Opera literară

... Dar opera este remarcabilă. afirma George Călinescu în Istoria literaturii
române de la origini până în prezent.[5] Fiind o personalitate complexă, scriitor
și luptător politic, istoric și pedagog practic, gazetar și memorialist, narator și
dramaturg, opera sa adunată în volume este vastă și diversă, fără a include
paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat[79]. Junimist convins, susținea
că estetica este strâns legată de etică, susținând imposibilitatea separării
frumosului de bine, iar arta o privea ca pe un act moral și combătea cu asprime în
cronicile sale din Timpul tot ceea ce considera necuviințe estetice.[81]

A debutat în literatura română ca dramaturg cu piesa Fata de birău, în anul 1871,

iar un an mai târziu îi scria lui Iacob Negruzzi: Am o dispoziție deosebită pentru
arta dramatică[82], iar încrezător în această dispoziție a scris pe parcursul
vieții un număr apreciabil de piese, dintre care cele rămase constituie un întreg
volum. Slavici nu a excelat neapărat ca dramaturg, dar prin comedia sa introduce în
dramaturgia românească personaje rurale autentice și, deși, intriga și compoziția
sunt mai puțin realizate, faptul este compensat prin realismul culorii locale și
prin abilitatea redării scenice a idilei. Fata de birău este considerată singura sa
reușită în comedie, o frumoasă nuvelă dialogată, cum o aprecia Nicolae Iorga,
farmecul ei constând în dialogul de o unică autenticitate, arătând cea mai
puternică și sigură străbatere în sufletele omenești, cumpănite, încete, cu multe
întorsături pe loc, cu multe sucituri înțelepte ...[82] Comedia aduce în literatura
română lumea țăranilor transilvăneni văzuți de Slavici, fără idilismul dulceag sau
romantismul tenebros al prozei epice apărute până atunci în foile ardelene.[82]
Comedia Toane sau Vorbe de clacă, apărută în 1875, este o farsă fără o valoare
deosebită, asemeni comediei Polipul unchiului, în care procedeele comice sunt
comune, precum denominarea personajelor (Frecățel, madam Clevețică), dar
dialogurile sunt naturale și limpezi, iar situațiile, firești.[37] Un an mai târziu
a scris și prima dramă istorică, Bogdan Vodă, în cinci acte și scrisă în versuri
albe. Deși versurile sale exprimă gânduri elevate, versul greoi dau impresia unei
desfășurări lente a dramei, iar cu un erou precum Bogdan Vodă este dificil să
creezi o situație culminantă care să țină respirația spectatorilor.[83] Mai târziu,
în 1888, inspirat de munca sa la documentele Hurmuzachi, a scris tragedia în cinci
acte Gaspar Graziani, piesă care, cu tot sprijinul lui Maiorescu și al Junimii, nu
a avut succes la premieră, deoarece personajul ales nu prezintă resursele de viață
necesare animării reprezentării scenice, dar poate, însă, produce emoții estetice
la lectură.[84]

Prima pagină a volumului Novele din popor, 1881

Deși prima operă literară publicată a fost o comedie, dintr-o scrisoare adresată
lui Iocob Negruzzi se poate deduce că prima încercare literară al lui Slavici a
fost un basm, Zâna Zorilor. Basm scris la sfârșitul anului 1870. Zâna Zorilor a
fost citită la Junimea în aceași seară cu Ileana Cosânzeana a lui Miron Pompiliu,
iar ambele povești au fost apreciate drept încântătoare.[83] Slavici s-a remarcat,
însă, în literatura română în proză prin nuvelele sale, pe care a început să le
scrie încă din perioada studenției vieneze. Cele mai reușite nuvele ale sale sunt
Popa Tanda (1873), Scormon (1875), La crucea din sat (1876), Gura satului (1878),
Budulea Taichii (1880), Moara cu noroc (1880), Pădureanca (1884), cu subiecte
inspirate din viața socială și particularitățile lumii satului ardelenesc, din
împrejurimile Aradului, în care Slavici a dat dovadă de complexitate sufletească și
de un spirit fin de observație a zonelor obscure ale naturii umane, iar prin prisma
conștiinței sale etice a oferit personajelor sale o aură de ființe însemnate, iar
tragicul și bucuria vieții sunt învăluite în aceași viziune a lumii și așezate pe
același palier al lumii sale contemporane. Prima nuvelă, Popa Tanda a fost scrisă
în 1873, publicată în Convorbiri literare în 1875,[81] și seamănă cu un basm în
care eroul principal transformă satul Sărăceni, prin puterea propriului exemplu,
într-o așezare rurală aproape utopică pentru vremurile de atunci.[85] În Gura
satului creionează psihologia stereotipă a colectivității în jurul unor banale
discordii și împăcări în legătura cu căsătoria unei fete de țară. Gura satului,
Scormon, La crucea din sat, Vecinii alcătuiesc împreună un tablou etnografic al
satului în momentele lui rituale,[86] cu povești care ar trebui să fie dramatice,
fiind generate de drame pasionale, dar conflictele sunt privite cu seninătate și
subordonate deznodământului, care este, în toate cazurile, fericit.[81] Moara cu
noroc s-a născut din complexul de credințe populare despre comori și despre
blestemele cu care au fost îngropate și nenorocirea care se abate asupra celor care
nu au drept asupra lor.[85] Povestea porcarilor din pusta arădeană și moravurile
lor au ceva din grandoarea istoriilor americane din prerii și cu cete de bizoni,
iar cârciumarul Ghiță devine victima propriei dorințe de a câștiga bani mulți, dar
visul i se năruie aflându-se în mijlocul dintre ordinea juridică a statului și
legea mutuală a hoților.[86] Budulea Taichii prezintă misterul psihologic al lui
Huțu, un personaj neînsemnat în copilărie, și ambiția devorantă a acestuia de a-și
depăși condiția socială de fiu de cimpoier,[86] iar Pădureanca prezintă drama
socială a lui Iorgovan, fiul bogătanului Busuioc, care se îndrăgostește de Simina,
o fată frumoasă, dar săracă și nehotărât și neputând trece peste convențiile
sociale spre a o lua în căsătorie pe Simina, Iorgovan se sinucide.[81]

Apariția volumului Novele din popor, în anul 1881, a fost bine recepționată și a
fost considerată un moment decisiv în consolidarea prozei realiste în literatura
română. Nicolae Xenopol aprecia că Slavici a făcut un pas mai departe și că în
proza lui intri într-o lume pe care puțini au cunoscut-o până acum, într-o lume
deosebită de toate celelalte, într-o lume în sfârșit despre care poți cu drept
zice: aceștia sunt țăranii români. Eminescu a accentuat aceeași idee, insistând
asupra adâncimii sufletești a acestei lumi, care nu numai seamănă în exterior cu
țăranul român, în port și vorbă, ci au fondul sufletesc al poporului, gândesc și
simt ca el. Gazetele transilvănene au întărit aceeași opinie și au apreciat
măiestria lui Slavici cu care descrie toate fazele prin care trece sufletul lor,
iar Nicolae Iorga afirma că Slavici vede bine în lucrurile mici și le mărește
pentru cei care nu le pot vedea ca dânsul.[85]

Slavici a descris și mediul orășenesc în nuvele precum Un paravan, Mâhnirile lui

Trică, Din valurile vieții, Prințesa, Un democrat, considerând orașul un loc de
pierzanie, aceste nuvele au intrigi puternice cu situații dramatice și cu încheieri
nefericite. Revoluția de la Pârlești și Crucile roșii sunt nuvele mai vesele,
satire bonome cu aspect burlesc.[81]

Prima tentativă de a scrie un roman, a avut loc tot în timpul studenției, în anul
1873, când a încercat să scrie Osânda răului, dar recunoașterea sa ca romancier a
avut loc abia după apariția romanului Mara, în revista Vatra în 1894, și mai apoi
în volum în 1906. Mara a reprezentat o altă treaptă în evoluția romanului românesc.
George Călinescu a descris apariția acestui roman un pas mare în istoria
genului[87], fiind una din cele mai mai puternice opere care s-a scris înainte de
Ion al lui Liviu Rebreanu.[73] Romanul prezintă lumea foarte cunoscută lui Slavici
a țăranilor și târgoveților din jurul Aradului, cu un subiect și o intrigă sumară.
Mara, o precupeață abilă, chibzuită și egoistă, cu un spirit pragmatic și o
dârzenie aproape bărbătească, se luptă să asigure un viitor îndestulat copiilor
săi, Persida și Trică. Conflictele care se declanșează și consecințele lor,
prezentate pe un larg fundal social și caracterizarea amplă a personajelor
reprezintă substanța romanului.[73] În ciclul neterminat Din bătrâni, Slavici,
inspirat de munca sa la documentele Hurmuzachi, se apleacă asupra romanului istoric
și acoperă perioada nebuloasă a secolelor VI - IX a istoriei noastre, conturând o
vastă frescă istorică, acoperind zona de la crestele Bucegilor până la califatele
arabe din Asia Mică. Narațiunea este o încâlcită lecție de istorie, iar viața
personajelor se complică inutil și la suprafață cu disputele teologice ale epocii.
Slavici istoricul intră în dispută cu Slavici cunoscătorul de oameni, dar ciclul
este net superior puținelor romane istorice scrise până la acea dată, iar demersul
lui Slavici este considerat un deschizător de drumuri pentru opera lui Mihail
Sadoveanu.[88] Din două lumi prezintă povestea Firei, fata unui meseriaș prinsă de
nostalgia evadării din lumea ei. Ea nu aparține nici lumii boierești, dar nici
lumii celor mărunți, lumi pe care Slavici le vede permanent în antiteză, iar
povestea ei se sfârșește într-un mod tragic. Conașul Văleanu, donjuanul facil care-
i făcea curte Firei, este ucis de un tânăr de pe moșia lui, iar Fira moare din
pricina remușcărilor. Dinu, tutorele familiei după moartea fierarului, pierde bruma
de avere pe care o agonisise într-un proces cu Vlaicu, arendașul moșiei lui
Văleanu, și se retrage în satul lui.[89] Romanul Cel din urmă armaș prezintă
povestea unui fiu de boieri, cu studii în străinătate, care-și toacă toată averea
și se sinucide, iar romanul Din păcat în păcat prezintă povestea unui bucovinean
venit la Iași care nu se poate adapta societății ieșene și ajuns la marginea
prăpastiei este salvat de viața monahală.[90]

Pe cât e de mare prozator autorul romanului Mara, pe atât e de modest ca

memorialist, afirma Alexandru Săndulescu[91]. Memorialistica lui Slavici este
scrisă fără intenția de a face literatură,[92] dar nu este de neglijat datorită
valorii sale documentar-biografice.[91] Slavici prezintă cu predispoziții de
moralist observațiile sale atente asupra mediilor pe care le-a străbătut în lunga
și agitata-i viață.[37] Tonul memorialisticii sale este sfătuitor și justițiar,
fiind un fin observator al caracterelor și al socialului și a fost indiferent față
de natură, care părea să nu-i spună mare lucru[91]. Slavici a fost primul scriitor
care l-a cunoscut pe Eminescu încă din tinerețe și a stat în preajma lui multă
vreme, iar memorialistica sa a furnizat cele mai bogate și mai autentice date
privitoare la om și poet.[91] Amintirile sale, scrise fără strălucire
stilistică[91], apar ca o necesitate de a apăra memoria marilor săi prieteni,
Eminescu, Caragiale și Coșbuc. Astfel, el nu se apleacă asupra anectodicii sau
asupra vieții, ci asupra portretului moral al acestora.[93] Închisorile mele, volum
apărut în 1920, sunt o evocare a experienței sale existențiale în temnițele
maghiare și românești, iar Lumea prin care am trecut, volum publicat în 1930,
constituie un roman autobiografic al scriitorului.[94]