Timișoara sub otomani

📁 Istorie Medievală Universală

Autor: Iulian Sîmbeteanu

Banatul a intrat în sfera de influență a Imperiului Otoman

după prăbușirea Regatului Maghiar, în urma înfrângerii de la
Mohács (1526). Spre deosebire de Transilvania, care a reușit
să-și păstreze statutul de principat autonom sub suzeranitatea
Porții, Banatul a fost ocupat direct de otomani și transformat
într-un vilayet (pașalâc), condus de un beglerbeg.
În monografia Istoria Banatului Otoman, dr. Cristina Feneșan oferă o abordare nouă,
inedită, a istoriei acestei provincii românești, cucerite de Înalta Poartă în 1552.
Teritoriile din preajma Timișoarei, delimitate de Dunăre, Tisa și valea Mureșului, au
fost împărțite inițial în sandjakuri, apoi au format o provincie separată în cadrul
Imperiului, vilayetul Timișoara (1552-1716).
La fel ca Transilvania, Banatul a devenit vasal al Imperiului otoman după înfrângerea
Ungariei, în bătălia de la Mohács (1526). Ambele provincii au intrat oficial sub
suzeranitatea Porții pe 4 septembrie 1541, când Ioan Sigismund Zápolya, principele
Transilvaniei, respectiv Petru Petrovici, comitele de Timiș, au primit simultan steagul
de investitură din partea sultanului Süleyman I.

În 1551, Banatul și Transilvania s-au alăturat Sfântului Imperiu Romano-German,

sfidând suzeranitatea Înaltei Porți. Acest gest l-a determinat pe sultan să decidă
ocuparea Timișoarei. În acest scop, beglerbegul Rumeliei, Sokollu Mehmed pașa, a
condus o expediție eșuată, în toamna anului 1551. Ofensiva otomană în Banat și
Ungaria a fost reluată în anul următor, sub conducerea vizirului Kara Ahmed pașa. În
vara anului 1552, oștile otomane au devastat Banatul de câmpie, ocupând principale
puncte strategice, cetățile Timișoara și Lipova. Timișoara a capitulat pe 25 iulie, în
schimbul retragerii pașnice a populației și a garnizoanei care apăra orașul. Însă
Ahmed pașa a încălcat înțelegerea, apărătorii orașului fiind masacrați, iar comandantul
garnizoanei, Ștefan Losonczy, a fost decapitat.

Consolidarea ocupației otomane

După ce au ocupat Banatul, otomanii au trecut la organizarea noului vilayet al
Timișoarei și la integrarea noilor ținuturi în structurile imperiului. Kara Ahmed pașa a
fost însărcinat cu supravegherea recensământului fiscal (tahrir), o acțiune sistematică
de verificare și înregistrare a tuturor veniturilor impozabile și a populației, în scopul
trecerii tuturor mijloacelor de venit în proprietatea statului și a fiscului otoman.

Ocupația otomană a schimbat fundamental sistemul de proprietate a pământului, fiind

introdus timar-ul, un sistem de posesiune fragmentată, în care statul, spahii și țăranii
aveau drepturi simultane asupra terenurilor agricole. Acest sistem a fost introdus în
vilayetul Timișoara ca urmare a ordinului expres al sultanului Süleyman I, din 6
august 1552, prin care îl însărcina pe Kara Ahmed pașa să distribuie loturile de
pământ care să aducă un venit anual de peste 100.000 de aspri, pentru a acoperi
cheltuielile necesare întreținerii spahiilor. Doar o mică parte din soldații garnizoanelor
vilayetului Timișoara erau plătiți cu bani trimiși de la Istanbul. Cei mai mulți erau
remunerați din veniturile încasate de pe urma loturilor de pământ conferite temporar,
în schimbul obligației de a presta serviciul militar (timar – n.r.). Acest sistem de plată
a rămas în vigoare până în 1570, când a fost schimbat radical.

Consolidarea ocupației otomane în Banat s-a produs și prin integrarea localnicilor

creștini în rândul clasei askeri, elita administrativă imperială, proces treptat și de lungă
durată. Cei care doreau să acceadă în rândurile acestei clase de elită nu erau obligați să
se convertească la Islam. Un supus nemusulman putea să devină membru al clasei
askeri, prin decret imperial, pentru fapte deosebite de arme. Această clasă dominantă
avea un caracter de castă. Un individ care își pierdea funcția în ierarhia administrativ-
militară nu era exclus din clasa askeri.

Ocupația otomană în Banat a fost consolidată și prin colonizarea unor grupuri

musulmane de origine turcică sau balcanică în centrele urbane ale vilayetului
Timișoara. Până la izbucnirea războiului cu Iranul de la începutul secolului al XVI-
lea, Poarta a deportat în teritoriile proaspăt cucerite din Balcani populații islamizate
provenite din Anatolia și Asia Centrală. Spre deosebire de alte regiuni din Peninsula
Balcanică, colonizate până în secolul al XV-lea, în vilayetul Timișoara au fost
dislocate grupuri de funcționari militari și religioși, meșteșugari, negustori și învățați
din ținuturile învecinate. Aceste grupuri erau formate din populație balcanică, mai ales
bosniacă, recent și incomplet islamizată. Colonizările urmăreau schimbarea
caracterului demografic al centrelor urbane din Banat.

În 1552, Timișoara a devenit centrul administrativ, militar, judiciar și fiscal al noului

vilayet condus de Kasim pașa. Această alegere s-a datorat atât unor motive de
eficiență și funcționalitate, cât și unor interese strategice de moment ale autorităților
otomane. Aceste interese au determinat ulterior deplasarea centrului administrativ, în
scopul refacerii unor centre urbane de interes strategic. Spre exemplu, orașul și cetatea
Lipova au fost ocupate de otomani și transformate într-o bază strategică de pe valea
Mureșului. Kasim pașa a solicitat autorității centrale de la Istanbul să aprobe mutarea
reședinței beglerbegului de la Timișoara la Lipova, invocând argumente de natură
economică și teritorială. „Dacă beglerbegul vilayetului ar sta la Lipova, atunci
ținuturile de la hotare ar putea fi lesne cârmuite iar provincia ar înflori”, scria Kasim
pașa, în argumentarea sa trimisă Divanului imperial pe 1 decembrie 1555. Având în
vedere că această cerere a beglerbegului corespundea planurilor de extindere a
granițelor vilayetului, centrul său administrativ a fost mutat pentru doi ani la Lipova,
pentru ca apoi să revină la Timișoara. Și în a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-a
produs o situație asemănătoare:după cucerirea cetății Oradea (1660) și până în anul
1684, reședința beglerbegului a oscilat între Ineu și Timișoara.

Granițele vilayetului Timișoara

În urma transformării Banatului de câmpie în vilayet și a instaurării stăpânirii otomane
asupra regiunii dintre Dunăre și Tisa, până la Crișul Negru și Crișul Repede, a fost
amputat teritorial și principatul Transilvaniei, frontierele noii unități administrativ
teritoriale otomane fiind extinse în dauna sa. Când au stabilit hotarul dintre noul
vilayet și Transilvania, turcii au ținut cont de relief și de obstacolele naturale. Granița
trecea de-a lungul lanțului muntos din stânga râului Timiș, apoi pe valea râului
Pogăniș, până la Apadia. De aici, hotarul se îndrepta spre nord-vest, până la Buziaș,
apoi spre nord-est, până la Belinț.

Ca urmare a expediției otomane din 1566, când a fost cucerită cetatea Gyula, Poarta a
extins teritoriul vilayetului Timișoara, înglobând mai multe cetăți și teritorii care
aparțineau Transilvaniei, Ineu, Șiria, Beliu, sudul comitatului Bihor, precum și cea
mai mare parte a comitatului Zarand. Transilvania s-a alăturat războiului antiotoman
declanșat de Mihai Viteazul în 1594, având ca scop și redobândirea unor cetăți
încorporate vilayetului Timișoara. Principatul a reușit să recâștige cetățile Lipova,
Șoimuș, Arad, Șiria, Pâncota, Ineu, Vărădia de Mureș, Făget, Margina și Mănăștiur. În
secolul al XVII-lea, turcii au recuperat treptat cetățile și teritoriile pierdute în dauna
Transilvaniei. Poarta a ocupat din nou Lipova (1616), precum și cetățile, Șoimuș,
Vărădia de Mureș, Variaș, Făget, Margina, Arad, Securiș și Mănăștiur, acesta fiind
prețul plătit de principele Gabriel Bethlen pentru a evita ocupația otomană a
Transilvaniei și a-și păstra domnia. Pierderea Lipovei a crescut rolul jucat de cetățile
Ineu și Oradea în apărarea Transilvaniei.

Poarta a profitat de războiul antiotoman declanșat de principele Gheorghe Rákóczi al

II-lea pentru a include în vilayetul Timișoara cetățile Ineu și Dezna (1658), aproape
tot comitatul Zărand și banatul Lugojului și Caransebeșului. În urma campaniei din
1660, turcii au ocupat și cetatea Oradea, cel mai important centru strategic din vestul
Transilvaniei. În numai doi ani, Poarta a distrus tot sistemul defensiv din vestul
principatului și i-a redus teritoriul cu o treime. Ulterior, otomanii au înființat în zona
Bihor vilayetul Oradea (1661-1692), cu un rol strategic deosebit.

Condominiul osmano-transilvan
Condominiul a reprezentat o formă de împărțire a controlului unui teritoriu între
cuceritori și cuceriți. Deși nu a fost o practică curentă în Imperiul otoman, acest
fenomen a reflectat limita atinsă de forța sa de expansiune. Timp un secol și jumătate,
dominația Porții în Europa Centrală a stat sub semnului conflictului politic și militar
aproape permanent cu Sfântul Imperiu Romano-German.

După distrugerea Regatului Maghiar, Imperiul otoman nu a fost niciodată capabil să-și
impună dominația exclusivă asupra Europei Centrale, nereușind nici să obțină o
victorie decisivă, nici să colonizeze sistematic teritoriile cucerite. Un asemenea
condominiu a apărut în momentul înființării vilayetului Timișoara, reflectând raportul
dintre forța Porții și capacitatea de rezistență a principatului Transilvaniei, precum și
gradul de stabilitate a relațiilor dintre cele două părți. Încorporarea Banatului în
Imperiul otoman nu a rupt legăturile străvechi cu ținuturile care au rămas sub
autoritatea principelui Transilvaniei și nici funcționarea comitatelor, vechile instituții
administrative.

Principalul aspect al condominiului osmano-transilvan este reprezentat de lupta pentru

proprietatea pământului. Nobilimea locală, fostă proprietară de moșii, nu a renunțat la
pământurile sale și le-a revendicat de câte ori s-a ivit ocazia. De asemenea, principii
Transilvaniei nu ezitau să răsplătească meritele militare cu danii de sate în comitatele
Timiș, Cenad și Arad, teritorii încorporate în vilayetul Timișoara. Din punct de vedere
geografic, zona de dublă stăpânire a fost reprezentată atât de regiunile de graniță
dintre vilayetul Timișoara și principatul Transilvaniei, respectiv ținutul cetății Gyula,
Zărand (Ineu, Dezna, Beliu, Tăuți), Hunedoara. Durata fenomenului de condominiu și
fluctuațiile sale au depins de menținerea sau pierderea unor enclave și a unor puncte
strategice din regiunile de graniță, precum cetatea Gyula (1566). Principii
Transilvaniei puteau colecta dări din comitatele aflate sub control otoman, profitând
de prezența garnizoanei imperiale la Gyula. De asemenea, împăratul romano-german
Ferdinand I a impus dări în comitatele din nordul vilayetului Timișoara, pentru
întreținerea garnizoanei.

În ceea ce îi privește pe otomani, condominiul era de neconceput pe teritoriile

vilayetului Timișoara. Apariția și menținerea condominiului osmano-transilvan a fost
strâns legată de menținerea sistemului de fortificații din sud-vestul și vestul
Transilvaniei. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Poarta a dus o politică
consecventă de distrugere a acestui sistem defensiv, urmărind să împiedice formarea
bazelor militare capabile să apere și să extindă fiscalitatea transilvană.

Prințul Eugeniu de Savoia

Islamul în Banat
Instaurarea stăpânirii otomane asupra Banatului a condus la o schimbarea a structurii
etnice și religioase a orașului Timișoara, fără a elimina însă populația locală.
Introducerea administrației otomane a fost realizată cu ajutorul funcționarilor și
militarilor musulmani din Peninsula Balcanică. Noua stăpânire a impus limba oficială
turcă. Islamul a fost introdus în Banat de trupele și autoritățile musulmane. După
cucerirea Banatului, numeroase biserici creștine din centrele urbane au fost
transformate în geamii (djami), lăcașuri de cult musulmane. Cele mai însemnate
biserici din Timișoara au fost adaptate cerințelor cultului islamic, imediat după
cucerirea cetății. Cronicarul Mustafa Djelelzade, care a luat partea la campania
otomană din vara anului 1552, relatează o astfel de modificare:„În acea zi, cu ajutorul
lui Dumnezeu, ordia (oastea – n.r.) turcă a luat cetatea. De aceea, bisericile sale au
fost transformate în djami, clopotele au fost aruncate din clopotnițele cu turnuri şi s-a
început citirea ezanului (chemarea la rugăciune – n.r.)”.

În unele localități, spre exemplu Cenad, după îndepărtarea clopotelor, clopotnițele au

devenit minarete. „Înăuntrul cetății se află patru djamii mari cu minaretele
transformate din clopote de biserică”, notează faimosul călător otoman Evliya Çelebi,
care a vizitat Banatul în 1660. Spre deosebire de construcția unui lăcaș de cult nou,
adaptarea bisericilor la cerințele cultului islamic reprezintă o acțiune simplă și rapidă,
necesară impunerii stăpânii otomane.

În însemnările sale de călătorie, Çelebi a insistat asupra obligativității întemeierii unei

djamii sau case de rugăciuni (mesdjid) în orice loc fortificat. Acest lăcaș reprezenta
nucleul oricărei așezări musulmane, deși uneori avea dimensiuni simbolice. Cu
excepția câtorva lăcașuri de cult din Timișoara (patru djamii și un mesdjid), care erau
finanțate în parte cu sume plătite direct de vistieria otomană, celelalte lăcașuri de cult
funcționau datorită instituției islamice a vakif-ului (fundația pioasă). Constituite din
inițiativă privată, aceste fundații pioase aveau atât un rol religios, de mântuire a
sufletului, cât și un rol social, de ajutorare a săracilor aflați în nevoie, îndeplinind din
cele mai vechi timpuri un rol echivalent serviciilor sociale actuale.

Djamiile nu erau doar lăcașuri de cult, ci aveau și scop educativ, fiind centre de
învățământ. În vilayetul Timișoara, copiii musulmani beneficiau de o instrucție care se
desfășura în două cicluri consecutive, reprezentate de mekteb (școala elementară) și
medresă (școala teologică medie și superioară). În cadrul mektebului, elevii învățau
științele Islamului, Coranul și exegeza sa, în timp ce științele filozofice figurau în
programele medreselor. La absolvirea primului ciclu de învățământ, elevii cu o
memorie foarte bună deveneau hafiz, cuvânt arab care desemnează o persoană care a
memorat integral Coranul, în ciuda faptului că nu învățau limba arabă clasică în
școală. Nu există date precise cu privire la distribuția școlilor elementare în vilayetul
Timișoara. Din însemnările de călătorie ale lui Evliya Çelebi aflăm că, la nivelul
anului 1660, la Timișoara funcționau 7 mekteburi, iar la Oradea și Cenad câte 4. În
mod surprinzător, călătorul otoman nu oferă nicio informație despre existența
medreselor în Timișoara, cu toate că statele de plată ale garnizoanei și personalului
administrativ al cetății din perioada 1633-1634 menționează nume ale profesorilor din
aceste instituții de învățământ.

Pierderea teritoriilor otomane din Europa Centrală ca urmare ca urmare a ofensivei

imperiale după eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei (1683) a dus la refugiul, la
Timișoara, a unor clerici musulmani din Ungaria. Astfel, s-a creat un nucleu mai
puternic de învățați musulmani, în comparație cu epoca de maximă expansiune și
stabilitate a Imperiului otoman. Cu toate acestea, în cei 164 de ani în care Banatul s-a
aflat sub stăpânire otomană, Islamul nu a prins rădăcini în rândul populației locale
creștine.

Vilayetul Timișoara a fost desființat în urma războiului austro-turc din 1716-1718.

Trupele monarhiei Habsburgice, conduse de prințul Eugeniu de Savoia, au învins în
bătălia de la Petrovaradin (5 august 1716). Poarta a pierdut de facto controlul asupra
Banatului în octombrie 1716, când trupele imperiale au ocupat Timișoara. Situația a
fost consfințită de Tratatul de la Passarowitz (Pojarevăț, în limba sârbă), care a fost
încheiat la 21 iulie 1718 și a pus capăt războiului. Conform tratatului, Imperiul
Otoman a cedat Banatul, Oltenia, nordul Serbiei (inclusiv Belgradul) și nordul Bosniei
în favoarea Casei de Habsburg.

Sursă: Cristina Feneșan, Istoria Banatului Otoman. Vilayetul Timișoara, Editura

Academiei Române, București 2016