Dacă vrei să te bucuri de o carte citeşte o mai

încet
Valeriu GHERGHEL

Distribuie cu:





Aparut in Dilema veche, nr. 706, 31 august – 6 septembrie 2017

A fi inteligent, observă Thomas Newkirk, într-un studiu publicat în 2010, „The Case for Slow
Reading“, înseamnă a fi rapid, iute ca prîsnelul, spontan în răspunsuri, prompt. Trebuie să-ți
meargă mintea, ba chiar, dacă este posibil, să o ia la sănătoasa. Prostul este, neapărat, încet la
minte, greoi, ticăit, indolent (etimologic: care nu simte durerea). Îți răspunde abia după o lună la
o întrebare simplă, de felul: „Care-i rostul existenței?“ Astfel de oameni nu ne sînt deloc
simpatici. Ne plac oamenii iuți, expeditivi, harnici.

Deci, spun unii, trebuie să învățăm să citim cît mai rapid, 50 de pagini pe oră, 100, 1000. O carte
pe zi, două, 40 – ca Iorga. Cumpărăm tot mai multe cărți, trebuie să fim up-to-date, dacă nu ești
la zi, ești pierdut, n-am terminat cărțile apărute în 2016 (ar fi o minune dacă am reuși să citim
măcar o zecime din totalul lor!) și, iată, sîntem copleșiți deja de aparițiile din 2017. O avalanșă.
O călărire în zori. Un iureș. Un galop. Ce ne facem? Mai putem face în cazul acesta ceva? Dacă
privim în jur (sau de sus, cum ne îndemna Seneca) și vedem roirea omenească, nu mai avem nici
o speranță.

Unii vor să renunțe. Greșesc. Șansa noastră stă tot în lectură. Repet, nu sînt un cititor rapid, n-am
fost niciodată. Într-o vreme, cînd eram mai vioi, mă nemulțumea ritmul meu, alții citeau mai
rapid și mai mult. Devorau cărțile, citeau cinci sute de pagini pe zi, alte cinci sute pe noapte, mă
simțeam umilit. Mă îngrijora atîta silință, atîta sforțare mintală. Astăzi consider că totul este o
vanitate. Nu accept agitația ca finalitate metafizică a vieții. Vă spun, deci, din puțina mea
învățătură: cărțile bune se citesc lent. Au nevoie, așadar, de un cititor leneș.

Moda lecturii rapide a cam trecut. Au venit rîndul și vremea lecturii lente, tacticoase, temeinice:
slow reading. E bine să citești pe îndelete, așezat. Nu te mînă nimeni din urmă. Nu dau turcii.

Există studii înțelepte din care poți învăța cum să citești cît mai lent. Pare un paradox, dar nu e.
Nu-i deloc simplu să-ți modifici rutinele, mai ales cînd sînt proaste. Citim pentru a ne informa
(cît sîntem „activi“ și avem un scop practic) și citim pentru a simți o plăcere (ăsta e scopul
oricărui leneș, plăcerea vine numai din lene). Dar, din păcate, de cele mai multe ori renunțăm la
orice plăcere, pentru a ajunge cît mai rapid la un rezultat palpabil. Am cules o informație. Ne-am
lărgit cunoștințele. Putem adăuga o notă de subsol.

Am devenit mai bogați? Nu. Mai fericiți? Nu. Am simțit un frison inedit? Nu. Ce-i de făcut,
deci? Înainte de orice, să medităm la acest îndemn: „Slow down. Take time to smell the roses“.
În al doilea rînd, să observăm alte reguli de lectură. Dacă citești un roman (pentru filozofii subțiri
însuși faptul de a citi un roman este o formă de lene), regula principală pretinde să nu sari nici un
cuvînt, nici un detaliu, mai ales cînd ajungi la descrieri și portrete. Francine Prose spune din
capul locului: „I read closely, word by word, sentence by sentence“. Cititorii rapizi sar de regulă
peste pasajele „plicticoase“ și preferă dialogurile sumare, ca în romanele lui Alexandre Dumas
(„Da, doamnă? Nu, domnule. Vai, doamnă! Oh, domnule…“).

Cum vom vedea mai la vale dintr-un citat, nimic nu-i mai pasionant pentru domnișoara Serena
Frome decît un dialog inteligent, încheiat printr-o declarație de iubire. O altă regulă a lecturii
încete este să înveți pe de rost pasajele care îți plac și să le reciți din cînd în cînd, savurînd
fiecare cuvînt în parte. Îți vor folosi cu siguranță cîndva. N. Steinhardt s-a bucurat de ele în
temniță, declară că l au salvat. În consecință, exersează-ți zilnic memoria. Nu știi cînd vei avea
nevoie de ea. De asemenea, nu strică să citești cu voce tare, să silabisești, ca anticii și medievalii,
mai ales dacă străbați un volum de poezii sau proza lui Joyce. Sesizezi mai ușor asonanțele,
ritmul, jocurile de cuvinte, sensul. În fine, este obligatoriu să cîntărești ceea ce ai aflat.

Am spus că moda cititului rapid a cam trecut. Nimic nu durează o veșnicie. Cititorii de acest tip
sînt tot mai rari, lebede negre în Grecia, rara avis. Asta nu înseamnă că nu întîlnim, prin cărți,
fantasma lor obsedantă. În Operațiunea Sweet Tooth, de exemplu, Ian McEwan descrie un astfel
de cititor. E vorba, ca să fiu foarte precis, de o cititoare, Serena Frome, am pomenit-o deja: este o
frumusețe canonică (blondă cu ochi albaștri), fulgerătoare, și se pregătește să devină spion. Voi
cita mărturisirea ei, nu înainte de a preciza că împrejurările vieții îi vor schimba dramatic modul
de a percepe literatura (și cititul ei). Dar și viața, în general. Va trebui să iscodească sufletul unui
scriitor. Îl va trage de limbă. Se va îndrăgosti de el. Mai mult nu are rost să divulg. Deci: „V-am
zis că eram rapidă la citit. Am dat gata The Way We Live Now în patru după-amieze, tolănită-n
pat. Parcurgeam un pasaj sau un paragraf dintr-o privire. Cum făceam asta? Îmi relaxam ochii şi
mintea pînă se înmuiau precum ceara, şi pe aceasta se întipărea apoi textul de pe pagină. Dădeam
pagina după doar cîteva secunde, cu o mişcare nerăbdătoare din încheietură şi un foşnet brusc,
care-i scotea din sărite pe cei din jur. Eram uşor de mulţumit. Nu stăteam să-mi bat capul cu idei
şi fraze meşteşugite, aşa că săream peste splendidele descrieri de atmosferă, peisaje sau
interioare. Voiam personaje credibile, care să mi stîrnească îndeajuns curiozitatea încît să le
urmăresc destinul. În general, căutam eroi care se îndrăgosteau ori sufereau deziluzii în amor“.

Precizez că The Way We Live Now este un roman masiv (are 100 de capitole), publicat de
Anthony Trollope în 1875. Criticii englezi îl consideră pe autor un „monument de productivitate
literară“. Trollope scria cu ceasul în mînă, șapte zile din șapte, „cel puțin 40 de pagini pe
săptămînă, fiecare pagină însumînd 250 de cuvinte“. În limbajul de azi, consemna cam 3000 de
semne. Harold Bloom îl menționează pe diligentul Trollope în Canonul occidental, dar mie nu
mi-a stîrnit niciodată entuziasmul.

În pofida înclinației pentru lentoare, și eu l-aș citi repede, poate mai repede decît Serena Frome. 
Valeriu Gherghel este scriitor

Mariana Ciobanica
Mi s-a lipit de suflet articolul dumneavoastră, eram disperată că citesc din ce in ce mai încet si nu
mai dovedesc să ajung în rând cu lumea, cu lecturile la zi :)
Like · Reply · 2 · 2y

Elena Celena
Imi aduc aminte ca in copilarie o revista de stiinta si tehnica, singura de la noi, a publicat un
articol despre citirea pe diagonala.... mare gaselnita... mi s-a parut atunci si mult timp dupa
aceea. Poate ca a trebuit sa treaca niste ani peste mine ca sa imi dau seama cat e de gresit sa
citesti o carte in viteza, pe fuga, mai ales cand nu esti cine stie ce capacitate intelectuala...
Pierzi toata mierea din cuvinte, din expresii, pierzi sansa de
a vedea cu ochii minti "filmul" pe care ti-l ofera cartea. Toti
ne dorim sa stam mai mult pe pamantul asta, timpul sa nu
treaca asa de repede, atunci de ce sa nu savuram clipa citind
in tihna o carte buna? Multumesc pentru articol!
Like · Reply · 10 · 2y

Luisa Ene
Nu stiu sigur cum trebuie citite cartile in general, nu dau verdicte, dar de un lucru sunt sigura:
Valeriu Gherghel trebuie citit incet, trebuie savurat fiecare cuvant in parte. <3
Like · Reply · 2 · 2y

Nastasiu Mircea
De când mă știu, sunt două lucruri pe care le fac grăbindu-mă încet: cititul unei cărți bune și,
mâncatul. Fac excepție de la regulă atunci când parcurg literatură din diverse domenii de
specialitate din care mă interesează doar informația pe care doresc să o rețin integral și ziarele
cotidiene pe care de cele mai multe ori doar le frunzăresc.
Like · Reply · 2 · 2y