Sfântul Grigorie din Decapole sau Grigorie Decapolitul (în greacă Όσιος Γρηγόριος ο

Δεκαπολίτης; n. înainte de 797 - d. 20 noiembrie 842 sau mai devreme) a fost un

călugăr bizantin din secolul al IX-lea, cunoscut pentru călătoriile sale de
propovăduire a credinței creștine în lumea bizantină. El este considerat de
credincioșii creștini ca făcător de minuni și este numit „Noul făcător de minuni”
(în greacă ο νέος θαυματουργός, transliterat: o neos thaumatourgos), iar ziua sa de
prăznuire în Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică[1] este 20 noiembrie.

Cuprins
1 Biografie
2 Hagiografie și venerarea ca sfânt
3 Note
4 Bibliografie
5 Lectură suplimentară
Biografie
Grigorie s-a născut la sfârșitul secolului al VIII-lea, în cetatea Irinopolis din
ținutul Decapolea Isauriei, de unde i se trage supranumele.[2] Francis Dvornik
datează nașterea lui între anii 780 și 790, în timp ce Cyril Mango considera anul
797 drept terminus ante quem pentru nașterea sa.[3][4] Părinții lui erau Sergios și
Maria și el a avut cel puțin un frate, al cărui nume nu este cunoscut. O rudă
ulterioară a familiei a fost Eftimie, patriarh al Constantinopolului la începutul
secolului al X-lea.[4]

Potrivit hagiografiei sale, el a început să învețe la școala elementară la vârsta

de opt ani și, fiind atras încă din copilărie de stilul de viață al monahilor,[5] a
fugit de acasă în munți atunci când părinții lui au vrut să-l căsătorească (prin
815/816). Acolo l-a întâlnit pe fostul episcop de Irinopolis, care fusese obligat
să renunțe la tronul episcopal din cauza opoziției sale față de erezia iconoclastă,
susținută și de împăratul Leon Armeanul (813-820).[2] După ce a primit
binecuvântarea mamei sale și la sfatul ei, a intrat de tânăr în mănăstirea în care
fratele său era deja călugăr.[6] Curând, s-a certat cu starețul său, care avea idei
religioase proiconoclaste, și a părăsit acea mănăstirea, mutându-se la mănăstirea
unde viețuia unchiul său matern, Simion.[3][4] A rămas la mănăstirea unchiului său
timp de 14 ani, sporind în virtuți creștinești,[6] după care a cerut permisiunea de
a se retrage într-o peșteră ca pustnic (prin anul 830). Acolo a avut viziunea
luminii divine, precum și viziunea apariției unei femei care l-a vindecat în mod
miraculos de dorința sexuală printr-un fel de operație, o posibilă aluzie la faptul
că Grigorie a devenit eunuc.[4]

Cam prin anii 832/823, după ce a primit un „ordin divin”, a început să rătăcească
pe teritoriul Imperiului Bizantin pentru a învăța poporul să respingă erezia
iconoclastă.[6] El a mers mai întâi la Efes, de unde a luat nava către Prokonnesos,
Ainos și Christoupolis. De acolo a pornit spre Tesalonic și spre Corint. S-a urcat
în Corint pe un vas ce mergea către Roma, prin Reggio Calabria și Napoli. Grigorie
a fost deținut timp de trei luni într-o închisoare din Roma, după care și-a
continuat călătoria spre orașul Siracusa din Sicilia, unde a petrecut din nou o
perioadă în contemplație izolată într-un turn din port. Din Sicilia s-a întors la
Tesalonic, prin Otranto, unde a fost maltratat, fiind confundat cu un spion arab
(circa 834). A predat învățătura creștină la Tesalonic mai multor ucenici, printre
care și Iosif Imnograful.[3][7]

Câțiva ani mai târziu, posibil prin 836/837, el a călătorit - însoțit de Iosif,
potrivit hagiografiei acestuia - la Constantinopol, unde a rămas la Biserica
Antypas sau la Biserica „Sfinților Serghie și Vah” și a vizitat comunitatea
monahală de pe Muntele Olimp din Bitinia.[6][3][8] În ultimii săi ani de viață a
fost bolnav, suferind mai întâi de epilepsie și apoi de hidropizie. El a murit la
Constantinopol[6] în ziua de 20 noiembrie a anului 842 sau, potrivit unor
interpretări diferite, a anului 841 sau poate chiar mai devreme.[3][8] În jurul
anului 850 trupul său a fost deshumat și, fiind găsit neputrezit și răspândind bună
mireasmă,[6] a fost transferat într-o mănăstire fondată de Iosif Imnograful, lângă
mormântul Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica Sfinților Apostoli din
Constantinopol,.[9] unde a fost păstrat cu cinste.[6]