Mihai Violeta

Universul ca labirint

Romanul românesc din deceniul cinci al secolului trecut îi apare cititorului de la începutul
secolului al XXI-lea dintr-o anumită categorie de vârstă, şi aici includem cititorul care a văzut
lumina zilei după 1989, ca o reprezentare a unei lumi situate în mit, al cărei personaj principal este
intelectualul aflat sub teroarea unei permanente supravegheri.
Operele nu au o constituţie treptată, ,,de tipul frescelor’’ 1, ci cuplează secvenţe la diferite nivele
temporale şi spaţiale, când înainte de 1957, când după 1957, ale căror personaje vulnerabile se
înscriu în categoria subiecţilor de anchetă terorizaţi de zelul criminal al unor indivizi care au pus
mâna pe putere şi pe uniformele albastre ale acesteia şi care constituie exponenţii unei mentalităţi
,,revoluţionare’’ de origine ,,sănătoasă’’.
Scriitorul înregimentat în categoria celor care respectă politica de partid şi de stat este de
obicei oportunist şi respectă indicaţii care presupun anumite tipare umane: activistul intransigent,
omul nou care luptă pentru desăvârşirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pentru care
regimul comunist este deopotrivă mamă şi tată, copil şi părinte, cauză şi scop.
Exemplele unor scriitori ca Dinu Săraru ( Nişte ţărani ), Petre Sălcudeanu ( Biblioteca din
Alexandria ), Ion Lăncrănjan ( Fiul Secetei, Suferinţa urmaşilor, Drumul câinelui ) şi alţii nu fac
decât să confirme ipoteza că romanul aservit intereselor de partid şi de stat urmează tiparul amintit:
omul este încrâncenat să se adapteze unei antiteze, oscilând cumsecade între prezentul ceauşist şi
trecutul dejist, luptând cum poate împotriva imperialismului occidental şi a mentalităţii retrograde
burgheze, purtând semnele unei origini ţărăneşti sau muncitoreşti, ispăşind păcate care-l fac să
accepte compromisuri, diversiuni şi trădări numai de dragul adaptării disperate la starea de lucruri.
Peste tot sunt puncte de suspensie în care încap opere care nu se pot înscrie în categoria
literaturii înregimentate şi printre acestea se află Vânătoarea regală de Dumitru Radu Popescu şi
Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu. La jumătatea anilor ’60, apariţia primelor traduceri
din Faulkner a produs o zguduire în psihologia scriitorilor români. Atunci au constatat că nu era
nevoie de o anumită stare ca să modifice percepţia şi să distorsioneze realul, deoarece eroii au
talentul nativ de a bârfi, de a protesta, de a vorbi de dragul de a se auzi despre toţi şi despre toate, de
a crea o lume pe care să o stăpânească numai ei, de a păstra coerenţa şi logica mesajului sau,
dimpotrivă, de a băga lumea în ceaţă printr-un discurs agonic necesar ca o captatio benevolentiae
pentru a pregăti intrarea în fantastic şi absurd. Moartea şi agonia acesteia, ancheta, drumul,

1
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006, pag. 252.

1
inversarea planurilor temporale, visul, halucinaţia sunt motive care vin să sublinieze o anumită stare
de fapt care nu seamănă cu nimic din ce a produs literatura occidentală a anilor ’50. Pe terenul
literaturii române din anii ’70 apare spaima de realitate, de claritate, iar evenimentele şi personajele
care participă la acestea apar învăluite în ceaţă, disperare şi neputinţă. Totalitarismul socialist îl
pune pe scriitor în situaţia disperată de renunţa la obiectivitate, căci dezvăluirea adevărului este
ceva dificil de realizat şi uneori chiar de gândit. Eugen Negrici afirmă în lucrarea citată că D.R.
Popescu a dorit să depună mărturie despre ororile, suferinţele morale, tragediile suportate de satul
românesc tradiţional într-o violentă încercare de impunere cu forţa a valorilor unui frate mai mare
de la răsărit a cărui doctrină dogmatică şi duplicitară ne-a mâncat zilele timp de şase decenii.
Comunismul a fost cutremurul, dezastrul care zguduit o lume, mutilând-o ireversibil pentru
eternitate, iar D.R. Popescu reprezintă justiţiarul circumstanţial care îi dezvăluie atrocităţile, cauzele
violenţelor sociale şi politice, stabilind gradul de vinovăţie cu o vocaţie etică lipsită de
menajamente.
Teama de cenzură, de represaliile mărimilor politice ale acelor zile a produs în literatura noastră
anumite opere care au provocat dezvăluiri cifrate în experimente stilistice greu de descoperit sub
masca asocierilor întâmplătoare de evenimente, cronologiei inversate, schimbărilor de narator şi de
perspectivă, a nepăsării faţă de coerenţa evenimentelor, faţă de verosimilul şi credibilitatea unor
personaje. Cruzimilor monstruosului regim represiv i se opun în roman hăţişuri de evenimente care
se succed într-un ritm halucinant, care avansează sau dispar pe cărările labirintice ale memoriei
capricioase, de personaje care se substituie divinităţii în creaţia unei lumi proprii, ale cărei
coordonate scapă omului de rând, nechemat şi neales.
Vânătoarea regală îşi ia titlul de la partea a cincea a romanului2 în care apare povestea unei
vânători obsedante a câinilor turbaţi dintr-un spaţiu numit Braniştea, un sat care aparţine comunei
Pătârlagele. S-a vânat în timpul regelui într-o perioadă în care vânătoarea era interzisă, iar de atunci
încoace oamenii locului vânează numai în momente prohibite şi ajung până acolo încât îşi vânează
câinii de dragul de a accepta că sunt turbaţi, vrând doar să o vadă pe domnişoara Florentina
Firulescu cum înfige acul seringii cu otravă în carnea patrupedelor duse în lanţ sau cum îşi face
moartea apariţia în carnea şi ochii animalelor hăituite. Psihoza care învăluie satul poate fi văzută şi
ca o imagine în care oamenii care aparţineau unei anumite etnii sau care nu erau arieni erau duşi ca
animalele la Auschwitz şi apoi sacrificaţi din cauza principiilor unui dement care a reuşit să pună
mâna pe putere şi care nu i-a mai dat drumul decât atunci când nu a mai avut ce face, pentru că alţii
deveniseră puternici în locul său. Teroarea care s-a făcut stăpână pe Braniştea îi lasă pe unii reci, în
timp ce pe alţii îi turbează de-a binelea: Belivacă, Ciocănelea, Ţeavălungă, Lereu, Zăpârţan,

2
D. R. Popescu, Vânătoarea regală, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, pp. 165 -279.

2
Calagherovici, Margareta - Cur de Fier ( Barza), Crăişoru, Apăchioară turbează şi ei, dacă nu la
propriu, măcar la figurat, şi fac lucruri care scapă de sub încadrarea lor în normalitatea obişnuită.
Oamenii fac gesturi ieşite din cadrul de referinţă al realului, putând fi încadraţi în categoria unor
bezmetici care nu-şi mai găsesc rosturile fireşti şi întră într-o repetabilitate a gesturilor, cuvintelor şi
faptelor la care nu se poate face o caracterizare mai nimerită decât paranoia. Dacă patrupedele
turbate au nume celebre şi sonore, li se poate mulţumi stăpânilor: Ţeavălungă îl are pe Cezar,
Belivacă pe Musolini, Ciocănelea pe Franz Iosif, alţii sunt stăpânii lui Napoleon, Petru, Filip, Hitler,
Leopold, Richard, Alexandru. Stăpânii de altădată ai lumii au turbat şi este necesară stârpirea lor,
deoarece turbarea este extrem de contagioasă. Ţăranii sunt mulţumiţi de rezultatele lor, însă nu
acelaşi lucru se întâmplă cu Moise, un personaj odios care doreşte chiar pieirea lumii. Lumea e
Braniştea, un univers restrâns la dimensiunile unui sat pe ai cărui oameni îi doreşte dispăruţi de pe
faţa pământului, exterminaţi prin aruncarea şobolanilor turbaţi asupra lor, pentru a se întoarce apoi
ca să ia cârma. Este o viziune apocaliptică a unei lumi bolnave, asupra căreia planează morbul
turbării, al unei morţi odioase, căci Moise spune că ,,este nevoie să stârpim tot ce e rămăşiţă veche
şi să construim o lume nouă’’3 numai pentru el. ,,A stârpi înseamnă a extermina şi numai bolile
stârpesc şi extermină şi numai ele nu ţin cont de vinovaţi şi de nevinovaţi în drumul lor. E şi asta o
turbare: să vrei să stârpeşti ceva din temelie şi apoi să rămâi tu stăpân singur pe pământul rămas, pe
arborii, pe cerul şi pe apa ce tot rămân oricât ar fi bolile de mari şi nu se îmbolnăvesc niciodată de
bolile oamenilor.’’4
Moartea apare în roman ca un motiv predominant, fie că apare sub forma sinuciderii, crimei, fie
că este vorba despre obştescul sfârşit. Prin ea dispare o lume şi se naşte o alta: moartea asasinului
lui Horia Dunărinţu, al cărui cadavru este ascuns în burta unui cal mort aflat la rădăcina unui tei din
grădina şcolii horticole din Câmpuleţ, îi prilejuieşte fiului acestuia, Tică Dunărinţu, un drum
presărat cu aventuri care ne duc la romanul de tip poliţist sau la romanul fantastic. Moartea e un
armăsar care nu se mai întoarce 5 îi oferă cititorului un fir epic abil care-l conduce la posibil şi
imposibil, şerpuind între real şi fantastic cu imaginaţia bolnavă a unui posedat de demoni.
Personajul principal este Tică Dunărinţu, care-şi pune profesia de procuror în slujba anchetării
dispariţiei propriului tată, Horia Dunărinţu, asasinat, al cărui trup nu a fost descoperit. Elucidarea
cazului trece printr-o scrisoare anonimă din care află că asasinul lui Horia este mort. Bănuiala că
Moise este asasinul tatălui său îi provoacă acestuia o suită de tribulaţii cu privire la o culpă
generală, nu numai la una individuală, iar cu cât ancheta se împotmoleşte, cu atât se instaurează
certitudinea asupra ambiguităţii concluziilor imediate. Probele materiale lipsesc, însă o lumină

3
D. R. Popescu, Op. cit., pag. 224.
4
Idem.
5
Este prima parte a romanului Vânătoarea regală de D. R. Popescu ( pag. 5 - 15).

3
orbitoare şi crudă este aruncată asupra lui Moise şi a altora din aceeaşi stirpe cu el, în timp ce
victimele sunt aureolate de lumina dureroasă a martiriului.
Volumul compus dintr-o suită de şapte naraţiuni: Moartea e un armăsar care nu se mai
întoarce, Marea Roşie, Frumoasele broaşte ţestoase, Linii colorate, Vânătoarea regală, Orizontul
ni se pare întotdeauna mai departe decât zenitul, Două sute de ardei are aspectul unui puzzle dificil
de rezolvat, în care predomină ancheta asupra morţii lui Horia Dunărinţu. Cele două excepţii sunt
Frumoasele broaşte ţestoase şi Linii colorate, în care universul aberant, lumea ,,scoasă din ţâţâni’’ 6
au o imagine peste care se contrapune o umanitate desăvârşită în comparaţie cu care dimensiunile
răului apar şi mai şocante.
Părţile volumului schimbă naratorii, unii homodiegetici, implicaţi în naraţiune, alţii
heterodiegetici, având rolul de simpli spectatori. Dacă prima parte ne pregăteşte pentru receptarea
unor imagini şocante ale cărţii, cea de-a doua ne transpune în plin fantastic, realizând o
întrepătrundere între vis şi realitate, dizolvând realitatea şi impunând visul ca element ce anulează
certitudinile de până atunci. Cea de-a treia parte propune o procesiune simbolică şi stranie în acelaşi
timp a broaştelor ţestoase care poartă lumânări aprinse lipite de carapace pentru a exorciza răul care
a invadat colectivitatea. A patra este povestea unui student medicinist leneş, Nicanor, care se
constituie ca una din vocile narative ale romanului, din unghiuri diferite: copilul, adolescentul,
maturul, individualizate de fiecare dată printr-o ideologie de tip analitic şi cazuistic, deoarece
fiecare actor şi fiecare eveniment sunt prezentate dintr-o triplă perspectivă. A cincea reprezintă
alegoria demenţei colective, deoarece se inoculează ideea turbării pentru a acoperi omorurile
dirijate spre asasinatul colectiv. Nebunia din Braniştea conduce la o succesiune de omoruri care
sfârşesc cu moartea doctorului Dănilă, sfâşiat de haita asmuţită în apele Dunării, iar martorul tăcut
al acelor evenimente este copilul Nicanor care priveşte, reţine şi va povesti cele cele văzute. A şasea
parte ne introduce în lumea aberantă din Câmpuleţ, în cimitirul de oameni unde crucile sunt negre,
de lemn, înalte şi foarte înalte, după statura celor duşi, fiecare cruce măsurând când a fost pusă la
căpătâiul celui mort cât măsura el în viaţă stând în picioare şi unde capela devine la nevoie sală de
disecţie. A şaptea parte: naratorul este închis de către Moise într-un sicriu, simbol al claustrării
definitive, şi reconstituie asasinarea lui Horia Dunărinţu şi involuntar condamnarea sa la moarte,
deoarece tonul mahmur probează faptul că individul nu ştie ce-l aşteaptă, povestind la nesfârşit
despre Ioniţă Capdeerete şi despre maimuţele lui pe biciclete în care acesta a aruncat cu zahăr,
despre coroana din ardei roşii, galbeni şi verzi, care se învârteau, despre roţile bicicletelor care-şi
schimbă culoarea şi forma, ca nişte coroane din ardei iuţi. Locvacitatea personajelor este sursa
credibilităţii auctoriale, paginile reluând şi explicând la infinit lucruri deja ştiute, îngroşând spaţiul

6
Liviu Leonte, Prozatori contemporani, vol. II, Editura Junimea, Iaşi, 1989, pag. 144.

4
unor divagaţii parazite. Cartea este rezultatul alcătuirii acestui puzzle din fragmente intens colorate
de către Nicanor, naratorul a cărui voce se aude cel mai mult pe parcursul evenimentelor, ca şi cum
ne-am afla în Yockpanatawpha, tărâmul vrăjit al lui Faulkner 7, unde realul se confundă cu
fabulosul.
Romanul scapă astfel clasificării obişnuite, încadrării într-o categorie normală, pentru a putea
constitui un exemplu de experiment stilistic dificil de reperat de responsabilii cu cenzura de partid,
obtuzi şi siniştri ca şi lumea care i-a creat.
Galeria cu viţă sălbatică 8 onorează la apariţia sa o lume care se afla într-o aşteptare prelungită
de publicarea unor opere care puneau accent pe fresca social - politică aşa cum a fost Apa de
Alexandru Ivasiuc sau pe nonconformismul structural al unor eroi precum aceia din romanele lui
Fănuş Neagu- Cronici de carnaval, Fântâna, etc.
Personajul principal al acestuia este Chiril Merişor, un intelectual care-şi lasă gândurile şi
sentimentele să parcurgă cu delicateţe paginile unui jurnal care ajunge din întâmplare şi nemeritat în
mâinile unor imbecili cu puteri supreme, dacă nu luăm în calcul cuvintele autorului publicate de
Orizont, în decembrie 1976: ,,Galeria mea s-a născut observând epopeea. S-a scris mai puţin despre
faptul că eroina principală a romanului meu este Echipa trecătoare prin lume. Memoria este o altă
eroină.’’
Dacă autorul vorbeşte despre trecere şi despre memorie înseamnă că punctul său de referinţă
este timpul, unul segmentat şi legat de fiecare personaj în parte, văzut din perspectiva fiecărui
narator în funcţie de dreptul pe care şi-l revendică, de ispita de care se lasă antrenat în fapte.
Naraţiunea homodiegetică apare sub forma unui jurnal de tip puzzle: fiecare fragment trebuie aşezat
la locul său de către cei care vor să refacă fizionomia fragmentară a naratorului care se include în
diegeză, în timp ce naraţiunea heterodiegetică este făcută din perspectiva unor martori la diegeză
sau a unor confidenţi cărora le-au fost încredinţate anumite secrete.
Romanul politic, în primul rând, pe care-l avem în faţă, pune mare preţ pe confesiune, văzută
ca act mântuitor, ,,binevenit la vremuri tulburi’’ 9 şi oferă o imagine detaliată a vieţii intelectualului
din anii ’50, păzit cu străşnicie de securitate, supravegheat nu pentru siguranţa sa, ci pentru
certitudinea celor care impuneau cu forţa noua religie venită de la răsărit că nu erau tulburaţi ori
sabotaţi, căci aceasta a fost perioada în care Sumanele negre luptau împotriva comunismului din
ascunzătorile lor din Munţii Făgăraşului.

7
William Faulkner este autorul romanelor: Sartoris (1929), Zgomotul şi furia (1929), Pe când agonizam (1930),
Sanctuar (1931), Lumina de august (1932), Absalom, Absalom! (1936), Cătunul (1940), Nechemat în ţărână (1948),
Recviem pentru o călugăriţă (1951), O fabulă ( 1954), Oraşul (1957), Casa cu coloane ( 1960), Tâlharii (1962),
numite şi ,,ciclul Yoknapatawpha’’; apariţia romanului Cătunul a fost găzduită de Editura pentru Literatură Universală
în 1967.
8
Constantin Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.
9
Eugen Negrici, Op. cit, pag. 252.

5
 Titlul romanului Galeria cu viţă sălbatică este numele dat de redactorul de editură Chiril
Merişor unei case din Dristor în care se întâlnesc cei care povestesc, care salvează prin naraţiune
sau evocare nume, fapte, existenţe, circumstanţe sau amintiri. Ei reprezintă memoria, cealaltă eroină
despre care aminteşte scriitorul în rândurile sale din Orizont. Este o memorie care recreează o lume
ca un labirint, din care cu greutate mai poţi ieşi, o capcană asemănătoare cu nisipurile care se mişcă
sub imperiul gravitaţiei invincibile.
Destinul lui Chiril Merişor este destinul oricărui intelectual lucid şi sensibil, stăpân peste
lumea cărţilor, incapabil să se adapteze unei lumi a circumstanţelor politice care conduc la o
suspiciune generalizată, obsesivă, născută din dorinţa celor care acţionau în slujba comunismului de
a teroriza masele şi de a le transforma în executante obediente ale comenzilor de partid.
Sentimentul care se lasă observat încă de la începutul cărţii este spaima, una nelămurită la
început, dar care devine treptat stăpână peste tot şi peste toate, dobândind caracteristicile fricii şi ale
disperării; este rezultatul excluderii din partid în 1950, după care începe teroarea supravegherii sale
de către securitate, la început mai puţin, apoi din ce în ce mai mult, nu numai a legăturilor lui
profesionale, ci a tuturor activităţilor sale. Urmărirea sa permanentă îi provoacă acestuia o spaimă
continuă, care-i coordonează şi care-i stăpâneşte toate mişcările sufleteşti, determinându-l să-şi
cenzureze reacţiile şi trăirile chiar şi în faţa prietenilor adevăraţi, cărora nu reuşeşte să le
împărtăşească nimic. El este trimisul Galeriei, arcă plină până la refuz de amintiri, ,,porumbelul ei
singuratic şi îndrăzneţ, ce măsoară întinderea vastă, netedă în aparenţă, a conştiinţei, ascunzând însă
dedesubt atâtea prăpăstii şi piscuri.’’10
Când apare într-un univers romanesc, tragicul desfiinţează limitele convenţionale ale prozei,
iar structurile fundamentale ale tipurilor umane rămân fixe undeva, însă se mulează mereu pe
evenimentul social, istoric, politic etc. Astfel se întâmplă cu existenţa lui Chiril Merişor, care
încearcă zadarnic să iasă dintr-un labirint exasperant, însă eforturile sale sunt destinate în totalitate
eşecului, pentru că evenimentele scapă de sub controlul său, pentru a umple cele cincisprezece părţi
ale cărţii ( XIV capitole şi un epilog). Demenţa totalitară ajunsă la rang de politică de stat obligă
personajele să accepte faptul că sunt permanent supravegheate pentru că oricând pot fi vinovate de
ceva. Această culpă inexistentă, dar posibilă, este arma de care se foloseşte aparatul opresiv pentru a
arunca omenirea în haos, cu scopul clar de a o face mai uşor de condus şi de manevrat. 11
Pierderea caietului său de însemnări reprezintă pentru Chiril pierderea memoriei, pierderea
existenţei, a unui sprijin mut, dar puternic, dacă avem în vedere că acolo se aflau anumite detalii
intime, nume, fapte, evenimente, aluviuni care fac parte din trecerea individului, din parcursul său

10
Constantin Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică, Ediţia a doua, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, cap. II, pag. 54.
11
Violeta Mihai, Constantin Ţoiu: Galeria cu viţă sălbatică sau romanul ca povestire şi reflecţie asupra lui însuşi,
Axioma, anul I, nr.4 - iulie 2000.

6
inevitabil, pe care Galeria le converteşte în povestire pentru a salva ce se mai poate încă salva.
Oricât de mare ar fi sacrificiul lui Chiril, Galeria nu este dreaptă cu el, dându-i altă identitate,
punându-i o altă pecete decât cea meritată.
Jurnalul căzut în mâna oamenilor securităţii reprezintă sursa spaimei lui Chiril, apoi, după
începerea interogatoriilor, începe teroarea, căci ancheta politică ia amploarea pe care am cunoscut-o
şi în paginile altor cărţi. 12 Băieţii ,,cu ochi albaştri’’ şi cu epoleţi asortaţi decupează din caiet, în
timpul interogatoriilor, numai fragmentele care le pot sprijini acuzaţiile, fără să asculte explicaţiile
autorului, ignorându-l, ba chiar încercând să-l transforme într-un informator, într-un delator de rând.
Cum nu poate fi vorba de o abdicare de la principiile proprii, Chiril se va sinucide, dându-le
securiştilor în mod indirect dovada concretă a vinovăţiei sale. Jocul criminal are menirea de a
determina victima să cedeze cât mai târziu cu putinţă, după ce i-au fost smulse toate informaţiile ori
după ce au mai fost descoperite şi firele altor presupuse infracţiuni.13
Jurnalul a rămas: el constituie mărturia unui individ care s-a confruntat cu istoria şi a văzut în
aceasta reamintirea şi recunoaşterea, pentru ca greşelile să nu se mai repete. Cele trei personaje care
fac parte din el: Chiril, Harry Brummer, Cavadia reprezintă trei voci distincte, trei partituri
diferenţiate psihologic, trei moduri de a vedea istoria ca model. Chiril este asasinat de istorie, Harry
Brummer o vede ca pe o experienţă din care se pot trage concluzii, în timp ce Cavadia se ridică
deasupra acesteia, forţând-o să-l accepte în numele abjecţiei care domneşte peste tot în spaţiul
Răsăritului. Sinuciderea lui Chiril este creaţia istoriei, rezultatul unui arbitrar gest de etichetare a
ceea ce puterea exclude pe baze ideologice ca fiind axiologic nu diferit, ci opus: un Celălalt
superior, prin intelect14, prin manifestare, prin preocupări care depăşesc puterile călăilor limitate de
analfabetism, de incultură, de egoism, de invidie. Absolutizarea criteriului politic trece cu tăvălugul
peste valori, peste vieţile indivizilor, căci este pe deplin cunoscut faptul că după 1945 criminali şi
delincvenţi ajung ofiţeri de rang înalt sau judecători. Tipul de cetăţean perfect este anchetatorul, o
creaţie rusească care porneşte de la o imagine a unui individ îmbrăcat în pufoaică, având în
buzunarul din stânga al acesteia o sticlă cu vodcă, iar în buzunarul din dreapta o bucată de pâine sau
de slănină, după caz, care s-a transformat într-un individ indigest, greţos după alţii, purtător de
uniformă albastră şi absolvent de stagiu de formare la Moscova, venit apoi cu ordin de la tavarişci
să meargă până la capăt pentru propăşirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a omului
nou. Imaginea prezentată face trecerea de la perioada celui de-al doilea război mondial la anii de
imediat de după război, când KGB-ul dădea directive cu privire la tot ce mişca în imediata

12
Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
13
Aşa apare şi imaginea interogatoriilor din lagărele de exterminare, vezi Constantin Virgil Gheorghiu, Ora 25, Editura
Gramar, Bucureşti, 2004, Cartea a cincea, pag. 208.
14
Este demn de amintit aici fragmentul în care gardianul de la mină îl tortura pe Victor Petrini, personajul lui Marin
Preda din Cel mai iubit dintre pământeni, lovindu-l cu vătraiul la frunte şi spunându-i: ,,Aici este diferenţa’’.

7
apropiere a graniţelor Imperiului rusesc, printre care şi directive privind învăţământul românesc de
toate gradele: să se scoată de la catedră toţi specialiştii şi să fie înlocuiţi cu indivizi lipsiţi de
calificare ( este cazul lui Lucian Blaga, scos de la catedra de filosofie a Universităţii din Cluj şi
înlocuit cu caloriferistul instituţiei )15, învăţătorii şi profesorii să primească cele mai mici salarii
posibile pentru ca în felul acesta să nu-şi mai facă datoria, iar generaţiile care vor veni să nu mai
aibă un nivel intelectual normal.16
Perspectiva sumbră a prostirii maselor cu forţa, prin instituirea terorii de partid şi de stat, a pus
scriitorul în situaţia de a crea un element de supravieţuire, un suport – martor care să ofere celor
alfabetizaţi măcar şansa recuperării: cartea. Nu este un gest unic, ci s-a multiplicat într-o cantitate
îndestulătoare pentru a putea anula gardurile de sârmă ghimpată dintre categoriile sociale care au
simţit în mod diferit opresiunea şi care au reuşit, în sfârşit, să colaboreze pentru a face să
explodeze ,,mămăliga’’. Superioritatea construcţiei spiritului în comparaţie cu realitatea este
simbolizată prin jurnal: lucrurile prezente în el nu pot fi interpretate decât de autorul lui, ceilalţi nu
pot decât aproxima sau bănui, căci nu au nici capacitatea intelectuală, nici puterea de a pricepe
ceva, mai ales tristeţea victoriilor obţinute prin masacre. Războiul nu s-a oprit, iar combatanţii sunt
într-un armistiţiu despre care nu se ştie cât va dura, căci supravieţuitorii sunt încă la recuperare.
Cei trei ,,cavaleri ai furtunii’’ lasă în urmă Galeria cu tot ce înseamnă aceasta, dar mai ales
jocul orb al întâmplării, pierderea irecuperabilă a unor amintiri preţioase, a corului tragic alcătuit în
jurul lui Chiril ( comentarii, presupuneri, cuvinte de regret, cum i-ar fi murit o fiinţă scumpă), care
l-a făcut să se întrebe dacă ,,excluderea nu scosese din anonimat un personaj nou şi necunoscut,
căruia lovitura primită îi dădea un plus de existenţă’’.17
Prăpastia larg căscată în jurul tău în care nimeni nu mai îndrăzneşte să pună piciorul este o
lovitură cu efect fulgerător. Eşecul reprezintă pentru indivizii ambiţioşi o straşnică gumă de
mestecat făcută din ură şi care te ajută să-ţi ţii în bună stare măselele. Erau mulţi excluşi, înzestraţi
cu puteri administrative sau politice, iar în jurul lor se căscau goluri, nimeni nu se mai apropia de ei,
adâncimea prăpastiei în care căzuseră măsurându-se cu înălţimea de la care picau. Chiril stârnise
însă compătimire, fiind un individ modest şi lipsit de ambiţii. Morala lui simplă şi sănătoasă,
simpatia pentru oamenii cu meserii concrete, îl ofereau atenţiei celor din jur ca pe un mic umanist,
un mic intelectual care stătuse până atunci cuminte în banca lui şi care se îndoia în mod cinstit că
merita să facă parte din avangarda clasei muncitoare, dându-se în lături ca un soldat ce nu rezistă
unui marş prea greu şi lăsând grosul companiei să treacă vioi în pas înainte. Tonul gnomic şi
aforistic al însemnărilor sale este egal pe tot parcursul cărţii, oferind exemple de o subtilitate

15
Idem.
16
Henri Pierre Cathalla, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 1994.
17
Constantin Ţoiu, Op. cit., pag. 61.

8
îndelung exersată: ,,Cine se crede Napoleon nu mai are altă şansă de a trăi până la capăt decât
comandând bătălii imaginare. Cine crede că e de sticlă şi poate să se spargă la cea mai mică ciocnire
înseamnă că trebuie să se protejeze aşa, recurgând tot la o cale a închipuirii, fiindcă în sistemul său
nervos a intervenit o situaţie care îl face extrem de fragil într-un anumit punct slab, asupra căruia
acţionează, concentrat, forţe exterioare cu mult mai puternice decât sistemul său de apărare.’’18
Cei mai mulţi se slujesc de experienţa altora de teama eşecului, deoarece prieteniile
mincinoase, acuzaţiile nefondate şi neverificate, pieirea oamenilor nevinovaţi şi aceleaşi motive ale
morţii, mereu aceleaşi, le-au făcut o părere sinistră despre lumea în care trăiesc. Lipsa de iertare şi
de înţelegere, rivalitatea delatorilor şi detractorilor provoacă masochismul ca pedeapsă continuă
aplecată a supra ta însuţi. Cel care se spovedeşte ajunge să-l urască pe cel care primeşte spovedania,
după ce se eliberează. Curăţenia morală a individului este scopul spovedaniei, iar spoveditul simte
cum o ură copleşitoare îi invadează fiinţa, pentru că nu mai este stăpânul secretului său. Este
cumplit, dar în acelaşi timp este purul adevăr, căci lumea se clădeşte pe cadavrele care-i aparţin.
Scriitorul vede în secolul XX un veac al sârmei ghimpate care desparte deopotrivă oameni de
aceeaşi etnie şi naţiuni, priveşte făţiş existenţa şi ne oferă o carte care pune bazele adevărului, fără
să pună în paranteze un sistem de fraze cu efect sedativ, aşezându-ne faţă în faţă cu evenimente
directe la care nu am fost martori, dar pe care le-au trăit alţii şi ni le-au mărturisit pentru ca noi să
nu uităm că cine suportă cizma o merită cu prisosinţă. Frica măreşte lucrurile, de aceea este
necesară lectura unei asemenea cărţi la distanţe de câte zece ani, pentru împrospătarea memoriei.
Mitologia comunistă a impus nişte eroi de tinichea, prezenţe care neliniştesc prin efortul lor de
a se crede veritabile, însă nu sunt decât umbre care vor tulbura mult timp de aici înainte somnul
celor care au încercat să îndoctrineze generaţiile, singura lor afacere privată şi parţial reuşită.
Episoadele amestecate, trecutul care devine prezent, prezentul care se transformă în trecut
reprezintă la Constantin Ţoiu un mod de a înşela vigilenţa cenzurii conştiente că ,,duşmanul de
clasă nu doarme’’. De aici vine densitatea cărţii, ,,ca la stelele pitice unde timpul se solidifică.’’ 19
Multitudinea detaliilor referitoare la epoca trăită de Echipa trecătoare prin lume ne impune o
atmosferă impresionantă prin calitatea senzaţiilor: olfactive când este vorba despre parfumul Retei,
Lanvin, auditive, când vântul foşneşte prin viţa sălbatică de pe zidurile Galeriei, vizuale, când
descrierea şi evocarea scot la iveală personaje şi evenimente pitoreşti prin insolitul lor, motorii,
când piaţa este străbătută de Generalul de infanterie în pas de paradă, trecând seniorial, arborând, în
loc de drapel, un zâmbet abia schiţat. Rămâne de văzut cine va avea curajul să-l oprească.

18
Constantin Ţoiu, Op. cit., pag. 136.
19
Idem , pag. 507.

9
Bibliografia lucrării:
1. Dumitru Radu Popescu, Vânătoarea regală, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976
2. Constantin Ţoiu, Galeria cu viţă sălbatică, ediţia a doua, Editura Eminescu, Bucureşti, 1979
3. C. Virgil Gheorghiu, Ora 25, Editura Gramar, Bucureşti, 2004
4. Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980
5. Liviu Leonte, Prozatori contemporani, vol. II, Editura Junimea, Iaşi, 1989
6. Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, ediţia a II-a, Editura Fundaţiei Pro,
Bucureşti, 2006
7. Henri Pierre Cathalla, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 1994
8. Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
9. Ana-Maria Tupan, Discursul postmodern, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2002
10. Violeta Mihai, Constantin Ţoiu: Galeria cu viţă sălbatică sau romanul ca povestire şi
reflecţie asupra lui însuşi, în Axioma, anul I, numărul 4, 2000

10