Din Carpați la Tamisa în 42 de ore

Mihaela ARDELEAN

Distribuie cu:





Publicat la 4 July 2020

In times of rush, all we can do is breathe.

Dis-de-dimineață ne-am prezentat în parcare, gata de marele drum. Veritabil drum inițiatic. În
urma încercărilor de apă și de foc urma să ne transformăm din ardeleni get-beget în englezoi
flegmatici, neputîndu-se nega asemănarea organică dintre cele două specii. Eram pregătită, îmi
spuneam absolut convinsă. Creierul meu superperformant și antrenat prevăzuse toate variantele
și eram gata să le înfrunt. Fără să bănuiesc că viața reală o să bată filmul din capul meu. De
obicei mi se întîmplă asta, dar eu continui să programez. Nu mă pot abține. Ceea ce spune ceva
despre judecata mea de aur.

Microbuzul a tras domol în fața noastră, clar nu putea altfel decît domol, avea o ditamai remorca
cu un BMW plantat pe ea. Am răsuflat ușurată, nici să fi vrut șoferii nu puteau goni cu viteză
mortală cu ditamai ghiuleaua după ei. Ce dacă aveam de făcut vreo 2300 de kilometri! O nimica
toată, mai bine piano, piano decît Speedy Gonzales. Am tras de ușa rulantă și ce să vezi, ce
surpriză plăcută!!! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Bebeluș la bord! Urma să călătorim prin
toată Europa cu un mic bebeluș scump și drăgălaș, de numai șapte luni, mînca-l-ar mama! Îmi
plac așa de mult bebelușii, mi se par neprețuiți, mai ales la drum lung. Ce șansă nesperată să îmi
cultiv răbdarea și toleranța! Aproape că îmi venea să îi mulțumesc sorții. Am înghițit în sec, am
salutat frumos și cald mămica cea tinerică (măcar nu eram în locul ei!) și m-am așezat chiar în
fața lor. Alte locuri nu mai existau. Pot să fac față, m-am sugestionat curajoasă. Chiar dacă urlă
toată noaptea. Sper să nu zăpăcească șoferii. Dar unde sînt șoferii?!, mi-am zis tulburată. Acest
tinerel slăbuț, să tot aibă vreo 27 de anișori bătuți pe muchie?! El e șoferul?! Suav, crescendo
spre notele înalte, am întrebat unde era al doilea șofer. Trebuie menționat că în prealabil
cumnatul meu mă instruise temeinic, să fiu atentă să se respecte tahograful, 4 ore conduce un
șofer, 4 ore celalalt, juma’ de ora pauză etc. etc., așa că răsuflasem ușurată, știam: ori de cîte ori
șoferul numărul 1 va începe să confunde frîna cu accelerația, șoferul numărul 2 îi va lua locul,
odihnit, fresh și capabil. Eroare de judecată. Ce tahograf?! Ce doi șoferi?! Poate în țările nordice,
alea de la Germania încolo. Asta era România și urma să călătorim fără oprire spre măreața
Anglie cu un singur șofer. Tinerelul. Ionuț. Superman în persoană.
Mi-am reprimat cu greu bocetul popular gata să țîșnească și tre’ să mărturisesc că am început să
îmi fac cruci în cerul gurii, dîndu-mi seama că s-ar putea ca drumul să se sfîrșească mai curînd
decît bănuiam. Neputînd să las o nedreptate să mă loveasca așa, fără să lupt pînă-n pînzele albe,
am pus mîna pe telefon și l-am sunat pe patron. Revoltată. Cu greu mi-am reținut scîncetul cînd
l-am întrebat unde-s cei doi șoferi promiși?! C-așa zisese ca să ne prindă-n laț. C-o să fie doi.
Nu-i problemă, m-a liniștit el, în stil tradițional, șoferul e băiat descurcăreț, o să ajungă cu bine la
destinație. Acum două zile s-a întors din Anglia, știe drumul pe de rost. Am închis telefonul și
am rămas holbată, procesînd noile informații. Vasăzică șoferul nostru tocmai se întorsese după
4600 km (atîta dădea adunarea) și se odihnise exact două zile. Cînd cumnatu’ ne-a atras atenția
că o roată e cam dezumflată și s-ar putea să explodeze, iar Ionuț a zis că nu neapărat, am simțit
cum mi se strîmbă zîmbetul pe figură, o ia huia, în zig-zag și abia mai respir sub masca de
Halloween. Nu cred că e cazul să mai menționez că roata nu a fost umflată, dar nu a explodat.
Karma.

La drum! Am tras aer în piept și mi-am recompus figura risipită. Era drumul vieții noastre, nu era
să las cîteva nimicuri să-l strice. Zi minunată, cu soare, verdeața crud-umedă a munților pe tot
locul, ah, ce frumos. Peisaj idilic romănesc, cu maci și grîne galben țepoase. Prin grădini, cireșii
îndoindu-se de rod pînă la pămînt. Bebeluca vesel și odihnit în brațele mămucii lui. Cu fiecare
kilometru eram mai aproape și mai aproape de finalul călătoriei. După nici o oră am realizat cu
stupoare că microbuzul nostru era echivalentul unui tren personal. Oprea în tot locul. A luat la
rînd toate satele cu remorca de două tone după el să livreze pachete, nu mergeam 30 minute,
oprire. Hopa, asta e, mi-am zis din nou, cît poate să o țină așa?! De parcă mi-ar fi citit gîndurile,
Ionuțu’ nostru s-a apucat să ne anunțe traseul. Urma să ne abatem un pic prin Cehia, că avea o
livrare și acolo. Cum habar n-aveam unde e Cehia, informația nu mi-a produs cine știe ce  șoc.
Plus că începusem să simt că unde-a mers una, mai merge încă una. Dacă am rezistat la imaginea
suavă a bebelușului fără să dau colțul, puteam și la schimbarea drumului pe hartă. La 2300 de
kilometri, ce importanță mai aveau cîteva sute în plus?! Cu avioanele țintuite la sol ca fluturii în
insectare nu poți decît să iei la pas țară după țară.

Ce bine că nu ploua, soare în sfîrșit! Încîntată, nu mi-am dat seama decît tîrziu că ceva era în
neregulă. Aerul se încingea din ce în ce mai tare, iar Ionut începuse să înjure neaoș și pitoresc,
băgînd și scoțînd, bebelușul nu pricepea oricum, iar noi nu aveam importanță, doar eram adulți
obișnuiți cu toate cele. Și ce înjura el cu foc?! Faptul absolut minor și insignifiant că aerul
condiționat era bun, dar lipsea cu desăvîrșire, curat-murdar, dar lasă că o să deschidă geamurile.
Zîmbetul meu strîmb s-a fărîmițat instant și am simțit că mă sufoc, nu mai am aer, mă  strînge de
gît. Mă mai apucă faze din astea, care, combinate cu „emoțiile” mele (cuvîntul de cod pentru
scumpele de bufeuri), mă fac să gîfăi cu limba scoasă ca un cățel atins de streche. De necaz,
Ionuț s-a decis să fumeze o țigară, cumva trebuia să se calmeze omu’. Din fericire, a deschis
fereastra și numai jumate din fumul ozonat cu nicotină a ajuns la mine. Aveam și eu un pic de
noroc. Plus că pozitivă cum eram, mi-am zis bogdaproste că fumează, măcar așa nu adoarme în
timp ce conduce!

Crengile pădurii fîlfîiau verzi ca niște mîini îndurerate de-adio și brusc am realizat că trec pe
lîngă țara mea, că ies din ea și plec în pribegie într-aiurea, așa cum milioane de alți români au
făcut-o. Am știut că o părăsesc așa cum ea m-a părăsit cu mulți ani înainte. Atunci, demult, m-
am atîrnat de gîtul ei implorînd-o să nu mă lase la greu, dar a întors capul nepăsătoare. Sînt
euforică. În sfîrșit am îndrăznit să plec. Să-mi spulber punțile și să sar în gol.

Îmi vine iar în cap Brîncuși, cum a mers el pe jos pînă la Paris, „nemaiputînd să rabde”, dorind să
ajungă într-o țară care să îi sprijine creșterea spre infinit. Îmi amintesc cum minunata noastră
Românie a avut o durere teribilă în cot vizavi de operele lui care, din punctul ei de vedere, puteau
pribegi mai departe prin lume. Rătăcite. Cum puteau să se ducă pe apa sîmbetei și minunățiile
plantate chiar aici, între deal și vale. Pe meleaguri dulci carpatine unde primari incompetenți
spală și distrug Poarta Sărutului sau adolescenți săraci cu duhul își mîzgălesc inițialele pe
Coloana Infinitului. Oameni cu respect și drag față de cultură.

Părăsiți, toți sîntem părăsiți. Lăsați de izbeliște. Fiecare pe cont propriu.

Mai arunc o privire peste umăr către ea, țărișoara mea, e frumoasă, dar frumoase sînt toate. Uite
și niște oițe. Picături de alb pe pătura verde a dealurilor. Sînt frumoase cînd le privesc de la
distanță, cînd nu mă mai simt rătăcită în mijlocul lor. 

La graniță, procedura e simplă și cunoscută din moși strămoși. Deși călătorim legal, complet
nevinovați de vreo încercare mîrșavă, șoferul nostru întinde pașapoartele cu cîte o hîrtie de 10
euro înăuntru. Urmăresc mișcarea îndelung exersată prin care vameșul își extrage mita și o face
dispărută, în timp ce ne verifică actele. Vorba vine, că verificarea se termină extrem de repede.
Procedura se repetă și la granița românească și la cea maghiara. Niciunde altundeva. Nu la
francezi, nu la englezi. Doamne feri! La englezi chiar pierdem feribotul, atîtea verificări ne fac,
scotocesc prin bagaje cu lasere, scanere, cu știu ei ce. Stăm liniștiți deoparte, știu că nu au ce
găsi, doar niște tigăi și plapume. Plus cărțile mele prețioase.

Dor?! Nu, nu o să-mi fie dor de obiceiul mitei, pe care îl urăsc cu patimă. Ce ușurare să nu mai
trebuiască să strecor vreodată bani în buzunarul nimănui! Să mă ploconesc. Să mă dizolv în
umilință. Ce binecuvîntare ca toți să-și facă treaba pentru care sînt plătiți.

A șasea persoană din microbuzul plin de surprize era tot un tinerel, tot 27, cifra magică, la fel ca
Ionuț și mama bebelușului. Noi nu ne încadram, bătînd spre dublul sumei, dar speram să nu fie
un incovenient major în supraviețuirea în condiții extreme. Pacientul nr. 6, pardon, călătorul, mi
s-a părut cam pămpălău. Plus bădăran, o combinație nefericită care s-a transpus în tot felul de
chestii enervante. Activat de reflexele pavloviene, Pămpălăul a decis să nu mai fumeze deloc
afară, în pauzele scurte și dese pe care le făceam, ci deodată cu șoferul. Aprindea Ionuț o țigară și
de-abia respiram, aprindea și el una. Fum dublu peste tărtăcuța mea. După cîteva ore, s-a decis să
se și descalțe, că de, probabil nu mai avea circulația prea bună după cîte țigări băga!

Pe la a treia țigară, am tras adînc fumul în piept, am avut o tentativă de atac de panică și,
realizînd că n-am nici o pungă de hîrtie la îndemînă în care să suflu disperată, mi-am zis hotărît,
vorbind cu una din personalitățile mele multiple: „E alegerea ta! Te enervezi să crape inima-n
tine sau accepți. E pur și simplu alegerea ta”. Am ales să stau pașnic și înțelept, doar nu era să fi
citit degeaba atîtea cărți de self development. Uimitor a fost că a funcționat. Căldura, fumul de
țigară, lentoarea cu care ne tîram înainte pe drumurile șerpuite ale lumii, pauzele pe care le
făceam ca să mănînce bebelucu’, toate și-au pierdut iuțeala, starea latentă de agresivitate. Și
culmea, ăla micu’ era cel mai cuminte bebeluș din toate timpurile. A răbdat, sărăcuțul, două zile
și aproape două nopți în canicula care îți lipea hainele de tine, zdruncinat și hurducat, n-a plîns
aproape deloc. Dar asta pentru că avea o mama eroină. Nu știu de unde învățase mămuca lui să
fie așa o mamă, dar era minunată în iubirea ei pentru bebelușul cel gingaș și prețios. I-a cîntat, s-
a jucat cu el, i-a vorbit și l-a iubit, nezdruncinată în devotamentul ei, aproape non-stop, nu știu
cînd a dormit. O dată nu s-a enervat, o dată nu i-a sărit muștarul.

În mica noastră lume călătorind pe patru roți părea să fie toată România, călătorind odată cu noi.
Cu o parte însemnată a oamenilor ei. Migranții. Eram simboluri naționale.

Pămpălăul bădăran era un fost deținut, închis pentru trafic de persoane și carne vie, din care nu
se alesese cu nimic, măcar dacă ar fi avut un cont frumușel pe undeva, ar fi meritat să facă
închisoare, după vorbele lui. Dar așa, de-aiurea, nu i-a plăcut. A fost un prost. Acum mergea să
lucreze în construcții în Germania. Îl ascultam povestindu-și viața și mă bucuram că avea numai
27 de ani, nu cred că aș fi rezistat la mai mulți.

Șoferul, un Ionuț de-al meleagurilor natale, om bun la toate, descurcăreț nevoie mare, gata să
tragă la muncă ca ocnașul, gata să te păcălească cu aerul lui de tinerel arțăgos, a făcut
industrialul, la mecanici și uite, a reușit ceva, lucru mare! Și-a găsit drumul în lumea asta
sălbatică și schimbătoare. Adaptabil ca un cameleon. A parcurs 2300 de kilometri în 42 de ore,
dormind două ore într-o parcare din Germania și alte două ore în timp ce așteptam feribotul.
Conducînd continuu, cu mare măiestrie și siguranță, știind totul despre drumuri și mașini,
navigînd cu ușurință pe dreapta, prin traficul Londrei, de zici că nu era românaș de Valea Jiului,
ci ditamai șoferul de taxi londonez. Exploatat de patron (ce nenorocit își trimite omu’ să conducă
în halul ăsta?! Fără aer condiționat, fără somn, fără cine știe ce salariu?!), dar spunînd mîndru:
„Pe mine nu mă conduce nimeni, eu dorm cînd vreau și de cîte ori vreau. Pot oricînd să îmi
găsesc altă slujbă.” Bineînțeles că Ionut, șmecheraș ca tot românul descurcăreț, ne-a încărcat și
nouă în bagaje niște cartușe de țigări (patru, numărul legal) pe care le-a trecut cu ușurință prin
toate vămile Europei cu scopul declarat de a le vinde și a cîștiga niscaiva gologani. Jos pălăria
pentru șoferul nostru. Toată admirația mea. A fost blînd și răbdător, o dată nu s-a enervat, a șofat
întruna în timp ce noi sforăiam doborîți de caniculă, s-a descurcat de minune și ne-a dus teferi la
destinație.

Mama bebelușului era însăși „Mama”, cu toată iubirea și dragul ei de familie, atît de răbdătoare
și caldă cu pruncul ei, fată descurcăreață, o luptătoare, locuind acum în Londra, construindu-și o
viață, cu migală și încăpățînare, alungată și ea din țara ei, de lîngă mama ei, care rămăsese să
plîngă de dorul celor duși departe. Terminase chimia și se angajase în România, dar repede și-a
dat seama că urma să fie o săracă toată viața. Alungată, dar atît de curajoasă, făcînd glume la tot
pasul, făcîndu-ne să rîdem cu umorul ei frust, proaspăt. „Tată-so e oltean, spunea ea rîzînd,
pupăcindu-și bebelașul, care umbla disperat după țîță, maică-sa îi moldoveancă. Ce putea să
iasă?! Un flămînd! Ionuț, oprești un pic, că mă linge pe față „Moldova”. Trebuie să îi dau să
mănînce. Ia uitați-vă cum mănîncă: stilul hapsîn! Și dacă îl zgîlțîi, nu vomită, că-i moldovean.”
Copilașul zîmbește zen, cu burtica plină. În mica noastră scoică călătoare, el e alfa și omega.

Și uită-ne și pe noi, profesorii expirați, intelectuali rasați, gata să filosofăm despre orice, blînzi și
cam aerieni, poate chiar cam trăncălăi, trăind în bubble-ul nostru de atîta timp, încît nici nu mai
știm cum se trăiește, cum se acționează, cum se luptă, dar gata să schimbăm asta acum, în prag
de pensionare.

Pe șosele, dintr-o țară-n alta, covidul a devenit ceva abstract, ceva inerent condiției noastre
umane, ceva de care nu te mai temi. Poate să te omoare, dar tot așa pot un infarct sau un AVC.

Fiecare kilometru parcurs, de peste un an, începînd cu boala, m-a dus, lin sau zdruncinat mai
departe de fosta mea viață, mai aproape de mine însămi. Cu fiecare kilometru am simțit cum
devin tot mai autentică, cum adevărul întregii mele ființe răsare și strălucește ca un far la un
capăt de mare, eliberîndu-mă de ipocrizie, de grabă, de toate relele maturității, de eleganța
cuvintelor alese, de toate artificiile care mă protejau de viață. Eliberîndu-mă de forme. Mă simt
adevărată. Îndrăznesc. Trăiesc.

Bineînțeles, Anglia ne-a primit cu brațele larg deschise, la fel ca fiul nostru căruia încă îi rîde
fața. De fapt rîsetele noastre, ale tuturor răsună prin toată casa. Nu am să mai fiu niciodată o
mamă care plînge după copilul ei dus departe, sînt aici, am venit. Și am adus și rădăcinile cu
mine.

Foto: flickr.com

Ce am luat cu mine în Anglia

Mihaela ARDELEAN

Distribuie cu:





Publicat la 22 June 2020

„Și de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă la crinii cîmpului cum

cresc: ei nici nu torc, nici nu ţes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată gloria lui, nu s-a
îmbrăcat ca unul din ei.”

Dacă stau să mă gîndesc bine, nu sînt departe. Sînt pe un cîmp, una cu cîmpul. Cu florile. E
limpede cum am ajuns aici.

Întîi i-am dat drumul casei noastre să se ducă în lumea largă. Am eliberat-o din lesa prețioasă în
care o legasem cu mare cinste. M-am uitat de jur, împrejur, la mobilele frumoase, luminoase și în
sfîrșit pe gustul meu, la opera de artă rafinată de-a lungul a 23 de ani, la parchetul alburiu lucios,
plin de urmele pașilor noștri, la pereții calzi, impregnați cu rîsul copilului nostru, la aerul dulce
care păstrase toate hologramele creșterii noastre împreună, m-am uitat bine și am ieșit pe ușă.
Am plecat. A durut un pic. Dar apoi a suflat alinător vîntul drumului și a trecut.

În următoarea perioadă, cea a pandemiei, am sortat. Am recitit o grămadă de cărți și le-am donat.
Unele erau înfiorător de siropoase, dintr-o altă epocă a mea, altele erau horror, aveam toată
colecția Stephen King, nu  mai puteam să o citesc. Aparținea și ea perioadei în care simțeam
nevoia să îmi colorez liniștea vieții de zi cu zi cu povești de groază. Nevoie pe care nu o mai simt
acum, căci viața a devenit destul de surprinzătoare ea însăși. Mă aștept să apară entități potențial
mortale la fiecare colț. Trebuie să fiu vigilentă, nu mai pot să mă înspăimînt cu nimic în plus. 5
cutii, 100 kile de cărți, asta e tot ce a rămas dintr-o biblioteca măricică. Le voi înșira de-a lungul
pereților, acolo, în Londra cea măreață, le voi stivui de jur-împrejurul meu și mă voi simți
absolut protejată. Vor fi zidurile mele magice, tipărite cu inimi de prieteni, cu toate mîinile de
ajutor de care voi avea nevoie. Vor fi meterezele mele, în spatele cărora voi respira adînc, la
adăpost de gloanțe.

Zile întregi am recitit scrisorile mele de dragoste, ce frumoasă poveste între mine și omu’ meu,
siropoasă de-a dreptul, atît de romantic dulce, frumoase momente, mi-am zis. Apoi am rupt și
aruncat la grămadă, le-am păstrat doar pe cele mai frumoase, imaginîndu-mi cum voi sta în
fotoliul meu cadrilat, pe la vreo șaptezeci de ani, cu o pătură călduroasă aruncată peste frigul
vreunei ierni și le voi mai reciti o dată. Le voi pipai cu mîini îmbătrînite și le voi simți încă o dată
dulceața. Am găsit o scrisoare de la tatăl meu, nici nu știam că o am, scrisori de la mama mea.
De la prietene de-o viață. Ce frumuseți, ce comori. Am păstrat cîte una. Una e de ajuns. Vor fi
rădăcinile mele, legătura cu propria mea istorie. Le voi pune într-o cutiuță într-un colț și mă voi
ancora strîns de ele daca întunericul va deveni prea gros.

Am luat buburuzele risipite prin toată casa. Motorașul meu de zbor, GPS-ul meu spre feng shui-
ul universului. Căci acolo vreau să ajung.

Pietricelele s-au strecurat cumva și ele în bagaj. Colorate în toate nuanțele pămîntului și ale
cerului, culese de pe plajele aurii ale verilor noastre comune. Le voi presăra peste tot prin casa
cea nouă, firimituri de pîine care să mă ducă din nou acolo, la marea pe care o iubesc cu atîta
bucurie, iubire care nu îmi aduce nici un pic de disperare. Firimituri care să mă ghideze prin
pădurea întunecată și să mă aducă mereu înapoi acasă.

Două perne, două plapume au rămas ca fiind indispensabile nopților londoneze și oricăror nopți
dintr-aiurea, omul trebuie să aibă mereu un locșor cald și pufos, mi-am zis, un culcuș în care să
se ghemuiască în poziție fetală și să simtă îmbrățișarea de mult pierdută a mamei. Chestie vitală.
Le-am luat.

Trei saci de haine. Nu am avut niciodată prea multe, am socotit mereu că hainele trebuie purtate
pînă la epuizarea lor personala, am cumpărat o bluză cînd alta s-a rupt, strictul necesar, hainele
nu îmi provoacă nici o grijă, nu-mi pasă de ele nici cît negru sub unghie, acolo, cîteva, exact ce
trebuie.

Laptopurile, foarte prețioase. Vin cu noi. Laptopul meu e încărcat cu toate pozele familiei, e plin
ochi de cuvintele mele, toate dosarele și fișele mele la engleză, lucrate în 30 de ani, au fost
transferate  în fișiere, am muncit o grămadă acum, în marea izolare, să le scriu, fotografiez,
organizez. Am de gînd să fiu profesor în continuare, vor fi liana mea curgătoare care mă vă agăța
de pomul profesoratului, de mine însămi cea specializată în ceva pe această planetă. Mă voi
legăna pe liana mea subțirică deasupra junglei urbane și mă voi simți în zbor printre copaci
cunoscuți.

Farfurii, cinci oale și două tigăi. Le-aș fi aruncat și pe astea fără pic de regret și mi-aș fi luat
altele, ah, ce frumuseți sînt în Londra, îți vine să plîngi lîngă ele, dar nu sînt sigură că nu aș
plînge totuși din alte motive, dacă le-aș cumpăra. Acolo trebuie bani serioși, toate sînt scumpe de
te ard. Mai bine mîncăm la sigur din farfuriile noastre românești și așa ne vom simți legați și de
glia cea străbună. Cred, nu știu sigur dacă sufletul meu vă simți legătura, majoritatea sînt farfurii
albe. Hm. Hei, dar avem farfuriile dăruite de bunica copilului acum, la plecare, trei farfurii cu
imagini pastelate, gen Nicolae Grigorescu, da, da, ele vor fi legătura cu pămîntul strămoșesc.

Niște căni, culese de prin călătoriile noastre, uite, asta e din Parga, aialaltă din Lisabona, fiecare
are un pic din locul acela de departe, din culorile lui, din fiecare curg valuri, valuri bucuria și
lumina în care se scălda sufletul meu în timp ce țopăia pe drumuri neștiute, însetat și înfometat
de frumusețea lumii. Normal că, în același spirit, mi-am cules toți magneții de pe frigider și i-am
împachetat cu grija în bubble paper. Nu mai am frigider, dar am magneții. Sînt semnele mele
personale că am trecut pe acele cărări, sînt amintirile călătoriilor noastre, ale fericirilor mele. Sînt
micile mele speranțe că undeva, cîndva, voi mai ajunge acolo unde am simțit că îmi explodează
epiderma și irișii de atîta solaritate și albastru.

Filtrul de cafea și prăjitorul de pîine?! Da, trebuie. Deja mă imaginez pe minunăția aceea de
balcon de care a făcut rost pruncu’ pentru părințeii lui iubiți, privind în zare, peste verde și case
londoneze, cu o cafea aburind amar și negru în mînă, hygge totul în sufletul meu pînă la leșin,
fericirea trecînd peste mine ca un tren racheta în zig-zag.

Ce am mai luat cu mine? Nu mi-am luat cardurile. Le-am tăiat pe toate și am închis conturile.
Pentru prima dată în ultimii zeci de ani nu mai am nici o datorie la bănci. Așa că acum sînt fiica
ploii și a vîntului, sînt crin al cîmpului, sînt barză avîntată în zbor, mai pe scurt, sînt liberă.

Da, cred că acesta e cel mai important lucru pe care l-am luat cu mine. Libertatea mea. Sînt
absolut liberă. Să fac ce vreau, să mă duc unde doresc, să alerg sau să stau, să visez sau să mă
arunc în vîltoare, sînt liberă, liberă pînă la cer și înapoi. Nici un fir nu mă mai leagă de nici o
piatră atîrnată de gît. Și libertatea e atît de explozivă în inima mea încît mă simt ca un tititrez
colorat învîrtindu-se în zbor deasupra unui ocean împletit din turcoaz și lumină. Pot să o iau la
stînga sau la dreapta, în sus, în jos, pot să fiu orice.

Da, cred că libertatea e definiția mea acum. Lipită oareșicum de un strop de nebunie, de lipsa
plaselor de siguranță, dar și de îndrăzneala nemăsurată de a mă simți tot tînără, atît de tînără.

Sînt gata să le dau pe toate pentru iubire și zbor. De fapt, le-am și dat. Ce să faci cu plasele de
siguranță?! Liberul arbitru e un dar minunat.

Ce are să fie cu noi? Nu știu. Mă bizui doar pe mîinile noastre împletite, nu am nimic altceva.
Sîntem simpli drumeți, mergînd pe acest drum care nu se va sfîrși niciodată și nici nu trebuie să
se sfîrșească. Sîntem crini ai cîmpului.

Lumina mă atinge cu palmele ei frumoase și știu cum va fi.

Cum ne-o fi ursita. Mi-e sufletul plin de bucurie.