Poezia română în

perioada interbelică

R
ef
e
r
at
d
e:
Barb Andreea
Clasa: a XII-a A
Profesor: Stârcea Alina

CUPRINS:

Capitol: Pagina:
 Climatul epocii …................................................................................................. 3

1
  Caracteristicile poeziei secolului al XX-lea …..................................................... 4
 Doua tipuri fundamentale de poezie …................................................................. 5
 Doua tipuri fundamentale de imagine poetica ….................................................. 7
 Programul estetic fundamental: Modernismul ….................................................. 9
 Avangardismul - un modernism extrem ….......................................................... 10
 G. Bacovia – anticipator al avangardismului interbelic roman …....................... 13
 Traditionalismul ….............................................................................................. 15
 T. Arghezi. Poezie: “Testament” ….....................................................................
18
 L. Blaga. Poezie: “Eu nu strivesc corola de minuni” …...................................... 20
 I. Barbu. Poezie: “Oul dogmatic” …................................................................... 22
 Concluzie …........................................................................................................ 24
1. Bibliografie …..................................................................................................... 25

CLIMATUL EPOCII

Doua razboaie, la o distanta de timp nu prea mare, creeaza fatal o epoca distincta, in istoria
oricarei literaturi; intervin in astfel de cazuri seisme sociale prea puternice ca sa nu determine macar o

2
schimbare sensibila a cadrului vietii spirituale. E un fapt constatat indata, si la noi, dupa incheierea
primului razboi mondial. Acesta a intrerupt cu brutalitate activitatea scriitoriceasca timp de cativa ani.
Nu s-au mai tiparit deloc carti. Revistele si-au incetat aparitia; “Samanatorul” decedase; cladirea
“Vietii romanesti” fusese incendiata cu prilejul manifestatiilor din 1916. Cenaclurile se risipisera; in
acesti ani pierisera si o buna parte dintre scriitorii care detinusera rolurile principale in miscarea
antebelica: St. O. Iosif, in 1913; Cosbuc, in 1918; Vlahuta, in 1919; Macedonski, in 1920. Altii, ca
Iorga, Goga sau Stere, devenind oameni politici, se vor indeparta, dupa razboi, de literatura. Asadar,
fostii “directori de constiinta” dispar, si printre ei doar Ibraileanu isi va mai pastra o parte din vechea-i
autoritate. Cuvantul hotarator in miscarea literara incep sa-l aiba alti scriitori, putin sau deloc
cunoscuti pana atunci: Eugen Lovinescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Nichifor
Crainic, Lucian Blaga, Ion Pillat, Tudor Vianu, Mihail Ralea, George Calinescu, Ion Vinea. Ei vor
intemeia publicatii si grupari, ei vor sustine polemicile rasunatoare ale vremii, devenind exponentii
principalelor orientari ideologice.1
Modificarile de structura cele mai profunde ale literaturii romane interbelice s-au facut simtite,
in primul rand, pe taramul poeziei. Aici, innoirile aduse expresiei de miscarea simbolista, inca din
deceniul precedent, capata o amploare care schimba aproape complet infatisarea peisajului liric. Proza,
oricat a evoluat in acesti ani, n-a ajuns sa difere radical de factura ei traditionala. Lirica, insa, trece
printr-un sir de transformari adanci, care o fac total obscura spiritelor nefamiliarizate cu ele. Pentru
Nicolae Iorga, Tudor Arghezi “insira cuvinte lipsite de orice legatura peste un ingrozitor pustiu de
ganduri si sentimente”. Dupa debutul promitator cu “Poemele luminii”, Lucian Blaga “se pierde in
ciudateniile cele mai riscante ale literaturii bolnave”. La fel, in “Joc secund”, Ion Barbu “da versuri de
un neinteligibil absolut” (“Istoria literaturii romane contemporane”, II). Formulele lirice practicate
inainte de razboi devin foarte curand desuete si scot din planul atentiei critice principale poeti reputati,
chiar atunci cand ei continua sa scrie, ca Victor Eftimiu (“Oda limbei romane” - 1927), G. Toparceanu
(“Migdale amare” - 1931), N. Davidescu (“Cantecul Omului” - 1927 etc.), volume care constituie
contributii insemnate ale talentului lor. Intr-un con de umbra intra pana si Ion Minulescu. “Strofe
pentru, toata lumea” (1930) si “Nu sunt ce par a fi” (1936), culegerile sale tiparite dupa razboi,
inceteaza sa mai trezeasca interesul de altadata. Dimpotriva, “a respinge ultimele versuri ale d-lui
Minulescu – afirma programatic Pompiliu Constantinescu – inseamna implicit a impinge in constiinta
publica poezia d-lui Arghezi si a d-lui Barbu” (“Critice”).2

CARACTERISTICILE POEZIEI
SECOLULUI al XX-lea

1 → Ovid Crohmalniceanu, “Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale” - vol. I, ed. Universalia, pg. 15
2 → Ovid Crohmalniceanu, “Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale” - vol. II, ed. Universalia, pg. 7

3
 1 Caracteristici Reprezentanti
Preocuparea marilor lirici pentru teoretizarea artei poetice Barbu, Blaga
Departarea liricii de literatura narativa sau dramatica
Literatura absoluta a inspiratiei in poezie Barbu
Spatiul si timpul se descompun, isi pierd coerenta, ordinea Blaga, Bacovia
Transformarea artistica a tuturor aspectelor realitatii, sublime si Arghezi
umile
Noua poezie isi asimileaza realitatile recente ale civilizatiei tehnice
Valorificarea miturilor Barbu, Blaga, Arghezi
Tentatia absolutului, sondarea adancului constiintei, a visului Arghezi, Blaga, Voiculescu
Temele majore: viata-moarte, iubire, timp, ideal, absolut, sensul Blaga, Voiculescu
vietii
Poemul cu formule directe in stilul descriptiv, ornamental, retoric
Poezia = “sarbatoare a intelectului”, capata constructie geometrica Barbu
Forta transfiguratoare a realitatii rezida in fantezia metaforica Arghezi, Barbu, Blaga
Comunicare metaforica => imagini cu rol de mituri, Arghezi, Barbu,
asociind domenii indepartate Blaga, Voiculescu
Energiile creatoare se indreapta catre stil
Incifrarea poeziei. Sens plurivoc Barbu, Voiculescu
Poezia exista prin continua re-creare a limbajului
Spargerea tiparului limbii, a regulilor gramaticale si a ordinii Barbu
retorice
Asintaxismul, nominalizarea continuturilor (netraditional) Arghezi
Degajarea de verbe. Substantivul isi sporeste intensitatea
Exprimare indicatoare, notatie, stenografica: exprimare eliptica,
contratie, modificarea topicii, evitarea punctuatiei
Tehnica insertiei de citate diverse din Biblie, Ovidiu, Dante, Arghezi, Barbu,Voiculescu
Shakespeare, Baudelaire etc.
Polivalenta lexicala
Obscuritate, ermeism, Limbajul constrans la functia paradoxala Barbu
de a incifra sensul
Magie a limbajului si sugestie Arghezi, Barbu, Blaga, Voiculescu

DOUA TIPURI FUNDAMENTALE

3 → “Literatura universala”, Imprimeria “Oltenia”, Craiova, 1994, pg. 422

4
 DE POEZIE

Intrucat directia estetica fundamentala a liricii romanesti din perioada interbelica este cea
modernista, o vom trata raportata la precursorul caruia i se opune totalmente, traditionalismul. In
studiul “Despre poezie”, Nicolae Manolescu distinge cele doua tipuri fundamentale de poezie, aflate in
opozitie: poezia “traditionala” si poezia “moderna”.1
La nivelul simtului comun, deosebirea dintre cele doua este de obicei interpretata ca o opozitie
intre o poezie clara si formal ordonata si una dificila, nesupusa unor rigori la fel de evidente. O
schimbare reala s-a petrecut in poezia europeana, odata cu slabirea (si, apoi, cu prabusirea) sistemului
metric,stari imprejurare care pare sa mearga mana in mana cu adancirea poeziei in obscuritate.
Aventura poeziei in cautarea libertatii formale si a misterului a rupt in doua publicul: o parte din
cititori a urmat poezia pe noul ei drum, iar cealalta parte, majoritara, a ramas fidela vechii stari de
lucruri. E ca si cum poetii n-ar mai voi sa se faca intelesi, ia cititorii n-ar mai reusi sa inteleaga. Hugo
Friedrich, in “Structura liricii moderne”, il citeaza pe Baudelaire care scria ca “exista o anumita glorie
in a nu fi inteles” si pe Montale care il completa cu observatia ca “nimeni nu a scrie versuri, daca
problema poeziei ar fi sa te faci inteles”.2 Acest divort este mai mare in cadrul poeziei decat in acela al
altor genuri literare, comparabil cu situatia artelor plastice si muzicii.
Desi cearta dintre adeptii modernitatii si aceia ai traditiei nu e specifica exclusiv secolului
trecut, marea diferenta este ca, in acest caz, poezia moderna a triumfat categoric asupra celei
traditionale. Poezia traditionala a devenit, in intreaga Europa, o venerabila institutie istorica. Citind-o
sau comentand-o, inevitabil o raportam la cea moderna, recuperand din ea ceea ce pare a avea caracter
anticipator. Asa l-a inteles Valéry pe La Fontaine, din fabulele caruia a extras pasaje lirice (“muzica
secreta a unei elegii”), asa a inteles Ion Pillat poezia romaneasca a sec. XIX, in ruinele careia a
identificat intamplatoare si fermecatoare oaze de modernitate. Exemple elocvente am putea desprinde
din aproape toata critica moderna. “Istoria literaturii” a lui Calinescu este, in fond, rodul unui effort
asemanator de a aprecia pe Dosoftei prin Arghezi, pe vechii poeti prin aceia noi. Din acelasi principiu
a identificat si Eugen Negrici, tratandu-i pe cronicari din perspectiva postmoderna, “expresivitatea
involuntara”.
Poezia modernista, asa cum este ea teoretizata si practicata in perioada interbelica la noi, este
conceputa ca un instrument de cunoastere a lumii, la fel de profund ca filosofia si la fel de eficient ca
stiinta. Este o poezie a spiritului pur. Fiecare poem tinde sa fie o autodefinire si o definire a poeziei
insasi, de unde aspectul lui tautologic, asemenea unei ecuatii matematice.
Concis, poezia traditionala si cea moderna in sens larg sunt definite de catre Manolescu astfel:
1)- Poezia traditionala = poezia clara si formal ordonata in versuri regulate, clasice, versuri ce respecta
cele 4 conditii: rima, ritm, masura si pauza;
- este o poezie profund rationala in modalitatea de expunere,chiar si atunci cand exprima un suflet
tulbure ori abisal;
- tema e o idee, ce apare prin intermediul unor imagini de viata, al unor tablouri, cu puternic aspect
alegoric;
- epitetele si comparatiile sunt transparente; intregul limbaj este traductibil in limba comuna a prozei;
se pot scutura podoabele frazelor fara sa alteram fundamental poezia;
- originalitatea figurilor este minima.

4 - Nicolae Manolescu, “Despre poezie”, ed. Aula, pg. 95

5 - Hugo Friedrich, “Structura liricii moderne”, ed. Univers, pg. 11

5
Poezia traditionala poate fi definita ca poezie diversa ( lirica, epica, dramatica, filosofica) din punct de
vedere al extensiunii expresiei si ca poezie mimetica,din punct de vedere al intensiunii expresiei.
Termenul de „modern, „modernitate” e utilizat pentru intaia data de Baudelaire in”Le Peintre
de la vie moderne”, 1859: ,,Cauta acel lucru pe care sa ne fie permis a-l numi modernitate”
(=tranzitoriul, fugitivul, contingentul, jumatatea artei, a carei cealalalta jumatate este eternul si
imuabilul).
Doctrina modernismului, care isi are originile in”Les Fleurs du Mal”( fapt semnalat si de Hugo
Friedrich) se caracterizeaza prin:
- „erezia lungimii poemului”; astfel, E.A.Poe contesta poemul lung caci valoarea pozitiva a poeziei
este data de capacitatea ei de a ne excita sufleteste si lungimea contravine acestui scop, caci
adevaratele excitatii sunt fugitive si tranzitorii; se afirma astfel identitatea dintre poezie si lirism ;
- ,,erezia didacticista” (=”de l' enseignement”) care contine drept corolere inevitabile, pe acelea ale
pasiunii, adevarului si moralei.
,,Pretind ca poetul care a urmarit un scop moral si-a micsorat forta poetica si nu comitem nici o
imprudenta pariind ca opera lui este proasta”,spune Baudelaire. Cu el, apare in constiinta poetilor
ideea gratuitatii si puritatii artei.
De aici decurg 2 consecinte:
1.domeniul poeticului incepe sa fie considerat acela al absolutului pe care simtamantul ori ratiunea il
ranesc sau il coboara din sferele lui supranaturale;
2. instrainarea poeziei de simtire, de imitarea capriciilor inimii, afirmand libertatea fanteziei.
- modernismul pune capat unui alt principiu scump romanticilor --> inspiratia; daca geniul romantic
era un vrajitor sau un mag, ca la M.Eminescu, artistul modern este un ingenios , un calculat;
- ,,liricizarea” poeziei; prin Mallarmé,si poetii simbolisti au invatat sa exploateze nuanta , imprecisul si
difuzul;
- este o poezie dificila si elitista, ce intoarce spatele limbii comune („la langue de la tribu”). Ea nu
arata nimic: sugereaza sau se ascunde;
- propune un limbaj nou, caracterizat prin concizie, sugestivitate sau mister; o limba pura, misterioasa
dar impecabil structurata gramatical;
- promoveaza , conform lui N.Manolescu, 3 tipuri de versuri:
 versuri albe (fara rima);
 versuri neregulate (incalca masura);
 versuri libere (toate normele sunt aplicate ad libitum).

6
 DOUA TIPURI FUNDAMENTALE
DE IMAGINE POETICA

In definitiv, s-au cristalizat doua tipuri fundamentale de imagine, si anume: imaginea care
purcede din observatii exterioare (este vorba de imaginea traditionala, care va ramane oricum mereu
valorificata) si imaginea care isi are radacinile mai curand in senzatii interioare (imaginea moderna).
Interesante precizari despre problema in discutie formulează esteticianul spaniol Carlos
Bousoño, in “Teoria expresiei poetice”. El face o distinctie clara intre imaginea poetica traditionala si
imaginea vizionara sau moderna. Deosebirea cea mai importanta consta in faptul ca imaginea
traditionala vadeste o structura rationalista care difera fundamental de structura pe care o manifesta
imaginile specifice secolului nostru.
Pentru a vedea in ce sens foloseste Carlos Bousoño termenul “irationalist”, facem trimitere la
cele doua tipuri de imagine la care se refera autorul spaniol. Astfel, in cadrul imaginii traditionale, o
asemanare obiectiva precede si conditioneaza emotia: fie ca se spune “parul de aur” (asemanare fizica)
sau “femeia e un inger” (asemanare morala) sau “adjunctul meu e o perla” (asemanare de valoare),
asemanarea apartine lumii obiective. In cazul acestei imagini, recunoasterea intelectuala a asemanarii
obiective este anterioara si reprezinta o conditie necesara a oricarei emotii poetice posibile, care
depinde tocmai de ea. Daca nu stim ca parul blond se aseamana prin culoarea sa cu aurul, nu putem sa
ne emotionam atunci cand poetul le identifica metaforic. Imaginea vizionara se bazeaza pe asemanarea
impresiei provocate, pe sentimentul asemanarii emotionale si nu al celei obiective.Emotia este
independenta si prealabila recunoasterii intelectuale a asemanarii obiective, pe care ajungem s-o
descoperim dupa aceea, daca dorim acest lucru, printr-o reflectie ulterioara. Imaginea vizionara nu
presupune o asemanare fizica imediat recognoscibila de catre ratiune, ci o asemanare emotionala care,
fiind mai departata, nu ajunge sa fie constientizata la lectura, imaginea continandu-se, implicit, in
emotie. Autorul conchide ca imaginea traditionala reclama o intentie de rationare, pe care imaginea
vizionara nu o cere, analiza ratională devenind un lux la care putem renunta. Asadar, prin
“irationalitatea” imaginii vizionare e de inteles asemanarea simtita ca emotie interioara dintre planuri.1
Poetica de orientare structuralist-semiotica aprofundeaza distinctia dintre cele doua tipuri
fundamentale de imagini, asezand-o, temeinic, pe o analiza rafinata a elementelor constitutive ale
semnului poetic, in cadrul relatiei de comunicare. In continuare, le vom compara tabelar pe cele doua:

Imaginea poetica moderna - peisaj vizionar Imaginea poetica traditionala - peisaj

mimetic
Cultiva referinta interna Cultiva referinta bruta, indreptata adesea spre
lumea exterioara
E plurisemantica E monosemantica
E ambigua E explicita
Vaga sub aspect semantic → densitatea semantica Mai precisa → rarefierea semantica
Cultiva semne ce genereaza alte semne, menite sa Apare ca imagine a lumii, bazata pe mimesis,
sugereze lumi in sinteze inedite pe imitatia lumii

6 → Carlos Bousoño, “Teoria expresiei poetice”, ed. Univers, 1975

7
Imaginea poetica moderna - peisaj vizionar
Discursul poetic nonevenimential
Evoca timpul interior al eului liric
Imaginea poetica traditionala - peisaj
mimetic
Caracter evenimential
E receptacul de evenimente succesive
→ evoca un timp liniar, exterior

Cere o lectura creatoare (care consta, in principal:

→ in reluarea contactului cu textul poetic
→ in oprirea indelungata asupra textului, pentru
surprinderea semnificatiilor latente Solicita o lectura liniara, care in mod normal conduce
→ in identificarea relatiilor celor mai subtile dintre la surprinderea semnificatiei de ansamblu
unitatile textuale pentru
 introducerea ambiguitatilor semantice,
sintactice
 integrarea intr-o semnificatie de ansamblu)
Cuvantul metaforic e vizionar, opac si pentru aceasta
este vazut - ca trasaturi dominante ale limbajului se Cuvantul metaforic este transparent - ofera
impun ambiguitatea sau sugestia semnificatii in mod explicit

Conceptul“noului limbaj”, cu care vehiculeaza Hugo Friedrich, se precizeaza intrucatva numai

acolo unde i se subliniaza intentia agresiva. Rupand cu obisnuitul, el devine un soc pentru cititor.
Aceasta se manifesta cu precadere fata de sintaxa. Cu cat poemul se vrea mai netraditional, cu atat se
indeparteaza de modelul unei propozitii articulate in mod obisnuit prin subiect, complement, predicat,
morfeme etc. In cazul liricii moderne se poate vorbi chiar de asintaxism, manifestarile respective
putand fi descrise, de altfel, si din perspectiva fragmentului.
Lirica moderna tinde sa ocoleasca sau sa altereze conexiunile si ordinea de rapoarte, urmarind
mai ales o exprimare indicatoare si preferand ca mod de indicare o notatie parca stenografica, dar si cu
iradiatii multiple. E o preferinta a poeziei moderne sa intensifice polivalenta mereu prezenta in vorbire
pentru a ridica astfel limbajul poetic deasupra celui curent, in si mai mare masură decat o facuse
poezia traditionala. Dar si acolo unde in lirica moderna metafora mai aminteste poate de una din
functiile ei mai vechi, comparatia, ea a suferit o transformare profunda: elementele pretinse drept
comparabile – pretentie rezultand din tonul si structura metaforei – nu pot fi de fapt comparate.
Metafora devine cel mai fecund mijloc stilistic al fanteziei nelimitate a poeziei moderne.
Lirica moderna a dezvoltat cele mai uimitoare combinatii, asimiland termenul departat ca atare
altuia departat la modul extrem, iar cat priveste metafora moderna, ea “nici nu mai are scopul de a fi o
imagine alaturi de realitate, anuland ea insasi diferenta dintre limbajul metaforic si cel nemetaforic”.1
Asadar, achizitia moderna a imaginii poetice este ambiguitatea criptica ce se face resimtita in
mecanismul transfigurarii intemeiat pe deosebiri, de care e constienta si pe care in acelasi timp o
anuleaza la modul poetic.

7 → Hugo Friedrich, “Structura liricii moderne”, ed. Univers, 1998, pg. 205

8
 PROGRAM ESTETIC FUNDAMENTAL: MODERNISMUL
Modernismul e un curent in arta si literatura sec. al XX-lea, caracterizat prin negarea traditiei
si impunerea de noi principii de creatie,din perspectiva dominantei gnoseologice (preocuparea pentru
cunoastere, spirit). Modernismul inglobeaza curente artistice novatoare: expresionism, dadaism,
suprarealism. Conventional, anul de nastere al liricii moderne se considera a fi 1857, cand Charles
Baudelaire, precursor simbolist, publica “Les fleurs du mal”. Scriitorul anticipeaza programul
modernismului prin indemnul de a inlocui sensibilitatea inimii cu o sensibilitate a imaginatiei.

1), 2)
Particularitati moderniste:

 preocuparea pentru cunoastere, poezia → modalitate de contemplare/problematizare a lumii;

 proteism tematic (varietatea problematicilor abordate);
 tema = experienta spirituala a cautarii;
 se observa intelectualizarea emotiei(-//-in poezia lui Barbu);
 viziune artistica problematizanta → se cultiva principiul disonantei1;
 tensiunea disonanta → contrarierea permanenta a orizontului de asteptare a cititorului;
 ludicul → la nivelul viziunii: prin asocieri neobisnuite sau prin atitudinea copilaririi(Arghezi),
→ la nivelul limbajului: prin inventivitatea verbala;
 principiul fanteziei dictatoriale2 → metafore totale (poetii modernisti dezvolta placerea
aristocratica de a nu fi intelesi; acestia lupta impotriva inertiei gandirii si a formelor literare);
 depersonalizarea3→ eul liric devine o voce a conditiei umane si nu a individului;
 dezumanizarea artei4 (introdusa de Hortega y Gasset);
 fragmentarismul → poemul modernist se constituie din secvente fara legatura intre ele;
 metamorfoza5;
 fascinatia categoriilor negative6 => se impune estetica uratului (T.Arghezi): ;
 ambiguitatea7 (caracteristica dominanta a limbajului);

8 → principiul disonantei = eul liric e prins intre trairi contradictorii, intre care nu exista nicio posibilitate de conciliere
(marci: interogatie retorica, conditional-optativ, adverbe dubitative)
9 → principiul fanteziei dictatoriale = poetul nu mai reda/exprima,ci creaza universuri posibile ,care se supun doar
propriei sale imaginatii
10 → depersonalizarea = detasarea artistului fata de sentiment, pt ca acesta reprezinta o “intoxicatie a inimii”; astfel,
poezia modernista e elaborata “la rece”, iar eul poetic tinde sa fie o prezenta tot mai discreta
11 → dezumanizarea = reprezinta faza accentuata a depersonalizarii = instrainarea de natural, de
proportiile realului prin stilizare pana la impunerea artificialului

12 → metamorfoza = poetul modernist surprinde lucrurile, dar si limbajul, intr-o continua metamorfoza; altfel pus,
poetul goleste cuvintele de toate semnificatiile lor, atribuindu-le noi si infinite sensuri
13 → categorii negative = scriitorul autentic are capacitatea revelarii semnificativului, a frumosului si in spatii asociate
conventional uratului / grotescului; Arghezi afirma ca “orice cuvant prezent intr-o limba are dreptul la existenta
poetica”
14 → ambiguitatea = presupunand deschiderea reprezentarilor artistice spre numeroase semnificatii (marci: simbolul,
metafora totala, sintaxa dezarticulata etc.)

9
  se observa folosirea sintaxei eliptice si contorsionata – asintaxism;
 eterogenitatea limbajului → asocierea a numeroase registre stilistice considerate in mod
traditional apoetice;
 contextul stilistic contrastiv → alaturarea unor registre aflate in mod normal in opozitie
 se face apel la functia simbolica a limbajului;
 noul limbaj se caracterizeaza prin preferinta pentru versul alb, tehnica ingambamentului8.
In literatura romana, E.Lovinescu este cel care teoretizeaza modernismul ca doctrina estetica,
dar si ca manifestare. Prin intermediul revistei si al cenaclului Sburatorul, E.Lovinescu pune bazele
modernismului romanesc. Obiectivele propuse de critic erau sa promoveze tinerii scriitori si
imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia literaturii romane. Conceptia literara a lui Lovinescu
are la baza asa numita lege a imitatiei, in opinia criticului, literatura romaneasca se putea dezvolta doar
daca scriitori autohtoni ar fi preluat drept modele opere apartinand literaturii universale. Criticul a
atras atentia ca preluarea modelelor nu se rezuma la simpla imitare,ci presupune adaptarea lor la
specificul romanesc. Lovinescu si intreaga generatie modernista a manifestat preferinta pentru
romanul de tip obiectiv si pentru proza de analiza, dar si pentru poezia intelectualista, cu o puternica
incarcatura de lirism, insa.

AVANGARDISMUL – un modernism extrem

1
Avangardismul se manifesta, in perioada interbelica, sub forma unei radicalizari a modernismului, un
modernism extrem. Denumirea derivă de la termenul militar “avangarda”, care este „o mică trupa de
soc, o unitate de comando, de mare initiativa, curaj si energie, care se strecoară spre liniile inamicului,
infruntand multe riscuri si obstacole, pentru a deschide drum armatei in inaintare” (Adrian Marino).
Avangarda artistica se coaguleaza in jurul ideii de ruptura totala de traditie si a ideii de
cultivare a unor forme estetice noi. Aceasta a inclus urmatoarele orientari artistice: fauvismul
(fovismul), cubismul, futurismul, expresionismul, dadaismul, constructivismul, suprarealismul,
integralismul. Orientarile avangardiste s-au manifestat in literatura, artele plastice, muzica,
cinematografie, dar si arhitectura. In esenta, trasaturile avangardei sunt urmatoarele:
→ negarea ideii de literatura si a oricaror constrangeri formale;
→proclamarea subiectivitatii absolute a artistului;
→ dinamismul;
→ libertate absoluta de creatie, care permite orice abatere, atat de la estetica traditionala, cat si de la
normele gramaticale si de punctuatie;
→ tehnica dicteului automat;
→ suprematia visului in procesul de creatie artistica.

Futurismul este una dintre primele miscari de avangarda este(“il futuro” – viitorul), initiata de
poetul italian Filippo Tomasso Marinetti (1876-1944), in 1909, la Paris. Arta, literatura si pictura,
inseamna pentru futuristi:

15 → tehn.ingambamentului = continurea unei idei in versurile urmatoare, adesea scrisa cu minuscula la inceput de
rand
16 → din blogul d-nei prof. de limba si literatura romana de gradul I, Barna Oana: www.invatamromana.blogspot.ro

10
→ respingerea formelor traditionale de arta (distrugerea muzeelor si bibliotecilor);
→ glorificarea curajului, a revoltei si chiar a razboiului;
→ in special, cultul masinismului, al vitezei.
Miscarea futurista se va extinde si in artele plastice, in cinematografie, in moda chiar. In anul 1910
rusul Wassily Kandinsky picteaza prima acuarela abstracta, in care isi propune sa nu se mai inspire in
nici un fel din realitatea inconjuratoare, ci sa puna in prim-plan rigoarea intelectuala, regula
geometrica. I se vor alatura olandezii Piet Mondrian, Theo Van Doesburg (atat poet, cat si arhitect si
critic de arta).

Expresionismul Incepe sa se manifeste in 1910, la Berlin, mai intai in literatura, mai apoi in
cinematografie si in artele plastice. Adeptii acestei miscari considerau ca este necesar sa extraga din
viata inspiratia creatoare si ca opera de arta se naste din transpunerea totala a ideii personale in
lucrare. Intre initiatori se numara pictorii: Ernst Ludwig Kirchner, Emil Nolde, Otto Müller, carora li
se vor adauga Edvard Munch, James Ensor, Georges Rouault etc. In Rusia debuteaza poetii: Osip
Mandelştam, Anna Ahmatova, Vladimir Maiakovski. Cel mai semnificativ poet roman de influenta
expresionista in perioada interbelicasi nu numai este Lucian Blaga.

Dadaismul este un curent avangardist conceput de un grup de tineri boemi, refugiati in Elvetia in
timpul Primului Razboi Mondial. A fost initiat la Zürich (in Elvetia) in 1916, prin contributia decisiva
a poetului roman Tristan Tzara (pe numele adevărat Samuel Rosenstock, nascut la Moineşti in 1896 si
decedat la Paris in 1963). Denumirea orientarii a fost stabilita prin hazard, deoarece Tristan Tzara a
gasit acest termen din limbajul colocvial francez, intr-un dictionar Larousse. Initiatorii intentionau sa
decorseteze (sa elibereze) poezia de o serie de rigori: sintactice, gramaticale, de punctuatie. In
general, au avut intenţia de a nega, de a „demola” tot ce a insemnat literatura pana atunci.
Este memorabil “Manifestul”lui Tristan Tzara – cel mai reprezentativ poet al orientarii avangardiste.
El a conceput un text literar prin care incita la instituirea unei modalitati socante de a scrie poezie:
„Luati un ziar.
Luati niste foarfeci.
Alegeti in ziar un articol care sa aiba lungimea pe care doriti s-o dati poeziei dumneavoastra.
Decupaţi articolul.
Decupati si fiecare cuvant ce intra in articol si puneti toate cuvintele intr-o punga.
Agitati usor.
Scoateti cuvintele, unul dupa altul, dispunandu-le in ordinea in care le veti extrage.
Copiati-le constiincios.
Poezia va va semana.”
Miscarea dadaista nu a durat mult, s-a autodizolvat. Scriitorii precum Tristan Tzara, Paul Eluard,
Louis Aragon, André Breton au aderat la suprarealism.

Constructivismul este o miscare artistica influentata de futurism, aparuta în Rusia. Directia

constructivismului este reprezentată de revista”Contimporanul”, ce apare in 1922, sub indrumarea lui
Ion Vinea si Marcel Iancu. In aceasta revista se publica Manifestul activist catre tinerime, în 1924,
redactat de Ion Vinea. In paginile revistei apar si cateva poezii ale lui Ion Barbu. Alta revista
constructivista e ”Punct”(1924), ce va fuziona cu “Contimporanul” în 1925. Constructivismul propune

11
o noua formula estetica prin care se incearca armonizarea artei cu spiritul contemporan al tehnicii
moderne.

Suprarealismul(fr. „surréalisme”=supra+realitate), o alta orientare avangardista, a fost initiat

de poetul francez, Guillaume Apollinaire, si denumeste o miscare literar-artistica, promovata apoi de
poetii Lautréamont şi Alfred Jarry. In artele plastice,suprarealismul a fost reprezentat de pictorul
Salvador Dali. Pe plan artistic, suprarealismul propune o tehnica a surprizei prin:
→ sabotarea (=impiedicarea) universului imagistic si metaforic;
→„hazard obiectiv”;
→„delir metodic”;
→ exploatarea fenomenelor onirice.
→in pictură metoda „paranoia-critică” (a lui Salvador Dali).
In anul 1924, Breton publica primul Manifest al suprarealismului.
In literatura romana, suprarealismul a avut mai multi adepti si a fost cultivat cu succes de catre:
Urmuz, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Geo Bogza (primul scriitor roman, autor de reportaje literare),
Tristan Tzara, ulterior au aderat Gellu Naum şi Virgil Teodorescu. Directia suprarealismului poate fi
remarcata în 1928, in revistele: “Urmuz”, condusa de Geo Bogza si “Unu”, editata de Saşa Pană.
Termenul “suprarealism” presupune ceva ce transcende realitatea (visul), fiind influentati de
psihanaliza lui Freud. Scriitorii au apelat la
 tehnica dicteului automat (procedeu care presupune notarea necenzurată a oricaror ganduri
ce ne trec prin minte in legatura cu subiectul abordat, scrierea spontană, jocul absolut liber al
imaginaţiei);
 promovarea visului, a starilor halucinatorii, sondarea subconstientului, spiritismul, hipnoza.
Poeziile suprarealiste ilustreaza atotputernicia visului si puterea de creatie a autorului.
Cele doua directii, constructivismul si suprarealismul, se unesc in Integralism sau Sintetism (in
denumirea lui Ilarie Voronca), ilustrat prin revista “Integral”, aparuta in 1925 ai condusă de Ilarie
Voronca.

Alte reviste avangardiste: 75 “H.P”(1924, cu un singur numar), “Alge” (1930), “Liceu” (1932),
“Viata imediata” (1933, numar unic) etc. Fara indoiala ca scriitorii romani care, prin scrierile lor
avangardiste,au modernizat literatura romana raman: Tristan Tzara, Ion Vinea, Geo Bogza, Virgil
Teodorescu, Saşa Pană, Gellu Naum, Ilarie Voronca.

12
 GEORGE BACOVIA – ANTICIPATOR AL
AVANGARDISMULUI INTERBELIC ROMAN
1
Intreaga poezie incadrabila la avangardism (si care nu trebuie confundata cu avangarda
istorica) vine, pe o cale sau alta, Rimbaud, Lautréamont si Whitman (cel dintai care a cantat in poezie
o locomotiva). In epoca, dar si dupa aceea, deosebirile dintre avangardism si modernism n-au fost
intotdeauna sesizabile. Luam exemplul unui poet considerat aproape unanim simbolist (si deci,
modernist), la care apare insa, destul de limpede, linia de ruptura fata de miscarea din care s-a nutrit
din punct de vedere intelectual – George Bacovia. Recitit azi, el nu ni se infatiseaza doar ca un
simbolist (si cu atat mai putin ca unul ortodox), ci ca un precursor al spiritului care se va manifesta
dupa primul razboi in avangardism. In al doilea deceniu al secolului XX (intrarea in perioada
interbelica), Bacovia a publicat in “Noua revista romana” o poezie intitulata “Nervi de toamna” si pe
care a reluat-o volumul “Plumb” sub titlul “In gradina”. Aceasta poezie ne poate ajuta sa definim mai
bine bacovianismul:

“Scartarie toamna din crengi ostenite O palida fata cu gesturi grabite

Pe garduri batrane, pe stresini de lemn, Asteapta pe noul amor...
Si frunzele cad ca un sinistru semn Pe cand, discordant si infiorator
In linistea gradinii adormite. Scartaie toamna din crengi ostenite.”

La prima vedere, avem aici multe clisee simboliste: “nervii”, peisajul autumnal, gradina, fata
palida si stangace si, mai presus de toate, atmosfera deceptionista si decadenta. Sub acest strat, de care
critica a luat act numaidecat, intrevedem insa un altul, ramas scuns pana de curand. Cuvintele
subliniate apartin acestuia din urma. Poezia simbolista era una a consonantei, a armoniei muzicale,
caracterizata de o simtire discreta si evaziva, fiind pregnant rafinamentul lipsit se vitalitate si chiar fad,
dintr-un impuls aristocrat-artistic. La Bacovia insa, “scartaielile” ating urechea ca sunete “infioratoare”
si frunzele cazatoare produc pe retina imagini “sinistre”. Registrul stilistic nu poate fi intamplator, cu
atat mai mult cu cat il intalnim pretutindeni in “Plumb”. Instinctul melodiosului, care conduce mana
modernistilor, este absent in poezia lui Bacovia, a carui arta pare sa invedereze o ureche nemuzicala
sau o ureche in stare sa accepte disonanta, zgomotosul, dezordinea sonora. E ca si cum muzica
simbolista ar fi executata la alte instrumente decat cele obisnuite. Viorile verlainiene scot, in mainile
lui Bacovia, sunete acute sau “rupte”, tipete de trompeta rasuna histeric in versuri stangace; pianul
pare dezacordat; vocea femeii care canta in cafeneaua goala este “barbara”.
In deceniul ce il sucede pe cel al publicarii poeziei “Nervi de toamna”, N. Davidescu explica
intarzierea recunoasterii lui Bacovia drept mare poet. Acesta considera ca poezia lui “era o lume a
carei noutate era prea izolata pentru a putea atrage,intelegator, luarea aminte asupra ei. Dl. Bacovia
venea poate nu atat cu o conceptie cat cu o intuitie in arta, ca un revolutionar innascut, firesc, cu o
bonomie specifica, de caricatura tragica si de gluma penibila, care contrasta pana la o neintelegere cu
ftizia inteletuala a posturilor de comanda literara de pana atunci,care nu puteau pricepe, si de aceasta
cu cea mai buna credinta, o poeezie ca bunaoara <<Nervi de toamna>>. Intrarea in literatura a acestui

17 → Nicolae Manolescu, “Despre poezie”, ed. Aula, Brasov, 2002, pg. 169

13
poet trebuia sa intarzie, astfel, cu aproape douazeci de ani”.2

In raport cu arta subtila a simbolistilor, aceea bacoviana pare nespus de primitiva. Ea ne poate
duce cu gandul la pictura primitiva din jurul lui 1900,la Gauguin sau la Le Douanier Rousseau mai
curand decat la impresionisti. Primitivitate, vrea sa spuna, in acest caz, naivitate, renuntarea la
procedeele sofisticate ale mallarméanismului si cultivarea unui limbaj mai prozaic (lipsit de calitati
artistice, de poezie, de valoare stilistica; banal, comun, obisnuit, vulgar). Unele din abaterile lui
Bacovia de la stilul dominant din epoca sunt resimtite inca si astazi ca “nepoetice”: “Ninge grozav pe
camp la abator”, spune poetul in “Tablou de iarna” si continua in acelasi spirit are socheaza urechea
(prin dificultatile de ritm si printr-o sintaxa elementara, bazata pe repetitia mecanica):
“Si sange cald se scurge pe canal;
Plina-i zapada de sange animal
Si ninge mereu pe-un trist patinor...”

Anatol Vieru a remarcat intr-un articol ca o parte a muzicii moderne are tendinta sa revina la o
tehnica repetitiva, simpla, dupa ce serialismul, redescoperind el insusi variatiunea, abandonase
dezvoltarea tematica atat caracteristica de caracteristica muzicii din secolul trecut. Un lucru
asemanator il observam in poezie. Poezia traditionala, inclusiv cea romantica, prefera dezvoltarea
tematica, foarte complexa si uneori in forme ample, epice. Variatiunea apare in “Rondelurile” lui
Macedonski si, in general, in poezia simbolista si modernista. Pentru ca, in fine, adeverind tendinta de
simplificare si mecanicitate, repetitia primara sa fie caracteristica lui Bacovia si, cum vom vedea,
avangardistilor. Acest procedeu a retinut atentia criticilor de mult, dar el a fost gresit interpretat la
inceput ca o dovada de elementaritate. In ochii lui E. Lovinescu, al carui gust s-a format la scoala
simbolista, Bacovia trecea drept un poet lipsit de artificiu si chiar de arta. Stridentele, asonantele si
prozaismele lui ii pareau criticului expresia unui suflet maladiv, si, cum se stie, el reducea poezia
bacoviana la o atmosfera comparabila cu igrasia zidurilor umede, la simpla cenestezie netransfigurata
liric. Eroarea provenea dintr-o idee de poezie care nu avea cum sa accepte disonantul si primitivul
bacovian, “organele sfaramate” ale lirei, de pe care ies sunetele cele mai bizare, si nici imageria
populara, “indiscreta” si naiva din “Plumb”. Parerea aceasta a continuat sa domine lectura lui Bacovia
pana tarziu, mai exact, pana cand critica a intuit ca poezia moderna nu e de un singur fel, ca
modernismul mallarmélian nu o epuizeaza. Era si greu de asimilat prozaismul “Plumbului” cu lirismul
absolut si pur al modernistilor.1 Ulterior, in “Istoria literaturii romane contemporane”(1937), E.
Lovinescu isi revizuieste opinia despre Bacovia partial, dar ramane tot reticent. In timp ce Adrian
Maniu il numea pe Bacovia “poet al poetilor”, Lovinescu ii nega arta.
Tudor Vianu, in “Idei si forme literare”(1946), distinge doua faze ale poeziei lui Bacovia:
 cea de inceput (“Plumb” si “Scantei galbene”), in care poetul e mai estet, mai “livresc”, mai
“dependent de modele” (Eminescu, Macedonski, Baudelaire, Rollinat)
 a doua, mai spontana si mai putin mediata, in care intalnim notarea senzatiilor mediate,
nemijlocite, ingenue, dureroase, tehnica ce tinde la dezorganizarea formei clasice, prin
“reproducerea gandirii nedirijate, a vorbirii interne, ca-n teoria si practica suprarealistilor”.
In randurile publicate de Tudor Vianu, in 1946, intalnim prima incercare de a-l scoate pe Bacovia din
simbolism si de a-l face precursor al avangardismului
La propulsarea poeziei lui Bacovia au contribuit in mod special criticii poslovinescieni

18 → N. Davidescu, “Aspecte si directii literare” - vol. I, ed. Cultura Nationala, Bucuresti, 1924, pg. 35
19 → N. Manolescu, “Despre poezie”, ed.Aula, Brasov, 2002, pg. 170

14
(Perpessicius, Serban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu), handicapati insa de poeti(N.
Davidescu, Adrian Maniu, Lucian Blaga, Ion Pillat). Nu cumva poetii au antene mai sensibile decat
criticii, in sensul ca ei afirma noutatea cu care vine un poet, pe cand criticii o explica?2
TRADITIONALISMUL
1
Apare ca o continuare a directiei inaugurate de „Dacia Literara” si „Junimea”, dar intr-o maniera
radicala, respingand adaptarea la cultura moderna si conservand interesul pentru valorile nationale.
Traditionalismul romanesc cuprinde trei curente inrudite prin apropierea de traditia rurala si diferite
prin modul in care se realizeaza aceasta apropiere:samanatorismul, poporanismul, gandirismul.

Samanatorismul, orientare care se-ncheaga in jurul revistei „Samanatorul”, aparuta la Bucuresti,

in 1901, sub conducerea lui Al. Vlahuta si G. Cosbuc. In articolul-program al revistei, intitulat
„Primele vorbe”, ca si in poezia „Samanatorul” publicata de Vlahuta in primul numar al acesteia, se
contureaza programul viitoarei orientari: scriitorii trebuie sa cultive specificul national, prin
prezentarea vietii satului. Speciile cultivate de samanatoristi sunt: texte de mici dimensiuni, in versuri
scurte, poeme epice(idilele), in proza - schite, povestiri in care naratiunea se impleteste cu descrierea.
Principalul ideolog al revistei a fost Nicolae Iorga.
Trasaturi:
 cultiva paseismul (intoarcerea spre trecut) si idilismul;
 sentimentul dezradacinarii;
 elogiul dreptatii, facuta de tarani pe cont propriu in maniera haiducilor de altadata;
 proza peisagista;
 ispiratie istorica si rurala;
 idilizarea vietii satului si a taranului, prin reducerea lor la o serie de evenimente placute, legate
de contactul cu natura, iubirea, cantecul, poezia;
 prezentarea armonioasa a relatiei dintre boieri si tarani, conditionata de apartenenta boierilor la
vechile familii aristocrate romanesti;
 considerarea vietii urbane drept un factor distructiv pentru sufletul taranesc curat, nealterat,
orasul fiind vazut ca un loc al pierzaniei;
 grija „întăririi si inaltarii neamului acestuia”.
Reprezentanţi: O. Goga, M. Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu, St. O. Iosif.

Poporanismul este orientarea care se-ncheaga in jurul revistei „Viata romaneasca”, aparuta la
Iasi, in 1906, sub conducerea lui C. Stere si avandu-l ca secretar de redactie pe Garabet Ibraileanu.
Curentul manifesta interes pentru viata rurala si pentru valorile poporului, dar se deosebeste de
samanatorism:
 prin evocarea unei existente chinuite a taranilor, condamnati la munca trudnica si la mizerie
(O. Goga);
 lipsa educatiei corespunzatoare, a bolilor netratate, care aduc moartea timpurie in lumea satului
(„Fefeleaga” - I. Agarbiceanu).

20 → Emil Maniu, “Istoria poeziei romanesti moderne si moderniste” - vol. I, ed. Curtea Veche, 2004, Bucuresti, pg. 34
21 → din blogul d-nei prof. de limba si literatura romana de gradul I, Barna Oana: www.invatamromana.blogspot.ro

15
 Din punct de vedere formal, remarcam tablouri descriptive sumbre, caracterizate prin
amestecul suferintei fizice si morale, care implica si un sentiment de mila, de duiosie al autorilor, ceea
ce confera un pronuntat aspect liric textelor.
Adeptii acestei orientari isi propuneau ca obiective:
 dragostea pentru popor;
 simpatie pentru sat si tarani, dar nu idealizează viata de la tara (realismul viziunii);
 interes pentru luminarea poporului;
 critica aspra a nedreptatilor facute omului de rand.
Reprezentanti: C. Hogas, G. Galaction, M. Sadoveanu, O. Goga, I. Agarbiceanu.

Gândirismul se naste in jurul revistei „Gandirea”, aparuta la Cluj, in 1921, sub directia lui Cezar
Petrescu. Are la inceput o orientare eclectica si grupeaza in jurul ei principalii scriitori ai vremii,
Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihaescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat. Cu timpul, revista trece sub
influenta lui Nichifor Crainic, iar din 1928 sub conducerea lui, cuprinzand in aceeasi orientare si alte
publicatii literare, "Datina", "Ramuri", "Gand romanesc", "Mesterul Manole", "Sfarma-Piatra".
Filosofia promovata in multe din articolele publicate in "Gandirea" se afla sub inraurirea germanului
Oswald Spengler, cu a sa filozofie a vietii (Lebensphilosophie) din "Declinul Occidentului" ("Der
Untergang des Abendlandes"), in care erau explicate deosebirile dintre cultura si civilizatie si se
proclama prabusirea Occidentului sub povara lipsei de cultura, a masinismului si a civilizatiei. Multe
dintre ideile lui Spengler, infuzate in estetica expresionismului, sunt preluate si in operele filosofice
ale lui Blaga.
In articolele sale programatice, "Isus in tara lui" (1923), "Parsifal" (1924) si "Sensul traditiei"
(1929), Nichifor Crainic promoveaza traditionalismul culturii romane, conceput ca imbinare intre
autohtonism si ortodoxism, intre temele si valorile nationale promovate de miscarile literare
anterioare, pasoptism, junimism si samanatorism, si spiritualitatea ortodoxa, vazuta ca un "coviltir de
aur" al bisericii romane, ca o zare metafizica in care se proiecteaza toata existenta si aspiratiile
poporului roman. Nichifor Crainic argumenteaza superioritatea culturii bizantine, negand valoarea
civilizatiei occidentale si criticand tendintele de occidentalizare a culturii si a spiritului civic romanesc,
dar limiteaza orizontul culturii romane la un anumit balcanism cu tendinte autarhice.
Crainic sustine ideile lui Herman Keyserling, din "Das Spektrum Europas", potrivit carora Romania ar
putea deveni un adevarat centru al bizantinismului. In aceasta orientare, arta ar trebuie sa fie numai de
sorginte religioasa. Ideea de lume aflata in declin este comuna si expresionismului, dar imbraca forme
excesive in cazul gandiristilor. Forma cea mai radicala a curentului este promovata de Nae Ionescu, in
"Roza vanturilor", si se numeste trairism.
Dintre trasaturile gandirismului in literatura enumeram:
 reprezentarea unui sat arhaic, dominat de credinte stravechi, precrestine, de mituri( V.
Voiculescu -„ Lostrita”);
 prezenta unor personaje biblice in viata profana - „transcendentul care coboara”- Blaga (
„Paradis in destramare”->Blaga; vol. „Parga”, „Poeme cu ingeri”-> V. Voiculescu; Psalmii-
>Arghezi);
 evocarea trecutului istoric intr-o maniera mitologizanta (versuri- Mateiu Caragiale);
 observarea unui vitalism in construirea personajelor, surprinse in situatii dilematice care
conduc la o moarte tragica( Mesterul Manole- Blaga);

16
  existenta unei corespondente intre mediul geografic si desfasurarea vietii interioare a
personajelor( spatiul mioritic- Blaga);
 existenta unui ethos intemeiat pe „religiozitatea ortodoxa”, conceptie expusa de N. Crainic in
studiul „Sensul traditiei”, articol in care el apreciaza ca:” Ne aflam geografic in Orient si cum
prin religiunea ortodoxa detinem adevarul luminii rasaritene, orientarea noastra nu poate fi
decat spre Orient, adica spre noi insine, spre ceea ce suntem prin mostenirea de care ne-am
invrednicit ... O cultura proprie nu se poate dezvolta organic decat in aceste conditii ale
pamantului si ale duhului nostru”.
Chiar daca N. Crainic absolutizeaza orientarea culturii romanesti spre Orient, fiind impotriva
influentelor Europei Occidentale,din punct de vedere formal, scriitorii grupati in jurul revistei
„Gandirea”, au preluat unele mijloace de realizare din curentele moderniste, astfel incat, spre
deosebire de samanatorism si poporanism, in literatura gandirista se remarca o sinteza intre
traditionalism si modernism (poezia lui Blaga asociaza fondul traditionalist cu versificatia moderna,
iar traditionalismul arghezian imbraca forme ermetice: artele poetice, Psalmii).
Pe langa acesti poeti se remarca in perioada interbelica Ion Pillat, al carui volum „Pe Arges in
sus”(1923)l-a consacrat pe poet traditionalist. In versurile sale, evoca satul natal, cu perioada
copilariei,plina de amintiri frumoase, „cu biserica de altadata”, cu o autohtonizare a reprezentarilor
religioase, raiul aflandu-se la Muscel, iar Sfanta Familie traind pe langa Raul Doamnei.
Un alt exemplu de literatura scrisa in spirit traditionalist il constitue poezia lui N. Crainic
„Sesuri natale”, in care peisajul dunarean se naste in poezie intr-o relatie de suprapunere a imaginilor
copilariei cu cele ale maturitatii.

17
 TUDOR ARGHEZI
Poezie - “TESTAMENT”

Fiind autor al perioadei interbelice, opera autorului ilustreaza principii ale modernismului,
manifestate, la nivelul viziunii, prin prezenta ludicului si, la nivelul limbajului, prin eterogenitate,
inteleasa ca valorificare expresiva a numeroase registre precum uratul si grotescul.
Poezia “Testament” apartine volumului publicat in 1927, “Cuvinte potrivite”, fiind o arta
poetica, prin discursul liric in care autorul isi exprima conceptia asupra creatiei si a creatorului.
Caracterul de arta poetica dubleaza creatia artistica printr-un discurs autoreflexiv, in vederea
intensificarii emotiei poetice. E generata, astfel, tensiunea cunoasterii, specifica modernismului. O alta
caracteristica a acestui curent manifestata in opera este depersonalizarea eului liric. Acesta devine,
asadar, o voce a conditiei umane, atitudinile definitorii fiind problematizarea, contemplativul, care
sustin discursul accentuat reflexiv.
Tema poeziei este creatia. Ca orice tema abordata de modernisti, aceasta e perceputa ca o
experienta spirituala ce genereaza intensificarea emotiei artistice. Tema este prezenta la nivelul
textului prin motive literare (unitati minimale de semnificatie textualizate) grupate in campul semantic
dominant al literaturii: “carte”, “condei”, “calimara”, “cuvinte” etc. In ceea ce priveste viziunea
autorului, remarcam dominanta gnoseologica (preocuparea pentru cunoastere specifica modernitatii).
Din prisma acesteia, tema creatiei e asociata unui proces al cautarii, un itinerariu spiritual desfasurat in
etape. Aceasta cautare este concretizata prin simbolul central, “cartea”, care capata o serie de
semnificatii de-a lungul etapelor cautarii.
Prima semnificatie pe care creatia o capata este de expresie a unei constiinte creatoare, fiind un
act asumat ce implica responsabilitate. Se asigura legatura spirituala, liantul dintre generatii,
presupunand evolutia si actul cunoasterii prin transfigurarea semnificativului.
“Prin rapi si gropi adanci
Suite de batranii mei pe branci (…)
Cartea mea-i, fiule, o treapta.”
A doua semnificatie a creatiei simbolizata prin carte orbiteaza in jurul arhaismului “hrisov”,
care desemna un act vechi de proprietate. Astfel, creatia are functie mitica,fiind asociata schemei
mitice a intemeierii unui neam, in cadrul caruia nobilii devin stapani. Se instituie sinonimia simbolica
“rob” - “stapan”, pe baza semnificativului. Prin truda,prin suferinta, robul devine fiinta creatoare.
“Aseaz-o cu credinta capatai.
Ea e hrisovul vostru cel dintai”
Titlul “Testament” anticipeaza aceste semnificatii ale temei creatiei la nivelul viziunii, intrucat,
prin extrapolare, si testamentul e un act de proprietate, ce devine liant intre generatia care ofera mai
departe bunurile, valorile, si generatia care le primeste.
Semnificatia a treia a creatiei marcheaza convertirea, transfigurarea materiei in spirit,
ilustrand cautarea, cunoasterea: “Ca sa schimbam sapa-n condei si brazda-n calimara”. Transfigurarea
e marcata prin verbul “am ivit”, iar succesiunea structurilor ca “sa schimbam”, “am preschimbat”
intensifica convertirea. Universul material e marcat de coordonate ca: “sapa”, “brazda”, “sudoare”,
“indemnuri pentru vite”, in timp ce universul spiritual e conturat prin elemente de tipul: “condei”,
“calimara”, “ani”. Transfigurarea centrala este cea din care nasc “cuvinte potrivite”.

18
 Prin a patra semnificatie se remarca interesul acordat esteticii uratului. Scriitorul autentic are
capacitatea revelarii semnificativului, a frumosului chiar si in spatii asociate in mod conventional
uratului, grotescului. Arghezi afirma ca orice cuvant prezent intr-o limba are dreptul la existenta
poetica. Fascinatia categoriilor negative este reflectata la nivelul limbajului poetic: “Facui din zdrente
muguri si coroane”. Remarcam eterogenitatea limbajului, caracteristica modernismului, prin alaturarea
cuvintelor din sfera grotescului: “zdrente”, venin”, “bube”, “mucegaiuri”,, “noroi”, cu cuvinte din
sfera spiritualului, frumoului: “icoane”, “frumuseti”, “lumina”, “vioara”. Cele doua sfere sunt reunite
prin versul: “Hotar inalt, cu doua lumi pe poale”. Inventivitatea verbala, la nivelul limbajului, e
prezenta prin secventa:
“Am luat ocara si torcand usure
Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure.”
A cincea etapa a cautarii isi concretizeaza semnificatia prin asocierea creatiei, cu un act
justitiar. In acest sens, remarcam structura “biciul (…) izbaveste incet pedepsitor”. Arghezi, de-a
lungul vietii sale, a fost inchis pentru ca sanctionarea unui baron corupt printr-un pamflet. Sinonimia
spirituala dezvoltata intre “bici” si “cuvant” este asociata unei atitudini grave: cuvantul prinde viata,
purificand spiritual, aproape cathartic. Aceasta sinonimie e plasata in zona sacrului, caci cuvantul va
mantui, va elibera fiinta umana de imediat:
“Si dand varf ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de veci intregi.”
A sasea semnificatie a creatiei este marcata de imbinarea inspiratiei (“slova de foc”) cu
mestesugul, efortul creator (“slova faurita”). Se realizeaza, astfel, o sinteza intre doua directii mari in
literatura moderna: “poeta faber” si “poeta vates”. Creatia devine produsul ambelor directii:
“Imparechiate-n carte se marita,
Ca fierul cald imbratisat in cleste.”
Arghezi se plaseaza intr-un context estetic anticipat de Charles Baudelaire. Se urmareste indemnul
baudelairean de a inlocui “sensibilitatea inimii” cu o “sensibilitate a imaginatiei”. Textul arghezian
ilustreaza raportarea la intelect (realizata, pe plan universal, de Mallarmé, iar pe plan national, de
Barbu) si raportarea la alogic (infaptuita, universal, de Rimbaud, si romanesc,
de Blaga).
Versul “Robul a scris-o, Domnul o citeste” zugraveste creatorul ca pe robul propriei creatii
care, odata finalizata, este inchinata cititorului, vazut ca “Domnul”. Totusi, de multe ori, cititorul nu
patrunde, nu intelege opera.
Imaginarul poetic este ascensional, asociat unui itinerariu spiritual al cunoasterii, al cautarii
concretizat prin simboluri corelate cu evolutia spirituala: “rapi”, “gropi”, “treapta” etc. Cautarea este
marcata de tensiunea potrivirii cuvintelor. O trasatura pregnanta a liricii moderne, prezenta in opera,
este tensiunea disonanta, manifestata prin atitudini contradictorii ale eului liric si asocieri neobisnuite,
insolite ale cuvintelor. Creatia poate fi, astfel, in acelasi timp, si contestare (“in seara razvratita care
vine”) si o nevoie a certitudinii sacului (“ea e hrisovul”). Asocierile neobisnuite vor determina aparitia
metaforelor totale, reprezentarile punand in evidenta exceptionala capacitate de a plasticiza spiritualul.
Din punct de vedere structural, remarcam cinci strofe, marcate de eterogenitatea modernista a
limbajului, marcata prin variatie stilistica intre registre ca cel arhaic, regional, urat,colocvial etc. Este
contrariat orizontul de asteptare al cititorului prin dramatismul agresiv generat de contextul stilistic
contrastant. Modernistii lupta impotriva inertiei gandirii si a formelor literare. Remarcam, de
asemenea, prezenta ambiguitatiipri deschiderea spre semnificatii multiple. Tipul de lirism este cel
subiectiv, mai exact, monolog liric adresat, recogniscibil in text prin alternanta termenilor la persoana I
(“am luat”, “am pus-o”) cu termeni la persoana a II-a (“te asteapta”, “ca le urci”).
In concluzie, cele de mai sus atesta caracterul de arta poetica incadrabila in curentul modernist

19
al operei argheziene. In opinia mea reactia initiala negativa a criticii la adresa lui Arghezi e
justificabila, intrucat acesta a fost primul roman care a valorificat categoriile negative in literatura
romana, iar orice e nou, diferit, starneste reticente la inceput.
LUCIAN BLAGA
Poezie - “EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII”
Lucian Blaga este mai mult decat un semnificativ poet interbelic, un filosof roman foarte
important. Fiind modernist, intalnim preocuparea pentru cunoastere, inteleasa ca experienta spirituala.
Caracterul sau de filosof a dat nastere, din aceasta preocupare, la noi concepe filosofice despre
cunoastere. Aceasta opera este o arta poetica, intrucat discursul liric este orientat spre viziunea despre
creatie si creator. Poezia deschide volumul de debut al autorului, “Poemele luminii”, si apartine primei
etape ale creatiei blagiene: poetica expresionista.
Aceasta perioada marcata de expresionism se va manifesta printr-un eu liric stihial, dictatorial,
dionisiac si exacerbat. Intalnim sentimentul absolutului, isteria vitalista, caracterul vizionar. Fondul
mitic primitiv e retrait autentic si intalnim o spiritualizare a peisajului.
Tema poeziei este creatia, perceputa ca o experienta spirituala asociata cunoasterii, ce
genereaza intensificarea emotiei artistice. Tema este prezenta la nivelul textului prin motive literare
(unitati minimale de semnificatie textualizate) grupate in campul semantic dominant specific:
“tainele”, “lumina”, “vraja” etc.
Pentru a putea intelege viziunea autorului, este necesar sa intelegem o serie de concepte
filosofice originale scriitorului.
1
Cunoasterea are o dimensiune a ceea ce este cunoscut, „zona fanicului” in terminologia lui
Lucian Blaga, iar ceea ce este necunoscut formeaza „zona crypticului”. Intre ele se gaseste„cenzura
transcendenta”. Aceasta se deplaseaza in timpul procesului de cunoastere, dar marindu-se „zona
fanicului”, „zona crypticului” nu scade, ci creşte: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”. In partea
cea mai adanca a „zonei crypticului” se gaseşte „Marele Anonim”,numit asa pentru ca Dumnezeu nu
are, de fapt, un nume, fiindca el nu poate fi cuprins în limitele unui cuvant. El este fara limite.
Cuvantul este o forma a creatiei, Dumnezeu este Creatorul si nu poate fi cuprins in dimensiunea
creatiei: „si tot ce-i ne-nteles / se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari”. El primeste, in poezia urmatoare
din ciclu, denumirea„Nepatrunsul”, fiindca nu poate fi nici inteles, nici cunoscut. Se discuta, deci, de
patru modele ale cunoasterii: catafatica, apofatica, discriminativa si generativa, simbolizate prin flori,
ochi, buze, morminte.
Prima ipostază este a caii apofatice (negative) de apropiere si de unire prin cunoastere:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntalnesc
in calea mea
in flori, in ochi, pe buze ori morminte”.
Cunoaşterea prin negatie este considerata superioara caii catafatice prin afirmatie: „eu cu lumina mea
sporesc a lumii taina”. De aceea chiar cunoasterea prin afirmatie poseda in ea taina. Coordonata a treia
este cunoasterea care genereaza, creeaza, a Marelui Anonim, a Nepatrunsului („…si dat-a /un semn
Nepatrunsul. / «Sa fie lumina!»”, Lumina), iar coordonata a patra este a cunoasterii prin legea iubirii,
„caci” eu iubesc /si flori si ochi si buze si morminte”.
La acestea se adauga „cunoaşterea luciferica”, adica discriminativa, care separa obiectul

22 → http://www.noiscriem.net/2013/09/comentariu-lucian-blaga-eu-nu-strivesc.html

20
cunoasterii in doua: „intr-o parte care se arata si intr-o parte care se ascunde”. Obiectul cunoasterii
luciferice este un mister, care „pe de o parte se arata prin semnele sale si pe de alta parte se ascunde
dupa semnele sale”. Pomul cunoasterii binelui si raului, care a determinat caderea lui Adam, este legea
discriminarii, sugerata de ramurile copacului. Ea l-a separat pe om de Dumnezeu. Anihilarea ei s-a
facut prin legea identitatii, prin impartasirea cu trupul si sangele Domnului, ca efect al Legii Iubirii,
care genereaza legea armoniei si echilibrului. Conceptul de cunoastere paradisiaca este eronat: „Prin
cunoasterea paradisiaca se statornicesc pozitiile linistitoare, momentele de stabilitate vegetativa si
orizonturile, care nu indeamna dincolo de ele insesi, ale spiritului cunoscator.”
Semnificatiile cunoasterii sunt reprezentate in aceasta poezie printr-un imaginar ascensional
(teoretizat de Gilbert Durand). Acest regim diurn se bazeaza pe inspiratie, iar Blaga pledeaza pentru
cunoasterea bazata pe intuitie. Imaginarul este concretizat printr-o serie de simboluri, semne ce
esentializeaza realitatea, ofera adancime si se deschid spre multiple semnificatii.
Poetul respinge cunoasterea obiectiva, rationala, exprimata poetic prin „lumina altora”,adica
prin categorii noetice: legi, principii, concepte, simboluri, mituri, imagini, raporturi. Limitele unei
astfel de cunoasteri au fost exprimate de Immanuel Kant in”Critica raţiunii pure” si deriva din felul
sau calitatea categoriilor folosite. Lucian Blaga depaseste, prin cunoasterea discriminativa si prin
cunoaşterea generativa, aceste limite si sugereaza, prin simbolurile„flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”,
un spatiu infinit al cunoasterii. Ele sunt situate la punctul de interferenta dintre zona crypticului si zona
fanicului, adica pe rolul cenzurii transcendente. Cele patru modele de cunoastere, sugerate prin
simbolurile „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, deschid, prin sugestii, valori ale conceptului de
cunoaştere: prin sensibilitate in planul estetic al Frumosului, ca prin simbolul „flori”; prin logică
sugerate prin “ochi”; prin valoarea cuvantului rostit de ”buze”; „prin valorile destinului sugerate de
simbolul ”morminte”.
Pozitia agnostica a lui Lucian Blaga, adica in esenta lumea nu poate fi cunoscuta, este sugerata
prin sintagme ca „adancimi de intuneric”, „sfant mister”, „intunecata zare”. Acest proces nu este static,
ci dinamic, fiindca pe masura ce cunoastem, ne dam seama de limitele cunoasterii:„si tot ce-i ne-nteles
/se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari”. „Nepatrunsul”, adica Dumnezeu, prin legea iubirii, a generat
lumea rostind: „Sa fie lumina!”, asa cum o spune Lucian Blaga in poezia”Lumina”. De aceea si poetul,
pentru a genera universul poetic, trebuie sa procedeze arhetipal: „caci eu iubesc /si flori si ochi si buze
şi morminte”. O astfel de poziţie este o situare pe planul esteticii expresioniste. Poetul este un arhetip,
poezia este un act arhetipal. Apoi tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de
cunoastere. Este realizata o cosmicizare prin asemanarea cu luna: „si-ntocmai cum cu razele ei albe
luna”, o impletire a realului cu fantasticul, un spectacol de intuneric si lumina. Apoi mitul, simbolul,
metafora devin instrumente de cunoastere. Avem un drum in interior spre esenta lumii si a universului,
sintetizata prin Marele Anonim. Se genereaza un conflict ideologic intre cunoasterea obiectiva (lumea
altora) si cunoasterea subiectiva (lumea mea). Sensul artei si al cunoaşterii este misterul universal. La
acest succint program expresionist se adauga elemente simboliste, clasiciste, realiste şi romantice.
Sinteza blagiana este expresionista.
Poezia este nucleul din care s-a generat trilogia cunoasterii, ca semn ca intuiţia poetului a dus
la aparitia filosofului Blaga, iar filosoful Blaga a adancit intelegerea poetului Blaga. Asa s-a nascut
poetul filosof, care a devenit filosoful poet.

21
 ION BARBU (DAN BARBILIAN)
Poezie - “OUL DOGMATIC”

Poet interbelic, Ion Barbu este pseudonimul literar al matematicianului Dan Barbilian. Fiind
modernist,intalnim in opera sa preocuparea pentru cunoastere inteleasa ca experienta spirituala. “Oul
dogmatic” este o arta poetica, deoarece discursul liric este orientat spre viziunea autorului asupra
creatiei si creatorului. Publicata in volumul “Joc secund” si scrisa in preajma sarbatorilor de Paste,
poezia apartine celei de-a treia etapa in creatia barbiana, etapa ermetica. Aceasta se defineste prin
abstractizarea mesajului, transformarea cititorului intr-un descoperitor al mesajului, limbajul alchimic
(construit prin termeni matematici si simboluri ermetice) si concepte matematice ca suport in subtextul
liricii. Adesea, operele din etapa sa ermetica contin elemente de “ars poetica”.
Tema poeziei este creatia. Ca orice tema abordata de modernisti, aceasta e perceputa ca o
experienta spirituala ce genereaza intensificarea emotiei artistice. Tema este prezenta la nivelul
textului prin motive literare (unitati minimale de semnificatie textualizate) grupate in campul semantic
dominant specific: “inceputul”, “plod”, “oul”, “vis” etc.
Viziunea despre lume derivata din tema creatiei orbiteaza in jurul simbolului central, oul.
Prima semnificatie se contureaza in viziune religioasa, pornind de la motto-ul poeziei: “Si
Duhul Sfant se purta deasupra apelor”. Duhul Sfant pregateste haosul primordial pentru actul creatiei
propriu-zis. Sfantul Vasile cel Mare lanseaza metafora conform careia acest moment premergator
genezei este comparabil cu gaina care-si cloceste oul. Verbul “se purta” la imperfect evidentiaza
tonalitatea de evocare a unui moment petrecut la inceput de timp, in “illo tempore”, asupra careia se
imprima o valoare durativa. Simbolul oului e asociat elementului primordial al creatiei, dezvoltand,
aici, valoarea de increat.
A doua semnificatie este una de sorginte filosofica. Platon spune ca forma universului este
sferica, perfecta, fiind guvernat de o armonie generata de muzica sferelor. In acest context, simbolul
oului dezvolta semnificatia unui mirocosmos, ce pastreaza in el adevarul primordial, dogma creatiei
(semnificatie anticipata inca din titlu): “Marunte lumi pastreaza dogma”. Aceste adevaruri primordiale
omul “sters, uituc” le-a pierdut prin decadere.
Oul sintetizeaza atat principiul masculin, reprezentat de galbenus, cat si principiul feminin,
reprezentat de albus.
In conceptia lui Barbu, intalnim trei roti ale existentei. Prima roata, Roata Venerei, semnifica
feminitatea, instinctul marcheaza o cunoastere dionisiaca si e simbolizata in “Oul dogmatic” de albus
(“spornicul albus”). A doua roata, Roata lui Mercur, semnifica masculinitatea, ratiunea, cunoasterea
apolinica si e reprezentata in text de galbenus (“galben necesar”). A treia si cea mai inalta roata, Roata
Soarelui, este o sinteza a celor doua principii anterioare, a apolinicului cu dionisiacul, si e reprezentata
in opera prin oul ca intreg.
Tot la Barbu, creatia implica atat Eros, cat si Thanatos:
“Nevinovatul, noul ou,
Palat de nunta si cavou.”
Actul creatiei reprezentat prin simbolul oului dezvolta o aura sacralizanta, din unitea contrariilor sau
coincidentia oppositorum. In consecinta, se impune o atitudine contemplativa asupra oului, care

22
trebuie doar privit:
“Dar viul ou, la varf cu plod,
Facut e sa-l privim la soare!”
Spiritul, ideea sunt menite contemplarii. Orice eventuala materializare atrage dupa sine decaderea.
Nu in ultimul rand, poezia lui Barbu ilustreaza o directie fundamentala a literaturii moderne,
asociata ipostazei creatorului de “poeta faber” - artistul ce-si realizeaza opera prin mestesug
(corespondentul in literatura universala este Mallarmé).
Imaginarul poetic este ascensional, in termenii teoretizati de Gilbert Durand, prezent prin
simboluri ale verticalitatii. Cu toate acestea, la modernisti intalnim adesea imbinarea imaginarului
ascensional cu cel regresiv, a regimului diurn cu cel nocturn. Regimul diurn corespunde omului cu
inspiratie, iar cel nocturn, omului neinzestrat cu putere creatoare, care o ia pe calea “mestesugului”. La
Barbu, remarcam o inversare a semnificatiilor: simboluri incadrabile conventional schemei diurnului
sunt asociate de fapt regimului nocturn.
Din punct de vedere structural, observam impartirea pe patru secvente a poeziei, marcate cu
asterix. Tipul de lirism este obiectiv gnomic, ceea ce presupune o disimulare a subiectivitatii eului liric
prin discursul meditativ asupra creatiei si creatorului. Cuvintele cu sens conotativ genereaza
expresivitatea limbajului, capacitatea autorului de a sensibiliza fiind manifestata prin varii figuri de stil
(epitetul “trist norod” etc.) si imagini artistice (imaginea vizuala “galben necesar” etc.). Ca procedee la
nivelul limbajului, remarcam fantezia dictatoriala, specifica modernistilor, concretizata prin crearea
metaforelor totale, ce reflecta placerea nobila a modernistilor de a nu fi intelesi (“din polul plus” etc.).

23
 CONCLUZIE
1
Intre cele doua razboaie mondiale, lirica romaneasca e impinsa inainte si ascutita intr-o
dialectica interioara. Revolutia poetica declansata de simbolism nu se opreste la obiectivele acestuia.
Ea e dusa cu o staruinta neintrerupta si un spor permanent de luciditate intelectuala mai departe.
Poezia isi cauta, prin abandonarea mereu a altor idei preconcepute, natura proprie, ireductibila, urmand
astfel tendinta tuturor artelor in secolul al XX-lea, de a iesi dintr-un prelungit sincretism initial si a
castiga o independenta capabila sa le valorifice cu adevarat insusirile specifice, intrinseci. Nu muzica
ii da, insa, de asta data principalele impulsuri, ca pe timpul simbolismului, ci pictura, care se afla acum
in fruntea acestor initiative. Arghezi, Blaga, Adrian Maniu, Philippide lucreaza cu “viziuni” inainte de
orice. De la curentele plasticii moderne – fauvism, cubism, futurism, expresionism, simultaneism sau
abstractionism – isi imprumuta si poezia avangardista majoritatea tehnicilor noi. Suprarealismul este
iarasi, prin excelenta, “vizual”. Impinsa la limita, “muzicalitatea” lirismului atrage o redescoperire a
“materialitatii” cuvantului, de al carui volum, greutate, asprime sau moliciune trebuie sa tina seama.
Aceeasi dialectica interioara poate fi urmarita si in alt plan. Cerebralizarea ermetica reuseste sa
curete lirismul de sentimentalism, atingandu-si, prin Ion Barbu, punctul ei maxim la care poate ajunge.
De aici incolo insa, lucrurile se rastoarna din nou. Emotia alungata revine sub o forma inedita,
“mascata” de fantezie, gestica teatreala, fronda sau ironie, in productia ultimei generatii poetice a
epocii.
Doua decenii aduna astfel o experienta extrem de bogata, facand sa se clatine pe rand orice
absolutizari si sa reiasa rodnicia unui relativism intelept. Nicio tendinta nu e ignorata, dar excesele
sunt evitate consecutiv, prin reflexe spontane care le echilibreaza. Simtul masurii, propriu spatiului
romanesc, caracterizeaza pana la urma practic momentul acesta poetic mare si complex al literaturii
romane.

23 → Ovid Crohmalniceanu, “Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale” - vol. II, ed. Universalia, pg. 9

24
 BIBLIOGRAFIE

Editii folosite:
 www.romanianvoice.com/poezii

Bibliografie critica:
 Ovid Crohmalniceanu, “Lit. romana intre cele doua razboaie mondiale” - vol. I, ed. Universalia
 Ovid Crohmalniceanu, “Lit. romana intre cele doua razboaie mondiale” - vol. II,ed. Universalia
 “Literatura universala”, Imprimeria “Oltenia”, Craiova, 1994
 Nicolae Manolescu, “Despre poezie”, ed. Aula, Brasov, 2002
 Hugo Friedrich, “Structura liricii moderne”, ed. Univers, 1998
 Carlos Bousoño, “Teoria expresiei poetice”, ed. Univers
 “Cartea definitiva a pregatirii examenului de bacalaureat”, ed. Art, 2009
 “Pregatire pentru examenul de bacalaureat”, ed, Gabriel, 2005
 N. Davidescu, “Aspecte si directii literare” - vol. I, ed. Cultura Nationala, Bucuresti, 1924
 Emil Maniu, “Istoria poeziei romanesti moderne si moderniste” - vol. I, ed. Curten Veche,
2004
 Emil Maniu, “Istoria poeziei romanesti moderne si moderniste” - vol. I, ed. Cutea Veche, 2004
 Eugen Lovinescu, “Istoria literaturii romane contemporane”, ed. Litera, 1998
 Lacramioara Mutoiu, “Alchimia textului poetic”
 Cristian Ciocaniu, “Limba si lit. romana – ghid de pregatire clasa 12”, ed. Niculescu, 2013

Bibliografie electronica:
 blogul d-nei prof. de limba si literatura romana de gradul I, Barna Oana:
www.invatamromana.blogspot.ro

 www.noiscriem.net

25