Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război – de Camil Petrescu

tema și viziunea despre lume

„Întreaga poetică a romanului camilpetrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia

cunoașterii absolute a omului.” (Nicolae Manolescu)

Prin cele două romane ale sale, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
(1930) și „Patul lui Procust” (1933), ca și prin estetica speciei sintetizată în studiul „Noua
structură a romanului și opera lui Marcel Proust”, Camil Petrescu a introdus în literatura
română romanul modern de analiză psihologică. Personajele sale nu au mai reflectat drame
primare și tipologii rurale, ci sunt intelectuali orgolioși aflați în conflict cu societatea înclinată
spre compromisuri și falsificarea valorilor.

Opera scriitorului exprimă o unitate a temelor și viziunii remarcabilă, atât în proza, în

care doar romanul neterminat „Un om între oameni”, concesie făcută noului regim comunist,
face parte distinctă. Camil Petrescu începe prin a scrie teatru de idei, cele mai cunoscute
piese fiind „Jocul ielelor”, „Act Venețian” (1918) și „Suflete tari” (1921). Continuă cu
volume de poezie precum „Versuri. Ideea. Ciclul morții” (1923), se consacră prin romanele
amintite, iar în ultima fază a activității artistice revine la teatru, la proză scurtă și
memorialistică.

Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv într-una din poeziile
volumului Versuri. Ideea. Ciclul morții, care are ca moto aforismul Jocul ideilor e jocul
ielelor: „Dar eu,/ Eu am văzut idei.../ Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinați și mistuiți
lăuntric,/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei.”

Conceptele estetice ale operei sale, puse în valoare atât în drame, cât și în romane sunt:
autenticitatea, adică ilustrarea realității prin propria conștiință, scriitorul însuși mărturisind
„Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu
psihologic“, substanțialitatea, concepția conform căreia literatura trebuie să reflecte esența
concretă a vieții - iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea,
adevărul, demnitatea, acestea fiind categorii morale absolute, sincronizarea, adică
modernizarea literaturii prin aducerea ei la nivelul filosofiei și psihologiei epocii, luciditatea
care „nu omoară voluptatea reală, ci o sporește”, trăsătură definitorie a personajelor
scriitorului, intelectuali analitici și hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral.

Arta narativă se caracterizează prin narațiunea la persoana I-a, stilul subiectiv, ordinea
memoriei involuntarea, relativizarea și multiplicarea perspectivei, tehnici moderne precum
jurnalul sau scrisorile, accentuând autenticitatea și evitarea podoabelor artistice (stil
anticalofil).

Operele lui Camil Petrescu se structurează în jurul unei pasiuni sau unui sentiment,
devenind adevărate dosare de idei. Temele favorite ale scriitorului sunt condiția
intelectualului, iubirea incompatibilă sau războiul ca manifestare a absurdului existențial.
 Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” reflectă tematic
drama intelectualului, în relație cu două experiențe copleșitoare, iubirea și războiul. Opera
are o structură duală, în prima parte naratorul-personaj Ștefan Gheorghidiu rememorează
evoluția și criza relației sale cu Ela, cea de a doua parte fiind un adevărat jurnal de război
bazat pe experiențele personale ale scriitorului. Compozițional, scriitorul apelează la un
artificiu modern, dizlocarea, incipitul romanului situându-se cronologic la începutul părții a
doua, pentru a se accentua caracterul subiectiv al relatării.

Povestea de dragoste dintre Ștefan și Ela începe de pe băncile facultății, implicând un

grad de vanitate – studentul remarcabil de la Filozofie atrage și este atras de studenta
frumoasă de la Litere. Cei doi se căsătoresc și duc o viață boemă, fără să le pese de greutățile
materiale. O moștenire apărtă pe neașteptate în viața lui Ștefan îi aduce în posesia averii
substanțiale a unchiului Tache și îi propulsează în lumea mondenă. Încep să se accentueze
diferențele de caracter între cei doi protagoniști, Ela devine, în percepția lui Ștefan, mai
frivolă. După o excursie la Odobești, bărbatul devine gelos, interpretând suspicios orice gest
sau conversație cu soția sa. Viața lor sentimentală cunoaște despărțiri și reîmpăcări, Ștefan
neputând găsi o cale de a pune capăt căsătoriei pe care să o suporte moral și afectiv.

Ruptura se prefigurează odată cu izbucnirea războiului, când Ștefan devine

sublocotenent în armata română. El e pe cale să dezerteze, se ceartă cu superiorii și are o
întâlnire paradoxală cu Ela, în Câmpulung, când mai întâi petrec o noapte fericită împreună,
apoi femeia îi cere să treacă o parte din avere pe numele ei. Orgoliul lui Ștefan este
iremediabil rănit la vederea domnului G. pe strada aceluiași orășel, în ziua următoare întâlnirii
cu Ela. Urmează experiențe atât ridicole, cât și tragice, subliniind absurdul războiului,
Gheorghidiu, rănit la picior, este demobilizat. Devine insensibil la trecutul său amoros și se
desparte definitiv de Ela, lăsându-i averea și „tot trecutul”.

Procesele de conștiință ale protagonistului sunt redate specific esteticii romanului

camilpetrescian, caracterizat prin claritate, sobrietate, fraza scurta si nervoasa, analitic si
intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul considera ca intr-o opera literara relatarea
subiectului trebuie sa fie precisa si concisa, „ca intr-un proces verbal".

În concluzie, scriitorul reușește să atingă autenticitatea cu ajutorul relatării subiective

sau al tehnicilor de analiza psihologică și provoacă în mintea și sufletul cititorului procese
contradictorii, de la revoltă, până la înțelegere și revelație. Romanul este astfel una din cele
mai reușite cărți de dragoste din literatura română, chiar dacă are un final nefericit.