Romanul a apărut in 1933 si este întâiul roman al autorului.

George Calinescu definea acest roman ’’un

exerciţiu narator minor’’.
Tot autorul considera ca romanul ”Cartea Nuntii” este un roman liric grec asemănător cu ”Daphinis
şi Chloe” de Langos. Acţiunea romanului se petrece in 1930 si începe prin întoarcerea de la Paris a
tânărului Jim. Prezintă societatea româna din prima jumătate a secolului al XX-lea. Este roman de factura
balzaciană, prin prezentarea unor tipologii. Astfel romanul reprezintă galaxie de persoana si de „tantii”
care reprezintă o lume sterilă, stereotipă. Mătuşile trăiesc „casa cu molii” unde predomina igrasia si
mucigaiul. Când un personaj vrea sa se desprindă de aceasta lume încremenită, vestea face senzaţie.
Profesorul Silvestru Căpitanescu recunoscându-si eşecul se sinucide. Romanul prezintă în antiteza
cele două lumi: lumea reprezentata de mătuşile tânărului Jim şi lumea tinerilor Jim, Vera, Dora, Boby.
Lola care simbolizează exuberanta vieţii. Căsătoria dintre Jim şi Vera simbolizează triumful vieţii.
Criticul George Călinescu codirector la „Viaţa Românească” si a publicat specificul naţional, dar
asta nu inseamna ca George Calinescu adera la traditionalism. El reproseaza modernismului ca a trecut
prea repede peste niste etape. Romanul „Cartea Nuntii” este un roman de factura balzaciana prin descrieri
de interioare.
A aparut in 1933 si va prefigura in toate celelalte romane. In Cartea Nuntii sunt valorificate o
multitudine de termeni ,tema avaritiei, a familiei,a zminterii, a iubirii, a creatiei, a mondenitatii. Romanul
„Cartea Nuntii” este un roman al evadarii, astfel Silvestru avertizeaza inca de la inceput pe Jim „ fereste-
te de molii si de igrasie cat mai esti tanar, pentru mine este prea tarziu”. Matusile lui Jim au o ostilitate
fata de lumea noua cu automobile si tramvai. Ele refuza orice contact cu lumea moderna.
Aceste femei batrane si celibatare s-au retras din clopotul vietii si nu mai traiesc decat
arheologic,intreaga locuinta pare un muzeu, matusile ies pe poarta la intervale de 4-5 ani sa asiste
probabil la o nunta sau inmormantare. Aparitia lor este deci un eveniment. In lazile lor exista orice
obiecte vechi de la carbuni, cuie ,lumanari, pana la jucarii si praline. Tanti Ghencea aduna cercei lanturosi
si masivi, Tanti Magdalina aduna table de alama, linguri de argint, talere, Tanti Mali aduna orice gaseste:
chibrituri, jurnale, mucuri. Avaritia le caracterizeaza pe aceste matusi, dar ele nu actioneaza din dorinta de
a face rau sau pentru a sustrage averile altora. Pentru ele avaritia este o psihoza, un sentiment al batranetii.
Tanti Mali scoate din lada un sal turcesc pe care ar vrea sa-l dea Verei ,dar pe drum se razgandeste si-l
taie in doua pastrand pentru sine o jumatate.Autorul prezinta sminteala indeosebi la Silvestru, unde se
accentueaza delirul.Posacul Silvestru vrea sa sparga autoritatea familiei,dar nu a reusit. Dereglarea psihica
este rezultat al fegetarii casnice.
Eroul central al cartii ramane Jim Marinescu. La inceput apare in ipostaza zburdalnicului indragostit,
nu manifesta obsesie intelectuala este un spirit practic. Considera casa matusilor o casa insalubra si vrea
sa-si construiasca o casa cu pereti luminosi si fotolii recomfortante.Universul in care traieste Jim e cel al
confortului. In roman este prezentata timiditatea feminina din viata lui Jim ,Medy, Dora, Lola. Dora era
negricioasa dar cu trupul sportiv, Medy mai putin conturata si Lola inalta ca un plop, vaporoasa, distant.
Totusi Jim cunoaste unele insuccese. Dora ii marturiseste ca iubeste pe altcineva , iar Lola il respinge prin
raceala ei.
Vera il cucereste si el se dedica total femeii iubite. La vederea Verei, chiar Silvestru este stapanit de
impulsurile erotice. Jim si Vera sunt de fapt niste simboluri in roman, numele lor ar putea fi „Barbatul si
Femeia” de fapt prin prezentarea lor , autorul a vrut sa refaca idila dintre Daphin si Chloe. Cartea Nuntii
prezinta etapele iubirii dintre Jim si Vera incheiate printr-o calatorie.
Personajele din roman sunt grupate in doua categorii: cei apţi pentru iubire si cei care reprezinta o
lume sterila invechita. Boby si Vera reprezinta fecunditatea, iar matusile reprezinta sterilitatea.
 Vera simbolizeaza frumusetea feminina, ea se daruieste cu multa spontaneitate,iar declaratia ei de
dragoste este totala:”te iubesc pentru ca esti tatal copilului nostru”
Cartea Nuntii este cartea fericirii si a amorului conjugal. Romanul prefigureaza celelalte romane prin
anuntarea unor teme si personaje. Prezinta societatea romana din anul 1930 citadinizarea societatii,
trecerea de la aristocratia autohtona la burghezia apuseana.
George Călinescu este o personalitate plurivalentă a culturii române, remarcându-se ca prozator, poet,
critic şi istoric literar. Istoria literaturii române de la origini până în prezent(1941) este o lucrarea
monumentală, unică nu numai pentru opera sa, ci pentru întreaga literatură română, o creaţie „de geniu,
care nu apare decât o dată pe secol şi poate că o singură dată într-o cultură”. (Alexandru Piru)

Prin apariţia primului său roman, Cartea nunţii, în 1933, George Călinescu a anulat ideea lansată de Titu
Maiorescu (1886) că un critic literar este incapabil să scrie proză de ficţiune, domeniu pe care el l-a
abordat, aşa cum mărturiseşte, din cel puţin două motive: „pe de o parte de a mă recrea, pe de alta de a
face un exerciţiu minor în vederea unei plănuite opere epice”.
Se poate afirma că romanul Cartea nunţii are caracter autobiografic, întâlnirea tânărului doctor în litere,
Jim, cu domnişoara Vera se aseamănă cu ceea ce relata soţia scriitorului, doamna Alice Vera Călinescu,
despre prima sa întâlnire cu viitorul soţ: „Desigur că profesorul din faţa mea nu se gândise - atunci când,
văzându-mă cu un număr al revistei «Bilete de papagal», m-a întrebat dacă citesc mult - că voi răspunde,
gâtuită de emoţie, ca la şcoală, afirmativ, şi nici că mă voi ridica în picioare şi voi începe să
recit Scrisoarea III, când a vrut să afle dacă ştiu ceva versuri” (interviu acordat revistei „România
literară”, 1975).
Criticul literar Dumitru Micu apreciază că în această proză de ficţiune, Călinescu „se autoportretizează şi
zugrăveşte ambianţa familială dintr-un mediu mic-burghez analog celui în care el însuşi îşi trăise
adolescenţa”.

Titlul
Titlul, Cartea nunţii, defineşte latura lirică a romanului, care are ca temă centrală eternul sentiment de
iubire ce se manifestă reciproc între tânărul proaspăt doctor în litere, Jim Marinescu şi absolventa de liceu
Vera Policrat şi care se împlineşte prin căsătorie. În fond, primul roman călinescian reiterează eterna
poveste de dragoste dintre doi tineri, care poate simboliza, prin opoziţie cu eşecul erotic al mătuşilor
celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare în evoluţia societăţii. De altfel, Nicolae Manolescu
socoteşte că această creaţie este un roman „al educaţiei sentimentale”.
Tema
Tema romanului ilustrează, în principal împlinirea în plan erotic a cuplului Jim Marinescu şi Vera
Policrat, apoi o radiografie a şcolii româneşti în perioada interbelică, în care accentul cade pe relaţia
profesor-elev. Nu în ultimul rând, cartea reliefează, prin contrast, societatea modernă, în plin proces de
civilizare care învinge definitiv colecţia de babe decrepite (ramolite) şi fete bătrâne sterile din „casa cu
molii”, care reprezintă familia ciudată, tributară unor dogme nefericite.
George Călinescu
Romanul Cartea nunţii are o insuficientă substanţă epică, fiind structurat pe trei planuri care se
întrepătrund şi se determină reciproc. Primul plan priveşte „poemul iubirii” şi căsătoria lui Jim cu Vera, al
doilea plan conturează imaginea şcolii româneşti, relaţia profesor-elev în perioada interbelică şi, în sfârşit,
aceeaşi epocă istorică este ilustrată din punct de vedere al înnoirilor, civilizaţiei şi progresului în plan
social, economic, tehnologic etc.
George Călinescu este un narator omniscient, care ştie totul despre personaje, emite aprecieri asupra lor
prin naraţiunea la persoana a III-a, conturând adevărate caractere, „într-o unitate canonică”. Modalitatea
narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese şi trăsătura de
roman obiectiv. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea
derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, deschis, acela al caselor, străzilor, locurilor concrete
din Bucureşti şi unul imaginar, închis, prin care se conturează trăirile interioare şi gândurile personajelor.
Structura, compoziţia şi construcţia subiectului
Romanul începe prin relatarea detaliată a stărilor provocate personajului principal, Jim, de disconfortul
călătoriei cu trenul: tehnica detaliului înregistrează aspectul canapelelor, mirosul încins şi atmosfera
sufocantă din compartiment, această descriere constituind şi incipitul romanului.
Subiectul este structurat în 20 de capitole, fiecare purtând un titlu sugestiv pentru conţinutul acestuia, de
la O sărutare în tren, ca simbol esenţial al sentimentului de iubire şi terminând cu Facerea lumii, sugerând
perpetuarea speciei umane, prin „facerea” altei lumi, înnoitoare şi moderne care să se înalţe pe ruinele
celei vetuste (perimate, învechite).
O sărutare în tren deschide romanul Cartea nunţii pentru a face cunoştinţă cu personajele principale.
Tânărul Jim Marinescu se întoarce cu trenul de la Paris, unde susţinuse doctoratul în litere. În acelaşi tren,
călătorea, tot spre Bucureşti, Vera Policrat, care avea „aerul unei adolescente, crudă încă, elevă de şcoală
poate, deghizată în «domnişoar㻄. Cititorul face cunoştinţă cu tânăra prin ochii lui Jim, întocmai cum, în
celălalt roman, „Enigma Otiliei”, Felix este cel care introduce în scenă personajele. Jim este, în această
ipostază, personaj-martor. El se simte atras de tânăra care nu era totuşi un copil, ci, apreciază el, era „o
adevărată domnişoară de vreo optsprezece ani”. O ajută să deschidă geamul compartimentului, iar
atingerea uşoară a degetelor subţiri ale fetei îi provoacă tânărului „o uşoară febră tactilă”.
Gândurile tânărului zboară spre „casa cu molii” din Bucureşti, se vede aievea „înconjurat de şapte feţe
scrutătoare de bătrâne, examinat din cap până în picioare, lătrat pe deosebite glasuri, tras de haine pentru
demonstraţii-estetice”. Se anticipează (prolepsă), astfel, cealaltă „lume”, gloata de bătrâne celibatare,
mătuşile ramolite şi învechite în concepţii, din care cauză va exista mereu acest „conflict acut între
generaţii”.
Fata îl privea zâmbind şi Jim, fără să ştie de ce, simte cum „inima lui pocnea cu putere în piept, conştientă
de un gând vinovat”. Atunci când trenul ajunge într-un tunel, domnişoara vrea să închidă geamul şi cere,
din priviri, ajutorul său. Profitând de acest prilej şi de întuneric, Jim o trage la pieptul său şi, deşi fata se
împotriveşte, el reuşeşte să-i sărute „un colţ al gurii” şi această atingere „i se păru de o voluptate
indicibilă (imposibil de exprimat)”. Fata îi alunecă însă dintre braţe şi iese pe coridor, apoi „pieri de pe
culoar” nu se ştie unde, pentru că trenul opreşte în Gara de Nord, iar Jim ia o trăsură până acasă.
Casa cu molii este titlul celui de al doilea capitol şi numele locuinţei în care trăia dintotdeauna familia
tânărului Ion Marinescu, zis şi Jim, pe care-l întâmpină la poartă bătrâna servitoare, „baba Chiva”. Este un
nou prilej pentru narator, care, prin intermediul lui Jim, descrie în detaliu, casa „preistorică” din strada
Udricani, cu giurgiuvelele scorojite şi arse de vreme, această secvenţă constituind totodată o pauză
descriptivă. Înăuntru, se simte „un aer stătut”, „o duhoare închisă”, mobila veche are lemnul uscat şi
crăpat, iar tapiţeria roasă: în şifonier, hainele emanau „un iz de postav mucegăit”, intrate demult în
putrefacţie, din care un roi de molii „mari, cenuşii, zburară deodată”.
În acest capitol şi în următorul, Zece la masă, este prezentată familia, alcătuită din şapte femei şi doi
bărbaţi. Mama lui Jim, căreia toţi îi spuneau tanti Magdalina, ar fi vrut ca fiul ei să fie mai comunicativ,
să meargă împreună la plimbare, dar el era ursuz şi distant, pentru că „sentimentul filial se sfărâmase”,
precum şi dintr-un complet „dezacord intelectual”.
Dintre toate mătuşile, tanti Ghenca („cea mai înaltă [...], îmbrăcată cu îngrijire), tanti Fira („ştirbă şi
bonomă”), tanti Mali, („o bătrână de vreo 70 de ani, uscată şi dreaptă”), tanti Agepsina („econoama şi
chelăreasa casei”), tanti Caterina („încruntată şi autoritară”), Lisandrina, (cea mai tânără dintre
bătrâne,”n-avea încă patruzeci de ani şi era nemăritată [...], faţa prea fragedă şi roşie îi era de stareţă
tânără”), numai Caterinei i se spunea „madam Popescu”, pentru că „era măritată şi singura cu bărbatul în
viaţă”.
Ceilalţi doi membri ai familiei erau bărbaţi: Silivestru, frate cu „bătrânele”, „om ca de vreo 50 de ani [...],
bărbat înalt şi viguros, purta părul tuns mărunt ca o perie şi o barbă pătrată” şi dom’ Popescu, singura
rudă prin alianţă, soţul Caterinei. În casă mai locuia, pe lângă baba Chiva, care-i servea de 30 de ani,
bătrâna Iaca, „uitată de Dumnezeu” pe pământ şi Jim le suspectează că nu-i dau să mănânce, deşi fiica
acesteia, tanti Mali, ea însăşi în vârstă de 70 de ani, respinge acuzaţia.
Următorul capitol, Lola, Dora şi Medy, aduce în centrul subiectului cealaltă lume a epocii, tineretul,
reprezentat de câteva personaje aşezate de narator la polul opus faţă de bătrâne. Jim are un „«Peugeot»
prăfuit”, care, deşi era „o hodogitură lovită şi zgâriată, cumpărată pe nimic şi în rate de la un prieten”,
merge bine şi cu benzină puţină. Bucureştiul, după trei ani de absenţă din ţară, i se pare modernizat, cu
clădiri înalte şi elegante, având un aer de „mare metropolă”. Stabilind telefonic o întâlnire cu vechile
prietene, Jim se înfiinţează la ora patru acasă la Lola, unde veniseră Dora şi Medy, toate fetele fiind
„studente la Litere”.
Limbajul tinerilor este modern, jovial şi aluziv, iar relaţia dintre ei se caracterizează prin sinceritate,
prietenie şi simpatie reciprocă. De pildă, Jim îi reproşează lui Medy pieptănătura „de domniţă tânără
zugrăvită în biserici”, într-un stil juvenil: „Până când ai de gând să pastişezi (a imita în mod servil) pe
mama lui Ştefan cel Mare?”. Deşi le cunoştea încă din vremea când el era student şi ele eleve de liceu,
deşi avusese faţă de ele o atitudine frăţească, simţea acum fiorii atracţiei „cu intenţie erotică” şi nu este
capabil să-şi dea seama pe care dintre ele o plăcea mai mult: „Simţea nevoia să iubească, să aibă o fată a
lui, pe care s-o ocrotească şi s-o ţină închisă în casa lui, în stăpânirea lui”.
Dilema tânărului se manifestă între Lola şi Dora, întrucât Medy era mai puţin îndrăzneaţă, mai retrasă.
Jim încearcă să afle de la fiecare în parte dacă este îndrăgostită, sperând ca ele să declare că numai pe el l-
ar putea iubi. Fetele ocolesc cu dibăcie un răspuns clar, Lola îi zâmbeşte enigmatic, iar Dora îl sărută
prieteneşte pe obraz, ceea ce îl face pe tânărul doctor în litere să spere: „Mă iubesc cumva fetele astea şi
nu mi-am dat seama până acum? [...] Şi dacă e aşa, cine dintre ele, Dora sau Lola? Dar eu pe cine aş putea
iubi? Pe Lola sau pe Dora?”.
Capitolul „Oracolul” lui Bobby ilustrează cel de al doilea plan al acţiunii, care prezintă, relaţia profesor-
elev, comportamentul liceenilor, atitudinea cadrelor didactice, precum şi câteva aspecte specifice
procesului de învăţământ din şcoala românească, în perioada interbelică. Bobby Policrat, elev în clasa a
VII-a B, la Liceul „Gheorghe Lazăr”, chiulise trei ore de la şcoală, pe care le petrecuse în piscina de la
„Lido”. Cu părul încă ud, el se grăbeşte spre şcoală ca să răsfoiască „puţin cartea de istorie”, profesorul
Silivestru Capitanovici, care era şi autorul manualului, le anunţase extemporal.
Pentru Bobby, istoria începea cu el însuşi, oricine era născut înainte de anul naşterii sale (1914) şi orice
eveniment istoric nu aveau nicio relevanţă în mintea lui: „Confunda războiul de la 77 cu campania din
Bulgaria şi credea în doi Mihai, Mihai Bravul şi Mihai Viteazul. Era convins că Grigore Alexandrescu a
scris «Înşir-te mărgărite» şi că Eminescu a murit de curând”. Dezinteresul pentru şcoală şi, implicit pentru
istoria românilor îl făcuse imun la orice fel de jenă sau ruşine când încurca evenimentele sau
personalităţile istorice şi răspundea impertinent: „Aiurea!” sau „Zexe!”. Ca şi tinerii din zilele noastre,
Bobby era un pasionat al sporturilor, ştia toate echipele, toate meciurile, toţi campionii şi amănunte ale
vieţii lor, citea cu asiduitate „Gazeta sporturilor” şi „Vremea-sport”.
Înainte de a intra în liceu, el îşi prinde matricola şi înlocuieşte pălăria cu şapca de uniformă. Amfiteatrul
este plin de zgomot, băieţii „erau risipiţi care-ncotro”: unul stă lungit pe bănci, doi boxează aproape de
catedra căreia naratorul îi spune „tejghea”, alţii îi imită pe diferiţi profesori, numai unul singur, „tuns
mărunt, în uniformă completă, citeşte şopocăind Ia istorie” şi acesta era poreclit Tocilescu. Când Bobby
află că fusese strigat la lecţia de chimie de către profesorul Constantinescu, răspunde ostentativ indiferent:
„Aiurea!”, „Zexe!”. Se duce în spatele amfiteatrului, se lungeşte pe bancă şi încearcă să înveţe la istorie,
dar nu poate reţine numele sau evenimentele din lecţie.
În clasă intră profesorul de muzică, poreclit „Ostrogotu”, care se enervează îngrozitor pentru că nu i-a
găsit pe elevi aşezaţi în bănci şi-i jigneşte strigând: „Nemernicilor, ticăloşilor [...] derbedeilor,
haimanalelor!”. Liniştindu-se brusc, scoate la lecţie mai mulţi elevi, cu bucurie anticipativă, fiind convins
că niciunul nu ştia nimic. Atitudinea indolentă, dispreţuitoare („Paraschivescu deschise cu dezgust cartea
şi începu să cânte nesigur şi fals, bătând măsura cu scandaloasă lipsă de sincronitate”) ori insolentă a
elevilor („Nu pot, domnule profesor, să cânt, sunt răguşit”) stârneşte isteria dascălului, care dă fiecăruia
dintre cei zece elevi „nota unu la partea aplicată”, jignindu-i necontenit şi ameninţându-i: „- Taci, dom’!
Nemernicilor, ticăloşilor, obraznicilor! Am să vă dau în conferinţă!”.
După ce-i trimite la loc pe cei zece elevi, Ostrogotu cheamă la lecţie alţi patru băieţi, printre care şi pe
Bobby, care adormise pe ultima bancă, cu manualul de istorie în mână. Profesorul, „diabolic”, se
îndreaptă mergând în vârful picioarelor şi se bucură în avans de prinderea elevului: „Ochii mici, gura,
bărbia, chelia, totul îi râdea de bucurie”. Trezit brusc, Bobby o zbugheşte pe una dintre uşile laterale cu
Ostrogotu pe urmele sale. În clasă se stârneşte un vacarm de nedescris, „urlete, chiote grozave,
miorlăituri, cucuriguri şi salturi atletice peste bănci”, iar Bobby, intrând pe altă uşă, se înfăţişează clasei
cu gulerul hainei ridicat, cu „fălcile legate cu batista şi obrajii umflaţi într-un chip nenatural”.
Ostrogotu îl acuză pe Bobby că făcuse „prea mult clapa-clapa” şi atunci, „toată clasa făcu din fălci clapa-
clapa”, după care profesorul împunse cu degetul obrazul elevului şi din gura acestuia „ţâşni afară un
cocoloş de hârtie”. Ostrogotu pune mâna pe bagheta cu care dirija şi vrea să-i dea în cap lui Bobby, dar
acesta o ia la goană pe una dintre uşile amfiteatrului, urmărit îndeaproape de profesor, apoi aleargă prin
clasă şi din nou ies pe uşa dinspre coridor: „în timpul acestei urmăriri senzaţionale, clasa striga
«cucurigu», «miorlau», «clapa-clapa» şi unul se ridică chiar în mâini cu picioarele în sus”.
Când, în sfârşit, elevul este prins, acesta mai clămpăneşte o dată atât de autentic, încât întreaga clasă a fost
un clămpănit, unii lovind în pupitre cu creioanele, fapt ce îl isterizează pe Ostrogotu, care „se făcu vânăt”
şi-l dă afară pe elevul obraznic, îmbrâncindu-l pe scări. Calmându-se brusc, profesorul renunţă să-i mai
asculte pe cei scoşi la „tejghea” şi intonează, împreună cu clasa, cântecul „Bubuie tunul”. În pauză,
Tocilescu îl avertizează pe Bobby că Ostrogotu o să i-o „coacă”, dar acesta răspunde aparent nepăsător:
„Aiurea!”, „Zexe!”
La următoarea oră, intră în clasă, imediat ce s-a sunat, profesorul de istorie, Silivestru Capitanovici,
„ursuzul frate al mătuşilor din casa cu molii”, care, mai încruntat ca oricând, anunţă extemporalul.
Naratorul îi face un portret detaliat prin descrierea îmbrăcămintei: „Redingota neagră de dinainte de
război luase străluciri şi îndoituri geometrice [...] şi pe acest fond funebru, de un realism halucinant, barba
sa pătrată şi faţa dură şi sidefată ca o lumânare mare de nuntă ieşeau în relief cu atât mai pătrunzătoare cu
cat erau mai patinate”. Atitudinea lugubră a profesorului îi provoacă lui Bobby o imagine terifiantă, îi
pare că nu mai lipseau decât „un postav negru brodat peste catedră şi patru sfeşnice mari cu lumânări
aprinse în jurul lui Silivestru”. Subiectul extemporalului, „Petru şi Asan” îi este complet străin lui Bobby
şi încearcă să copieze din lucrarea lui Tocilescu, dar acesta nu-l lasă.
Supraveghind şcolarii, Silivestru rememorează propria devenire, prin flash-back. Fusese elev la liceul „Sf.
Sava”, urmase apoi istoria la Universitate, stătea în aceeaşi casă, cu aceleaşi mobile, împreună cu surorile,
„domnişoare tinere, sugrumate de corsaje prea strâmte”, care îl sufocau încă de pe atunci cu sfaturi
cicălitoare. Când se îndrăgostise prima oară, ele nu fuseseră de acord cu „ofticoasa”, el se lăsase
influenţat de ele şi rupsese relaţia. Ura pe care o simte împotriva sorţii este alimentată mai ales de teama
că va muri „virgin”, deşi sufletul îi era viguros.
Deodată, îl zăreşte pe Bobby copiind din carte, îl strigă şi manualul cade cu zgomot pe duşumea. Căutând
în bancă, profesorul găseşte un caiet cartonat, din care zboară pe podea „un vraf de fotografii de actriţe de
cinematograf. Face „o cruce roşie pe foaia lui Bobby”, ia caietul şi se întoarce la catedră fără să spună o
vorbă. Curios să ştie ce-i preocupă pe aceşti tineri de 16-18 ani, Silivestru începe să citească „Oracolul”
unei fete, caietul găsit asupra lui Bobby. Spre surprinderea sa, Silivestru simte o admiraţie ciudată pentru
această „haimana simpatică”. La încercarea băiatului de a recupera „Oracolul”, profesorul îi spune că
posesoarea poate să-l ridice oricând de la el”.
În capitolele următoare, se diversifică întâmplările, se încurcă şi se rezolvă situaţii, atât în zona lirică a
iubirii, cât şi în plan social. Lui Bobby Policrat îi vine geniala idee să o trimită pe sora sa, Vera, la
profesorul Silivestru ca să recupereze „Oracolul” şi, totodată, să încerce o rezolvare a fraudei comise de
fratele ei, copiatul, aducând drept scuză faptul că-i murise o rudă apropiată şi fusese deprimat. Pentru asta,
„Bobby era hotărât să treacă în rândul morţilor pe oricine din familie”, ba chiar să poarte „o bandă de crep
negru pe mânecă”.
În acest timp, profesorul Silivestru Capitanovici, singur în propria odaie, se gândeşte că n-ar fi vrut să
moară cu sentimentul de a nu fi fost om, de a nu fi putut să-şi întemeieze o familie a sa, „în locul celei
abuzive şi tiranice a surorilor”. El cunoştea de câţiva ani o profesoară de geografie, care avea 42 de ani,
„era timidă şi refractară modernismului”, îl respecta şi-i aprecia cu evlavie manualele. Silivestru se
decide, brusc, să-i trimită o scrisoare, în care face aluzii extrem de subtile la o eventuală căsătorie,
precizând că este „în afară de grijuri, după ani de chibzuinţă, în ce priveşte partea materială”.
În celălalt plan, Jim este din ce în ce mai preocupat de alegerea uneia dintre cele două domnişoare, Dora
sau Lola? Gândindu-se că aceasta din urmă, deşi este foarte frumoasă, este şi „prea rece şi hieratică”, se
hotărăşte să-i trimită un bilet Dorei, prin care îi cere o întrevedere. Jim îşi verifica maşina în mijlocul
curţii şi rămâne uimit când o vede pe „fata din tren” intrând pe poartă şi întrebând de „domnul profesor
Capitanovici”.
Jim o conduce pe fată la unchiul său, care-i înapoiază „oracolul”, considerând că „haimanaua” de Policrat
s-a născut „sub o stea favorabilă”, deoarece are o soră atât de „duioasă”, care mai este şi prietena „unui
nepot a! profesorului”. Jim o conduce acasă cu maşina şi fixează o întâlnire cu ea pentru după-amiază, ca
să se plimbe împreună la Şosea. Fata i se pare mai frumoasă decât în tren, de aceea sufletul său este mai
tulburat ca oricând de „discordii, şi termenii problemei sporiseră cu unul: Dora, Lola sau Vera.... Lola,
Vera sau Dora”.
Prima lor întâlnire începe cu o discuţie despre literatură, tânărul doctor în litere dorind să ştie ce poet
român este preferatul ei. Vera se emoţionează puternic şi răspunde „ca la examen”: „Eminescu, Vlahuţă...
(îşi închipuia desigur că ar fi fost ruşine să afirme că nu-i plac clasicii din manualul de şcoală)”. Pe Jim îl
interesează însă dacă îi place Arghezi, iar Vera, cu o mină vinovată, recunoaşte că admiră poezia acestuia,
dar la şcoală „ne pedepsea când auzea că citim pe Arghezi” (poet interbelic, Arghezi se afla în plină
perioadă de creaţie, iar tematica şi limbajul inedite, au stârnit multe controverse în epocă). Unii critici
consideră că această secvenţă are valenţe biografice, întrucât doamna Alice Vera Călinescu a povestit
într-un interviu prima întâlnire cu scriitorul, foarte asemănătoare cu cea din roman.
La invitaţia lui Medy, prietenii fac o excursie la Constanţa, se plimbă cu şalupa, înoată, bucurându-se de
valurile sărate ale mării. Dora îi destăinuie lui Jim, în mare secret, că este îndrăgostită şi logodită deja cu
un tânăr care se afla la studii în străinătate, iar când va termina facultatea se vor căsători. Întors la
Bucureşti, Jim este foarte tulburat de faptul că Dora era îndrăgostită de altcineva şi nu de el, deşi „la drept
vorbind, nici n-o iubesc”.
La Lola nu îndrăznea să se ducă fără să aibă un motiv anume, iar pe Vera, cu care avea întâlnire la Şosea,
dacă nu ploua, o socotea „o prietenă mică”, faţă de care simţea „o simpatie indiscutabilă şi obligatorie”.
Puternic jignit în amorul propriu, începe să colinde toată casa, prilej pentru narator de a descrie camerele
celor şapte femei, utilizând tehnica detaliului: în iatacul „tantei Ghenca era o ordine de muzeu”, la tanti
Agepsina „încăperea era mai vastă şi mai austeră”, iar odaia profesorului Silivestru era „plină cu cărţi”.
Întâmplător, Jim zăreşte pe biroul singuraticului unchi o poezie de dragoste sub forma unei scrisori şi se
simte jenat de năuceala acestuia, care bâjbâie dezorientat printre cărţi şi nu reuşeşte să vadă volumul pe
care i-l ceruse tânărul. Jim surprinde, apoi, o convorbire şoptită între tanti Lisandrina şi un bărbat, care
avea loc la fereastră. Contrariat, tânărul se gândeşte că în această casă situaţia este mult mai dramatică
decât pare. În timp ce femeile jucau „loto”, Agepsina le anunţă ca pe un eveniment senzaţional: „Fetelor,
nu ştiţi una: a murit Iaca!”. Jim, puternic impresionat, o priveşte pe Iaca, o mumie în vârstă de un secol” şi
„moartă încet de treizeci de ani”.
În familia Policrat, toţi sunt îngrijoraţi că de câtva timp Vera se schimbase foarte mult, slăbise, avea o
mină vinovată, era distrată şi mereu cu gândurile în altă parte, de aceea întrebarea lor era: „Ce are Vera
noastră?”. Sentimentul de vinovăţie, cauzat de stările interioare şi senzaţiile necunoscute până atunci,
„fioruri şi voluptăţi neînţelese”, îi provoacă atitudini contradictorii: fie o toropeală semiinconştientă, fie o
dorinţă nestăpânită pentru plimbări nesfârşite.
Simte că desele ei întâlniri cu Jim trebuie să aibă o finalitate şi aşteaptă cu nelinişte să se întâmple un
eveniment. Deşi Jim îi fixează întâlniri la Şosea Verei, este din ce în ce mai hotărât s-o cucerească pe
„hieratica” (atitudine inflexibilă, ţeapănă) Lola. Pentru tânărul universitar, toamna este anotimpul bucuriei
şi al relaxării, întrucât reîncepea activitatea teatrului, „dancing-ui şi cinematograful”. Se duce în fiecare
după-amiază la Lola, care se străduia să epateze şi să fie „fatală”, îşi schimba zilnic rochiile şi coafura.
Jim îi face declaraţii măgulitoare, cu un ton uşor glumeţ, strecurând aluzii la curtezanii Lolei, faţă de care
ea exprima un „dezgust total”, amândoi luându-l în râs pe Sonetu, poreclit astfel pentru că-i scria poezii
de dragoste. Luându-şi inima-n dinţi, Jim îi declară emoţionat că o iubeşte, dar Lola nu-l crede, consideră
că este „prea ironic... prea intelectual” ca să poată fi îndrăgostit, acuzându-l că o plăcea pe Dora. Tânărul
insistă, încercând să o convingă de profunzimea iubirii, mărturisindu-i că s-a înşelat atunci când a crezut
că poate fi numai prietenul ei: „Te iubesc, fiindcă vreau să sfâşii chiar şi pe inofensivul Sonetu”.
Un nevinovat joc de societate, pe care cei patru prieteni îl inventaseră, îl dezorientează din nou pe Jim.
Unul dintre ei, legat la ochi, trebuia să-l recunoască pe cel care executa un acord la pian. Acela care
ghicea avea dreptul să-l sărute pe cel descoperit. Dora îl ghiceşte pe Jim „şi-l sărută pe buze”, ceea ce o
deranjează vizibil pe Lola, care-i priveşte „cu un zâmbet ironic”. Când Jim, legaf la ochi, o recunoaşte în
sunetul rece al clapei pe Lola, aceasta îl priveşte cu un uşor dispreţ, „întoarse capul şi se feri într-un chip
de-a dreptul jignitor”, ceea ce face ca tânărul să roşească puternic, salvându-şi onoarea prin a săruta mâna
fetei.
Vanitatea îl împiedică pe Jim să le mai caute pe fete, n-o mai vizitează pe Lola, ci se întâlneşte în fiecare
zi cu Vera, cu care mergea la cinema, la Şosea ori în Cişmigiu, fiind foarte încântat de „docilitatea
religioasă şi infantilă” a acesteia. După vreo zece zile, primeşte o scrisoare elegantă de la Lola, prin care îi
invită pe la ea „luni după amiază la orele 6,00”. Era o zi friguroasă de noiembrie, începuse să ningă şi
Vera îl aştepta la Şosea, la ora 6,00 seara, plimbându-se zgribulită pe sub teii desfrunziţi.
Sigur de sentimentele şi loialitatea Verei, Jim nu rezistă tentaţiei de a răspunde invitaţiei, dorind să vadă
dacă Lola regretă gestul respingerii din ziua jocului şi, mai ales, cum va face asta. Fata îl întâmpină cu
jovialitate, dar surpriza pe care aceasta i-o pregătise lui Jim, îl buimăceşte definitiv. Ea i-l prezintă pe
domnul sublocotenent Popescu, pe care tânăra îl ascultă atentă, îl admiră, deşi nivelul conversaţiei este
superficial şi penibil, dansează cu el tango. Lola se arată mirată că este „indispus” şi insistă să mai stea pe
la ea, dar Jim, după două ore, se ridică hotărât şi pleacă repede. Cu nervii întinşi la maxim, el se duce spre
Şosea ca să se liniştească. Deşi este întuneric şi frig, Vera îl aşteaptă la locul întâlnirii şi când îl vede „fata
izbucni într-un plâns amar, de copil oropsit”.
Jim se simte foarte vinovat că uitase de Vera şi, puternic răscolit de emoţie, se surprinde cerând-o de
soţie. Fata este extrem de fericită, iar Jim decide să meargă, imediat, la ea acasă ca să-i ceară mâna şi
consimţământul familiei. Tânărul este politicos şi curtenitor cu doamna Policrat, care acceptă, cu emoţie,
ca Jim şi Vera să se căsătorească, numai că, mărturiseşte ea, se află într-o jenă financiară şi nu-i poate
ajuta din punct de vedere material. Jim este invitat să rămână la masă şi face cunoştinţă cu sora mai mare
a Verei, Camelia şi cu soţul acesteia, Emilian Protopopescu.
A doua zi, Jim intră în sufrageria „casei cu molii” pentru a anunţa logodna cu Vera, dar aici femeile erau
agitate şi gălăgioase, indignate de „tupeul” Lisandrinei de a primi „noaptea pe toţi neisprăviţii de pe
stradă” şi tânărul îşi dă seama că este vorba de discuţia purtată la fereastră, pe care o auzise şi el.
Izbucneşte cu forţă Silivestru, care le reproşează cu asprime surorilor că s-au aşezat „ca moliile pe sufletul
ei”, îndemnând-o pe Lisandrina să plece cu bărbatul respectiv „cu sau fără cununie”, numai să iasă din
„putreziciunea asta”. El ameninţă că va proceda la fel şi că se va însura cu o colegă profesoară, ca să intre
şi el „în rândul lumii”. Jim, punând „gaz peste foc”, le anunţă că se însoară. Nimeni nu-l crede şi iau
anunţul drept glumă proastă, dar tânărul le arată cele două inele, inscripţionate cu data şi numele lor, „Ion
şi Vera, 1 decembrie 1931”.
Tanti Magdalina, mama lui Jim, se jeluieşte indignată că nu a fost întrebată, dar Jim este sincer surprins
de această pretenţie, pentru că nimeni nu-l poate determina să facă sau nu ceva, ci singurul care decide
pentru sine este numai el. Tânărul consideră că este suficient faptul că şi-a informat familia şi pleacă
liniştit spre casa Verei, căreia îi pune inelul de logodnă pe deget. Tinerii îşi şoptesc declaraţii de dragoste,
îşi fac planuri de viitor, „răscolindu-şi toate colţurile sufletului [...] şi gustând dinainte cu închipuirea
bucuriile căsniciei”. La sugestia lui Bobby, merg toţi trei la Circ, unde urma să aibă loc o mare gală de
box, sport foarte îndrăgit de adolescentul care se simte cuprins de un „extaz religios”. Spectacolul s-a
terminat la ora două noaptea, ceea ce a încântat-o pe Vera, care niciodată nu fusese pe stradă atât de târziu
şi trăieşte momente incitante.
In ziua nunţii lui Jim cu Vera, locatarii din „casa cu molii” s-au trezit în zori, fiecare pregătind darurile
pentru acest eveniment, naratorul descriind, prin tehnica detaliului, pregătirea cadourilor, care sunt tot
felul de vechituri, unele mâncate de molii. Faptul că mătuşile nu ieşeau din casă decât foarte rar, „toaleta
de stradă” le-a ocupat toată ziua, naratorul descriind, prin tehnica detaliului, veşmintele şi coafurile
locatarilor din „casa cu molii”. Cu toţii pleacă la nuntă, aşezaţi într-un „pluton ordonat”: în frunte se află
domnul Popescu urmat de femei, alaiul fiind încheiat de Silivestru. Vila din strada Polonă era luminată „a
giorno”, cu uşile larg deschise, madam Policrat privind „prin lorgnon” convoiul ciudat care intră „cu
demnitate şi ostilitate” în casă.
Emoţionată şi intimidată de „atâtea femei bătrâne”, Vera sărută mâna fiecăreia, ceea ce-i aduce simpatia
lor spontană. Jim este însă furios, pentru că, după ce s-au aşezat pe scaunele înşirate pe lângă pereţi, în
mijloc urmând să se desfăşoare cununia religioasă, rudele sale, depun pe rând „ofranda” pe masa Louis
XV, astfel încât preţiosul obiect devenise o tarabă plină de vechituri. În timp ce tanti Magdalina inspecta
casa strâmbând din nas, Jim ia de pe masă cărticica dăruită de Silivestru şi constată, stupefiat, că la fiecare
pagină se afla câte o bancnotă de o mie de lei, iar volumul avea 444 de pagini, primise, adică, o mică
avere.
Cununia religioasă este descrisă cu amănunte de către narator, ilustrată cu pasaje din slujbă şi sfaturile pe
care preotul le dă mirilor, în calitate de naşi fiind cealaltă soră a Verei, pe nume Chichi, împreună cu soţul
ei, un ofiţer înalt, Zizi. În timp ce nuntaşii discutau în salon despre instituţia căsătoriei, Jim hotărăşte să
plece imediat cu Vera în luna de miere, la Braşov, fără să anunţe pe nimeni. Tanti Lisandrina se scuză că
o doare capul şi pleacă mai devreme, dar, în zori, când convoiul se întoarse în Udricani, constată cu toţii,
înmărmuriţi şi cutremuraţi totodată de faptul că Lisandrina fugise de acasă, lăsând un bilet: „Rămâneţi cu
bine surorilor, vreau să intru în rândul lumii”.
Capitolul Oglinda constelată este dedicat profesorului Silivestru Capitanovici care este din ce în ce mai
distrat, confuz şi deprimat. El evită să mai intre în contact cu lumea, îşi ia concediu şi trimite în locul său
un suplinitor, „spre bucuria sălbatică” a elevilor. „O silă grea de viaţă şi de sine” îl copleşeşte pe
Silivestru, stare cauzată de contradicţia dintre „instinctele lui virile” şi teama de necunoscut, cum ar fi o
eventuală căsătorie cu profesoara colegă.
Meditează asupra forţei cu care destinul decide în găsirea partenerului de cuplu şi împlinirea iubirii, aşa
cum soarta hotărâse ca Jim şi Vera să călătorească în acelaşi tren şi compartiment. Deşi „ascetic o viaţă
întreagă şi virgin”, Silivestru se simte, deodată, cuprins de „o furnicătură prelungă în şira spinării”, fiori
necunoscuţi până acum şi, fără să ştie bine în ce scop, pleacă grăbit în oraş. Plimbându-se pe străzile
pustii şi luminate ale bulevardului, o fată tânără îl face să se înfioare şi, răspunzând invitaţiei, profesorul o
urmează acasă la ea, într-o „odaie curată, prea parfumată [...] şi multe fotografii pe pereţi” şi are o relaţie
erotică penibilă şi confuză.
Silivestru se întoarce „din prima lui aventură erotică” deprimat şi dezamăgit de sine însuşi, dându-şi
seama că este „steril” şi că zadarnic mai încerca saşi ispitească soarta. Obsesia sterilităţii, din ce în ce mai
prezentă în conştiinţa sa, îl conduce spre un gând care nu-l preocupase niciodată cu adevărat: moartea. O
varietate de senzaţii stranii şi inedite îl copleşesc, de la neliniştea că, la cei cincizeci de ani, avea să devină
„nimic”, până la împăcarea cu ideea neantului, privit „ca un somn lung”, incomensurabil. Ajunge la
concluzia că „omul este obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui” şi consideră că această sentinţă este
foarte bine sintetizată de versul lui Alexandru Vlahuţă: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”.
La început privită filozofic, apoi din ce în ce mai obsesivă, ideea morţii devine atât de intensă, încât
gândul sinuciderii se instalează definitiv în conştiinţa lui Silivestru. Înţelege că existenţa sa în această
lume se încheiase şi, după ce scrie mai multe hârtii pe care le pune într-un plic adresat lui Jim, se spânzură
în odaia sa, legând cordonul halatului roşu de cârligul din tavan.
La priveghiul mortului, cele şase femei, aşezate în cerc pe scaune, gustă din plin „evenimentul” din viaţa
lor, povestesc tot felul de istorioare despre bărbaţi care au fost distruşi de femei, îşi amintesc întâmplări
din tinereţea lui Silivestru, vorbesc şi râd cu familiaritate. Când au venit cioclii să ridice mortul, surorile
„urlară toate ca nişte vite surprinse de flăcări în grajd”, realizând tragedia abia când fratele lor părăsea
pentru totdeauna casa.
Ultimul capitol al romanului, intitulat sugestiv Facerea lumii, ilustrează împlinirea erotică a cuplului ca
evoluţie socială, progres şi civilizaţie, care poate simboliza, prin opoziţie cu eşecul erotic al mătuşilor
celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare, „facerea” altei lumi. Cuplul Vera-Jim a petrecut luna de
miere la Braşov, tinerii se sărutau tot timpul şi stârneau simpatia tuturor: „Toată lumea îi proteja şi-i
urmărea cu zâmbetele”, tânăra soţie căpătând chiar sfaturi de la două noi prietene, cu mai multă
experienţă conjugală.
Reveniţi la Bucureşti, viaţa lor se schimbă total şi surprinzător. Silivestru le lăsase, lui Jim şi Verei, prin
testament toate casele din curte, punând şi clauza de a găzdui pe mătuşi într-unui dintre apartamente.
Rugămintea unchiului era ca Jim „să radă până la pământ” toate acele locuinţe şi să „cureţe locul de
molii”. Bătrânele au rupt orice legătură cu tinerii şi s-au mutat cu toate lăzile şi lucrurile vechi „în casele
din fund”. Jim şi Vera au făcut „inovaţii scandaloase”, reamenajând casele în stil modern, cu ferestre late,
cu terase şi piscină, ridicând, aşa cum îi rugase Silivestru, „case noi, pentru oameni noi”.
Aflaţi „veşnic în lună de miere”, Jim şi Vera nu primesc musafiri, „se jucau de-a viaţa, oferindu-şi unul
altuia recepţii”, la care era admis numai Bobby. Într-o seară, când toţi trei tinerii conversau şi ascultau
muzică, Vera are o senzaţie de ameţeală şi greaţă. Speriat, Jim trimite după doctor şi diagnosticul îi face
pe toţi fericiţi: Vera va fi mamă.
Problematica romanului
Romanul Cartea nunţii, ca şi următorul (Enigma Otiliei), reuneşte trei teme interesante pentru umanitate -
iubirea, familia şi societatea - prezentate realist şi obiectiv, naratorul omniscient şi omniprezent reuşind să
transmită o radiografie realistă a mentalităţii şi structurii societăţii interbelice.
Tema iubirii
Romanul iubirii este reprezentat, în principal, de dragostea idilică, lirică dintre Jim şi Vera, care se
construieşte încet şi solid, un aport important având şi puternica personalitate a lui Jim, faptul că
independenţa sa l-a călăuzit în afara familiei care, altfel, i-ar fi anihilat voinţa, aşa cum se întâmplase cu
Silivestru. Dezorientat la început, Jim simte în profunzime fiorul erotic şi se căsătoreşte cu femeia iubită,
Vera, cu care formează un cuplu fericit, apt pentru procrearea unei mici fiinţe, „ce avea să strige în curând
tulburătoarele vorbe tată şi mamă”.
Jim cugetă la importanţa pe care o are „principiul universal al facerii”, fără de care s-ar „produce moartea
virtuală a generaţiilor”, ar pieri viaţa de pe Pământ şi s-ar instala definitiv „întunericul fără margini şi fără
sfârşit”. Iubirea implică, aşadar, în mod obligatoriu şi funcţia de nuntire, de „facerea lumii”, asumându-şi
misiunea de a face posibilă succesiunea continuă şi perpetuă a generaţiilor în Univers. Dacă aventura pe
care o avusese în tinereţe Silivestru şi-ar fi urmat cursul firesc, „ar fi avut cu toată probabilitatea conturul
idilei lui Jim cu Vera” (Marian Papahagi).
Tot în tema iubirii se înscriu logodna Dorei cu tânărul aflat la studii în străinătate şi atenţia deosebită a
Lolei pentru ofiţerul care-i făcea curte, dragostea ascunsă a Lisandrinei, care are curajul de a ieşi de sub
tutela surorilor din casa cu molii. Ca un continuator simbolic al lui Jim, adolescentul Bobby simte primii
fiori ai iubirii pentru o colegă de Ia alt liceu, „o tresărire necunoscută până atunci” şi visează pentru prima
oară să sărute o fată „ca la cinematograf.
Tema familiei
Compoziţional, Cartea nunţii este şi un roman de familie, realizat de George Călinescu în manieră
balzaciană, evidenţiind ideea că, dacă relaţiile între membrii familiei sunt nocive, atunci întreaga
societate, „lumea” se duce de râpă. Locatarii casei din str. Udricani formează o familie alcătuită din cele
şapte mătuşi ale lui Jim, un unchi - Magdalina, Ghenca, Fira, Lisandrina, Agepsina, Caterina, Mali („fata
Iachii şi mătuşa mătuşilor lui Jim”), Silivestru, precum şi „dom’ Popescu”, soţul Caterinei. Relaţiile fireşti
între membrii unei familii ar fi însemnat să fie încurajată personalitatea fiecăruia, să fie sprijinită iniţiativa
sau dorinţa fiecăruia, dar această „liotă de babe celibatare”, care locuiesc în „casa cu molii” simbolizează
„sterilitatea” şi degradarea morală a societăţii vetuste.
Cu siguranţă, Silivestru ar fi avut o viaţă frumoasă dacă n-ar fi fost „criticile şi răutăţile surorilor” care-l
tulburaseră şi-l împiedicaseră să se căsătorească atunci când se îndrăgostise prima oară, dar şi acum, la
maturitate, când voia să întemeieze o familie cu o colegă profesoară. El trăise atâta vreme sub autoritatea
nocivă a părinţilor şi surorilor sale, încât îi era teamă să se desprindă de teritoriul natal: „Dacă toată
familia l-ar fi aprobat şi susţinut şi l-ar fi chemat să-şi întemeieze căminul pe acelaşi loc, ar fi avut curaj”,
dar simţea în permanenţă „primejdia ostilităţii propriei familii”.
Definind ambianţa dăunătoare şi distrugătoare a casei cu molii, Dumitru Micu afirma: „Edificiul cu pereţi
igrasiosi în care ele vegetează, ca într-o tristă vizuină, ocroteşte un mod de existenţă propriu unor
rânduieli anacronice balcanice, un climat moral perpetuat din epoca matriarhatului. Prin opoziţie, căsnicia
celor doi tineri devine simbolul prefacerii înnoitoare, al instaurării lumii moderne pe ruinele celei vechi,
al triumfului civilizaţiei asupra naturii primare”. În familia Policrat, mama este mai îngrijorată de
pierderea pisicii decât de starea ciudată a Verei. Camelia, sora mai mare a Verei, se poartă matern cu soţul
ei, Emilian, relaţia lor fiind aceea dintre guvernantă şi „puiul” căruia-i dădea să mănânce „cu linguriţa din
pilaf, ca unui copil”.
Scene din viaţa de ieri şi de azi
Romanul Cartea nunţii ilustrează, prin contrast, obiceiuri, mentalităţi, scene din lumea învechită şi
sufocantă reprezentată de locatarii „casei cu molii” şi activităţile pline de energie şi vitalitate ale tinerei
generaţii, simbolizate, în principal, prin Jim şi celelalte personaje aflate la începutul vieţii. „Casa cu
molii” nu este o metaforă, ci defineşte cât se poate de realist atmosfera vetustă a locuinţei încărcate de
obiecte mucegăite, ciobite, ruginite, pline de molii, omizi şi gândaci, care degajă un miros de rânced, de
naftalină şi de colb. Când moştenesc casele de la Silivestru, Jim şi Vera „curăţă locul de molii, ridicând
deasupra case noi, pentru oameni noi”, cu ferestre mari şi mobilă modernă, iar în curtea părăginită au
sădit gazon englezesc şi au construit o piscină.
Limbajul artistic anticalofil
Limbajul artistic anticalofil se caracterizează, în principal, prin tehnica detaliului, utilizată atât în
descrierea caselor, a interioarelor, cât şi pentru marcarea trăsăturilor fizice, a îmbrăcămintei şi coafurii
personajelor, constituind adesea un procedeu artistic de caracterizare. De pildă, este descrisă fiecare
cameră locuită de femeile din „casa cu molii”, înfăţişarea fiecărui erou în parte, din îmbinarea cărora
reiese firea sau caracteristica dominantă a personajului respectiv.
Stilul colocvial defineşte limbajul artistic al romanului şi îndeplineşte funcţia de comunicare în sfera
relaţiilor cotidiene dintre personajele romanului: „Taci, dom’, obraznicilor, nemernicilor! Citeşte, dom’!”;
„A văzut pe dracu’!”; „- Mă, Bobby, să ştii că ţi-o coace Ostrogotu!” etc. Lirismul romanului este susţinut
prin declaraţiile de dragoste şi prin descrierea stărilor emoţionale ale personajelor: „tu trebuie să mă crezi
pe mine... numai pe tine te iubesc!”; „Fie că strângerile furtive (furişe) de mâini şi sărutările chiar pe
drum, în acel oraş îngăduitor de provincie, îi trăda ca îndrăgostiţi”; „în sala goală a sufletului ei orice
vibraţie se propaga în fidruri dureroase”.
În concluzie, romanul Cartea nunţii este mai mult un poem liric de iubire şi mai puţin un roman, este mai
mult o „monografie a familiei văzută ca instituţie” (S. Damian).
Finalul
Finalul romanului este, aşadar, unul fericit şi deschis, ultima frază fiind o declaraţie de dragoste plină de
patos a tinerei soţii: „-Jim, te iubesc ca pe nimeni pe lume!... Te iubesc fiindcă tu eşti tatăl copilului
nostru!”.