Lună schimbătoare

Larry Niven

Este un maestru al genului hard SF, fiind considerat continuatorul

cel mai important al lui Asimov şi Clarke. Cu romanul „Ringworld"
(Lumea inelară - Ed. Teora) intră în cercul celor premiaţi cu Hugo şi
Nebula pentru aceeaşi operă, pentru care a mai primit şi premiile
Locus şi Ditmar. Este absolvent de Matematică şi locuieşte în Los
Angeles, California. A mai câştigat încă trei premii Hugo pentru
povestiri SF. Povestirea de faţă, premiată cu Hugo Award în 1972,
ne convinge încă o dată că sfârşitul lumii nu e ceea ce pare şi mai
poate fi amânat.
 Mă uitam la ştiri când a avut loc modificarea Lunii, ca un
pâlpâit în colţul ochiului. M-am întors spre fereastra de la balcon.
Orice ar fi fost, era prea târziu să mai surprind ceva.
Luna era foarte luminoasă în acea seară. După ce am văzut-o
şi am zâmbit, m-am întors la loc. Moderatorul Johnny Carson
tocmai îşi începea discursul.
Când primele reclame şi-au făcut apariţia pe ecran, m-am
ridicat să încălzesc nişte cafea. Reclamele se derulau în serii de
câte trei şi patru, până pe la miezul nopţii. Aveam timp
suficient.
Luna mi-a atras iar atenţia, când m-am întors din bucătărie.
Dacă mai înainte fusese strălucitoare acum era mai ceva ca
înainte. Hip notică. Am deschis uşa glisantă de sticlă şi am ieşit
pe balcon.
Balconul nu era decât o terasă îngrădită cu loc suficient pentru
ca un bărbat şi o femeie să stea în picioare şi un set portabil
pentru barbecue. în ultimele luni priveliştea fusese spectaculoasă,
mai ales la apusul soarelui. Compania de electrici tate construia o
clădire din sticlă pentru birouri. Deocamdată nu era decât un
profil de oţel cu grinzi cu secţiuni deschise. Nu era decât o umbră
întunecată pe fundalul unui apus roşiatic, un decor despuiat,
suprarealist şi teribil de impresionant.
In acea seară ...
Niciodată nu am mai văzut Luna atât de strălucitoare, nici
măcar în deşert. Atât de strălucitoare încât să vezi să şi citeşti, mă
gândii eu, dar imediat mi-am spus, dar asta este o iluzie. Luna nu
era niciodată mai mare (am citit eu undeva) decât o monedă (cu
diametru de aproximativ 2.50 cm) ţinută la distanţă de
aproximativ 270 de cm. Nu putea să fie atât de strălucitoare încât
să vezi să citeşti.
Era doar pe trei sferturi plină!
Insă, strălucind sus, deasupra autostrăzii San Diego spre
vest, Luna părea să umbrească până şi farurile maşinilor care
circulau în ambele direcţii. Am închis ochii din cauza luminii,
gândindu-mă la' oamenii care au păşit pe Lună şi au lăsat urme
pronunţate de paşi. Mai demult mi s-a permis, cu ocazia unui
articol pe care trebuia să-1 scriu, să văd o piatră selenară perfect
uscată şi să o ţin în mână ...
 Am auzit iar emisiunea începând aşa că am intrat în cameră.
însă, privind iar peste umăr, am văzut Luna devenind şi mai
strălucitoare - ca şi cum ar fi ieşit de după un pâlc de nori.
Acum lumina ei era înnebunitoare, mistuitoare pentru ochi.
Telefonul sună de cinci ori înainte ca ea să răspundă. - Bună,
am spus eu. Ascultă.
- Bună, spuse Leslie, buimacă de somn şi cu o voce JJ
plângăreaţă.
W. La naiba. Speram că se uita la W televizor, ca şi mine.
- înainte să ţipi şi să strigi, vreau să că te-am sunat cu un
motiv anume, ' i-am spus eu. Eşti în pat, nu-i aşa? Scoală-te -
Poţi să te scoli?
- Cât e ceasul?
- Doisprezece şi un sfert.
- Oh, Doamne. - Ieşi în balcon şi uită-te.
- Bine.
Se auzi receptorul pus deoparte. Am aşteptat. Balconul lui
Leslie dădea spre nord şi spre vest, ca şi al meu, însă se afla cu
zece etaje mai sus, cu vedere mult mai bună.
De la mine se vedea Luna arzând ca un reflector texturat.
- Stan? Eşti?
 - Da. Ce părere ai?
- E splendidă. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva. Ce
anume ar putea să facă Luna să strălucească într-o asemenea
măsură?
- Habar n-am, dar nu-i aşa că e minunată?
- Tu eşti localnic.
Leslie se mutase aici abia cu un an în urmă.
- Ascultă, niciodată nu am mai văzut aşa ceva. însă există o
legendă veche, spusei eu. Odată la o sută de ani, smogul din Los
Angeles se ridică timp de o noapte, lăsând aerul curat ca spaţiul
interstelar. în felul acesta divinităţile pot vedea dacă Los Angeles
se află tot acolo. Dacă se află în acelaşi loc, ele coboară ceaţa la
loc, ca să nu-1 mai zărească^
- Odată ştiam şi eu lucruri din astea. în fine, ascultă, mă
bucur că m-ai trezit ca să văd, dar trebuie să merg la serviciu
mâine.
- Biata de tine.
- Asta-i viaţa. .Noapte bună.
- Noapte bună.
După asta, am stat învăluit în întuneric, gândindu-mă pe cine
altcineva să sun. Dacă suni o fată în miez de noapte şi o inviţi să
privească Luna... poate va crede că e romantic sau din contră, se
poate înfuria, însă nu-şi va da seama că ai mai sunat pe încă
şase.
Aşa că m-am gândit la câteva nume. însă acele fete, la al căror
nume mă gândisem, plecaseră toate pe rând în ultimul an, după
ce am început să-mi petrec tot mai mult timp cu Leslie. Nimeni n-
ar putea să le învinovăţească. Aşa că acum Joan era în Texas şi
Hildy se măritase, şi dacă o sunam pe Louise dădeam probabil şi
peste Gordie. Dar englezoaica? însă nu puteam să-mi amintesc
nici numele, nici prenumele ei.
Mai mult decât atât, toate cunoştinţele mele aveau diferite orare
de activitate. Şi eu munceam pentru a mă întreţine, însă, ca
scriitor freelancer, puteam să-mi aleg orele de lucru. Oricărei
persoane sunate în seara aceea, îi ruinam dimineaţa. Oh, în
fine ... -
Spectacolul lui Johnny Carson era un vârtej de griuri şi
spectacol de lumini, când m-am întors în sufragerie. Am închis
televizorul şi m-am întors pe balcon.
 Luna era mai luminoasă decât fluxul farurilor de pe autostradă,
mai strălucitoare decât Westwood Village la dreapta. Munţii
Sfânta Monica aveau o strălucire magică de mărgăritar. Nu erau
stele deloc prin preajma Lunii. Stelele nu puteau să
supravieţuiască unei lumini atât de orbitoare.
Pentru a mă întreţine scriam articole de ştiinţă şi sfaturi utile.
Ar trebui să pot să-mi dau seama ce anume provocase
modificarea Lunii. Este oare posibil ca Luna să devină deodată
mai mare? Să se umfle ca un balon? Nu.
Poate mai apropiată. O Lună căzătoare?
Curenţi! Valuri înalte de aproximativ cincisprezece metri ... şi
cutremure! Falia-San Andreas spintecată ca Marele Canyon! Să
sar în maşină, să mă îndrept spre dealuri... nu, deja era prea
târziu ...
Prostii. Luna era mai strălucitoare, nu mai mare. Puteam să
observ acest lucru. Şi ce anume putea să facă Luna să ne
orbească în halul ăsta?
Am clipit din oclri şi imaginea Lunii mi-a rămas imprimată pe
retină. într-atât era de strălucitoare.
Un milion de oameni privesc probabil Luna chiar în acest
moment şi îşi pun aceleaşi întrebări ca şi mine. Un articol pe
acest subiect s-ar vinde foarte bine ... dacă aş reuşi să-1 scriu
înaintea altcuiva ...
Trebuie să existe o explicaţie simplă şi evidentă.
Ei bine, cum se poate ca Luna să fi devenit mai strălucitoare?
Lumina Lunii reflectă lumina primită de la Soare. Se poate ca
Soarele să fi devenit mai luminos? Trebuia să se întâmple după
apus şi sigur s-ar fi observat asta...
Nu-mi plăcea ideea.
Mai mult de-atât, jumătate de Pământ era reflectat de lumina
Soarelui. O mie de corespondenţi de la Life, Time, Newsweek şi
Associated Press ar suna din Europa, Asia, Africa ... asta în cazul
în care nu stau ascunşi prin subsoluri. Sau sunt deja morţi. Sau
fără voce, deoarece Soarele acoperă toate sistemele statice, radio,
de telefonie şi televiziune ... Televiziunea. Oh, Doamne.
Abia atunci începuse să mi se facă frică.
In regulă, s-o luăm de la capăt. Luna devenise foarte
strălucitoare. Lumina Lunii, aşadar, lumina Lunii reflectă lumina
primită de la Soare; orice idiot ştia asta. Atunci ... ceva se
întâmplase cu Soarele.
 II
- Alo? .
- Salut. Eu sunt, am spus c-un nod în gât. Panică! Ce urma
să-i spunl
- Privesc Luna, spuse ea ca prin vis. Este superbă. Am
încercat să folosesc telescopul, însă nu am reuşit să văd nimic;
lumina e prea puternică. Luminează întregul oraş. Dealurile sunt
toate argintii.
Da, uitasem că avea un telescop pe balcon.
- Nici nu am mai încercat să mă culc la loc, spuse ea. E prea
multă lumină.
Gâtul meu îşi revenise.
- Ascultă, Leslie, draga mea, am început să mă gândesc la
felul cum te-am trezit din somn şi cum probabil nu ai mai putut
dormi după aceea şi la toată lumina aceasta. Aşa că ce-ar fi să
ieşim la o gustare de miez de noapte?
- Ai înnebunit?
- Nu, vorbesc serios. Chiar vreau asta. Asta nu e o noapte
pentru somn. Poate nu vom mai avea niciodată ocazia să trăim o
asemenea noapte. Dă-o naibii de dietă. Hai să sărbătorim.
îngheţată asortată şi cafea irlandeză.
- Asta e altceva. Să mă îmbrac, atunci.
- Vin şi eu imediat.
***
Leslie locuia la etajul al paiprezecelea al Clădirii C din
Barrington Piaza. Am ciocănit la uşă şi am aşteptat.
 In timp ce aşteptam m-am gândit fără să vreau: De ce Leslie?
Trebuie să existe şi alte moduri de a-mi petrece ultima mea
noapte pe Pământ decât cu o anumită fată. Aş fi putut alege o altă
fată, sau chiar mai multe fete nu chiar atât de speciale, numai că
astea nu mi s-ar potrivi chiar bine, nu-i aşa? Sau l-aş fi putut
chema pe fratele meu sau pe oricare dintre părinţi ...
Insă fratele meu Mike ar fi vrut să audă un motiv serios înainte
să-1 scot din pat la miezul nopţii.
- Mike, ascultă, Luna e aşa superbă ...
Nici vorbă de aşa ceva. Oricare dintre părinţi ar reacţiona
asemănător. în fine, aveam un motiv serios, dar m-ar fi luat ei în
serios?
Şi dacă da, ce? Aş fi provocat un fel de deşteptare. Lasă-i să
doarmă. Aveam nevoie de cineva care să-mi fie alături la ...
petrecerea mea de adio fără a pune întrebări inoportune.
Şi acea persoană era Leslie-. Am bătut iar în uşă.
Ea întredeschise uşa. Era în lenjerie de corp. O bustieră rigidă
şi diformă îmi atinse spatele când am luat-o pe Leslie în braţe.
- Tocmai mă pregăteam să o iau pe mine.
- Inseamnă că am venit exact la timp. I-am luat bustiera din
mână şi am aruncat-o. M-am aplecat ca să-i cuprind talia cu
braţele, m-am ridicat iar cu greu şi am dus-o spre dormitor în
timp ce picioarele ei mi se legănau în jurul gleznelor.
Pielea îi era rece. Cred că fusese pe afară.
- Aşa deci! spuse ea. Crezi că poţi concura cu o îngheţată
asortată, nu-i aşa?
- Bineînţeles. Mândria mi-o cere.
Respiram cu greutate amândoi. O singură dată am încercat să
o ridic ghemotoc în braţe, cum arată prin filme. Aproape că mi-am
rupt spatele. Leslie era o fată voinică, de aceeaşi înălţime cu mine
şi cu şolduri cam pline.
Ne-am rostogolit pe pat, unul lângă altul. M-am apropiat de ea
din amândouă părţile ca s-o scarpin pe spate, ştiind că în acest fel
nu va mai opune rezistenţă, ah, ha ha ha ha ha. Scotea sunete de
plăcere în timp ce-mi spunea unde să o scarpin. Mi-a suflecat
tricoul până în jurul umerilor şi a început să mă scarpine şi ea.
Ne-am smuls amândoi hainele unul altuia, la întâmplare,
aruncându-le pe marginea patului. Pielea ei era caldă acum,
aproape fierbinte ...
 Uite, de asta nu aş fi putut să aleg pe alta. Ar fi trebuit să o
învăţ cum să scarpine. Şi acum chiar nu era momentul potrivit.
Nopţi de-a rândul am avut o tendinţă neastâmpărată de a grăbi
actul contopirii. în seara asta săvârşeam un ritual, un ritual de
trecere. Am încercat s-o fac mai lent, să ţină mai mult. Am
încercat să-i produc mai multă plăcere lui Leslie. Chiar s-a
meritat din plin. Am uitat de Lună şi de viitor în momentul în care
Leslie şi-a lipit călcâiele de scobitura genunchilor mei şi am
început să ne mişcăm în ritmul străvechi.
Insă ideea care mi-a apărut la apogeu a fost intensă şi
înspăimântătoare. Ne aflam într-un cerc de foc albăstriu încins ce
se închidea ca un laţ. Când am gemut de groază şi emoţie, ea a
crezut probabil că-mi exprimam doar plăcerea.
Am zăcut unul lângă altul, vlăguiţi, toropiţi, strângându-ne în
braţe. M-am gândit să merg la mine şi să dorm, să nu-mi ţin
promisiunea, să dorm şi s-o las pe Leslie să doarmă... însă, m-am
trezit şoptindu-i la ureche:
- Ingheţată asortată.
Ea zâmbi, se mişcă şi se rostogoli din pat imediat. Nu am vrut
să o las să poarte bustiera.
- E trecut de miezul nopţii. Nu se va lega nimeni de tine,
pentru că voi avea eu grijă de acel derbedeu, da? Aşa că de ce să
nu te simţi confortabil?
Ea râse şi se dădu bătută. Ne-am îmbrăţişat o dată, cu
pasiune, în lift. Era mult mai bine fără bustieră.
III
Chelneriţa cu păr cărunt de la tejghea era veselă şi emoţionată.
Ochii îi străluceau. Ne-a vorbit ca şi când ne-ar fi divulgat un
secret.
- Aţi observat strălucirea Lunii?
Localul Ship era foarte aglomerat, la acea oră din noapte fiind şi
foarte aproape de Universitatea UCLA din Los Angeles. Jumătate
din clienţi erau studenţi de la universitate. în seara aceea
discutau în şoaptă, întorcându-se să se uite afară, prin pereţii din
sticlă ai restaurantului cu program non-stop. Luna era joasă în.
partea de vest, suficient de joasă încât să facă întrecere cu
luminile străzii.
- Am observat, am spus eu. Şi sărbătorim. Am dori două
îngheţate asortate.
 După ce a plecat, am strecurat o bancnotă de zece dolari sub
şervetul de hârtie. Nu că i-ar cheltui vreodată, dar măcar va avea
plăcerea de a-i găsi. Nici eu nu i-aş cheltui.
Mă simţeam degajat şi nepăsător. O mulţime din probleme
păreau parcă rezolvate de la sine.
Cine ar fi zis că pacea se va coborî peste Vietnam şi Cambodgia
într-o singură noapte?
Situaţia aceea a început acolo, în California, în jur de ora
unsprezece şi jumătate. Asta însemna că soarele amiezii se afla
chiar peste Marea Arabiei, cu doar câteva porţiuni din Asia,
Europa, Africa şi Australia aflate direct sub razele solare.
Germania era deja reunită, Zidul sfărâmat sau înmuiat de
undele de şoc. Israeliţii şi arabii aruncaseră armele. Apartheidul
luase sfârşit în Africa.
Şi eu eram liber. Pentru mine nu existau consecinţe directe. în
seara aceea puteam să-mi satisfac toate dorinţele mele ascunse,
să jefuiesc, să omor, să înşel Fiscul, să arunc cu cărămizi în geam
sau să-mi ard cărţile de credit. Aş putea să uit de articolul pentru
joia următoare despre formarea metalului exploziv. In seara aceea
puteam chiar să înlocuiesc pilulele lui Leslie cu bomboane cu
scorţişoară. în seara aceea.
 - Cred că voi fuma o ţigară. Leslie se uită
înciudată la mine.
- Am crezut că te-ai lăsat.
- Aminteşte-ţi. Am spus că, dacă voi avea nişte dorinţe
mistuitoare, voi fuma. Şi acum nu puteam să suport gândul că nu
voi mai fuma niciodată.
Ea râse.
- Dar au trecut luni de atunci!
- Şi ei pun în continuare reclame la ţigări în reviste!
- Este o conspiraţie. Bine, hai, fumează-ţi ţigara. Am introdus
câteva monede în automat, am ezitat înainte de a alege, şi am
luat până la urmă un tutun slab. Nu vroiam neapărat să fumez.
Dar unele evenimente cer şampanie şi altele ţigări. Era ca ultima
ţigară savurată înaintea plutonului de execuţie ...
Mi-am aprins una. Pentru cancerul la plămâni.
Era la fel de bună cum îmi aminteam; cu toate acestea avea un
gust vag de stătut, ca de mucuri de ţigări vechi. A treia-inhalare
de fum în plămâni m-a lovit brusc. Privirea mi s-a înceţoşat şi
totul a devenit foarte calm. îmi simţeam inima în gât.
- Ce gust are?
- Ciudat. Mă simt ameţit, spusei eu.
Ameţit! Nu am mai auzit cuvântul acesta de vreo cincisprezece
ani. în liceu fumam ca să obţinem acea stare de ameţeală, acea
stare apropiată de beţie produsă de contractarea capilarelor la
creier. Acea ameţeală nu s-a mai produs după primele daţi, însă
majoritatea dintre noi am continuat să fumăm ...
Am stins-o. Chelneriţa ne-a adus îngheţatele.
Cald şi .rece, dulce şi amar; nu prea există alt gust asemănător
cu îngheţata asortată. Să mori fără a o gusta ar fi iar o ruşine
strigătoare la cer. Dar cu Leslie era altceva, un simbol al traiului
abundent. Era mai amuzant s-o privesc pe ea mâncând decât să
mănânc eu însumi.
Mai mult de atât... Aş renunţa la ţigară ca să gust din
îngheţată. Acum, în loc s-o savurez, mă gândeam la o cafea
irlandeză.
Prea puţin timp.
Cupa lui Leslie era goală. Ea şopti cu mulţumire:
- Aahh! şi-şi lovi uşor pântecele.
Un client de la una din mesele mai mici începu să o ia razna.
 L-am observat când a venit. Un tip uscăţiv, studios, cu favoriţi
şi ochelari cu rame de metal care se întorcea tot timpul ca să
privească Luna pe geam. Ca şi alţii de la alte mese, părea fascinat
de acel fenomen natural, rar şi minunat.
Apoi înţelese şi el. Faţa i s-a schimbat, exprimând suspiciune,
neîncredere şi apoi teroare, teroare şi neputinţă.
- Hai să mergem, i-am spus lui Leslie. Am pus câteva monede
pe tejghea şi m-am ridicat.
- Nu vrei să ţi-o termini pe a ta?
- Nu. Avem alte lucruri de făcut. Ce-ai zice de o cafea
irlandeză?
- Şi un cocktail Pink Lady pentru mine? Oh, ia te uită! Ea se
întoarse cu totul cu spatele.
Studentul se urcase pe o masă. Se legănă, îşi întinse braţele şi
zbieră:
- Uitaţi-vă pe fereastră!
- Dă-te jos de acolo imediat! spuse o chelneriţa, înghiontindu-
i vehement nădragii.
- A venit sfârşitul lumii! La capătul celălalt al mării, moartea
şi focul iadului -.
Dar noi eram deja ieşiţi pe uşă, râzând în timp ce alergam.
Leslie spuse gâfâind:
- Posibil să fi ratat o revoltă ... religioasă acolo! Eu mă
gândeam la cei zece dolari de sub şervet.
Acum nu îi vor mai folosi nimănui. înăuntru, un profet striga
mesajul judecăţii de apoi tuturor celor prezenţi. Femeia cu păr
cărunt şi ochi luminoşi va fi găsit banii zicându-şi că "Ştiau şi ei."
***

Parcarea localului Red Barn era umbrită de clădirile care

blocau pătrunderea luminii Lunii. Felinarele străzii şi lumina
orbitoare a Lunii aveau cam aceeaşi strălucire. Noaptea părea
doar un pic mai strălucitoare decât de obicei.
Nu înţelegeam de ce Leslie s-a oprit deodată în drum. Dar i-am
urmărit privirea în sus spre o stea foarte strălucitoare, la sud de
zenit.
- Frumoasă, am spus eu.
Ea s-a uitat la mine foarte ciudat.
Red Barn nu avea geamuri. Lumina artificială obscură, mult
mai obscură decât lumina rece stranie de afară, se reflecta pe
lemnul întunecat al încăperii şi pe clienţii veseli şi liniştiţi. Nimeni
nu părea să realizeze că noaptea aceasta era altfel decât alte
nopţi.
Clienţii puţini din acea noapte de marţi erau adunaţi în
majoritate la piano bar. Un client avea microfonul. Interpreta un
cântec aproape familiar cu o voce slabă, tremurătoare, în timp ce
pianistul de culoare surâdea şi-i făcea un acompaniament
sentimental.
Am comandat două cafele irlandeze şi un cocktail Pink Lady. La
privirea întrebătoare a lui Leslie eu am zâmbit pur şi simplu
misterios.
Red Barn părea atât de ordinar. Atât de relaxat; atât de senin.
Ne ţineam mâinile peste masă. Eu zâmbeam şi mi-era frică să
vorbesc. Dacă rupeam vraja, dacă spuneam lucruri nepotrivite ...
Au venit băuturile. Am luat paharul cu cafea irlandeză de
picior. Zahăr, whiskey irlandez şi cafea neagră tare, cu frişca
groasă în vârf. A venit ca o porţie magică de vitalitate, neagră,
fierbinte şi puternică.
Chelneriţa mi-a dat banii înapoi.
- Il vezi pe bărbatul cu pulovăr, cel de la capătul pianului?
Face cinste, spuse ea cu plăcere.
- A venit în urmă cu două ore şi i-a dat barmanului o
bancnotă de o sută de dolari.
Deci de acolo venea toată fericirea. Băuturi gratis! M-am uitat
atent întrebându-mă ce anume sărbătorea acel bărbat.
Avea un gât gros, umeri laţi, era îmbrăcat cu pulovăr şi haină
sport şi stătea ghemuit ţinând strâns
 In mână un pahar mare. Pianistul i-a oferit microfonul şi el s-a
întors cu faţa, gestul permiţându-mi să-i pot vedea bine chipul
pătrat, rigid, beat, jalnic şi speriat. Era gata să înceapă să plângă
de frică.
Aşa că mi-am dat seama imediat ce sărbătorea.
Leslie schimbă feţe-feţe.
- Nu prepară bine cocktailul Pink Lady.
Există doar un singur bar în toată lumea unde fac cocktailul
Pink Lady aşa cum îi place lui Leslie, şi nu se află în Los Angeles.
I-am pasat ei cealaltă cafea irlandeză, zâmbind larg, parcă vrând
să-i spun "Ţi-am spus eu." Spaima bărbatului beat era
molipsitoare, îmi zâmbi şi ea, ridică paharul şi spuse:
- In cinstea Lunii albastre.
Am ridicat şi eu paharul cu ea şi am băut, cu toate că nu acela
era toastul pe care l-aş fi vrut.
Bărbatul în pulovăr s-a dat jos pe nesimţite de pe scăunelul de
la bar şi s-a îndreptat cu grijă spre uşă, cu mers rar şi drept ca
un-vas oceanic care acostează în port. A deschis uşa larg şi s-a
întors, ţinând-o deschisă, în aşa fel încât lumina albastră,
albicioasă, stranie să-i contureze silueta mare, negricioasă.
Ticălosul. El aştepta ca cineva să-şi dea seama, să le strige şi
celorlalţi adevărul. Foc şi osândă.
- închide uşa! strigă cineva.
- E timpul să plecăm, am spus eu slab.
- De ce atâta grabă?
Grabă? El ar putea să vorbească] Dar nu puteam să bag mâna-
n foc că ...
Leslie şi-a pus mâna peste a mea.
- Ştiu. Ştiu ce vrei să spui. Dar nu putem să fugim de asta,
nu-i aşa?
Am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Ea ştia şi eu nu
mi-am dat seama de asta?
Uşa s-a închis, lăsând Red Barn într-o culoare roşiatică de
amurg. Bărbatul, care făcuse cinste cu băuturi, plecase.
- Oh, Doamne. Când ţi-ai dat seama?
- Inainte să vii la mine, spuse ea. Dar când am încercat să
verific presupunerea, nu am reuşit.
- Să verifici?
- Am ieşit pe balcon şi am îndreptat telescopul spre Jupiter.
Marte se află mai jos de orizont zilele astea. Dacă Soarele ar
dispărea într-un cataclism cosmic, toate planetele ar trebui să fie
luminate la fel ca Luna, nu-i aşa?
- Ai dreptate. La dracu'.
Ar fi trebuit să mă gândesc şi eu la asta. Dar Leslie era
astrologul. Ştiam şi eu ceva astrofizica, dar nu într-atât încât să o
găsesc pe Jupiter ca să-mi salveze viaţa.
- Insă Jupiter nu era mai luminoasă decât de obicei. Aşa că
nu ştiam ce să mai cred.
- Dar atunci...
Am simţit speranţa renăscând ca un foc de paie. Apoi mi-am
amintit.
- Acea stea, chiar de deasupra capului. Cea la care te-ai uitat
lung.
- Jupiter.
- Luminoasă ca o reclamă. Atunci ... asta dă totul peste cap.
- Vorbeşte mai încet.
De fapt eu vorbeam încet. Dar într-un moment de nebunie aş fi
vrut să mă urc pe o masă în picioare şi să strig! Foc şi moarte
- Cu ce drept erau ei ignoranţi?
Leslie mi-a strâns mâna. Impulsul trecu. Am spus înfiorat:
- Hai să plecăm de aici. Hai să-i lăsăm să creadă că vor veni
zorile.
- Vor veni.
Leslie scoase un râs amar, ca un lătrat, pe care nu i-1 mai
auzisem până atunci. Ieşi afară în timp ce eu m-am întins să-mi
iau portofelul - amintindu-mi totodată că oricum nu mai avea
rost.
Săraca Leslie. Când a văzut planeta Jupiter s-a gândit că
sfârşitul a fost amânat — asta până când, o oră şi jumătate mai
târziu, i-a'fost dat să vadă flacăra albă pâlpâind triumfătoare. O
oră şi jumătate, timp pentru Soare să ajungă la Pământ de la
Jupiter.
Când am ajuns la uşă am văzut-o pe Leslie mergând cu paşi
repezi pe Westwood către Sfânta Monica. Am înjurat şi am fugit s-
o ajung din urmă întrebându-mă dacă a luat-o cumva razna.
Apoi am observat umbrele de deasupra noastră. Pe toată partea
opusă a bulevardului Sfânta Monica erau umbre ale Lunii - nişte
linii orizontale negre şi alb-albastre.
Am ajuns-o la colţ.
Luna asfinţea. '
 O lună la apus arată întotdeauna extraordinar. în acea seară
strălucea orbitor prin bucăţica de cer de deasupra autostrăzii,
incredibil de luminoasă, aruncând foarte multe linii şi umbre.
Chiar şi cornul întunecat al Lunii strălucea ca sideful.
Ceea ce îmi spunea tot ce voiam să ştiu despre ceea ce se
întâmpla în partea luminată a Pământului.
Iar pe Lună...? Echipajul de pe Apollo 19 probabil a murit în
primele minute de nova. Prinşi pe un câmp selenar, ascunzându-
se probabil după o stâncă care se topeşte ... Sau se aflau pe
partea întunecată? Nu puteam să-mi mai amintesc. La dracu', s-
ar putea să trăiască mai mult decât toţi. Am simţit ură şi invidie.
Discul se schimba ciudat pe măsură ce apunea. O calotă, o
farfurie zburătoare, o lentilă, o linie ...
Gata, a dispărut.
A dispărut. în fine, asta a fost. Acum puteam să uităm de ea;
acum puteam să ne plimbăm pe afară fără a avea sentimentul
constant că ceva nu era în regulă. Apusul Lunii luase cu sine şi
toate umbrele ciudate din oraş.
Insă norii străluceau într-un mod neobişnuit. Aşa cum norii
strălucesc după ce apune soarele, acum norii aveau culori albe
plumburii înspre vest. Şi se scurgeau prea repede pe cer. Ca şi
cum ar fi încercat să fugă...
Când m-am întors spre Leslie, şiroaie mari de lacrimi îi curgeau
pe faţă.
 - Oh, la naiba, am zis eu luând-o de mână. Gata, opreşte-te.
Linişteşte-te.
- Nu pot. Ştii că nu mă pot opri odată ce am început să
plâng.
- Nu acesta era planul meu. M-am gândit că vom face lucruri
pe care le-am tot amânat, lucruri care ne fac plăcere. Este ultima
noastră şansă. în felul ăsta vrei să mori, plângând la un colţ de
stradă?
- Nu vreau să mor deloc!
- Cam greu!
- Mersi mult.
Faţa ei era toată roşie şi contorsionată. Leslie plângea ca un
copil, fără a-i păsa de demnitate sau aparenţe. M-am simţit
îngrozitor. Mă simţeam vinovat, şi ştiam că nova nu se întâmpla
din cauza mea şi mă făcea să mă înfurii.
- Nici eu nu vreau să mor! am mormăit eu. Spune-mi cum să
fac şi voi face. Unde am putea să mergem? La Polul Nord? Ne-ar
lua mai mult. Luna este probabil topită pe toată partea ei de zi.
Marte? Când se va termina totul, Marte va fi parte din Soare, ca
Pământul. Alpha Centauri? Cu acceleraţia de care avem nevoie
am fi zdrobiţi de perete ca untul de arahide şi jeleul.
- Ah, tacă-ţi gura.
- Bine.
- Ce zici de Hawaii, Stan, am putea să ajungem la aeroport în
douăzeci de minute. Am obţine două ore în plus dacă am merge
spre vest! Două ore în plus înainte de răsărit!
Avea oarecum dreptate. Două ore valorau mai mult decât orice!
Dar mă gândisem deja lâ asta în balcon, în timp ce mă uitam la
Lună.
- Nu. Am muri mai repede. Ascultă, draga mea, am observat
că Luna a devenit mai strălucitoare spre miezul nopţii. Asta
înseamnă că statul California se afla în partea de jos a
Pământului când a început cataclismul solar.
- Aşa este, ai dreptate.
- Deci noi ne aflăm cel mai departe de unda de şoc.
- Nu înţeleg, spuse ea clipind din ochi.
- Ia-o altfel. întâi explodează Soarele. în urma exploziei, aerul
şi oceanele se încălzesc, într-o clipă, pe toată partea luminată.
Aburii şi aerul supraîncălzit se extind cu rapiditate. O undă de şoc
fierbinte se apropie ca un vuiet de partea întunecată. Ne încer-
cuieşte şi pe noi acum. Ca un laţ. Dar în Hawaii va ajunge cel mai
repede. Hawaii se află cu două ore mai aproape de linia
asfinţitului.
- Inseamnă că nu vom apuca răsăritul. Nu vom trăi nici
măcar până atunci.
-Nu.
- Explici lucrurile foarte bine, spuse ea cu amărăciune. O
undă de şoc fierbinte. Cât de plastic.
- Imi pare rău. M-am gândit prea mult la asta. întrebându-
mă cum va fi.
- Gata, opreşte-te.
Veni spre mine şi-şi sprijini faţa de umărul meu. Plângea
încetişor. O ţineam cu un braţ şi cu celălalt îi
mângâiam gâtul, privind norii care se scurgeau fără a mă mai
gândi la cum va fi.
Nu mă mai gândeam la cercul de foc strângându-se în jurul
nostru.
Era oricum imaginea prost aleasă.
Mă gândeam la cum au fiert oceanele în partea luminată, încât
pentru unda de şoc să nu mai rămână decât aburi cu care să
pornească mai departe. Mă gândeam la milioanele de kilometri
pătraţi de ocean pe care i-a parcurs. Va fi mai umedă şi mai
răcoroasă când va ajunge la noi. Şi mişcarea de rotaţie a Pămân-
tului o va roti ca un vârtej într-o cadă de baie.
Două uragane de abur direct ce se mişcă în sensuri opuse,
unul la nord şi unul la sud. Aşa urma să vină. Eram norocoşi.
California se afla aproape de inima uraganului de nord.
Un uragan de abur direct. Putea să ridice un om şi să-1 arunce
în aer, să jupuiască carnea de pe el şi să-1 arunce la pământ. Se
va năpusti grozav.
Nu vom mai vedea răsăritul. într-un fel simţeam o părere de
rău. Ar fi fost spectaculos.
Mănunchiuri groase, paralele de nori erau purtate de vânt peste
stele, prea repede, albiţi de luminile oraşului. Jupiter s-a
întunecat şi apoi s-a stins de tot. Este posibil să înceapă deja?
Se vedeau fulgere fierbinţi.
- Aurora, am spus eu.
- Cum?
- Va fi o undă de şoc şi de la Soare. Va fi o auroră cum nu s-a
mai văzut până acum.
 Leslie izbucni deodată într-un râs nervos.
- Este aşa de straniu să stăm la un colţ de stradă şi să
vorbim în felul ăsta! Stan, e vis sau realitate?
- Am putea să ne prefacem.
- Nu. Cred că aproape toată rasa umană este deja moartă.
-Mda.
- Şi nu avem unde să fugim.
- La dracu', ţi-ai dat seama de mult timp singură de acest
lucru. De ce aduci vorba tocmai acum?
- Ai fi putut să mă laşi să dorm, spuse ea cu amărăciune.
Abia aţipisem când mi-ai şoptit la ureche.
Nu am mai spus nimic. Avea dreptate.
- îngheţată asortată, mă cită ea. Apoi continuă:
- De fapt nu a fost o idee chiar proastă să-mi dau peste cap
dieta.
Am început să chicotesc.
- Termin-o.
- Am putea să mergem la tine sau la mine acum. Să dormim.
- Probabil. Dar nu am putea să adormim, nu-i aşa? Nu, nu
spune nimic. Luăm somnifere şi, în, cinci ore, ne trezim în ţipete.
Mai degrabă aş sta trează. Măcar vom şti ce se întâmplă.
Dar ce-ar fi dacă am lua toate pastilele ... dar nu am mai spus
nimic. Am zis în schimb:
- Ce-ai zice de un picnic?
- Unde?
 - Pe plajă, poate. Cui îi pasă? Putem să hotărâm asta
mai târziu.
IV
Toate pieţele erau închise. însă magazinul de băuturi alcoolice
de vizavi de Red Barn era unul de la care cumpăram de ani de
zile. Aveau ficat gras de gâscă, pişcoturi, vreo două sticle de
şampanie rece, şase feluri de brânză şi o groază de sortimente de
alune - am luat din toate - mai multe pişcoturi, o pungă cu
gheaţă, aperitiv rumaki îngheţat, un brandy foarte vechi care a
costat douăzeci şi cinci de dolari, un pic de Cherry Heering pentru
Leslie, şase doze de bere şi Bitter Orange...
Până când am încărcat noi toate cumpărăturile într-un
cărucior, începu să plouă. Stropi mari curgeau în şiroaie pe sticla
de la intrarea în magazin. Vântul urla pe la colţuri.
Vânzătorul era într-o dispoziţie bună, deborda de energie.
Privise Luna toată noaptea.
- Şi acu' asta! exclamă el în timp ce ne aşeza cumpărăturile
în sacoşe. Era un bărbat bătrân, mic de statură, voinic, cu braţe
şi umeri puternici.
- Nu plouă niciodată aşa în California. Dacă vine, vine drept
şi greoi. Durează zile întregi....
- Ştiu.
I-am scris un cec, simţindu-mă vinovat pentru asta. Mă ştia de
destul timp ca să aibă încredere în mine. Dar cecul era bun.
Aveam fonduri care să-1 acopere. înainte de orele dimineţii, cecul
va fi cenuşă, şi toate băncile din lume vor clocoti în căldura
Soarelui. Dar de acest lucru nu eram eu vinovat.
îndesă cumpărăturile noastre în cărucior, postân-du-se şi el la
uşă.
- Când se opreşte ploaia, vom ieşi cu căruciorul afară. Gata?
M-am pregătit să deschid uşa. Ploua cu găleata, într-o clipă se
opri, deşi apa se mai scurgea pe sticlă.
- Acum! strigă vânzătorul. Am deschis repede uşa şi duşi am
fost. Am ajuns la maşină râzând ca nebunii. Vântul şuiera în jur,
aruncând stropi de ploaie.
- Am ales bine momentul. Ştii de ce anume îmi aminteşte
această vreme? Kansas, spuse vânzătorul, în timpul unei tornade.
Apoi dintr-odată cerul se umplu de pietriş! Am ţipat şi ne-am
lăsat brusc în jos. Am deschis maşina, care răsuna de milioane de
lovituri mici şi i-am împins pe Leslie şi pe vânzător înăuntru. Ne-
am frecat capurile zgâriate şi ne-am uitat la pietrişul alb care
sărea peste tot.
Vânzătorul îşi culese o pietricică albă de pe guler. O puse în
mâna lui Leslie şi ea scoase un ţipăt ascuţit de uimire şi mi-a dat-
o mie. Era rece.
- Grindină! Spuse vânzătorul. Acu' chiar că nu mai pricep
nimic.
Eu nici atât. Puteam să realizez că era ceva ce avea legătură cu
cataclismul. Dar ce? Cum?
- Trebuie să mă întorc, spuse vânzătorul. Grindina se
schimbă într-o rafală scurtă. El îşi strânse toate forţele şi ieşi din
maşină ca un soldat marin urcând dealul. Nu l-am mai văzut.
Norii erau învolburaţi, se formau şi se risipeau, alunecând unul
peste altul mai repede decât am văzut vreodată, luminaţi de oraş.
- Cred că e cataclismul, spuse Leslie tremurând.
- Dar cum? Dacă unda de şoc ar fi ajuns aici deja, noi am fi
morţi - sau măcar surzi. Grindină?
- Cui îi pasă? Stan, nu avem timpi M-am
cutremurat.
- Bine. Ce anume ai vrea să faci mai mult în acest moment?
- Să vizionez un meci de baseball.
- Este ora două dimineaţa, i-am atras eu atenţia.
- Asta elimină multe lucruri, nu-i aşa?
- Aşa e. Am fost şi la ultimul bar. Am vizionat ultimul nostru
joc şi ultimul nostru film reuşit. Ce a mai rămas?
- Să ne uităm prin vitrinele magazinelor de bijuterii.
- Vorbeşti serios? în ultima ta noapte pe Pământ?
- Da, spuse ea după ce se gândi pentru o clipă. Fir-ar să fie,
vorbea serios. Nu m-aş fi putut gândi
la altceva mai plictisitor.
- Westwood sau Beverly Hills?
- Amândouă.
- Ascultă-mă puţin...
- Beverly Hills, atunci.
***

Am trecut cu maşina printr-o altă rafală de ploaie şi grindină -

o furtună condensată. Am parcat la jumătate de bloc de
magazinul Tiffany's.
 Trotuarul era plin de noroi. Picături de ploaie cădeau de la
diferite etaje ale clădirii.
- E superb, spuse Leslie. Cred că trebuie să fie încă vreo şase
magazine de bijuterii mai încolo.
- Ce-ar fi să privim din maşină?
- Nu, nu, în niciun caz, tu nu ai atitudinea potrivită. Privitul
în vitrine se face numai pe jos. Asta e regula.
- Dar ploaia?
- Lasă că n-ai să mori de pneumonie. Nu vei avea timp, spuse
ea cam nemiloasă.
Tiffany's avea o mică filială deschisă şi în Beverly Hills, însă nu
aveau lucruri scumpe în vitrină, pe timp de noapte. Aveau câteva
bibelouri fascinante şi cam atât.
Ne-am îndreptat spre Rodeo Drive unde am rămas muţi de
uimire. Tibor avea expusă o colecţie enormă de inele, împodobite
şi moderne, mari şi mici, cu tot felul de pietre preţioase şi
semipreţioase. Peste stradă, Van Cleef&Arpels avea broşe, ceasuri
bărbăteşti elegante, brăţări cu ceasuri mici aplicate pe ele şi o
vitrină în care se aflau numai diamante.
- Oh, nemaipomenit, şopti Leslie, atrasă de diamantele
sclipitoare. Oare cum vor fi arătând la lumina zilei! ... Ups.
 - Nu, ai gândit bine. Imaginează-ţi-le la răsărit, strălucind de
la explozie, cu vitrinele care se zdrobesc lăsând lumina crudă a
zilei să pătrundă în interior. Vrei unul? Colierul?
- Oh, e posibil? Stai, stai, glumeam! Pune-1 la loc, prostuţule,
cred că au sisteme de alarmă antiefracţie.
- Ascultă, nimeni nu va mai purta lucrurile astea de acum
până dimineaţă. De ce să nu ne folosim şi noi puţin de ele?
- Am fi prinşi!
- Păi, tu ai vrut să priveşti în vitrine ...
-Nu vreau să-mi petrec ultima mea oră într-o celulă. Dacă ai fi
adus maşina până aici poate am fi avut o oarecare şansă.
- Să scăpăm. Ai dreptate. Am vrut să aduc maşina. Dar în
acel moment am tăcut amândoi şi ne-am
continuat drumul cu paşi nesiguri, ţinându-ne unul de altul
pentru echilibru.
' Erau mai mult de şase magazine cu bijuterii în Rodeo. Şi
multe alte lucruri. Jucării, cărţi, cămăşi şi cravate excentrice şi
moderne. în Francis Orr, am văzut un cub imens de plastic plin
cu monede noi. Mai încolo se aflau câteva ceasuri neobişnuite.
Aveam o emoţie în plus ştiind că puteam să spargem o vitrină şi
să luăm tot ce vroiam.
Ne plimbam de mână, legănându-ne braţele. Trotuarele erau
numai ale noastre; toţi ceilalţi fugiseră din calea vremii urâte.
Norii erau încă învolburaţi.
- Aş fi vrut să ştiu că urma să vină, spuse Leslie deodată. Mi-
am petrecut toată ziua reparând o eroare într-un program. Acum
nu vom mai avea ocazia să-1 folosim vreodată.
- Cum ţi-ai fi petrecut ziua? Un joc de baseball?
- Poate. Nu. Obiceiurile nu mai contează acum. Privi
încruntată la rochiile dintr-o vitrină. Tu ce ai fi făcut?
- Aş fi mers la Blue Sphere să beau cocktailuri, am spus eu
prompt. Este un local topless. Obişnuiam să merg acolo tot
timpul. Am auzit că se umblă în pielea goală acum.
- Nu am fost niciodată la vreunul de genul ăsta. Până la cât
au deschis?
- Las-o baltă. E aproape două jumătate.
Leslie se uita gânditoare la animalele gigant dintr-o vitrină cu
jucării.
- Nu ai fi vrut să ucizi pe cineva, dacă ai fi avut timp?
- Păi doar ştii că agentul meu locuieşte în New York.
 - De ce pe el?
- Copil ce eşti, de ce crezi că orice scriitor ar vrea să-şi ucidă
agentul? Pentru manuscrisele pe care le pierde pentru alte
manuscrise. Pentru procentajul său de zece la sută, uşor obţinut,
şi celelalte nouăzeci de procente pe care mi le trimite cu invidie şi
cu întârziere. Pentru....
Deodată vântul începu să urle şi se ridică deasupra noastră. în
timp ce alergam, Leslie făcu semn spre o intrare proeminentă care
se părea că era de la Gucci. Ne-am înghesuit unul în altul
sprijiniţi de sticlă.
Vântul fu înăbuşit de o grindină cu particule cât bobul de
mazăre. Se auzi un zgomot de sticlă spartă
pe undeva şi sunetul rar şi slab al alarmei în vântul şuierător.
Dar nu era doar grindină în bătaia vântului! Erau şi pietre!
Am simţit gustul apei de mare.
Ne-am lipit unul de altoi în spaţiul luxos din faţa magazinului
Gucci. Am încercat să scot o frază şubredă ţipând:
- Vreme de cataclism! Cum dracu' a ajuns...
Dar nu mă puteam auzi eu însumi, iar Leslie nici măcar nu-şi
dăduse seama că ţipam.
Vreme de cataclism. Cum a ajuns aici aşa de repede? Venind
încoace de la Pol, unda de şoc ar fi trebuit să parcurgă în jur de
patru mii de mile - adică o călătorie de cinci ore.
Nu. Unda de şoc trecea prin stratosfera, unde viteza sunetului
era mai mare, şi apoi se propaga în jos. Trei ore erau timp
suficient. Totuşi, mă gândii eu^ nu ar fi trebuit să vină sub formă
de vânt în. creştere. în partea cealaltă a lumii, Soarele după
cataclism făcea praf atmosfera şi o arunca spre stele. Şocul ar fi
trebuit să vină ca o bubuitură de tunet singulară, gigantică.
Pentru un moment vântul se linişti şi am fugit pe trotuar
trăgând-o şi pe Leslie după mine. Am găsit altă intrare, după ce
vântul a luat-o iar razna. Mi s-a părut că aud o sirenă venind la
chemarea alarmei de la magazin.
La următoarea ieşire am ajuns pe Wiltshire Boulevard, de unde
am ajuns şi la maşină. Am stat acolo gâfâind şi aşteptând să se
încălzească în maşină. îmi simţeam picioarele murate. Hainele,
ude erau lipite de piele.
- Cât mai durează? strigă Leslie.
- Nu ştiu! Ar trebui să mai avem ceva timp.
- Va trebui să ne bucurăm de picnic în casă!
 - La mine sau la tine? La tine, am hotărât eu, şi am pornit
maşina.
V
Bulevardul Wiltshire era inundat din loc în loc, până la nivelul
capacelor de roată. Rafalele de grindină şi lapoviţă se
transformaseră într-o ploaie constantă, răpăitoare. Ceaţa era
întinsă, până la brâu în faţa noastră, gunoaiele se roteau ca un
vârtej pe capotă, rămânând învolburate îndărăt. Ciudată vreme.
Vreme de cataclism. Unda de şoc^ de aburi supraîncălziţi,
opăriţi nu se întâmplase. în schimb, înfruntam un vânt călduţ
vuind prin stratosfera, turbulenţele mişcându-se în vârtej la sol,
ca să formeze furtuni stranii.
Am parcat ilegal la etajul superior al parcării. M-am gândit că
etajul inferior va fi inundat. Am deschis portbagajul şi am scos
două sacoşe grele din hârtie.
- Am fost cam nebuni, spuse Leslie, dând din cap. Nu vom
mai folosi niciodată toate astea.
- Hai să le luăm totuşi sus.
- Dar de ce? întrebă ea râzând.
- De moft. Mă ajuţi să le cărăm?
 Am dus câte două sacoşe fiecare până la etajul al
paisprezecelea. Şi încă mai rămăseseră vreo două sacoşe în
portbagaj.
- Lasă-le acolo, spuse Leslie. Avem rumaki, băutură şi alune.
Ce ne mai trebuie?
- Sortimentele de brânză, pişcoturile, ficatul de gâscă.
- Uită de ele. / - Nu.
- Eşti nebun, îmi explică ea rar ca să înţeleg. Ai putea să mori
opărit de aburi. S-ar putea să nu mai avem decât câteva minute la
dispoziţie, şi tu vrei mâncare pentru o săptămână! De ce?
- Aş prefera să nu răspund.
- Du-te atunci! zise ea, trântind uşa cu o forţă teribilă.
Ascensorul m-a pus la grele încercări. Mă tot întrebam dacă
Leslie avea dreptate. Ţipătul strident al vântului era înăbuşit
acolo, în inima clădirii. Poate se rupeau cablurile electrice pe
undeva şi rămâneam agăţat într-o cutie neagră. Insă am reuşit să
ajung teafăr până jos.
Etajul superior era inundat până la nivelul genunchiului.
A doua surpriză a fost că apa era călduţă, ca apa pentru
îmbăiere, neplăcută pentru traversare. Aburii, care se răspândeau
la suprafaţa apei, formau un vânt care se auzea ca urletul unor
damnaţi, prin camera de beton.
Să mă întorc a fost iar o încercare grea. Dacă ceea ce am vrut
să fac .era doar îndeplinirea unei dorinţe, dacă un vânt puternic
de abur activ m-ar fi prins atunci... m-aş fi simţit ca un prost...
însă uşile s-au deschis, iar luminile nici măcar nu s-au stins.
Leslie nu vroia să mă lase înăuntru.
- Pleacă! strigă ea de după uşa încuiată. Du-te să-ţi mănânci
brânza şi pişcoturile în altă parte!
- Ai pe altcineva?
Spusesem ceva de prost gust. Nici măcar nu se auzi vreun
răspuns.
Aproape că puteam să-i înţeleg punctul de vedere. Drumul în
plus ca să iau şi celelalte sacoşe nu era mare scofală; dar de ce a
trebuit să-1 fac? La urma urmei, cât mai avea să dureze şi
aventura noastră? O oră cu puţin noroc. De să dai înapoi în faţa
unui argument foarte bun, numai ca să păstrezi un lucru atât de
efemer?
- Nu aveam de gând să aduc sacoşele, sus, am strigat eu,
sperând că mă va auzi prin uşă.
 Vântul trebuie să se audă de trei ori mai tare dincolo de uşă.
- S-ar putea să avem nevoie de alimente pentru o săptămână!
Şi un loc de refugiu!
Linişte. începusem să mă gândesc dacă pot să sparg uşa. Ar fi
mai bine să aştept în hol? Până la urmă ea tot trebuia...
Uşa se deschise. Leslie era toată palidă.
- Ai făcut un lucru crud, spuse ea încet.
- Nu pot să promit nimic. Am vrut să aştept, dar tu ai forţat
lucrurile. Mă întreb dacă Soarele chiar a explodat.
- E crud ce spui tu. Tocmai începusem să mă obişnuiesc cu
ideea.
Ea îşi întoarse faţa spre usciorul uşii. Era obosită, tare obosită.
O ţinusem trează prea mult
- Ascultă-mă. Totul a fost eronat, am spus eu. Ar fi trebuit să
fie o auroră boreală care să lumineze cerul nopţii de la un pol la
altul. O undă de şoc care explodează de la Soare, circulând cu
viteza luminii, ar fi spintecat atmosfera în aşa hal încât trebuiau
să fie flăcări albastre la fiecare clădire!
- Mai mult, furtuna a venit prea lent, am strigat eu, ca să fiu
auzit în ciuda tunetului. Un cataclism ar fi sfâşiat cerul pe
jumătate de planetă. Unda de şoc s-ar fi deplasat pe partea
întunecată cu un zgomot care ar fi spart fiecare fir de sticlă din
lume, deodată! Şi ar fi crăpat marmura şi betonul, şi, draga mea
Leslie, nimic din acestea nu s-a întâmplat. Aşa că am început să-
mi pun întrebări.
- Atunci ce este? spuse ea cu un mormăit.
- O erupţie. în cel mai rău .... Strigă la mine în chip
de acuzaţie.
- O erupţie! O erupţie solară! Crezi că Soarele ar putea să
lumineze într-atât încât să ...
- Linişteşte-te.
- ... să transforme Luna şi planetele în multe torţe, şi apoi să
se stingă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Oh, idiotule...
- Pot să intru?
Ea se arătă surprinsă. Se dădu la o parte, m-am aplecat, mi-am
luat bagajele şi am. intrat.
Uşile din sticlă zăngăneau de parcă nişte coloşi băteau ca să-şi
facă drum înăuntru. Ploaia răzbise prin crăpături formând
băltoace întunecate pe covor.
 Am aşezat sacoşele pe tejgheaua din bucătărie. Am găsit pâine
în frigider şi am pus două felii în prăjitor. In timp ce se prăjeau,
am desfăcut ficatul de gâscă.
- Telescopul meu a dispărut, spuse ea.
Cu siguranţă dispăruse. Trepiedul se afla în picioare, în balcon,
la locul său.
Am desfăcut sârma de la o sticlă de şampanie. Pâinea prăjită a
sărit din toaster şi Leslie începu să ungă feliile cu ficat. Am ţinut
sticla aproape de urechea ei, vrând să-i surprind reflexele
condiţionate.
Ea a zâmbit iute când a sărit dopul şi a spus:
- Ar trebui să instalăm locul pentru picnic chiar aici. După
tejghea. Mai devreme sau mai târziu, vântul va sparge uşile şi
geamurile.
Propunerea era bună. M-am strecurat după peretele
despărţitor, am luat toate pernele de pe jos şi de pe canapea şi le-
am adus în bucătărie. Ne-am încropit un cuib numai pentru noi.
Era destul de comod. Tejgheaua bucătăriei era înaltă de
aproape un metru, chiar deasupra noastră, iar suprafaţa
bucătăriei era suficient de mare ca să ne mişcăm braţele
confortabil. Podeaua era plină de perne. Leslie a turnat şampanie
în pahare pentru coniac.
M-am gândit la un toast, dar erau prea multe variante şi toate
deprimante. Am băut fără a mai ţine vreun toast. Apoi am pus
paharele deoparte cu grijă
şi am alunecat unul în braţele celuilalt. Puteam să stăm aşa, faţă
în faţă, sprijinindu-ne unul de altul.
- Vom muri, spuse ea.
- Poate că nu.
- Obişnuieşte-te cu ideea. Eu deja am facut-o, spuse ea, Uită-
te la tine, eşti aşa de agitat. Speriat că vei muri. Aşa-i că a fost o
noapte superbă?
- Unică. Aş fi vrut să ştiu mai devreme, ca să te invit la cină.
Tunetul se auzi într-o succesiune de şase explozii, Ca bombele
în timpul unui atac aerian.
- Şi eu, spuse ea când am putut să ne auzim din nou.
- Aş fi vrut să ştiu de la amiază.
- Nuci de pecan!
- Marca Farmer's Market. Alune dublu prăjite. Pe cine ai fi
omorât tu dacă ai fi avut timp?
- Era o fată la club ...
... care era vinovată de rivalitate în familie, după cum pretindea
Leslie. Eu am dat numele unui editor '-care îşi tot schimba
deciziile. Ea a amintit de una din fostele mele prietene, iar eu de
singurul ei fost prieten despre care ştiam, şi ne-am distrat ceva
până i-am epuizat pe toţi. Fratele meu Mike a uitat o dată de ziua
mea de naştere. Ticălosul.
Luminile s-au stins şi apoi s-au aprins la loc.
Cam indiferent, Leslie a întrebat:
- Crezi că s-ar putea ca Soarele să-şi revină la normal?
- Ar face bine să revină la normal. Că altfel vom fi morţi. Aş
vrea să o putem vedea pe Jupiter.
- La naiba, răspunde-mi! Crezi că a fost vorba de o erupţie
solară?
- Da.
- De ce?
- Planetele pitice nu produc nove.
- Şi dacă a noastră produce?
- Astronomii ştiu o mulţime de lucruri despre nove, am spus.
Mai multe decât crezi. Ei află cu luni înainte de apariţie. Soarele
este o pitică roşie (DE VERIFICAT). Aceste planete nu se
transformă în nove. Ele trebuie să parcurgă mai întâi secvenţa
principală, şi asta durează milioane de ani.
Ea mi-a izbit uşor spatele cu pumnul. Aveam obrajii lipiţi unul
de altul; nu-i puteam vedea faţa.
 - Nu vreau să cred asta. Nu îndrăznesc. Stan, nimic
asemănător nu s-a mai întâmplat până acum. Cum poţi să ştii?
- De la ceva.
- Ce anume? Nu pot să cred. Ne-am fi adus aminte.
- îşi aminteşti de prima aterizare pe Lună?
Aldrin şi Armstrong? (
- Bineînţeles. Am urmărit-o la petrecerea Lunar Landing, la
Earl.
- Ei au aterizat pe suprafaţa cea mai întinsă, cea mai netedă
de pe Lună. Ne-au trimis multe ore de fil-muleţe, au făcut foarte
multe poze clare, au lăsat urme ondulate de paşi peste tot. Şi s-au
întors acasă cu o^ grămadă de pietre.
- îţi aminteşti? Oamenii au spus că au avut mult de mers
până la roci. Dar primul lucru care a fost observat la aceste pietre
a fost că erau pe jumătate topite.
- Cândva, în trecut, să zicem, în ultimii o mie de ani, nu se
poate estima o dată mai exactă de atât, a avut loc o erupţie solară.
Nu a durat nici suficient de mult, nici nu a fost destul de fierbinte
încât să lase urme pe Pământ. Dar Luna nu are atmosferă care s-
o protejeze. Toate pietrele s-au topit pe o parte.
Aerul era cald şi umed. Mi-am dat jos haina, care atârna greu
de la ploaie. Am pescuit pachetul de ţigări şi chibriturile, am
aprins o ţigară şi am pufăit fumul pe lângă urechea lui Leslie.
- Ne-am fi amintit. Nu cred că a fost atât de rău.
- Nu ştiu ce să zic. Poate că s-a întâmplat deasupra
Pacificului. Nu a provocat prea multe pagube. Sau deasupra
continentelor americane. A sterilizat câteva plante şi animale şi a
ars câteva păduri şi cine ştie? Soarele şi-a revenit la normal, în
vremurile acelea. Aşa s-ar putea şi acum. Soarele, în procent de
patru la sută, este o stea variabilă. Poate că e mai variabil decât
se crede.
Ceva se sparse în bucăţi în dormitor. O fereastră? Un vânt
umed ajunse până la noi şi urletul furtunii se auzea mai tare.
- în cazul acesta am putea să supravieţuim, spuse Leslie cu
ezitare.
- Cred că ai pus punctul pe i. Noroc! Am găsit şampania şi
am luat o înghiţitură bună. Era mai mult de ora trei dimineaţa, cu
un uragan care bătea la geam.
- Atunci nu ar trebui să facem ceva?
- Păi facem.
 - Adică să încercăm să urcăm pe deal! Stan, vor fi inundaţii!
- Normal că vor fi, dar nu vor ajunge până la noi. Paisprezece
etaje. Ascultă, m-am gândit bine. Ne aflăm într-o clădire care este
proiectată antiseismic. Cel puţin aşa mi-ai spus chiar tu. Ar
trebui mai mult de un uragan, ca să se prăbuşească.
- Cât despre ajunsul la dealuri, care dealuri? Nu vom ajunge
prea departe în noapte, nu cu străzile deja inundate. Să zicem că
am putea să ne urcăm pe munţii Santa Monica; şi după aceea?
Apă cu debit solid, asta ne aşteaptă. Zona aceea nu va face faţă la
ceea ce urmează să vină. Erupţia probabil a fiert apă suficientă
pentru încă un ocean. Urmează să plouă timp de patruzeci de zile
şi patruzeci de nopţi! Draga mea, acesta este locul cel mai sigur în
care putem sta în noaptea asta.
- Chiar şi-n cazul topirii calotelor polare?
- Mda ... ei bine, suntem destul de sus chiar şi pentru
această situaţie. Ascultă, poate că ultima erupţie solară a fost
ceea ce a provocat potopul lui Noe. Poate că se întâmplă iar. Mai
mult ca sigur, nu există loc pe Pământ care să nu se afle în
mijlocul unui uragan. Cele două uragane cu mişcări opuse, până
acum trebuie să se fi despărţit în sute de furtuni mici...
Uşile din sticlă au explodat în interior. Ne-am lăsat în jos.
Vântul urla înspre noi, aruncând cu sticlă şi stropi de ploaie.
- Măcar avem de mâncare! strigai eu. Dacă inundaţiile ne
izolează aici, avem posibilitatea de a rezista!
 - Dar dacă se întrerupe energia electrică, nu putem să gătim!
Iar frigiderul ...
- Vom găti tot ce putem. Vom fierbe toate ouăle ... Vântul se
ridică deasupra noastră. Am încetat să
mai vorbesc.
Ploaia caldă cădea orizontal pe noi şi ne uda până la piele. Să
încerci să găteaţi în timpul unui uragan? Am fost prost; am
aşteptat prea mult. Vântul va arunca cu apă fiartă pe noi dacă
încercam. Sau grăsime fierbinte...
- Va trebui să folosim cuptorul! ţipă Leslie. Bineînţeles.
Cuptorul nu putea să se răstoarne
peste noi.
L-am setat la 400° şi am introdus ouăle, într-un vas cu apă. Am
scos toată carnea din sertarul de carne şi am îndesat-o într-o tavă
pentru gătit. Două anghinare în alt vas. Celelalte legume puteau fi
mâncate crude.
Ce altceva? Am încercat să mă gândesc.
Apă. Dacă se întrerupea electricitatea, probabil că liniile de
telefonie şi apa se vor întrerupe şi ele. Am deschis robinetul şi am
început să umplu tot felul de vase: oale cu capac, filtrul de cafea
pentru treizeci de cupe al lui Leslie, pe care îl folosea la petreceri,
găleata pentru apă. Ea probabil a crezut că am înnebunit, dar nu
aveam încredere în apa de ploaie ca apă de consum; nu aş putea
să o controlez.
Zgomotul. Nici nu mai încercam să strigăm unul la altul.
Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi la fel şi rămâneam surzi
complet. Beţişoare de bumbac? Prea târziu să ajung la baie.
Prosoape din hârtie! Le-am rupt, le-am răsucit şi am făcut patru
tampoane pe care ni le-am introdus în urechi.
Instalaţii sanitare? Un motiv în plus ca să aleg apartamentul lui
Leslie în loc de-al meu. în caz că toaleta nu mai funcţiona, exista
balconul,
Şi în caz eâ viitura urca şi mai sus de etajul nostru, era şi
acoperişul, Douăzeci de etaje mai sus. Şi dacă urca mai sus de el,
atunci, la naiba, vor rămâne puţini oameni în viaţă după ce se va
termina totul.
Şi dacă era un cataclism?
Am ţinut-o pe Leslie mai strâns şi mi-am aprins o ţigară cu o
mână. Toate planurile erau în zadar dacă era un cataclism. Dar
oricum aş fi făcut pregătirile. Nu te opreşti din pregătiri decât
atunci când nu mai există nicio speranţă.
Şi dacă uraganul se transforma în abur activ era balconul. O
fugă spre moarte, o săritură peste balustradă era preferabilă unei
fierberi de viu.
Dar acum nu era momentul să ne gândim la asta.
Oricum, probabil s-a gândit şi ea la asta.
Luminile s-au stins pe la patru. Am închis cuptorul în caz că
revenea lumina. Trebuia să-i aloc o oră să se răcească, apoi urma
să pun toată mâncarea în vase.
Leslie adormise în braţele mele. Cum putea oare să doarmă,
fără să ştie ce se întâmplă? Am strâns pernele în jurul ei şi am
aşezat-o cu spatele pe ele.
Pentru un timp am stat pe spate, fumând, privind umbrele
fulgerului reflectate în tavan. Mâncasem tot ficatul de gâscă şi
băusem o sticlă de şampanie. M-am gândit să deschid sticla de
brandy, dar m-am răzgândit, cu regret.
A trecut mult timp. Nu mai ştiu ce gânduri mi-au trecut prin
minte. Nu am dormit, dar cu siguranţă mintea mea lâncezea. Mi-
am dat seama treptat că tavanul, în timpul strălucirilor de fulger,
se făcea gri.
M-am rostogolit cu grijă, muiat până la piele. Totul era ud.
Ceasul meu arăta ora nouă jumătate.
M am târât din locul de refugiu în sufragerie. Ignorasem
:

sunetele furtunii atât de mult timp încât doar o rafală bună de

ploaie răzleaţă reuşi să-mi amintească. Era un uragan în acţiune.
Insă lumina gri cărbune răzbătea printre norii negri.
Deci făcusem bine să salvez sticla de brandy. Inundaţii, furtuni,
radiaţii intense, foc aprins de erupţie -dacă cifra distrugerilor era
tot atât de mare pe cât mă aşteptam, atunci banii nu vor mai avea
nici o valoare. Vom avea nevoie de bunuri de schimb.
Mi-era foame, aşa că am mâncat două ouă şi nişte şuncă - încă
destul de calde - şi am început să strâng toată mâncarea. Aveam
mâncare pentru o, săptămână, în cel mai bun caz ... dar fără o
dietă echilibrată. Poate puteam face schimb cu alte apartamente.
Clădirea era mare. Probabil erau şi apartamente goale unde
puteam să intrăm în căutare de supe la conservă şi altele de
genul. Şi va trebui să avem grijă şi de refugiaţii de la etajele
inferioare dacă apele au crescut într-atât...
 La dracu'! Am ratat cataclismul. Viaţa fusese simplitatea
întruchipată noaptea trecută. Acum... Aveam medicamente? Se
aflau doctori în clădire? Vor apărea dezinteria şi alte boli. Şi
foamete. Era un supermar-ket în apropiere; am putea oare să
găsim o mască pentru scufundări în clădire?
însă prima şi prima data ar trebui sl dorm un pic. Mai târziu
vom începe să explorăm clădirea."Ziua avea o culoare de gri
cărbune mai luminos. Lucrurile puteau să stea mai rău, mult mai
rău. M-am gândit la radiaţiile care au lovit partea îndepărtată a
Pământului şi m-am întrebat dacă oare copiii noştri vor trebuie să
colonizeze Europa, Asia sau Africa.
 "Inconstant Moon " by Larry Niven. Copyright ©1971, by Larry
Niven. Reprinted by permission of the author and author's agent
Ralph M. Vicinanza, Ltd.