Kafka integrase în totalitatea existenței sale, trăită într-o radicală și tragică solitudine,

problematica unei întregi categorii de intelectuali, care erau mai atrași de sfârșit, eșec și neant,
decât convinși de posibilitatea unei vieți armonic integrate în spiritualitatea europeană. Ca
reprezentant al nihilismului contemporan, Kafka, împreună cu Rainer, Maria Rilke și Valeŕy, a
dat naștere sensibilității crepusculare a epocii sale.
Se știe că scriitorului îi plăceau autori precum: Mann, Hamsun, Hesse, Flaubert, Hebel,
Fontane și Stifter. De asemenea era atras de fabulosul naiv al fraților Grimm. Deci gusturile îi
mergeau spre creatori robuști, echilibrați și pozitivi, caracterizați îndeosebi prin simplitate și
naturalețe. Cu toate acestea între 1914 și 1921 începe lectura lui Pascal, Dostoievski, Herzen,
Kropotkin și a Bibliei, preponderent aceștia sunt neliniștiți și sfâșiați de contradicție ca el. Se
observă și o afinitate pentru tiranii ruși: față de Dostoievski manifesta un adevărat entuziasm, dar
la fel manifesta și față de Tolstoi, de la acesta îl atrăgea în special ,,Moartea lui Ivan Ilici”, în
care nu întâmplător existențialiștii vor vedea o expresie cutremurătoare a fenomenului concret al
morții trăită cu maximă intensitate. Printr-un fenomen de compensație psihică avea repulsie față
de maladiv și pretențios, față de bizar și grotesc, față de autori care cultivau latura ,,nocturnă” a
realității, față de decadenți în general cu artificiosul și tendința lor antiintelectuală. Astfel nu era
atras deloc de Poe sau Villiers de L'Isle-Adam, de Wilde sau de Wedekind. Estetismul gratuit îl
repugna, de asemenea exaltarea subiectivității morbide. Scriitorul era atras prin contrast cu
propria sa personalitate de operele literare care comunicau o senzație neîndoielnică de puternic
echilibru și superioară armonie. Dacă Dickens l-a preocupat intens în timpul scrierii romanului
,,Amerika”, dacă Balzac prin patosul său al totalității împlinite i se părea inversul ideal al
existenței sale frânte și fragmentare, marea sa pasiune artistică a constituit-o întotdeauna, viața și
opera lui Goethe – în 1918 Kafka se află la Weimar vizitând sanctuarul goethean. Brod ne
povestește că de câte ori prietenul său vorbea de Goethe erai cuprins de un sentiment ciudat.
Părea că un copil se exprimă cu pietate despre unul din strămoșii săi care, trăind în vremuri mai
pure și fericite, ar fi fost într-un contact nemijlocit cu divinitatea. Goethe a fost întotdeauna
marea sa pasiune, nu numai artistică, dar și umană, în fața căreia erai cuprins întotdeauna de
nostalgia paradisului pierdut.
Într-o epocă în care literatura germană era bântuită de ,,inovații” lingvistice, de imagistica
încărcată și metaforizarea excesivă a neoromantismului, Kafka a întrebuințat tonul sec, uscat,
rece, stilul clar și dens, de o mare prioritate, neaglomerat de ornamentații inutile, respingând
orice artificii inovatoare prețioase a frazării.
În opera sa artistică Franz Kafka se dovedește posesorul unei sensibilități deosebite
pentru tot ce constituie aspect negativ al realității existente în perioada sa. Negarea totală a unor
aspecte sociale alunecă într-un nihilism care neagă societatea burgheză, dar și lumea ca atare. În
toate textele sale, autorul încearcă o justificare a omului în raport cu semenii și comunitatea.
În ,,Metamorfoza”, comis-voiajorul Gregor Samsa se trezește într-o dimineață
transformat într-o insectă monstruoasă. Samsa își neglijase total omenia, devenind un simplu
robot care nu mai avea altă preocupare decât rezolvarea problemelor profesionale pentru a-și
întreține familia. În dimineața când se trezește din somn în coșmarul său real, Samsa reflectează
cu amărăciune: ,,<<O, Doamne>>,se gândi, <<ce meserie istovitoare mi-am mai ales și eu! Zi
de zi pe drumuri. Agitația asta cu afacerile e cu mult mai mare decât cea din prăvălia noastră
de acasă și, pe lângă asta, mai am pe cap și chinul călătoriilor, grija că trebuie să prind
legăturile dintre trenuri, mâncarea neregulată, proastă, relația mereu schimbătoare cu oamenii,
niciodată stabilă, niciodată devenită cordială. Dracu’să le ia pe toate!>>” Existența
profesională în societatea capitalistă, departe de a-l înobila pe om, de a-i oferi o sursă de bucurii,
îl transformă într-un simplu lucru înstrăinat, demn doar de o indiscreție curioasă, nu de simpatie
edificatoare. În ,,Metamorfoza” conflictul este dintre individ-societate și este unul intim,
restrâns, împletit cu un conflict între cel metamorfozat și familia acestuia.
Gregor Samsa se trezește dimineața și constată cu stupoare un eveniment neobișnuit:
,,Când Gregor Samsa se trezi într-o dimineță, după o noapte de vise neliniștite, se pomeni în
patul său metamorfozat într-un gândac uriaș.” Acesta încetează să mai fie o existență umană
posibilă, el s-a transformat în ceva real definitiv și-a încheiat existența umană prin osificarea sa,
prin carapacea sa. Comis-voiajorul își pierde personalitatea și devine un obiect și un mijoc – așa
îl considera familia sa, drept un mijloc care provoacă avuție. Din momentul în care el nu mai
este o sursă de venit, familia sa nu îl mai dorește. Când acesta reflectează la metamorfozarea sa,
descoperă tabloul cu rama făcută de el, înainte cu o seară. Între constatarea uluitoare că e
transformat într-o gânganie și enumerarea minuțioasă a căciuliței, a blănii și a manșonului, se
face un raport de nonconcordanță. Pentru a-i face pe plac ulterior sora sa începe sa îi golească
camera, dar Gregor refuză cu putere sa îi ia portretul femeii cu blănuri, se lipește de tablou ca de
o ultimă imagine care îi mai este familiară. În fond e tocmai ce sora sa nu îngăduie, geloasă pe
portret, ea, începe să-l urască pe Gregor și îl condamnă. Începând din acel moment,
deteriorizarea lui Gregor, în devenirea animal eșuează: el se lasă re-oedipinizat prin aruncarea
mărului și nu-i rămâne altceva de făcut decât să moară, cu mărul înfipt în spate.
,,Metamorfoza” este anihilarea lui Samsa progresivă ca om, absorbirea totală în sânul
materiei inerte. E procesul unei dezumanizări. Relațiile lui Gregor cu tatăl său l-au prisosit mereu
de repulsie, el devine gândac nu numai pentru a fugi de tatăl său, ci mai ales pentru a găsi o ieșire
acolo unde tatăl său n-a știut să găsească, pentru a fugi de procurist, de negoț și birocrați, pentru
a ajunge în acea regiune în care vocea nu mai face decât să bâzâie: ,,<<Ăsta era glas de
animal>> spuse procuristul.” Voiajorul, deși transformat în animal nu își pierde sensibilitatea
interioară – este sensibilizat decătre sora sa care cântă. Chiar și metamorfozat într-un oribil
cleopter, omul nu poate fi distrus ca om. Moartea îi frânge brusc existența, dar nu și umanitatea –
Gregor a murit încă de la începutul metamorfozării. Un gram infim de omenie îi rămâne mereu
în conștiința lui Samsa. Omul e transformat în mostru și e și victimă. Astfel, e mult mai uman
decât familia sa, osificată în convențiile sociale care îi dictează atitudinea lipsită de compasiune
sau de chiriașii ridicoli ca niște existențe – marionetă cu pretenții. Gregor face eforturi dureroase
de a deschide ușa, e plin de bunăvoință față de exigențele impuse de familie, acesta se teme să își
admire din ungherul său întunecos tatăl, e dezolat și cuprins de remușcări că nu mai poate munci,
deci are conștiința situației sale inutile în societate. Acestuia îi este rușine de aspectul său și se
ascunde pentru a nu provoca dezgust, iar când toți îi doresc moartea sa, se conformează cu o
resemnată amărăciune și piere.
În opera sa, Kafka, a expus memorabile metafore și simboluri în care a detaliat
posibilitățile de dezumanizare ale omului. O posibilă inspirație pentru cele de mai sus poate fi
condiția societății imperialiste, care nu mai permitea raporturi umane reale, ci le destrama, le
denatura și le făcea pasagere. Kafka a protestat neîncetat la această destrămare a umanității. Fie
că vrea să ia act, fie că nu, un artist trăiește într-o anumită epocă istorică, având probleme sociale
proprii, care contribuie la formarea personalității sale artstice, dar și la caracaterul specific al
operei sale.