valori umane fundamentale,
precum bunătatea, inteligența, prietenia și altruismul. Parafrazându-l pe Pompiliu
Constantinescu, putem afirma că poveștile lui Creangă sintetizează concepția acestuia despre
perioada maturității cu puternice accente autobiografice: „Filosofia surâzătoare a lui Harap-
Alb a fost filosofia lui până în pragul morții”.