Ioana Costa
de fildeş la capetele negre”, v. 8), materialul
nu a fost netezit cu grijă (nec fragili geminae
poliantur pumice frontes, „Să nu fii netezită cu
pumice poroasă”, v. 11). Scrisoarea arată ca
cel care o trimite; el este un surghiunit (exul,
v. 3), iar ea poartă veşminte cernite, pe potri-
va împrejurărilor (infelix habitum temporis
huius habe, v. 4). „Darul” este doar o oglindă
a celui ce îl trimite, purtând, fără a se sfii
pentru asta, urmele lacrimilor lui (neue litu-
rarum pudeat; qui uiderit illas, de lacrimis fac-
tas sentiet esse meas, „Să nu roşeşti de pete:
acel ce-o să le vadă/ Cu lacrimile mele va şti
că le-am făcut”, v. 13-14).
Schimbul epistolar are de suferit de pe
urma distanţei şi a nepotrivirii de timp, la
care se adaugă, nu fără legătură, teama pen-
tru accidentele ce pot împiedica scrisoarea
să ajungă la capătul drumului. Din teama
aceasta pornesc numeroase căi menite să
pună în siguranţă conţinutul scrisorii şi să o
ajute să ajungă la destinatar. Datele precise
(formulele de salut, menţionarea datei şi a
locului) se găsesc în Tristia 1.1 într-o formă
volatilă. Formulae reprezintă cadrul specific,
elementul care defineşte scrisoarea ca atare:
uade, liber, uerbisque meis loca grata salute
(„Tu, locurilor scumpe te-nchină de la
mine”, v. 15). Formulele sunt rigidizarea
unui salut preluat din spaţiul colocvial şi
îmbogăţit cu însemnele specifice ale schim-
bului epistolar. O scrisoare, mai înainte de a
aduce un mesaj, este de aşteptat să îşi
dezvăluie autorul; în cazul epistolografiei
antice, exista circumstanţa agravantă a duc-
tusului care nu putea fi recunoscut spontan:
fie textul nu este scris manu propria, fie citi-
torul nu îl citeşte el însuşi, ci îl ascultă în lec-
tura altcuiva, fie, în fine, reprezintă un prim
contact cu grafia autorului. De aceea for-
mulele, ca elemente ce autentifică o
scrisoare, pot funcţiona ca sigillum, menit să
protejeze conţinutul scrisorii pe parcursul ei
spre destinatar. Într-o scrisoare obişnuită,
menţionarea destinatarului apare redun-
dantă, de vreme ce îi este încredinţată unui
curier care are rolul de a i-o înmâna; cu
toate acestea, itinerarul unei scrisori are de
obicei segmente distincte, iar adesea mai
mulţi curieri erau folosiţi pentru a da scriso-
rile unor intermediari, care să le ducă mai
22
departe. Dificultăţile provenite de aici sunt
sporite de statutul scrisorii antice, care
putea circula ca o adevărată piesă literară,
ieşind din circuitul strict (şi confidenţial)
expeditor-destinatar.
Formulae funcţionează ca mărci de auten-
tificare şi ca indicii privind relaţia dintre
participanţii la dialog. Detaliile formulelor
aveau menirea de a fi expresii de politeţe
sau de a include elemente suplimentare;
salutul final deschide uneori calea unui dia-
log multiplu, conţinând scurte mesaje pen-
tru diverse persoane din familia sau antura-
jul destinatarului. Destinatarul „scrisorii”
Tristia 1.1 este nu o persoană, ci un public:
ea se îndreaptă către toţi cei care încă şi-l
mai amintesc pe Ovidiu şi care vor să ştie
ceva despre soarta lui (siquis […] nostri non
immemor illi, siquis, qui, quid agam, forte
requirat, erit, „Iar dacă din mulţime se va
găsi vreunul/ Să-şi mai aduc-aminte, să-
ntrebe cum o duc”, v. 17-18).
Spaţiul şi timpul sunt inserate în Tristia
1.1 diferit; plasarea în timp este redundantă
într-o scrisoare fictivă, literară, dar spaţiul
are o importanţă cu mult mai mare decât în
epistulae comune: geografia este argumentul
tare în pledoaria lui Ovidiu, el îl imploră pe
Augustus să-l lase să plece din terra remota
(a terra terra remota mea, „departe de scumpă
ţara mea”, v. 128). În chip semnificativ,
însemnarea privitoare la loc apare în versul
final din Tristia 1.1, exact în poziţia aşteptată
într-o scrisoare obişnuită.
Dimensiunile scrisorii (şi, deopotrivă, ale
schimbului epistolar) sunt o preocupare
constantă în epistolografia antică. Factori
diverşi influenţează dimensiunile unei epis-
tula: percepţia temporală, starea sufletească
a celui care scrie, starea lui de sănătate,
conţinutul însuşi şi relaţia cu destinatarul.
Este o realitate implicită atunci când
scrisoarea apare ca urmare a prezenţei unui
curier, tabellarius (aşa cum se întâmplă ade-
sea în corespondenţa lui Cicero), iar dimen-
siunile sunt impuse de timpul limitat.
Dimpotrivă, absenţa unui curier poate avea
drept consecinţă non-scrierea unei scrisori.
Preocupat să-şi trimită scrisoarea (Tristia
1.1) cât mai grabnic şi în siguranţă, poetul
decide să îi scurteze mesajul, cel puţin în
O epistolă ovidiană
final: plura quidem mandare tibi, si quaeris,
habebam, sed uereor tardae causa fuisse morae
(„Eu multe, multe lucruri aş mai avea a-ţi
spune,/ Dar teamă mi-i prea tare să nu te
întârzii”, v. 123-124); si quae subeunt, tecum,
liber, omnia ferres, sarcina laturo magna futures
eras („Dac-ai lua cu tine chiar tot ce-mi vine-
n minte,/ Pe drum ai fi atunce, o sarcină
prea grea”, v. 125-126).
Toate neliniştile autorului privind soarta
scrisorii sale, călătoria către destinatar,
circumstanţele ori persoanele care o pot
împiedica să îşi atingă ţinta sunt transferate
în Tristia 1.1 asupra „scrisorii” înseşi (liber).
Primejdiile pe care urma să le înfrunte sunt
atipice: o pândeau mai ales la Roma şi
veneau dinspre celelalte scrieri ale
„părintelui” ei, fiind aşadar nişte pericole
„frăţeşti”: caue, liber, et timida circumspice
mente („O, cartea mea, fii dară cuminte,
chibzuită!”, v. 87). Mai mult decât atât, ea
însăşi poate deveni o primejdie pentru
autor: deque tribus, moneo, si qua est tibi cura
aprentis, ne quemquam, quamuis ipse docebit,
ames („Oricât au să te-nveţe, de ţii l-al tău
părinte,/ Din trei, tu pe niciunul te rog să
nu-l iubeşti!” v. 115-116). Pe Ovidiu nu-l
îngrijorează cu adevărat posibila pierdere a
scrisorii/elegiei sale (nu aminteşte defel
această eventualitate), ci alterarea conţinu-
tului, reaua înţelegere a cuvintelor pe care
le scrisese cu un sens anume, adresate unui
destinatar anume (chiar dacă nu este indicat
explicit).
Elegiile pontice ale lui Ovidiu sunt cu
mult mai mult decât simple scrisori. Cu
toate acestea, citirea lor în cheie epistolară le
adaugă o dimensiune care sporeşte intensi-
tatea mesajului. Perpetuul balans între poe-
zie şi realitate modifică ambele lumi, care
încetează să fie distincte, atingându-se mi-
raculos, palpabil, şi crescând una dintr-alta.
Bibliografie
Ovidius, Scrisori din exil, trad. Teodor
Naum, Bucureşti: ESPLA, 1957.
Oxford Latin Dictionary, ed. P. G. W. Glare,
Oxford: Clarendon Press, 1997 (19821)
Carol Poster, Linda C. Mitchell (ed.), Letter-
Writing Manuals and Instruction from
Antiquity to the Present. Historical and
Bibliographic Studies. Studies in Rhetoric/
Communication. Columbia, SC: The
University of South Carolina Press, 2007.
23