Debutul publicistic a avut loc în 1871 cu articolul Despre creștere și, mai cu

seamă, despre creșterea junelor române, în Speranța, foaia teologilor din Arad,
continuând în același an cu publicarea Studiului asupra maghiarilor în Convorbiri
literare.[33][81] Prima experiență într-o redacție de ziar are loc în anul 1872
când devine colaborator intern al foii umoristice Gura satului a lui Mircea V.
Stănescu, din Arad. Aici își semnează articolele cu numele din sat, Ioani Lenei
Savului lui Mihai Bogii.[41] În 1872 organizează în Arad o serie de „prelegeri
publice”, după modelul Junimii, cu caracter practic-economic sau moralizator,
dintre acestea se remarcă cea intitulată Asupra mișcării literare a românilor de
azi, în care vorbește despre scriitorii apreciați de Titu Maiorescu.[41]
Închegarea, însă, a unei asociații culturale prin prelegeri publice a fost dificilă
și Slavici începe să comenteze cu sarcasm despre modesta pregătire intelectuală a
aleșilor locali în comitetul asociației. Drept urmare, și urmare faptului că a fost
avocatul țăranilor români în revolta de la Păuliș, este suspectat de către
autorități că este un agitator daco-roman și este citat la cabinetul de justiție.
De teamă să nu fie arestat se gândește să plece în România, însă, îl reține starea
precară de sănătate a părinților. Părăsește redacția Gurii satului, sătul de munca
pentru Stănescu, care n-are bani, n-are cunoștinți literare, n-are gust și devine
arhivar al Consistoriului ortodox de la Oradea.[47]

Între anii 1875 și 1877 colaborează cu Telegraful român de la Sibiu, iar din 1877,
după ce Maiorescu preia conducerea ziarului Timpul intră în redacția acestui ziar.
Sub imboldul lui Slavici, ziarul are o direcție răspicată în favoarea țărănimii,
lucru dezagreat de moșierimea conservatoare, dar acceptată datorită eroismului
etalat de dorobanți în timpul Războiului de independență.[50] După plecarea lui
Maiorescu la 30 aprilie 1877, Slavici preia conducerea ziarului împreună cu Grigore
H. Grandea. Cei doi redactori, susținuți și de alți publiciști conservatori, încep
o violentă campanie de presă, îndreptată împotriva politicii externe a guvernului
liberal.[95]. Inițial, Slavici, a fost responsabil la Timpul cu paginile de
politică externă și literatură, dar după izbucnirea Războiului de independență,
Grandea a plecat să înființeze cotidianul Resboiul, astfel Slavici trebuie să se
ocupe și de rubricile politice, ignorând astfel partea de literatură.[96] Împovărat
de munca redacțională, Slavici solicită în nenumărate rânduri aducerea lui Eminescu
la redacție, care i se alătură la sfârșitul lui 1877, iar din ianuarie 1878 li se
alătură și I. L. Caragiale. După sosirea lui Eminescu, ziarul adoptă un protest
hotărât împotriva compromisurilor în relațiile cu cele două mari puteri vecine
Rusia și Turcia, precum și o critică obiectivă a stării lucrurilor în țară, ceea ce
provoacă nemulțumirea conducătorilor conservatori, care reduc subvențiile acordate
ziarului. Pe fondul lipsei resurselor financiare și a presiunilor crescute din
partea conducerii conservatoare Caragiale părăsește primul redacția, după care
pleacă și Slavici.[97]

În anul 1878 a publicat studiul „Sol” și „Haben”. Cestiunea ovreilor în România în

care îi caracteriza pe evrei ca fiind o boală, descriind iudaismul ca negarea
tuturor religiilor, iar pe Dumnezeul evreilor ca tăgăduirea tuturor Dumnezeilor.
Învinovățindu-i pe evrei pentru toate problemele României, Slavici sugera
expulzarea acestora, dar fiind sigur că nimeni nu i-ar fi primit, conchidea: Ne
rămâne doar ca, la un semn, să închidem granițele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în
Dunăre până la cel din urmă ca să nu mai rămână nici sămânță din ei!. Pentru astfel
de studii și alte articole antisemite publicate de-a lungul vieții, precum seria de
eseuri Semitismul, scrise între 1902 și 1908 Raportul Final al Comisiei
Internaționale asupra Holocaustului în România coordonat de Elie Wiesel, în 2004,
îl enumeră pe Slavici printre precursorii antisemitismului extremist din România
din prima jumătate a secolului trecut.[98]

La 14 aprilie 1884 se înființează la Sibiu cotidianul politic și literar Tribuna,

la inițiativa unui grup de intelectuali și negustori din Sibiu și Brașov, iar
Slavici este numit director. Aici, Slavici, împreună cu Ioan Bechnitz au pus la
baza programului de acțiune imediată a grupului două principii: realizarea unității
culturale a românilor și necesitatea de a strânge relațiile cu principalele mișcări
politice din România. Din punct de vedere politic eie se apropie tot mai mult de
cercurile liberale, mai ales după 1889, dar din punct de vedere cultural,
tribuniștii s-au aflat sub influența Junimii, a lui Titu Maiorescu și a
Convorbirilor literare.[99] Slavici a publicat aproape în fiecare număr articole și
comentarii politice, răspunsuri la diferite atacuri îndreptate împotriva
tribuniștilor, articole și studii economice, pedagogice, culturale, articole de
critică literară, recenzii etc.[100] Din 21 noiembrie 1886, Slavici nu mai era pe
poziția de director, dar el a condus ziarul până la 14 iunie 1888, când a plecat la
închisoarea din Vác pentru a executa anul de detenție la care a fost condamnat în
urma unui proces de presă judecat la Cluj.[99] A scris ultimul articol la Tribuna,
intitulat Băncile noastre la 25 februarie 1890.[100]

În 1893 colaborează la Voința națională[101], unde scrie un articol despre

nedreptățile care li se făceau moților, în Transilvania, iar aceștia îi trimit lui
Slavici un album în care se regăseau sute de semnături, în semn de recunoștință.
[102] În același an, la 16 noiembrie scoate cotidianul politic Corespondența
română, cotidian apărut cu scopul de a asigura continuitatea publicisticii
militante a tribuniștilor, în cazul unei eventuale interziceri a Tribunei din
Sibiu, care a fost suspendată de autoritățile austro-ungare între 5 decembrie 1893
și 4 ianuarie 1894. Cotidianul și-a încetat activitatea la 24 aprilie 1894, pe
fondul interzicerii distribuției sale pe teritoriul Transilvaniei.[103]

La 1 ianuarie 1894, împreună cu George Coșbuc și I. L. Caragiale scoate revista

literară bilunară Vatra, care apare într-o atmosferă de încordare politică și
socială după răscoalele țărănești din 1888 și 1894. De asemenea, frământările din
Ardeal provocate de procesul memorandiștilor dau amploare problemei naționale.
Astfel, Vatra este preocupată de eficiența socială a literaturii promovând ideile
de tradiție și de naționalitate și de simpatie pentru țăran. Articolul program al
revistei a fost scris de Ioan Slavici, intitulat Vorba de acasă, dar semnat și de
Coșbuc și Caragiale, în care se observa îndepărtarea literaturii de tradiție și
primejdia reprezentată de „literatura-marfă” și lipsa de interes pentru educarea
gustului poporului. Programul identifica specificul național cu cel țărănesc, iar
românimea cea adevărată, care tot mai păstrează firea ei din bătrâni oferă garanția
autenticității literaturii.[104] Revista se definea ca un organ literar pentru toți
românii.[67] A apărut până în august 1896.[104]

În ianuarie 1897 apare la Arad Tribuna poporului, iar Slavici a fost unul dintre
fondatori și a publicat aici sute de articole. Ziarul își propunea să stabilească
legături cu țara și cu naționalitățile oprimate din imperiu și să vină în sprijinul
maselor populare.[102]

Între 1908 și 1910 a fost director al ziarului Minerva, iar din mai până în iulie
1910 a fost director al agenției de presă din Corespondența română și al ziarului
cu același nume, iar în 1913 a fost pentru o scurtă perioadă redactor la Buletinul
armatei și marinei.[14]

În 1914 a fost director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri

germane și austro-ungare susținând neutralitatea României sau intrarea României în
război de partea Puterilor Centrale. În anul 1916, după ce România a intrat în
război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul
Domnești[74]. După eliberare, în 1916, a rămas la București în timpul ocupației
germane, și a fost numit redactor al Gazetei Bucureștilor, unde supraveghea
versiunea în limba română a ziarului nemțesc. Printre altele publică articolul
Dezorganizarea armatei române, în care îi învinovățește pe cei cu poziții
precumpănitoare pentru propagarea corupției în armată, publică Nesațiul englezesc,
în care denunță politica imperialistă britanică și în anul 1918 aici publică
ultimile articole politice