Marte.

Din fericire, când petreci o grămadă de timp în spațiu, înveți cum să-ți
faci nevoile într-o pungă. Și dacă vă gândiți ce rău e când deschid cutia pentru
urină, imaginați-vă mirosul de după ce mă ușurez.
După ce termin rutina asta încântătoare, ies și colectez celulele solare. De ce n-
am făcut asta noaptea trecută? Pentru că să încerci să demontezi și să stivuiești
celule solare în beznă totală nu e deloc distractiv. Am învățat asta pe propria
piele.
După ce securizez celulele, mă întorc înăuntru, pun niște melodii căcăcioase din
anii ’70 și încep să conduc. O lălăi cu 25 de km/h, viteza maximă a roverului.
Înăuntru e confortabil. Port niște nădragi scurtați în grabă și o cămașă subțire,
în timp ce GTR-ul face interiorul să se încălzească precum un cuptor. Când se face
prea cald, desprind izolația lipită cu bandă izolantă de carcasă. Când se face prea
frig, o lipesc la loc.
Primul acumulator se epuizează după cam două ore de mers. Fac o EVA scurtă ca să
mut cablurile, apoi mă întorc la volan pentru a doua jumătate a drumului din acea
zi.
Terenul e foarte neted. Șasiul roverului e mai înalt decât toate pietrele din jur,
iar dealurile sunt niște chestii cu pantă lină, netezite după eoni întregi de
furtuni de nisip.
Când s-a epuizat și celălalt acumulator, e timpul pentru o altă EVA. Scot celulele
solare de pe acoperiș și le întind pe jos. În primele zile solare le-am așternut
într-o linie. Acum le lepăd pe unde apuc, încercând să le țin aproape de rover din
pură lene.
Apoi vine partea incredibil de anostă a zilei mele. Tai frunză la câini
douăsprezece ore, neavând nimic de făcut. Și mi se face greață de roverul ăsta.
Interiorul are dimensiunea unei dube. Poate părea o grămadă de spațiu, dar încearcă
să stai închis opt zile într-o dubă. Abia aștept să lucrez la ferma de cartofi din
habitat, unde am atâta spațiu.
Mi-e dor de habitat. Cât de aiuristică e chestia asta?
Am de văzut emisiuni TV căcăcioase din anii ’70 și mai am o mână de romane cu
Poirot. Dar în cea mai mare parte a timpului mă gândesc cum să ajung la Ares 4. Va
trebui să ajung acolo cândva. Cum naiba o să supraviețuiesc unei călătorii de 3.200
de kilometri în chestia asta? O să dureze vreo cincizeci de zile. O să am nevoie de
recuperatorul de apă și de oxigenator, poate ceva din acumulatorii principali ai
habitatului, plus încă o mulțime de celule solare ca să încarce totul… Unde o să le
pun pe toate? Gândurile astea mă sâcâie în zilele lungi și plictisitoare.
În cele din urmă se întunecă și obosesc. Mă întind printre pachetele cu mâncare,
rezervoarele cu apă, rezervorul suplimentar de O2, mormanele de filtre de CO2,
cutia cu urină, pungile cu rahat și alte chestii personale. Am mai multe
combinezoane ale echipajului, care-mi servesc drept așternut, împreună cu pătura și
cu perna mea. Pe scurt, dorm într-o grămadă de gunoi în fiecare noapte.
Și că veni vorba de somn… Noapte bună!
ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 80
După socotelile mele, sunt cam la 100 de kilometri de Pathfinder. Din punct de
vedere tehnic, e „Stația comemorativă Carl Sagan”. Dar, cu tot respectul datorat
lui Carl, pot să-i spun fix cum vreau. Eu sunt Regele lui Marte.
După cum am menționat, e o cursă lungă și plictisitoare și sunt abia la dus. Dar,
hei, sunt astronaut. Călătoriile ultra-lungi sunt meseria mea.
Navigația e o problemă delicată.
Semnalul de navigație al habitatului ajunge doar la 40 de kilometri, așa că aici
mi-e inutil. Când mi-am planificat mica excursie știam c-o să fie o problemă, așa
că am pus la cale un plan genial care n-a mers.
Computerul are hărți detaliate, așa că m-am gândit că o să pot naviga după reperele
topografice. Am greșit. Se pare că nu poți naviga după repere topografice dacă nu
poți găsi niciun nenorocit de reper topografic.
Situl nostru de aterizare este la delta unui râu care a dispărut demult. NASA a
ales locul ăsta fiindcă dacă ar exista fosile microscopice, ăsta ar fi un loc bun
de căutat. De asemenea, apa ar fi tras după sine mostre de roci și de sol de la mii
de kilometri distanță. Cu ceva săpături, am fi putut obține o istorie geologică
amplă.
Ceea ce e grozav pentru știință, dar înseamnă că habitatul este într-o pustietate
fără formă.
M-am gândit să fac un compas. Roverul are destulă electricitate, iar trusa medicală
are un ac. Am o singură problemă: Marte nu are câmp magnetic.
Așa că navighez după Phobos. Se învârte în jurul lui Marte atât de repede, că
efectiv răsare și apune de două ori pe zi, de la vest la est. Nu e cel mai precis
sistem, dar funcționează.
Lucrurile s-au simplificat în ziua solară 75. Am ajuns la o vale cu o ridicătură
către vest. Avea teren plat pentru rulare ușoară și n-a trebuit decât să urmez
marginea dealurilor. Am numit-o „Valea Lewis”, după conducătoarea noastră
neînfricată. I-ar fi plăcut mult aici, tocilară la geologie cum e.
Trei zile solare mai târziu, Valea Lewis s-a deschis într-o câmpie largă. Deci din
nou am fost lăsat fără repere și m-am bazat pe Phobos să mă ghideze. Există
probabil ceva simbolism aici. Phobos e zeul fricii, iar eu îl las să mă conducă. Nu
e un semn bun.
Dar astăzi, în sfârșit, mi s-a schimbat norocul. După două zile solare de rătăcit
prin deșert, am găsit ceva după care să mă orientez. E un crater de cinci
kilometri, așa de mic încât nici măcar n-are un nume înregistrat. Dar e pe hărți,
așa că pentru mine a fost Farul din Alexandria. Odată ce l-am avut în raza vizuală,
am știut exact unde mă aflu.
De fapt, chiar acum am campat lângă el.
În sfârșit am scăpat de zonele goale de pe hartă. Mâine o să navighez după Far, iar
mai târziu după craterul Hamelin. Sunt în formă bună.
Și acum, să mă apuc de următoarea sarcină: statul de pomană vreme de douăsprezece
ore.
Aș face bine să m-apuc!
ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 81
Aproape că am ajuns la Pathfinder azi, dar mi s-a terminat energia. Mai sunt doar
22 de kilometri de parcurs!
O călătorie întru nimic remarcabilă. Navigația n-a fost o problemă. Pe măsură ce
Farul s-a pierdut în depărtare, marginea craterului Hamelin a devenit vizibilă.
Am lăsat demult în urmă Acidalia Planitia. Acum am înaintat destul de mult în Ares
Vallis. Câmpiile deșertice fac loc terenului mai accidentat, presărat cu materiale
aruncate din cratere, care n-au ajuns niciodată să fie acoperite de nisip. Condusul
devine o corvoadă; trebuie să fiu mai atent.
Până acum am condus direct prin peisajul presărat cu pietre. Dar pe măsură ce
înaintez spre sud, rocile devin din ce în ce mai mari și mai multe. Trebuie să le
ocolesc pe unele, ca să nu risc să-mi stric suspensia. Vestea bună este că nu
trebuie să fac asta la nesfârșit. Odată ce ajung la Pathfinder, pot să mă întorc și
s-o iau pe unde am venit.
Vremea a fost foarte bună. Nu s-a simțit vântul și au fost furtuni. Cred că am fost
norocos. Există șanse mari ca urmele roverului din ultimele zile solare să fie
intacte. Ar trebui să mă pot întoarce la Valea Lewis orientându-mă doar după ele.
Astăzi, după ce am așezat panourile solare, am ieșit la o scurtă plimbare. Nu m-am
îndepărtat atât de mult încât să nu mai văd roverul; ultimul lucru care-mi trebuie
e să mă rătăcesc când merg pe jos. Dar n-aveam chef să mă târăsc înapoi în cuibul
ăla de șobolan înghesuit și urât mirositor. Nu imediat.
E un sentiment ciudat. Peste tot pe unde mă duc, sunt primul. Ies din rover? Primul
ins care a fost acolo vreodată! Mă cațăr pe un deal? Primul tip care s-a cățărat pe
dealul ăla! Dau un șut unei pietre? Piatra aia n-a fost mișcată de un milion de
ani!
Sunt primul ins care a făcut o călătorie de lungă durată pe Marte. Primul ins care
a petrecut mai mult de treizeci și una de zile solare pe Marte. Primul ins care
crește culturi pe Marte. Primul, primul, primul!
Nu m-am așteptat să fiu primul la nimic. Am fost al cincilea membru al echipajului
care a ieșit din VCM când am aterizat, ceea ce m-a făcut a șaptesprezecea persoană
care a pus piciorul pe Marte. Ordinea de ieșire fusese stabilită cu ani în urmă. Cu
o lună înainte de lansare, ne-am făcut toți tatuaje cu „numerele pentru Marte”.
Johanssen aproape că a refuzat să-și facă „15”-le, pentru că îi era teamă c-o s-o
doară. O femeie care a supraviețuit centrifugii, cometei vomei , exercițiilor de
aterizare dură și alergărilor de câte 10 kilometri. O femeie care a reparat o
defecțiune simulată de la computerul VCM-ului în timp ce se răsucea cu capul în
jos. Ei bine, unei astfel de femei îi era frică de un ac de tatuat.
Fir-ar, ce-mi lipsesc oamenii ăia!
Iisuse, aș da orice pentru o conversație de cinci minute cu oricine. Oricine,
oriunde, despre orice.
Sunt prima persoană care a fost vreodată singură pe o întreagă planetă.
Gata, destul cu văicăreala. Port o conversație cu cineva: cu persoana care citește
acest jurnal. E mai degrabă monolog, dar va trebui să-mi fie de-ajuns. S-ar putea
să mor dar, la naiba, cineva o să știe ce am avut de spus.
Iar unicul obiectiv al acestei călătorii e să fac rost de un radio. S-ar putea să
intru din nou în legătură cu omenirea – ba chiar înainte să mor.
Așadar, încă o premieră: mâine voi fi prima persoană care a recuperat o sondă de pe
Marte.
ÎNREGISTRARE DE JURNAL: ZIUA SOLARĂ 82
Victorie! L-am găsit!
Știam că sunt în zona corectă când am identificat Twin Peaks în zare. Cele două
coline mici sunt la mai puțin de un kilometru de situl de aterizare. Chiar mai
bine, sunt pe partea cealaltă a sitului. Tot ce am avut de făcut a fost să mă
îndrept către ele până ce am dat de lander.
Și era acolo! Exact unde trebuia să fie!
Partea finală a aterizării Pathfinderului a presupus un tetraedru prevăzut cu
baloane. Baloanele au absorbit impactul aterizării. Odată ce s-a așezat, baloanele
s-au dezumflat, iar tetraedrul s-a desfăcut pentru a da la iveală sonda.
De fapt sunt două componente separate. Landerul propriu-zis și roverul Sojourner.
Landerul era imobil, în timp ce Sojourner se învârtea primprejur și cerceta cu de-
amănuntul rocile. Le voi lua cu mine pe-amândouă, dar partea importantă este
landerul. Asta e componenta prin care se realizează comunicarea cu Pământul.
Nu pot să explic cât de fericit am fost. Am depus eforturi mari să vin aici și-am
reușit.
Landerul era pe jumătate îngropat. După câteva săpături rapide și atente, am scos
la suprafață cea mai mare parte din el, deși tetraedrul mare și baloanele
dezumflate au rămas îngropate.
După o căutare rapidă, l-am găsit pe Sojourner. Micuțul era la doar doi metri de
lander. Mi-am amintit vag că fusese mai departe când l-au văzut pentru ultima oară.
Probabil că i s-au activat anumite sisteme și a început să dea ocol landerului,
încercând să comunice.
L-am depozitat repede pe Sojourner în roverul meu. E mic, ușor și încape lejer în
sas. Landerul era altă poveste.
N-aveam nicio speranță să-l aduc întreg înapoi la habitat. Era pur și simplu prea
mare, dar nu aveam nevoie decât de sonda propriu-zisă. Era timpul să-mi pun haina
de inginer mecanic.
Sonda era pe panoul central al tetraedrului desfăcut. Celelalte trei laturi erau
fiecare prinse de panoul central cu câte o balama metalică. După cum o să-ți spună
oricine de la JPL, sondele sunt chestii delicate. Greutatea e o problemă serioasă,
așa că nu sunt făcute să suporte tratamente prea dure.
Când m-am pus cu ranga pe balamale, au sărit cât colo!
Apoi lucrurile au devenit dificile. Când am încercat să ridic ansamblul panoului
central, nu s-a mișcat.
La fel ca și celelalte trei panouri, panoul central avea dedesubt baloane
dezumflate.
Pe parcursul anilor, baloanele au fost sfâșiate și s-au umplut cu nisip.
Aș fi putut să le tai, dar trebuia să sap ca să ajung la ele. Nu c-ar fi greu, e
doar nisip, dar mă încurcau celelalte trei panouri.
Mi-am dat seama rapid că mă doare-n cot de starea celorlalte panouri. M-am întors
la roverul meu, am tăiat câteva fâșii din materialul habitatului și le-am împletit
într-o funie grosolană, dar rezistentă. Nu grație mie era rezistentă. Să le
mulțumim celor de la NASA pentru asta. Eu doar i-am dat formă de funie.
Am legat un capăt de un panou, iar pe celălalt de rover. Roverul a fost proiectat
să traverseze teren foarte accidentat, deseori cu pante abrupte. S-ar putea să nu
fie rapid, dar are un cuplu grozav. Am târât panoul la o parte ca un țărănoi care
scoate o buturugă.
Acum aveam loc să sap. Pe măsură ce scoteam la iveală câte un balon, îl tăiam.
Toată treaba mi-a luat o oră.
Apoi am luat pe sus ansamblul panoului central și l-am cărat cu aplomb la rover.
Cel puțin, asta am vrut să fac. Nenorocirea aia e în continuare grea ca dracu’.
Presupun că are 200 de kilograme. Chiar și în gravitația lui Marte e cam mult. În
habitat aș putea să-l manipulez destul de lesne, dar să-l ridic când port un costum
incomod pentru EVA? Nici nu se pune problema.
Așa că l-am târât la rover.
Iar acum, următoarea faptă vitejească: să-l urc pe acoperiș.
Acoperișul era gol deocamdată. Chiar și cu acumulatorii aproape plini, când m-am
oprit, am desfășurat celulele solare. De ce nu? Energie gratuită.
Mă gândisem la asta din vreme. Pe drum încoace, două stive de panouri solare ocupau
întregul acoperiș. Pe drumul de întors o să folosesc o singură stivă, ca să fac loc
sondei. E ceva mai periculos; stiva ar putea să cadă. În plus, o să fie un chin să
le stivuiesc așa sus. Dar o să mă descurc.
Nu pot să arunc pur și simplu o funie peste rover și să salt Pathfinderul pe-o
parte. Nu vreau să-l stric. Adică, e deja stricat, au pierdut contactul cu el din
1997. Dar nu vreau să-l stric și mai mult.