PRIMA CARTE

La Piatra Craiului, în munte

Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, arată în amintirile sale scrise că „în primăvara anului 1916, ca
sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat”, luase parte la fortificarea văii Prahovei (o
pseudo-fortificare, deoarece tranşeele săpate ar fi putut fi distruse de „Zece porci ţigăneşti, cu boturi
puternice”, puşi pe râmat), dar pe zece mai este mutat lângă masivul Piatra Craiului, în regimentul
XX, care avea drept misiune o „fortificare” similară a zonei. Acolo „În realitate, vremea se trecea cu
instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din
mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine
că în acest timp – completează acid naratorul – se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că «suntem
bine pregătiţi», că în doi ani de neutralitate «armamentul a fost pus la punct», iar anumite persoane
îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata «până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş», iar cu
ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.”.
În ciuda liniştii de „vilegiatură militară”, Gheorghidiu suferă de o traumă psihică ce i se redeschide ori
de câte ori un cuvânt sau o propoziţie îi afectează acel punct sensibil, „aşa cum din zecile de
combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior.”. Astfel se întâmplă
în cursul unei discuţii de la popotă, cauzată de un fapt divers aflat din presă – un bărbat îşi ucisese
nevasta infidelă fiind apoi achitat –, când punctele de vedere ale camarazilor săi (fie că se orientează
către vinovăţia femeii, fie către a soţului) i se par insensibile la adevărul faptelor vieţii, reducţioniste, şi
o afirmă ca atare, spre indignarea celor de faţă. Are şi o tentativă de conflict fizic cu căpitanul Corabu
– care, jignit de reacţia sa verbală, vrea să-l lovească –, oprită însă de hotărârea din priviri („Cred că
mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund
şi apoi să mă omor.” – lovirea superiorului se solda cu tribunal militar şi ani grei de închisoare).
După acest incident, ieşind de la popotă, Gheorghidiu mărturiseşte unui camarad, Oprişan,
convingerile sale despre rostul iubirii, justificându-şi astfel reacţia faţă de discuţiile nesărate ale
celorlalţi ofiţeri: o iubire mare presupune contopirea totală a două suflete şi nu poate fi încorsetată în
reguli, indiferent de natura lor, nu poate fi redusă la ideea de datorie sau de libertate a femeii faţă de
bărbat, aşa cum presupuneau în opiniile lor participanţii la dezbaterea de dinainte, situându-se de o
parte sau de alta a cuplului prezent în ştirea de presă. În plus, naratorul menţionează părerea sa
despre naşterea unui astfel de sentiment: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti
pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să jigneşti atâta încredere. Pe
urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie
prezenţa ei zilnică.  […]  Psihologia arată că au tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că,
menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la
început, patologic pe urmă.”, după care îl anunţă pe Oprişan că este hotărât să dezerteze, dacă nu va
primi o permisie de două zile, spre a merge la Câmpulung, solicitare ce îi fusese refuzată de către
comandantul de batalion, căpitanul Dimiu.

 
Diagonalele unui testament

Capitolul începe brusc, printr-o punere a cititorului în fondul problemei sufleteşti a naratorului, de la
data când are loc istorisirea întâmplărilor: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
Universitate şi bănuiam că mă înşală.”, după care va urma povestea iubirii trecute, a evenimentelor
esenţiale desfăşurate până în momentul atribuit redactării textului de către narator.
Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui student la filozofie, bucureştean sărac ce trăia
din slujba de funcţionar la Senat, unde fusese numit de către un fost prieten al tatălui său decedat.
Totul a început ca reacţie de răspuns la faptul că Ela îi arăta mereu, public, dovezi de dragoste: „deşi
nu-mi plăcea, începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru
mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”. Un orgoliu întărit prin aceea că întreaga personalitate a
femeii o făcea să fie admirată („Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu
neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea,
izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie
adorată de camarazi, băieţi şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”).
Intrând în prezentarea detaliată a evenimentelor anterioare, naratorul evocă o vizită la unchiul său,
Tache Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu puţin timp înaintea decesului acestuia din urmă.
Fiind întreaga familia invitată, Nae Gheorghidiu – celălalt unchi al lui Ştefan, deputat în calitate de
membru al partidului liberal şi avocat de succes – reproşează ironic defunctului său frate Corneliu,
tatăl lui Ştefan, fost profesor de filosofie, lipsa de spirit practic, spre a atrage simpatia lui Tache, în
vederea obţinerii unei părţi mai substanţiale din viitoarea moştenire, în testamentul acestuia. Cu toate
că îşi riscă moştenirea, Ştefan răspunde luând parte tatălui său, într-un mic discurs la fel de ironic,
care cuprindea trimiteri la situaţia lui Nae Gheorghidiu: „– Unchiule dragă – i-am spus, fără să îmi pot
tescui în mine nemulţumirea – drept să-ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata
n-a agonisit avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără
primejdie. De cele mai multe ori părintele care lasă avere copiilor le transmite şi calităţile prin care a
făcut avere: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia
nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva
rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e,
s-ar putea zice, un bloc.”.
Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii acide îndreptate împotriva lui Nae
Gheorghidiu, pe care unchiul Tache părea să-l prefere întrucât avea acelaşi spirit pragmatic:
„Printr-un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o quotitate
dublă decât oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”. Acel codicil atribuie în plus lui Ştefan („nepotului meu
preferat”, zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae Gheorghidiu, forţând interpretarea textului,
atacă actul în instanţă, împreună cu mama naratorului şi surorile sale, până când acesta din urmă,
dezgustat, renunţă la partea suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau avocaţii consultaţi de
el.
Dezinteresat la început faţă de o eventuală implicare în afaceri, propusă de către Nae Gheorghidiu şi
constând în investirea banilor moşteniţi, împreună cu cei ai avocatului proveniţi din aceeaşi sursă,
într-o fabrică metalurgică, Ştefan acceptă în cele din urmă propunerea, la insistenţele soţiei, pe care o
descoperă altfel decât o ştia: „în acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul
instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică,
atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului şi-i linge mâna, dând de sânge, îl sfâşie pe
imprudent, tot aşa aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care
dormitau lent, din strămoşi, în ea.”.
Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată împreună cu Tănase Vasilescu, supranumit
Lumânăraru datorită unei afaceri cu obiecte bisericeşti de la care pornise în agonisitul avuţiei sale, dar
după un şir de peripeţii. Tănase Vasilescu a participat la licitarea întreprinderii, stricând proiectul
avocatului, care s-a retras aparent, până cu o zi înaintea depunerii ultimei rate de către Lumânăraru,
când avocatul a cerut oficial blocarea conturilor bancare ale contraofertantului său, ameninţându-l
astfel cu pierderea contravalorii deja plătite. Pentru a nu ajunge în acea situaţie, Tănase Vasilescu
acceptă să ofere spectacolul umilitor la care îl supune Nae Gheorghidiu: serveşte, îmbrăcat cu şorţ de
băiat în casă, aperitivele la o masă dată de către deputat unde „plângând, fără ruşine de el însuşi,
implora pe Nae Gheorghidiu să nu-l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.”. Cu
toate că afacerea părea bună, lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită blocării exportului
de aramă de către Germania, de unde se achiziţiona metalul; în plus, Tănase Vasilescu – analfabet
fiind, îşi masca deficienţa culturală sub pretextul deficienţei de vedere –, responsabil cu organizarea
muncii, nu avea experienţă în domeniul industrial. Deşi situaţia de criză a fost rezolvată de către
deputat, prin cumpărarea unui depozit guvernamental cu material metalic, prin intervenţie la nivel
ministerial, Ştefan s-a retras din afacere, socotind-o incompatibilă cu structura lui psihică în urma
intervenţiilor neortodoxe ale unchiului.
După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi lăturalnice şi a umilirii lui Tănase Vasilescu
printr-o manevră legală dar imorală, naratorul concluzionează asupra României din perioada primului
război mondial: „Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioţii noştri, în
măsura în care toată observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca toţi orientalii, de un aprig şi vulgar
senzualism. Ceea ce nu se poate obţine pe cale sufletească şi de constrângere a conştiinţei, se
obţine uşor prin femei, care, dacă ştiu să se refuze şi să manevreze cu trandafirul roşu, nu cunosc
refuzul. Situaţii se fac şi se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aici o nuanţă, ci o deosebire
fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obţine după umilitoare audienţe, obţine o
actriţă într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au acelaşi succes cei influenţi, care pot practica
dictonul: «Do ut des», exact: dă-mi, dacă vrei să-ţi dau şi eu.”.

 E tot o filozofie...

Surprinsă plăcut de succesul pe care îl avusese Ştefan prezentând la seminar Critica raţiunii

practice de Immanuel Kant, Ela îi cere să-i răspundă la întrebarea „ce naiba vor toţi filozofii aceştia?”,
pusă cu „ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.”. În răspunsul său, Ştefan Gheorghidiu se arată
adept al relativismului filozofic („adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate
realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e trecătoare...”) şi afirmă că fiecare sistem de gândire
filozofică nu constituie decât dezvoltarea unei premize iniţiale, nedemonstrabilă. „Căci, [continuă el
relatarea răspunsului său dat atunci Elei] în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi
metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere,
ininteligibil. Filozofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii.”. Lecţia de filozofie rostită cu acest
prilej cuprindea mai departe descrierea pe scurt a câtorva mari sisteme filozofice, din punctul de
vedere al modului în care aceste sisteme prezintă cunoaşterea umană. (De pildă, pe baza premisei
potrivit căreia „Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă.” precum şi
pe baza raţionamentului ce se poate extrage din ea, „ Episcopul Berckley trage concluzia că dacă
totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum
cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt provocate de
spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai
un vis al spiritului.”, afirmase atunci naratorul.) Şi se termină, această prelegere ţinută în patul
conjugal, printr-o apropiere erotică începută ca un joc: „conturam, abia atingându-le cu gura, buzele
moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă
depărtam de ele şi mă apropiam de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în
călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea
de mătase galbenă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.”.
Anişoara, o verişoară a lui Ştefan Gheorghidiu, măritată cu Iorgu, proprietar de moşie, începe să o
aprecieze pe soţia lui Gheorghidiu şi o introduce în viaţa mondenă a capitalei, ce o atrage din ce în ce
mai mult. Drept urmare începe să devină nemulţumită de înfăţişarea fizică a bărbatului ei, căruia îi
recomandă insistent înnoirea garderobei, în conformitate cu moda vremii. Uşor neliniştit de aceste
schimbări de atitudine, Ştefan începe să îşi piardă echilibrul psihic, deoarece femeia, remarcă acesta,
„Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară,
în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din
convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici
o carte, părăsisem Universitatea.”.
Nervozitatea lui ajunge la paroxism cu prilejul unei excursii în grup la via de lângă Odobeşti
proprietate a unui dintre membrii „bandei” de prieteni comuni în care îi introdusese Anişoara. Pe tot
drumul către Odobeşti, dar şi acolo, Ela manifestă un interes aparte pentru un anume G., „vag
avocat, dansator foarte căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare,
un dans nou, la modă: tango.”, menţionase naratorul anterior relatării excursiei. Drept urmare atracţiei
faţă de acel bărbat, evidentă în gesturile soţiei, Ştefan are o reacţie de gelozie misogină împinsă la
limită şi bănuie chiar o legătură adulterină efectivă între cei doi, desfăşurată acolo: „Sunt clipe când
ura şi dezgustul meu faţă de femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te
poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mi se pare
imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire
de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie care, când iubeşte iar, e gata
pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea
feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat
totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de «neruşinare» şi de «infamie», altminteri totul rămâne un amuzant
desen”. Găseşte şi o explicaţie atitudinii sale, atunci când o vede nefericită pentru că G. făcuse curte
şi altei femei din acel grup – „Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei
mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în
dragoste nu e atât să fii lipsit de voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că
singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca
o clapă care nu sună.”. Cerându-i explicaţii soţiei (dar indirect, prin afirmarea dorinţei lui de a divorţa,
după ce s-au retras în dormitorul lor), aceasta consideră că totul nu a fost decât un joc firesc, pe
măsura regulilor societăţii mondene în care intraseră. Ceea ce nu face decât să-l dezguste şi mai mult
– „Sunt cazuri când experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj
banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream
acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar.”.
Dar un strop de echilibru sufletesc îi va fi adus naratorului într-o convorbire ulterioară cu „O doamnă,
poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri.”, care, înţeleaptă, îi va spune, printre
altele, că „femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.”.
Asta-i rochia albastră

Pentru a se răzbuna, eroul narator afectează a avea o relaţie întâmplătoare cu o altă femeie, în timpul
când el şi soţia lui se află invitaţi la masă de către nişte prieteni; stratagemă de succes, căci „Fără
grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni.”,
afirmă el, completând apoi: „Simţeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o
fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră,
din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?”. După câteva zile,
profitând de o nouă întâlnire colectivă unde participase şi G., vine rândul Elei să se răzbune, prin
acelaşi procedeu al flirtului declarat, făcut evident public, iar Ştefan reacţionează – după ce o
chemase acasă pe soţie şi aceasta refuzase să plece de lângă celălalt bărbat – ducând acasă, în
patul conjugal „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”. Ca răspuns faţă de
revolta soţiei din momentul când a văzut fapta („– În patul meu, o adunătură de pe stradă?”), femeia
cu care se culcase Ştefan va răspunde cu bunul simţ specific ocupaţiei sale: „–  N-ai decât să dormi
în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.”. Apoi, rememorează în continuare Gheorghidiu, „Am
frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot
ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru
atât de puţin lucru.”.
După acest ultim conflict Ela îşi părăseşte soţul, dar pasiunea lui continuă să se desfăşoare cu
aceeaşi intensitate: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca
mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să
pierim la fel amândoi.”. Aceasta dincolo de relativismul conştient al perspectivei, căci acele întâmplări
şi trăiri sunt nesemnificative în context universal, dar pentru cel care le parcurge „au însemnat mai
mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de
aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în organizarea conştiinţei
mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu îl
ştiu.”. Şi o întâlnire întâmplătoare, pe stradă – când, printre altele, discută despre rochia albastră a
femeii, pe care soţul nu o mai recunoaşte, sub tensiunea psihică a separării –, îi va aduce în cele din
urmă pe cei doi iarăşi împreună, în ciuda gestului soţiei din momentul când înţelege că partenerul ei
cedase („Şi-a muşcat, cu o satisfacţie vulgară, buza de jos, ca şi când ar fi spus, câştigând
prinsoarea: «A, domnule, în sfârşit!»”).
Sub aspectul momentului politic, Ştefan Gheorghidiu rememorează participarea sa la o şedinţă a
Camerei, unde se dezbătea problema intrării României în război, în alternativă cu păstrarea statutului
de neutralitate, susţinută de către opoziţie. În discursul conclusiv favorabil participării la război, unul
dintre membrii guvernului respinge argumentul proastei înzestrări a armatei, al lipsei unei artilerii
competitive, susţinând demagogic că „Vom învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta –
şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti – împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va
fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii… (aplauze delirante).”.
Sub aspectul carierei sale intelectuale, naratorul înregistrează revenirea la Universitate, unde îşi dă
examenul restant de anul trei, pe când întâlnirile soţiei cu G. în grupul de prieteni au contenit, ceea ce
nu a însemnat însă şi blocarea suspiciunilor soţului gelos, care păstrează în minte posibilitatea unor
relaţii secrete, ale celor doi.
Între oglinzi paralele

Concentrat de două săptămâni la Azuga, Ştefan revine în Bucureşti pe neaşteptate pentru soţia sa,
noaptea, şi găseşte casa „goală ca un mormânt gol”, ceea ce îl afectează moralmente mai ales:
„Ştiam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între
oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu
cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puţin, iar sfârşitul acesta de
metresă-servitoare, cu atât dispreţ faţă de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată
infamie.”. La revenirea Elei îi propune un divorţ amiabil, cu însuşirea culpei de către soţ, ceea ce ea
acceptă, dar frământările lui reîncep, mai întâi construind ipoteze asupra motivelor lipsei de acasă,
apoi considerând iubirea trecută drept autoînşelare („Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decât cel cu
care eram obişnuit. Iar una dintre cele mai dureroase operaţii erau aceste concluzii pe care trebuia să
le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise.”).
Pentru a-şi calma sensibilitatea rănită, naratorul are alte relaţii sexuale, prilej pentru el de a constata
prin opoziţie cu mai vechea sa dragoste „că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia de a
zdrobi într-o îmbrăţişare, odată cu trupul frământat şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele
acelea. […] E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate – prin tine – femeia dragă cu sufletul
zăpăcit de această goană continuă, şi pe urmă încremenit în spasm, ca în faţa unui miracol.”.
Aflând că este bolnavă, Ştefan trimite flori şi cărţi soţiei sale, apoi se întâlnesc din întâmplare la un
concurs hipic, care declanşează un şir de întâlniri căutate şi cu funcţie terapeutică pentru cel suferind
din amor şi intrat în sevraj, căci, recunoaşte acesta, „Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca
morfina unui detracat […]. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puţin obsedat
de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.”. O vreme îşi găseşte o altă satisfacţie, spirituală, în
speculaţii pe care le consideră inedite asupra sistemului filozofic kantian („am simţit înfiorat, că poate
exista o lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în acelaşi
timp.”), până când va descoperi, dezamăgit de sine, aceleaşi interpretări kantiene la Giovanni Papini.
Soluţionarea conflictului se va produce când Ştefan descoperă printre hârtiile rămase în casă de la
Ela o scrisoare a verişoarei sale Anişoara, din data revenirii lui inopinate în Bucureşti, prin care îi
invită consoarta să doarmă la ea peste noapte, căci soţul, Iorgu, plecase la moşie şi îi era urât
singură. Apoi, în regăsirea celor doi, „O săptămână întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri amare
transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea
acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.”. Şi, pentru a fi
mai aproape de soţ, Ela se mută în Câmpulung de unde, în scrisori zilnice trimise celui aflat sub arme
„descria micile ei bucurii singuratice în această staţiune de vară. Să citească dimineaţa câte o carte,
pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piaţă să
cumpere brânzeturi, zmeură şi mere, să doarmă leneşă după masă”...
Ultima noapte de dragoste

 Istorisirea se reîntoarce la momentul iniţial, cel de la care porneşte nararea întâmplărilor anterioare
conflictului de la popotă, care a declanşat şirul rememorărilor. Căpitanul Dimiu, conducătorul
batalionului din care făcea parte Ştefan Gheorghidiu, îi aprobă sublocotenentului narator, după
intervenţia lui Orişan, o deplasare la Câmpulung, unde îi solicitase „negreşit” Ela prezenţa, dar nu ca
permisie ci sub pretextul unei recunoaşteri în zona Rucărului, căci „E ordinul regimentului să nu
părăsească nimeni unitatea.”, se justifică Dimiu.
Ştefan o descoperă pe soţia sa izolată de mediu, căci nimeni nu o salută în cursul plimbării de
dinainte prânzului prin staţiune, de aceea resimte „un val de recunoştinţă umilă pentru femeia aceasta
care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalţi oameni, Mi se părea concludentă
această atitudine a ei… şi-mi reproşam neîncrederea şi neliniştea de altădată. Simţeam voluptatea
unei posesii depline a trupului şi a sufletului ei.”. Uşoara îmbătrânire a trupului, care îşi pierduse
frăgezimea şi elasticitatea juvenile, îl determină să trăiască şi mai intens momentul iubirii lor („Îmi
plăceau, parcă mai mult ca oricând, aceşti sâni molatici şi ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea
lor dragă, palmele, luându-le forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu
frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice şi nervoase.”).
Toată bucuria întâlnirii se va prăbuşi însă ca un castel de cărţi de joc, în două etape, mai întâi prin
descoperirea gestului preţios din momentul când, dezbrăcată, îşi aprinde o ţigară: „În zilele noastre
de dragoste adevărată nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată. Frumuseţea
ei era toată spontaneitate şi mişcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca
să-şi caute ciorapii şi orice mişcare a ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemuit de frumos, de
care ea nu-şi dădea seama. Ca să-şi ia o ţigară, ca acum, şi-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins
amândouă braţele, sau ar fi făcut orice altă mişcare, dar gestul acesta «distins» mă îmbolnăvea prin
sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înşela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine
dintr-o deprindere de a poza goală, de a «face impresie», de care ea nu-şi dădea seama, şi care era
revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”. Apoi prin cererea soţiei de a depune pe numele ei lirele
englezeşti din bancă, sub pretextul de a fi protejată în cazul că el ar muri pe front, ceea ce îi
determină lui Ştefan o reacţie de suspiciune, motivată prin faptul că îi lăsase femeii prin testament
toată averea, iar o asemenea solicitare însemna că „Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se
despartă de mine.”.
Plimbându-se iritat şi solitar prin Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu îl vede pe G. şi reacţionează interior
pe măsură – „Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că
împreună hotărâseră chemarea mea de pe graniţă, pentru actul de donaţie.” – apoi se hotărăşte să
deconspire trădarea. Pretextează o întâlnire cu colonelul comandant de regiment în cursul căreia i se
ceruse reîntoarcerea de urgenţă la unitatea militară şi se cazează la hotel, spre a-i surprinde noaptea
pe cei doi, cu hotărârea de a se răzbuna, dar întâlnirea cu colonelul şi ordinul de reîntoarcere chiar
vor avea loc, astfel încât Ştefan este obligat să revină la Ela, sub pretextul că a uitat un ordin al
regimentului. În timp ce se preface a căuta respectivul document Ela îi arată un bilet de la G.
(„Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung, ca să-mi văd o mătuşă şi nişte verişoare. Dacă
vreţi, răspundeţi-mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră.”), ceea ce îi va
linişti soţul.
Pe drum însă, în trăsură, sublocotenentul află de la colonelul care nu cunoştea tribulaţiile sale
sentimentale câte ceva despre acel G.: comandantul regimentului îl întâlnise de mai multe ori în
Câmpulung, unde G. venea spre a sta de obicei câte două sau trei zile, dar de astă dată sosise în
Câmpulung cu două săptămâni înainte. Ceea ce-l va face sigur pe Gheorghidiu în privinţa relaţiei
soţiei cu acel bărbat îl constituie faptul că femeia îi vorbise despre un iminent consiliu de coroană în
care urma să se decidă intrarea României în război, or aceeaşi informaţie i-o va da şi colonelul, cu
precizarea că provine de la G. În plus, colonelul reproduce istoria unei aventuri amoroase a rivalului,
aflată tot din gura acestuia şi teribil de asemănătoare cu cea în care Ştefan revenise în Bucureşti fără
a-şi găsi acasă nevasta.
Ajuns în unitate, pe fondul unei surescitări extreme („Tot ce era în mine căpătase o viaţă exasperată,
ca şi când un virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ şi-l
izbea în creier, ca un puhoi în mal.”) sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu primeşte ordinul de luptă –
România intrase în război şi el urma să comande vârful avangardei, în cea dintâi operaţie militară la
care participa, o pătrunderea pe direcţia Bran.

CARTEA A DOUA

Întâia noapte de război

Ştefan Gheorghidiu este hotărât să participe la desfăşurarea războiului cu toată fiinţa sa, motivul fiind
acelaşi, erotomania, dar deplasat către alte ţinte decât Ela („Lipsit de orice talent, în lumea asta
muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decât într-o
dragoste absolută. M-am înşelat o dată, aş mai putea încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu
scăzut, de la început, faţă de femei, prin nici o lipsă în organismul sufletesc.”). Poziţia sa în
avangardă, la trecerea graniţei cu Austro-Ungaria, îi dă conştiinţa de pionier, de deschizător de
drumuri: „Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu
întuneric şi cu moartea plutind în toate.”. Şi meditează asupra modalităţilor de a deceda în război,
problemă devenită mult mai importantă decât a infidelităţii soţiei, pentru că „De vreme ce tot mori, e
ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment
fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e
impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în al doilea un ucis, şi încerci toate
sentimentele celui asasinat.”. Cu alte cuvinte, moartea, devenită aproape sinucidere în atac,
însemnează libertate, opţiune personală, aceasta în spiritul filosofiei existenţialiste, care considera
sinuciderea drept formă supremă a libertăţii. Acestea în opoziţie cu iubirea pentru Ela, ce însemnase
obsesie, prizonierat al conştiinţei. O altă experienţă trăită de către personaj o constituie cea a faptului
că în război poţi să ucizi relativ uşor atâta vreme cât inamicul este departe, cât nu îi vezi chipul, cât nu
îl percepi ca individ ci ca simplă cifră într-o statistică; trăgând de la distanţă „E o pasiune de vânător şi
regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri
nu sunt oameni, sunt soldaţi ca de plumb. Nu el văd faţa. […] Căci e distanţa, e lipsa acelei
reprezentări a conţinutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în
carne şi oase pe oamenii care poartă acel nume.”.
Atenţia naratorului se orientează însă şi către fapte reprobabile din afara sa, în momentul când
notează – unitatea lui aflându-se pe deal, în avanposturi, faţă de Tohanul-Vechi – că „Soldaţii trimişi
jos să ne facă rost de bunătăţi pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani de
război, bogate în vite grase, de soi şi de alte frupturi gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile
regimentare şi de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu socoteală.”.
Fata cu obraz verde. La Vulcan

În satul Vulcan sosesc ţărănci românce „să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de
unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine.”. Ştefan Gheorghidiu face anchetă şi
găseşte vinovată o ţigăncuşă, „de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are
obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest
joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la
verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit.”, notează el, cu precizarea că, la
solicitarea fetei, care i se înfăţişează ca „sfântă a păcatului”, de a rămâne cu ea, răspunde printr-un
refuz ce s-a răsfrânt apoi în el ca „o prăbuşire de tristeţe”.

Întâmplări pe apa Oltului

Se ordonă forţarea râului Olt şi un ţăran al locului denunţă două femei, Maria şi Ana Mănciulea, drept
spioane în favoarea inamicului; anchetate de către Ştefan Gheorghidiu, vor fi arestate în ciuda faptului
că ele resping acuza şi nu există dovezi. În legătură cu planul de trecere a Oltului simultan de către
toată divizia, Ştefan manifesta reţineri, care se vor dovedi ulterior întemeiate, toate batalioanele fiind
iniţial respinse. Forţarea râului se petrece totuşi, dar cu ajutorul uneia dintre femeile acuzate de
spionaj, Maria Mănciulea, care ghidase un regiment printr-un loc favorabil trecerii. Colonelul
comandant al batalionului din care făcea parte naratorul a fost ucis, pe malul opus, în timp ce
conducea asaltul trupelor sale.

Post înaintat la Cohalm

Cohalm este „Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise şi cu ferestre
ca de cetate. O piaţă întinsă în mijloc – poate pentru bâlci, duminica. E aşezat la întâlnirea a două
văi, din fundul cărora urcă uşor coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre –
petece risipite de pădure.”. Se petrec mici întâmplări specifice războiului: soldaţii maghiari
rechiziţionează vitele ţăranilor din Stena, saşii din Cohalm reclamă un soldat din subordinea lui
Gheorghidiu pentru a fi luat o fată şi a o fi dus în pădure, însă era vorba doar despre cercetarea unei
acuze de spionaj aduse fetei. Ofiţerii discută uşor dezamăgiţi de lipsa angrenării în bătălii majore
(„Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de o părere cu el. Viziunea de sânge şi foc, mii
de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroşite, nu
le-am întâlnit până acum.”). Lui Ştefan Gheorghidiu i se ordonă să ocupe o poziţie înaintată, de
supraveghere a inamicului, la doi kilometri de Cohalm, unde suferă cumplit din cauza frigului (era în
ţinută de vară).
Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu

Divizia din care face parte şi Gheorghidiu înaintează către Sibiu, însă dezorganizat, lipsită o concepţie
tactică bine articulată („– Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin de batalioane româneşti, ca la
manevre? Fără legătură… fără conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe
şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?”, protestează Orişan). Artileria germană
loveşte compania lui Ştefan, aflată în ariergarda batalionului şi neputându-se adăposti din pricina
poziţionării pe teren deschis („Suntem aşa, sub cerul vast, şi pământul nu vrea să ne primească.
Trăsnetele vin mereu în noi dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare ochii.”), ceea ce îl
face pe un soldat să repete necontenit, în stare de şoc, aceleaşi cuvinte: „– Ne-a acoperit pământul
lui Dumnezeu.”. Mor şaisprezece oameni din companie.
Notând impresii la desfăşurarea evenimentelor de mai sus, naratorul menţionează a se fi întrebat
obsesiv „Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde
trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?”. Şi tot el aduce o rectificare, în nota de
subsol la propriu text, afirmând că nimeni nu rezistă psihic atunci când este lovit direct, ţintit, aşa cum
fusese cazul lor, şi aduce drept argument o remarcă similară datorată ofiţerului – şi scriitorului –
german considerat model de eroism, E. Jünger, din cartea sa, Vijelii de oţel.