Colegiul Tehnic nr.

1 Vadu Crişului

„Fronda în literatura interbelică”

– studiu de caz –

– Limba şi literatura română –

Elev: Lelea Paul

Profesor coordonator: Bradea Otilia
Clasa: a XII-a F
CUPRINS:

1. Premisă........................................................................................................................................3

2. Definirea conceptelor „frondă” şi „avangardă”............................................................................3

3. Curente avangardiste europene....................................................................................................4

4.Avangardismul literar românesc...................................................................................................5

5. Trăsături tipologice ale avangardismului literar românesc..........................................................6

6.Autori reprezentativi pentru avangardismul românesc.................................................................7

6.1. Tristan Tzara................................................................................................................7

6.2. Ion Vinea.....................................................................................................................8

6.3. Ilarie Voronca..............................................................................................................8

6.4. Geo Bogza...................................................................................................................8

6.5. Gellu Naum.................................................................................................................9

7 .Concluzie...................................................................................................................................9

8. Anexă - texte promotoare ale avangardismului românesc.........................................................10

9.Bibliografie.................................................................................................................................12

2016

2
 1. Premisă

În primele decenii ale secolului al XX-lea, tendinţa de emancipare a literaturii române de sub
influenţa direcţiei tradiţionaliste, dominante în acel moment, şi de sincronizare cu ideile europene devine tot
mai evidentă. Se produce o delimitare de ruralismul şi autohtonismul, ca şi de idilismul şi paseismul
semănătorist şi poporanist, cărora le sunt contrapuse noua sensibilitate promovată de literatura simbolistă.
În anii războiului şi imediat după încheierea acestuia, acţiunea devine mai puternică şi mai violent
contestatară, manifestându-se adesea sub forme voit provocatoare, nonconformiste, menite să şocheze
gustul comun, dar şi să deparaziteze creierul „consumatorului” de artă. Se naşte astfel mişcarea de
avangardă a cărei primă fază, nihilistă şi iconoclastă, va fi treptat înlocuită de tendinţe noi, constructive,
susţinute de programe estetice având drept scop să impună o altă viziune nu doar asupra literaturii, ci şi a
artei, în general. Cea mai frecventă şi eficientă formă de exprimare a acestor idei a constituit-o manifestul
artistic. Scopul acestui studiu de caz este tocmai identificarea principalelor momente şi forme de
manifestare ale mişcării de avangardă în literatura română şi stabilirea relaţiei dintre aceasta şi avangarda
europeană.

2. Definirea conceptelor „frondă” şi „avangardă”

Fronda a fost o mişcare social-politică de la mijlocul secolului al XII−lea apărută în Franţa şi

îndreptată împotriva absolutismului monarhic. Prin extindere de sens a ajuns să însemne răzvrătire, uneori
batjocorire, la adresa convenţiilor, formelor prestabilite dintr-un anumit domeniu.
Fronda este o constantă a spiritului uman. Ea marchează deseori „bătăliile dintre generaţii” (tinerii
contestă pe cei mai în vârstă, pentru a fi, ulterior contestaţi la rândul lor) şi nu de puţine ori polemicile din
spaţiul politic. În artă şi în literatură, de regulă, un curent se constituie prin dizolvarea curentului ulterior:
romantismul contestă rigorile clasicismului, modernismul poetic va substitui mitul romantic; al inspiraţiei,
al transei poeziei cu artificiul, ca formă a lucidităţii creatoare, postmodernismul este o reacţie la modernism
etc.
Perioada interbelică a însemnat pentru literatura română o înnoire fundamentală, în primul rând prin
refuzul modelelor tradiţionale şi în al doilea rând, prin multiplicarea tendinţelor estetice, fiind epoca în care
s-au manifestat numeroase curente: simbolismul, futurismul, suprarealismul, constructivismul etc. Toate
acestea s-au născut dintr-o frondă faţă de tiparele consacrate şi din nevoia afirmării nevoii pentru creaţie.
Termenul de avangardă  este împrumutat din limbajul militar, unde indică un detaşament trimis înainte,
într-o misiune deseori riscantă, să exploreze terenul necunoscut. Avangarda literară se caracterizează prin:
activism şi negarea tradiţiei, prin extremism, prin concentrarea asupra creaţiei ca proces şi prin absenţa
interesului pentru operă, pentru rezultatul acestui proces. Mişcarea de avangardă ilustrează o stare de criză
prin acte anarhice şi revolte spectaculoase. Fiind o acţiune de şoc, avangarda are funcţie regeneratoare şi
deschizătoare de drum .
Fenomen de ruptură, avangarda istorică nu putea apărea într-un moment mai potrivit decât cel creat de
prima conflagraţie mondială care a adus cu sine profunde mutaţii sociale şi o dorinţă firească de reevaluare
a tuturor certitudinilor pe care se sprijinea omenirea de multă vreme.

3
 3. Curente avangardiste europene

Cele mai importante mișcări avangardiste apărute în avangardismul european au fost: futurismul,
expresionismul, cubismul, dadaismul, suprarealismul și constructivismul.

Futurismul se dezvoltă cu precădere în Italia, în artă, cinematografie, modă, arhitectură, dans și

chiar gastronomie și se definește prin elogiul științei și al tehnologiei moderne. Vehiculează concepte
precum: dinamica particulară a mișcării, mitologia vitezei, cultul automobilului, omul-mașină, artă-acțiune,
mecanismul, modelul spiralei, agresivitatea operei de artă, preamărirea războiului, noul primitivism,
antipassativmul etc. Principalii săi reprezentanți în literatură sunt: F. T. Marinetti (inițiatorul mișcării și
semnatarul manifestelor futuriste literare), Carado Govani, Paolo Buzzi etc. În februarie 1909, F. T.
Marinetti publică, în ziarul „Le Figaro”, primul manifest futurist, „Le futurisme” în care face elogiul epocii
moderne marcate de viteză, forță, elan vitalist.
Expresionismul are ca centru de iradiere Germania, avându-l promotor pe muzicianul și criticul
de artă Heardwarth Walden. Pune în circulație concepte precum: antipozitivism, antinaturalism,
antiimpresionism, antideterminism, transcendentalism, tăierea din interior, tabloul cu expresie, preamărirea
metropolei, ethosul milei pentru suferința umană, fantasticul sumbru, grotescul, morbidul etc. Principalii săi
reprezentanți sunt scriitorii Ernst Barlach, Georg Kaiser, Franz Kafka și artiștii plastici Franz Marc, Paul
Kle etc.
Cubismul se manifestă în artele plastice și se afirmă prin organizarea datelor vizuale într-o sinteză
intelectuală, condamnarea ingenuului, depășirea subiectivă a obiectivității, exploatarea geometriilor,
neecluidiene, puritatea geometrică a formelor, legea șiințifică a contrastelor ( de ton, de linie și de tentă),
spargerea perspectivei în volume accentuate, asocierea de imagini diferite, conjugate în mod simultan de
întepătrunderea planurilor colorate etc. Principalii reprezentanți sunt: Georges Barque, Pablo Picasso,
Robert Delaunay.
Dadaismul cea mai anarhică dintre toate mișcările avangardei debutează în Elveția , la Zurich, la
inițiativa scriitorului român Tristan Tzara, căruia i s-au alăturat, la început, scriitorii Hugo Ball și Richard
Hulsenbeck și artistul plastic Hans Arp, apoi pictori cum ar fi: româul Marcel Iancu, Francis Picabia,
Marcel Ducamp (SUA), Max Ernst etc. Ulterior, mișcarea se extinde în Franța, la Paris. din cauza izbucnirii
Primului Război Mondial, aceștia sunt constrânși să rămână în Elveția, teritoriu neutru, unde se aflau la
studii. Revoltați împotriva absurdității războiului și dezamăgiți de nivelul intelectual scăzut al artei și
literaturii din acea perioadă, acești artiști se reunesc sub sloganul „Nu vreau nici măcar să știu dacă înaintea
mea au existat alți oameni”, frază a lui Descatres, care anunță principalele trăsătrui ale esteticii dadaiste:
negarea violentă a trecutului (tabula rasa) și chiar autonegația, aspirația spre libertate absolută a individului,
spontaneitate, cultul aleatorului și al absurdului, activismul, promovarea scandalului ca mod de exprimare,
primatul vieții asupra esteticii, poezia în acțiune, respingerea teoriei și a logicii etc.
Suprarealismul este curentul care, depășind faza anarhismului pur, primitiv, teribilist și puternic
nihilist, încearcă să găsească o soluție de reconciliere între artă și societate, între lumea interioară și cea
exterioară, între fantezie și realitate. Condusi, ca și dadaiștii, sau reprezentanții altor mișcări de avangardă
de elanul idealist al aflării libertății absolute, suprarealiștii refuză să o mai caute exclusiv pe calea negației
absolute. Ei încearcă să propună o soluție care să-i garanteze omului o libertate realizabilă pozitiv, marcând
momentul trecerii avangardei de la negație la afirmație. În acest sens, își îndreaptă atenția spre zonele
insondabile ale spiritului , promovând abolirea logicii și a rațiunii, tehnica dicteului automat, logica visului,
halucinația, iraționalul, miraculosul, subconștientul punctul suprem, suprarealul, hazardul obiesctiv și
duratele însuflețite, haosul originar , inocenșa copilăriei, tehnica surprizei și a umorului subiectiv etc.
Mentorul grupării a fost Andre Breton, iar principalii săi reprezentanți : Luis Aragon, Philippe Soupault,
4
Paul Eluard, Salvador Dali etc. Termenul de suprarealism a fost ales de Breton și Soupault, ca un omagiu
adus poetului Guillaume Apollinaire, care murise recent, primul care îl folosise în drama „Les mamelles de
Tiresias”, și desemnează un nou mod de a reda expresia pură.
Constructivismul este marcat de influența idealului constructivist ce lua amploare în plan
european, în special în Germania și Olanda. Cel care a inspirat această nouă viziune este arhitectul Le
Corbusier, inițiatorul propriu-zis al grupării fiind scriitorul, pictorul și arhitectul Theo van Doesburg. Noua
estetică pune accent pe rigoarea și schematismul textului literar, pe realitate în detrimentul ficțiunii, pe
raționalizarea resurselor expresive ale artei. Interesul cade pe experiența afectivă, pe morala nevoii, înălțarea
artei în spațiu și timp, corpul material ca unica realitate picturală, spațiul contra volumului, supremația
prezentului etc.

4. Avangardismul literar românesc

Literatura românească de avangardă este strâns legată de activitatea unor reviste în jurul cărora se
grupează principalii scriitori avangardiști. Aceștia adoptă, fiecare, o anumită atitudine existențială și
artistică, în funcție de afinitățile cu mișcările europene cu care au intrat în contact și care le-au
influențat modul de gândire și de scriere.

Există trei mari orientări avangardiste care au marcat literatura din prima jumătate a scolului XX:

1. Constructivismul repreyintă prima mişcare de avangardă românească cu un program coerent, bine

conturat, promovat în paginile revistelor „Contiporanul”, „75HP”şi „Punct”. aspirând către un dadaism
constructiv, va prelua elementele dadaiste (contestarea ideii de literatură, eliminarea convenţiilor literare,
negarea subiectivităţii creatoare, elogiul hayardului), futuriste, (dinamismul, descătuşarea energetică, stilul
telegrafic) şi trăsături comune tuturor curentelor de avangardă (carcater antitradițional, antiacademic,
antimimetic, antiierarhizant, deliricizant etc.).
„Contimporanul” constituie întâia revistă avangardistă din literatura română, condusă de poetul Ion
Vinea și artistul plastic Marcel Iancu. Își desfășoară activitatea pe o perioadă de 10 ani, din iunie 1922 până
în ianuarie 1932, cumulând 100 de numere. Oscilează între modernism și avangardismul constructivist,
atitudinea sa generală fiind asimilată unui modernism eclectic. Celelalte două reviste abordează un
constructivism radicalizat, în care accentele dadaiste și futuriste sunt mai pregnante.
„75HP” apare la 1 octombrie 1924, număr unic, avându-i ca directori pe Ilarie Voronca și St. Roll.Un
element inovator constă în încercarea de a impune pictopoeza ca replică la caligramile lui Apolinarie.

2. Integralismul pune în evidență o altă manieră în care avangardismul este asumat de scriitorii și artiștii
români. Are ca centre de iradiere revistele „Integral”, „Unu”, „Urmuz”, în paginile cărora publică Ion
Vinea, Ilarie Voronca, Mihail Cosma, Ion Călugărul, dar apar și nume precum Max Jacobs, Ezra Pound,
Tristan Tzara, Pierre Reverdy, Blaise Cendrars, ceea ce sublineaz[ disponibilitatea c[tre orice experiență
artistică inedită. De asemenea, se remarcă interesul și pentru alte fenomene artistice precum cinematografia
și teatrul. revista „Integral” apare între 1925 și 1928 și continuă radicalizmul publicațiilor constructiviste
„75HP” și „Punct”, însă cu accente teoretice mai evidente. Sunt vizibile eforturile de distanțare de
modernism prin reevaloarea și reinventarea universului poetic, care va avea drept reper orașul modern cu
peisaje geometrizante, cuceririle tehnicii și stiinței, supremația rațiunii și a lucidității, respingerea intuiției și
a sentimentului etc.
Deși inișial refuză contactul cu ideiile suprarealiste, în timp le asimilează, mai ales în procesul de
concepere a creației poetice.

5
 Dominată de un accentuat caracter ludic, revista „unu” va reflecta fenomenul avangardist în varietatea
formelor sale , asimilând deopotrivă elemente dadaiste, futuriste, constructiviste sau suprarealiste.
Revista „Urmuz” va fi scoasă de Geo Bogza cu aceleași tendințe eclectice, având drept slogan primatul
existenței și al trăirii în detrimentul literaturii și al ficțiunii.

3. Suprarealismul se diferențiază de celelalte mișcări avangardiste printr-un accentuat spirit critic și

printr-o deschidere teoretică remarcabilă. Primul val suprarealist (Sașa Pană, Ilarie Voronca) se formează în
jurul revistei „Unu”, care promovează în paginile sale un suprarealism lipsit de fond, în care nu ies la
suprafață obsesiile și problemele esențiale care agitau gruparea europeană. Acest curent se afirmă plenar
prin lucrarea colectivă „Critica mizeriei” semnată de Gellu Naum, Paul Păun și Virgil Teodorescu (poeți
aparținând ultimului val suprarealist), în cadrul căreia este criticată maniera în a fost asimilat fenomenul
suprarealist în literatura română. Autorii acestui manifest le reproșează scriitorilor moderniști grupați în
jurul revistelor „unu”, „75HP” axarea excesivă pe latura formală a fenomenului poetic, în detrimentul
sensului profund al poeziei suprarealiste care aspiră spre redarea libertății absolute de exprimare: „această
preocupare, numai formală.numai poetică, este într-adevăr un produs unic, caracteristic mișcărilor de
avangardă de la noi. Ei i se datorește de pe o parte eșecul spiritului nou în România și, pe de altă parte,
înțelegerea confuză, reareacționară, asupra realismului, înțelegere caracteristică de asemenea României și a
cărei responsabilitate apasă în întregime pe umerii poeților. Ea stăruie încă în capul acelora care văd încă în
suprarealism o <<revoluție verbală>>, a acelora care iau suprarealismul ca punct de plecare, fără să fi avut
vreodată un contact real cu toate acestea”. Este criticată, de către un misticism ce denaturează scopurile
curentului inițiat de Breton:„PERMANENTUL EFORT PENTRU ELIBERAREA EXPRESIEI UMANE
SUB TOATE FORMELE EI, eliberare care nu poate fi concepută în afara eliberării totale a omului.”.
Grupul suprarealist se configurează în 1940, la inițiativa lui Gellu Naum și Gherasim Luca, fiind ușor
scindat, din cauza divergențelor ideologice și a angajării sociale:semnatarii manifestului Critica mizeriei, pe
de o parte, Gherasim Luca și D. Trost, pe de altă parte, criticați inițial în cadrul manifestului.
Ca și membrii grupării europene, vor pune accent pe opoziția dintre poezie și literatură, tehnica
dicteului automat și hazardul obiectiv, reîntoarcerea la inocența copilăriei, explorarea onirică și relația
miraculosului sub toate formele, obiectele suprarealiste, căutarea punctului suprem, „unde viața și moartea,
realul și imaginarul, trecutul și viitorul, comunicabilul și incomunicabilul, înaltul și josul incetează să fie
percepute în mod contradictoriu”, conform definiției lui Breton.

5. Trăsături tipologice ale avangardismului literar românesc

1. SPIRITUL NEGATOR

- reprezintă starea existențială prin excelență a scriitorului avangardist care instaurează anarhia culturală ca
efect asupra saturării literaturii de canoanele tradiționale;
- se manifestă la nivelul limbajului prin destructurarea textului, prin sfidarea logicii și coerenței mesajului;
- negația îmbracă o varietate de forme: contestarea amuzată, sarcazmul, umorul negru, violența imaginilor
plastice, trivialul, blasfemia, ura furibundă, disperarea sinucigașă etc.;

2. CRIZA LITERATURII

- constituie cauza care declanșează manifestarea spiritului negator;

6
- este vizibișă în toate formele de maifestare a fenomenului literar: instituții, coținuturi, teme și motive,
structurarea în genuri și specie etc.

3. SPIRITUL LUDIC

- reprezintă alternativa spiritului negator ;

- se afirmă prin nonconformism, ignorarea regulilor, a ierarhiilor,a clișeelor literare, prin investirea
cuvintelor cu sensuri noi, prin aspirația spre puritate primordială a existenței și a vocabulelor etc.;
- oferă posibilitatea artiștilor să își asume o varietate de ipostaze existențiale, să se identifice cu diverse
măști: poetul-clovn, poetul-cioclu, poetul-agitator de conștiințe etc.

4. DESTRUCTURAREA TEXTULUI POETIC

-afectează toate nivelurile textului literar: prozodic (preferința pentru versul alb,renunțarea la repartizarea
strofică), lexical (invenție lingvistică, asocieri de termeni aparent incompatibili), sintactic, (modificarea
rolului pe care îl dețin elementele de relație), stilistic (ștergerea granițelor dintre conotație și denotație,
dintre figurat și nonfigurat, focalizarea discursului pe imaginea brută, nemeditată, melanjul registrelor
stilistice etc.);
- are ca model ideal de organizare a textlui principiul mișcării browniene a atomilor și geometriile
neeuclidiene;
- decriptarea mesajului poetic se realizează pe cale intuitivă, eliminând logica, rațiunea;
- cititorul dobândește un rol privilegiat, reinventează și reinterpretează opera de artă în funcție de propria
subiectivitate.

5 PRIMATUL EXISTENȘEI

- are ca punct de plecare ideile filozofice ale lui Nietzsche și Bergson;

- între literatură și existență se instituie un raport de opoziție;
- are loc repudierea literaturii și refuzul asumării statutului de autor;
- poezia trebuie să plieze pe mișcările spontane ale vieții reale și să utilizeze metode adecvate pentru a
surprinde momentul unic, irepetabil, când se manifestă, senzațiile, emoțiile, stările de spirit ; ia naștere
poezia telegrafică, poezia reportaj, poezia ca rescriere a stărilor onirice, halucinatorii, delirante etc.

6. Autori reprezentativi pentru avangardismul românesc

7.1. Tristan Tzara (1896-1963)

Primul avangardist care a făcut carieră internațională este Tristan Tzara, de numele căruia se leagă
cel mai radical manifest, acela dadaist. Cele 7 Manifeste Dada sunt mai renumite decât opera propriu-zisă a
lui Tzara. Poemul în franceză L’home approximatif a făcut obiectul analizei lui Marcel Raymond din De la
Baudelaire la suprarealism. „Extraordinar desfrâu lingvistic”, nota criticul francez. Poeziile în română
dinaintea Primului Război Mondial țin de un simbolism ludic și, la limită, parodic. Ele asociază deja
cuvintele în felul avangardiștilor de după război, făcând hazardului lexical onoruri în premieră, cel puțin în
literatura noastră, francezii avându-i deja pe Rimbaud și Lautreamont. Numai IonVinea mai proceda la fel
în epocă. Dar de la „Verișoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb”, dintr-o poezie minunată ,
deși fără pretenții inovatoare , la argheziana „Domnița suferă în cartea mea”, simbol al zeițelor lăcrimând

7
poetic pe care Bogza și Voronca le vor vrea stârpite din literatură , mai era o cale lungă, parcursă de junele
Samuel Rosenstock de la Moinești la Zurich în exact un lustru de viață.

7.2. Ion Vinea (1895-1964)

O mare inteligență artistică e de observat și la Ion Vinea, ale cărui prime poezii din „Simboluri”,
revistă în care a debutat odată cu Tzara, sunt simboliste. Avangardismul lui rămâne unul moderat până la
capăt. Aproape singurele elemente prin care Vinea se lipește de avangardă reprezintă o inovație proprie:
decorul urban, cu automobile, reclame luminoase, și jazz-band, stilul sincopat și neprevăzut unor
comparații.Inteligența cumpănește la Vinea lucrurile: dislocările topice, descentrarea imagistică sau elipsele
întrec rareori măsura. De acea Voronca se va lepăda de ele și de literatura „Contimporanului”, revistă pe
care o va boteza în râdere „Colivia lui moș Vinea”.

7.3 Ilarie Voronca (1903-1946)

Într-o recenzie mai veche la una dintre plachetele de versuri ale lui, G. Călinescu făcea observația că
poezia autorului Colombei e lipsită de limfă. N=are, adică, fluiditate, ne ue „legată”. Concepția despre
poezie a lui Călinescu nu îngăduia caleidoscopul de imagini care făcea noutatea avangardei. Dar instinctul
lui de cititor de poezie era corect: Voronca era, în fond, un sentimental și un descriptiv, care sfărâma cu
voință un „impresionism ordonat în punctul inițial”, recurgând la „procedee tipografice și la un metaforism
exagerat”. Ca și alții, Voronca a debutat cu o poezie simbolis întârziat, continuând cu o poezie de avangardă
deopotrivă de cuminte ca și a lui Vinea, în care doar lipsa punctuației amintește de futurism. Fractura
discursului liric se petrece în Colombia, volumul din 1927. În care asocierile de cuvinte devin aleatorii,
poezia începe să semene cu un mozaic, iar punctuația lipsește.

7.4. Geo Bogza (1908-1993)

Geo Bogza, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai poeziei avangardiste române, „activitatea
noastră prin cerneală e o tragedie departe de orice veleităţi de a face literatură. A ne realiza în scris nu e
pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă. Scrisul nostru nu e căutarea de a ajunge
într-o lume pe care am năzui-o, ci trebuinţa implacabilă de a evada din alta, care ne exasperează“
(Exasperarea creatoare, în revista literară unu, nr. 33, februarie, 1931). Aşadar, temelia poeziei avangardiste
este revolta însăşi, revolta împotriva tiparelor anterioare, a calapodului pe care erau croite textele odinioară,
a clişeelor bolnăvicioase. Cu toate acestea, controversatul Bogza consideră că mişcarea de la revista literara
avangardistă unu a fost una eşuată. Pentru el, dar şi pentru ceilalţi avangardişti, importantă era libertatea de
exprimare, dusă, în unele cazuri, la extrem, ca în Jurnalul de sex (1929) al lui Bogza.
În acest volum, spune Bogza, „vocabularul, sintaxa, dar şi stilistica sunt supuse unui proces de dislocare şi
înnoire. (…) Este atacat codul bunelor maniere, ceea ce conduce la dispariţia tabuurilor şi interdicţiilor de
tot felul“. Rezultatul actelor de răzvrătire împotriva moralităţii va fi învinuirea de pornografie şi de limbaj
licenţios. Scopul acestui limbaj totodată „incomprehensibil, eliptic, rapid, neologistic şi telegrafic era
liberalizarea tematicii şi a tratării ei în artă“, este de părere Manolescu.
Mai şocant decât Jurnal de sex este doar Poemul Invectivă (1933), care a marcat poezia avangardistă a
acelei vremi, poate chiar a întregii noastre literaturi. Volumul i-a smuls poetului dreptul la libertate nu o
dată, ci de două ori, acesta ajungând în spatele gratiilor în 1934, respectiv 1937. Limbajul folosit de Bogza

8
în poezii este mai mult decât direct, iar exprimarea îi lasă pe cititorii de rând, neexperimentaţi de-a dreptul
înmărmuriţi, aceştia considerând temele tratate de Bogza drept subiecte tabu. Un exemplu grăitor se află în
versurile Poemului ultragiant, pe care Manolescu îl aseamănă poeziei anilor 2000: „Era o servitoare scurtă,
bondoacă aproape/ Şi mirosea foarte rău a sudoare./ O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş
murdar de provincie/ Pe când eram destrămat şi stapânii tăi lipseau de acasă/ Servitoare, pe pulpe cu două
dungi roşii de la jartiere/ Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel/ Servitoare cu sexul ca o
mâncare de pătlăgele vinete/ Scriu despre tine poemul acesta/ Pentru a face să turbeze fetele burgheze/ Şi să
se scandalizeze părinţii lor onorabili/ Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumarate ori/ Nu vreau să le
cânt/ Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră/ În lingeria lor/ În pianul lor/ Şi în toate celelalte accesorii care le
formează frumuseţea“.

7.5. Gellu Naum (1915-2001)

Avangardismul celui de al treilea val, de care Gellu Naum aparține, nu mai este doar antiburghez, ci
de-a binelea comunist și își filtrează programul literar prin repudierea întregii literaturi anterioare,
anticipând ideologia proricultistă. Eliberarea expresiei nu poate fi disociată , susține Naum, de eliberarea
totală a omului. Adept al ideilor lui Breton, inclusiv al celor politice, Naum este singurul suprarealist din
literatura noastră care combină vechiile asociații hazardate ale lui Lautreamont, cu acelea onirice, mai noi,
ale lui Rene Char. Ca și Vinea, agresivitatea ascunde un fond delicat și nostalgic, relevabil într-o poezie de
dragoste centrată pe frumusețea corpului femeii. Proza lui Naum din anii 1940 conține mărturisiri, impresii,
aforisme, toate foarte inteligente și originale. Sunt de reținut considerațiile despre Nerval (romanul acestuia
Aurelia va fi apropiat de critici de Zenobia, ca și Nadjia lui Breton, de altfel) sau despre caracterul efialtic
al obiectelor din tablourile lui Chirico.

7. Concluzie

Care a fost contribuţia avangardei în literatura română? Apărută ca reacţie împotriva sistemelor de
expresie depăşite, împotriva structurilor stilistice tradiţionale – dar, de fapt, mai ales împotriva
conţinuturilor pe care le presupuneau aceste structuri – avangarda literară de la noi, cum s-a întâmplat şi în
alte părţi, n-a izbutit prin propriile ei forţe interne să treacă de faza negaţiei şi să instaureze într-adevăr acele
noi mijloace expresive în numele cărora lupta. Fără să joace, în ansamblul literaturii române, un rol de
amploarea celui deţinut de mişcările din alte ţări, avangarda noastră literară nu este însă lipsită de unele
merite istorice însemnate. Ea a contribuit în chip substanţial la lărgirea conştiinţei literare, la diferenţierea
receptivităţii estetice; a pregătit terenul atât pentru apariţia, cât şi pentru înţelegerea unor noi forme artistice.
Lărgind conştiinţa estetică, avangarda în literatura română se autorenega fără să-şi dea seama, şi,
deschizând un câmp larg căutărilor creatoare, într-un climat curăţat de prejudecăţi filistine şi de mistificări,
ea se făcea imposibilă pe ea însăşi. În fond, pe întregul ei parcurs istoric, avangarda a fost prizoniera unor
ireductibile contradicţii interioare: căci ea voia să ditrugă literatura prin literatuă. „O puşcă încărcată cu
zgomot pur” a spus o dată F. Brunea-Fox despre dadaism: definiţia se poate extinde la întreaga avangardă
literară. Ieşită dintr-o disperare lucidă şi mai ales dintr-o exasperare (pe care atât de elocvent o caracteriza
Geo Bogza), dintr-o exasperare atât de completă încât se întoarce împotriva ei însăşi, avangarda poate fi
considerată ca forma cea mai gravă pe care a luat-o, în epoca modernă, criza conştiinţei literare şi criza
funcţiei expresive a limbajului. Mitul de origine romantică al extresiei s-a prăbuşit; dar necesitatea prea
9
umană a creaţiei n-a putut fi înfrântă şi literatura a renăscut din propria-i cenuşă, cum pasărea Pheonix,
dobndind poate o conştiinţă mai clară decât oricând, a literarităţii ei şi, prin aceasta, o ouă încredere în forţa
şi în destinul ei estetic.

8. Anexă- texte promotoare ale avangardismului românesc

ION VINEA
Manifest activist către tinerime
- fragment -
„Jos arta
Căci s-a prostituat!
Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de
orice vârstă!
Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve:
Literatura, un clistir răsuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi;
Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare;
Muzica, un mijloc de locomoţie în cer;
Sculptura, ştiinţa pipăirilor dorsale;
Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate;
Politica, îndeletnicirea cioclilor şi a asasinilor;
...Luna, o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banalului
şi poposesc flămânzii din furgoanele artei.
VREM
minunea cuvântului nou şi plin în sine; expresia plastică strictă
şi rapidă a aparatelor Morse.
DECI
moartea romanului-epopee şi a romanului psihologic
anecdota şi nuvela sentimentală, realismul, exotismul şi romanescul să
rămână obiectul reporterilor iscusiţi
(Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de
aventuri sau de analiză);
Vrem teatrul de pură emotivitate,teatrul ca existenţă nouă, dezbă-
rată de clişeele şterse ale vieţii burgheze de obsesia înţelesurilor
şi a orientărilor.
Vrem artele plastice, libere de sentimentalism, de literatură şi anecdotă, expresie a formelor şi a culorilor
pure în raport cu ele însele.
(Un raport fotografic perfecţionat înlocuieşte pictura de până acum
şi sensibilitatea artiştilor naturalişti)
Vrem stăpânirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor epoci (elenism,
romanism, goticism, bizantinism etc.), şi simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive
(toate artele populare, olăria şi ţesăturile româneşti etc.).”
10
 (Contimporanul, nr. 46, 16 mai 1924)
Pictopoezie inventată
de Victor Brauner & Ilarie Voronca

P
I
C
T
O
P
O
E
Z
I
A
N
0
5
7
2
DE VICTOR BRAUNER & ILARIE VORONCA
PICTOPOEZIA NU E PICTURĂ
PICTOPOEZIA NU E POEZIE
PICTOPOEZIA NU E PICTOPOEZIE

11
 (75 HP, oct. 1924)

9. Bibliografie

1. Manolescu, Nicolae – Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Ed.
Paralela 45, 2014, Bucureşti;
2. Colțea, Mioara- Limba și literatura română clasa a 12-a , Ed. Niculescu, București,
2013;
3. Mincu, Marin - Avangarda literară românească, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983;
4. Cernat, Paul - Avangarda românească şi complexul periferiei –Primul val, Ed. Cartea
românească, 2007, Bucureşti;
5. Duda, Gabriela - Literatura românească de avangardă, Ed. Humanitas, Ediţia a II-a,
Bucureşti, 2004;
6. Costache, Adrian - Limba şi literatura română: manual pentru clasa a XII-a, Grupul
Editorial Art, Bucureşti, 2007.

12