Varianta 1

Ultima noapte de dragoste

Romanul se deschide cu o scenă la popotă, unde căpitanul și comandantul discută procesul unui soț achitat de
omorârea unei soții vinovate de adulter. Aceștia sunt întrerupți de sublocotenentul Gheorghidiu, care îi acuză de
vulgaritate și superficialitate înainte de a părăsi camera furtunos.

Următoarele capitole ale romanului îl introduc pe Ștefan Gheorghidiu, un student sărac la filosofie, căsătorit cu o
studentă la română și franceză, Ela. Inițial, acesta se simte măgulit de devotamentul fetei. Situația se schimbă odată
cu moartea unchiului său foarte bogat. Testamentul îi lasă acestuia o mare parte din avere, spre ciuda celuilalt unchi
al său și a restului familiei, care-l dau în judecată și încep să-l calomnieze. Protagonistul observă acțiunile lor cu calm
și o lipsă de interes care o frapează, inițial, pe soția lui, care îl apără înfocată. El dezaprobă ceea ce numește „dat din
coate” și, la sfârșitul unui parastas jenant, renunță la partea de avere cerută de restul familiei.

Celălalt unchi al protagonistului, Nae Gheorghidiu, încearcă să convingă familia să îi dea averea să cumpere o fabrică
de metalurgie. La îndemnurile soției sale, Ștefan cedează și o cumpără laolaltă cu Tănase Vasilescu Lumânăraru, un
aparent fabricant de lumânări. În ciuda așteptărilor unchiului său, fabrica ajunge repede în pericol de faliment, iar
când fiul lui Nae se îmbolnăvește de tuberculoză și acesta rămâne acasă ca să aibă grijă de el, protagonistul află
disperat că nici Lumânăraru nu se pricepea.

Cei doi sunt salvați de Nae Gheorghidiu, ce află de un depozit de fier la Galați. Prin conexiunile acestuia, depozitul
este cumpărat exact înainte ca cineva să ofere o sumă mai mare, dar protagonistul face un aranjament cu ceilalți și
se retrage.

Înapoi la viața de facultate, Ștefan Gheorghidiu câștigă admirația colegilor săi cu Critica rațiunii practice. Venitul lor
atrage atenția „lumii bune” și Ștefan cu soția lui renunță la vechiul lor stil de viață. Ela devine tot mai interesată de
lucruri pe care protagonistul le consideră frivole, spre neplăcerea acestuia. În timpul unei excursii, personajul
masculin este cuprins de certitudinea că Ela îl preferă pe avocatul amator în defavoarea lui. El descifrează fiecare
gest al acesteia ca o dovadă de adulter și devine din ce în ce mai cătrănit pe parcursul celor trei zile la Odobești.

O confruntă pe Ela în privința vinovăției ei, dar ea reușește inițial să-l convingă. Zilele de după întoarcerea lor sunt
încărcate cu tensiune și acțiunea culminează cu o petrecere dată de prietenii lor de la facultate. Ca să o pedepsească,
protagonistul începe să facă avansuri unei alte doamne, dar o respinge atunci când ajung singuri. Ela îi face jocul și
acesta cedează și se hotărăște să plece devreme. Spre surprinderea lui, Ela refuză sa plece, acceptând, în ochii lui,
acuzațiile pe care i le aducea anterior. Ștefan Gheorghidiu continuă să aștepte și să spere, dar în cele din urmă
pleacă, culege o femeie de pe stradă și o duce acasă. Astfel îi găsește Ela, două ore mai târziu și pleacă, rănită și
indignată.

După o despărțire nu prea lungă, cei doi ajung la o scurtă perioadă de împăcare, pe parcursul căreia Ela descoperă că
e însărcinată și, în ciuda protestelor lui, avortează copilul. Într-o zi, Ștefan se întoarce de la Azuga și găsește casa
goală. O caută disperat pe la cunoscuți și, în cele din urmă, renunță și o așteaptă acasă, unde, la venirea acesteia a
doua zi, se desparte de ea.

În zilele care urmează protagonistul încearcă fără succes să și-o scoată din cap, găsind obsesia lui ridicolă. Ajunge să
nu mai mănânce și devine palid la fiecare referire la ea. Spre dezgustul lui, i se pare că toți ceilalți îi pot intui suferința
și o ridiculizează. Într-un moment de căutare înfrigurată, acesta dă peste o scrisoare din partea Anișoarei, în care
aceasta o ruga pe Ela să vină să-i țină de urât pe perioada celor două zile în care soțul acesteia lipsise, fiind plecat cu
treburi. Când Iorgu, soțul Anișoarei confirmă cele scrise, acesta este năpădit de remușcări și capătă permisie ca să o
vadă la Câmpulung. Acolo petrece câteva momente fericite, până când ea, a doua zi, îi cere să-i treacă o parte din
avere pe numele ei. Convins de motivațiile mercantile ale acesteia, acesta o părăsește și, ieșit din casa în care se afla
Ela, îl vede pe domnul G. plimbându-se pe stradă, moment în care hotărăște să-i omoare pe cei doi, dar, întâlnindu-
se cu colonelul lui, renunță la acest plan și părăsește orașul împreună cu acesta. Pe drum află că domnul Grigoriade,
presupusul amant al Elei, era și el în oraș, și că altă femeie, căutând să fie cu el în absența soțului ei, lăsase acasă o
scrisoare asemănătoare cu cea găsită de el.

Întâia noapte de război

În ciuda așteptărilor, batalionul sublocotenentului Gheorghidiu este mobilizat când țara intră în război.

Batalionul lui luptă la Măgura, unde, din cauza incompetenței comandanților și a lipsei de coordonare, chiar
Gheorghidiu este confundat, din neatenție, cu un militar inamic și luat prizonier de proprii camarazi. Pe măsură ce
Ștefan se implică tot mai mult în zbuciumul războiului, acesta reflectă la cât de străin se simte de drama lui cu Ela.
Ironic, acesta se gândește că aceasta l-a înșelat numai după ce a devenit bogat. La sfârșitul luptei, acesta scrie o
scrisoare prin care îi lasă suma de bani cerută la Câmpulung.

În zilele următoare prinde un grup de copii de țigani care furaseră din sat. O tânără de 15 ani îi atrage atenția și o
arestează ca să o sperie, dar îi dă drumul. Un țăran pârăște două fete că ar fi spioane, dar nimeni nu știe ce să facă cu
ele. De fapt, după cum se va afla din presă, cele două fete erau adevărate eroine, care au călăuzit trupele române să
treacă Oltul fără pierderi. După trecerea Oltului, Gheorghidiu și batalionul lui se opresc în Cohalm, unde sunt atacați
de unguri.

Fiind rănit, Ștefan Gheorghidiu este trimis la București, unde toată familia îl copleșește cu ceea ce el consideră falsă
afecțiune. Mama lui, odată foarte ostilă la citirea testamentului, acum vine să-i aducă cele trebuincioase la spital.
Acasă, la soție, acesta observă detașat cât de puțin îl afectează situatia și se desparte de ea, lăsându-i restul banilor și
posesiunilor sale.

Varianta 2
Cartea întâi. La Piatra Craiului, în munte

Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, arată în amintirile sale scrise că „în primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat”, luase parte la fortificarea văii Prahovei (o pseudo-fortificare, deoarece tranşeele
săpate ar fi putut fi distruse de „Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice”, puşi pe râmat), dar pe zece mai este mutat
lângă masivul Piatra Craiului, în regimentul XX, care avea drept misiune o „fortificare” similară a zonei. Acolo „În
realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de
jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu
bine că în acest timp – completează acid naratorul – se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că «suntem bine
pregătiţi», că în doi ani de neutralitate «armamentul a fost pus la punct», iar anumite persoane îşi luau răspunderea
afirmării că suntem gata «până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş», iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea
oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.”.

În ciuda liniştii de „vilegiatură militară”, Gheorghidiu suferă de o traumă psihică ce i se redeschide ori de câte ori un
cuvânt sau o propoziţie îi afectează acel punct sensibil, „aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt
secret, una singură deschide spre interior.”. Astfel se întâmplă în cursul unei discuţii de la popotă, cauzată de un fapt
divers aflat din presă – un bărbat îşi ucisese nevasta infidelă fiind apoi achitat –, când punctele de vedere ale
camarazilor săi (fie că se orientează către vinovăţia femeii, fie către a soţului) i se par insensibile la adevărul faptelor
vieţii, reducţioniste, şi o afirmă ca atare, spre indignarea celor de faţă. Are şi o tentativă de conflict fizic cu căpitanul
Corabu – care, jignit de reacţia sa verbală, vrea să-l lovească –, oprită însă de hotărârea din priviri („Cred că mi-a
văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă omor.”
– lovirea superiorului se solda cu tribunal militar şi ani grei de închisoare).

După acest incident, ieşind de la popotă, Gheorghidiu mărturiseşte unui camarad, Oprişan, convingerile sale despre
rostul iubirii, justificându-şi astfel reacţia faţă de discuţiile nesărate ale celorlalţi ofiţeri: o iubire mare presupune
contopirea totală a două suflete şi nu poate fi încorsetată în reguli, indiferent de natura lor, nu poate fi redusă la
ideea de datorie sau de libertate a femeii faţă de bărbat, aşa cum presupuneau în opiniile lor participanţii la
dezbaterea de dinainte, situându-se de o parte sau de alta a cuplului prezent în ştirea de presă. În plus, naratorul
menţionează părerea sa despre naşterea unui astfel de sentiment: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie,
iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să jigneşti atâta încredere. Pe urmă te
obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. […]
Psihologia arată că au tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată
nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.”, după care îl anunţă pe Oprişan că
este hotărât să dezerteze, dacă nu va primi o permisie de două zile, spre a merge la Câmpulung, solicitare ce îi fusese
refuzată de către comandantul de batalion, căpitanul Dimiu.

Diagonalele unui testament

Capitolul începe brusc, printr-o punere a cititorului în fondul problemei sufleteşti a naratorului, de la data când are
loc istorisirea întâmplărilor: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă
înşală.”, după care va urma povestea iubirii trecute, a evenimentelor esenţiale desfăşurate până în momentul
atribuit redactării textului de către narator.

Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui student la filozofie, bucureştean sărac ce trăia din slujba de
funcţionar la Senat, unde fusese numit de către un fost prieten al tatălui său decedat. Totul a început ca reacţie de
răspuns la faptul că Ela îi arăta mereu, public, dovezi de dragoste: „deşi nu-mi plăcea, începusem totuşi să fiu măgulit
de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai
frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”. Un orgoliu întărit prin aceea că
întreaga personalitate a femeii o făcea să fie admirată („Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu
neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de
mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi şi
fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”).

Intrând în prezentarea detaliată a evenimentelor anterioare, naratorul evocă o vizită la unchiul său, Tache
Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu puţin timp înaintea decesului acestuia din urmă. Fiind întreaga familia
invitată, Nae Gheorghidiu – celălalt unchi al lui Ştefan, deputat în calitate de membru al partidului liberal şi avocat de
succes – reproşează ironic defunctului său frate Corneliu, tatăl lui Ştefan, fost profesor de filosofie, lipsa de spirit
practic, spre a atrage simpatia lui Tache, în vederea obţinerii unei părţi mai substanţiale din viitoarea moştenire, în
testamentul acestuia. Cu toate că îşi riscă moştenirea, Ştefan răspunde luând parte tatălui său, într-un mic discurs la
fel de ironic, care cuprindea trimiteri la situaţia lui Nae Gheorghidiu: „– Unchiule dragă – i-am spus, fără să îmi pot
tescui în mine nemulţumirea – drept să-ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit
avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori
părintele care lasă avere copiilor le transmite şi calităţile prin care a făcut avere: un obraz mai gros, un stomac în
stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca
nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice
moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.”.

Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii acide îndreptate împotriva lui Nae Gheorghidiu, pe care
unchiul Tache părea să-l prefere întrucât avea acelaşi spirit pragmatic: „Printr-un codicil, datat cu ziua de 27
octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o quotitate dublă decât oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”. Acel
codicil atribuie în plus lui Ştefan („nepotului meu preferat”, zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae
Gheorghidiu, forţând interpretarea textului, atacă actul în instanţă, împreună cu mama naratorului şi surorile sale,
până când acesta din urmă, dezgustat, renunţă la partea suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau avocaţii
consultaţi de el.

Dezinteresat la început faţă de o eventuală implicare în afaceri, propusă de către Nae Gheorghidiu şi constând în
investirea banilor moşteniţi, împreună cu cei ai avocatului proveniţi din aceeaşi sursă, într-o fabrică metalurgică,
Ştefan acceptă în cele din urmă propunerea, la insistenţele soţiei, pe care o descoperă altfel decât o ştia: „în acest
interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag
domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului şi-i linge mâna,
dând de sânge, îl sfâşie pe imprudent, tot aşa aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea
porniri care dormitau lent, din strămoşi, în ea.”.

Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată împreună cu Tănase Vasilescu, supranumit Lumânăraru
datorită unei afaceri cu obiecte bisericeşti de la care pornise în agonisitul avuţiei sale, dar după un şir de peripeţii.
Tănase Vasilescu a participat la licitarea întreprinderii, stricând proiectul avocatului, care s-a retras aparent, până cu
o zi înaintea depunerii ultimei rate de către Lumânăraru, când avocatul a cerut oficial blocarea conturilor bancare ale
contraofertantului său, ameninţându-l astfel cu pierderea contravalorii deja plătite. Pentru a nu ajunge în acea
situaţie, Tănase Vasilescu acceptă să ofere spectacolul umilitor la care îl supune Nae Gheorghidiu: serveşte, îmbrăcat
cu şorţ de băiat în casă, aperitivele la o masă dată de către deputat unde „plângând, fără ruşine de el însuşi, implora
pe Nae Gheorghidiu să nu-l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.”. Cu toate că afacerea părea
bună, lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită blocării exportului de aramă de către Germania, de unde
se achiziţiona metalul; în plus, Tănase Vasilescu – analfabet fiind, îşi masca deficienţa culturală sub pretextul
deficienţei de vedere –, responsabil cu organizarea muncii, nu avea experienţă în domeniul industrial. Deşi situaţia
de criză a fost rezolvată de către deputat, prin cumpărarea unui depozit guvernamental cu material metalic, prin
intervenţie la nivel ministerial, Ştefan s-a retras din afacere, socotind-o incompatibilă cu structura lui psihică în urma
intervenţiilor neortodoxe ale unchiului.

După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi lăturalnice şi a umilirii lui Tănase Vasilescu printr-o
manevră legală dar imorală, naratorul concluzionează asupra României din perioada primului război mondial:
„Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioţii noştri, în măsura în care toată
observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca toţi orientalii, de un aprig şi vulgar senzualism. Ceea ce nu se poate
obţine pe cale sufletească şi de constrângere a conştiinţei, se obţine uşor prin femei, care, dacă ştiu să se refuze şi să
manevreze cu trandafirul roşu, nu cunosc refuzul. Situaţii se fac şi se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aici o
nuanţă, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obţine după umilitoare audienţe,
obţine o actriţă într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au acelaşi succes cei influenţi, care pot practica
dictonul: «Do ut des», exact: dă-mi, dacă vrei să-ţi dau şi eu.”.

E tot o filozofie...

Surprinsă plăcut de succesul pe care îl avusese Ştefan prezentând la seminar Critica raţiunii practice de Immanuel
Kant, Ela îi cere să-i răspundă la întrebarea „ce naiba vor toţi filozofii aceştia?”, pusă cu „ochii mari şi albaştri,
încruntaţi de necaz.”. În răspunsul său, Ştefan Gheorghidiu se arată adept al relativismului filozofic („adevărul nu -l
putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e trecătoare...”) şi
afirmă că fiecare sistem de gândire filozofică nu constituie decât dezvoltarea unei premize iniţiale, nedemonstrabilă.
„Căci, [continuă el relatarea răspunsului său dat atunci Elei] în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi
metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil.
Filozofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii.”. Lecţia de filozofie rostită cu acest prilej cuprindea mai departe
descrierea pe scurt a câtorva mari sisteme filozofice, din punctul de vedere al modului în care aceste sisteme
prezintă cunoaşterea umană. (De pildă, pe baza premisei potrivit căreia „Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce
e de cunoscut, prin experienţă.” precum şi pe baza raţionamentului ce se poate extrage din ea, „

Episcopul Berckley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e
cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt
provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai
un vis al spiritului.”, afirmase atunci naratorul.) Şi se termină, această prelegere ţinută în patul conjugal, printr-o
apropiere erotică începută ca un joc: „conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat
le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam de urechiuşe. Îşi
răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al
voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase galbenă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.”.

Anişoara, o verişoară a lui Ştefan Gheorghidiu, măritată cu Iorgu, proprietar de moşie, începe să o aprecieze pe soţia
lui Gheorghidiu şi o introduce în viaţa mondenă a capitalei, ce o atrage din ce în ce mai mult. Drept urmare începe să
devină nemulţumită de înfăţişarea fizică a bărbatului ei, căruia îi recomandă insistent înnoirea garderobei, în
conformitate cu moda vremii. Uşor neliniştit de aceste schimbări de atitudine, Ştefan începe să îşi piardă echilibrul
psihic, deoarece femeia, remarcă acesta, „Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul
nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind
crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o
carte, părăsisem Universitatea.”.

Nervozitatea lui ajunge la paroxism cu prilejul unei excursii în grup la via de lângă Odobeşti proprietate a unui dintre
membrii „bandei” de prieteni comuni în care îi introdusese Anişoara. Pe tot drumul către Odobeşti, dar şi acolo, Ela
manifestă un interes aparte pentru un anume G., „vag avocat, dansator foarte căutat de femei, pe care le învăţa,
chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango.”, menţionase naratorul anterior relatării
excursiei. Drept urmare atracţiei faţă de acel bărbat, evidentă în gesturile soţiei, Ştefan are o reacţie de gelozie
misogină împinsă la limită şi bănuie chiar o legătură adulterină efectivă între cei doi, desfăşurată acolo: „Sunt clipe
când ura şi dezgustul meu faţă de femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta
la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe
care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o
piedică pentru o femeie care, când iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie
să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia,
dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de «neruşinare» şi de «infamie», altminteri totul rămâne un
amuzant desen”.

Găseşte şi o explicaţie atitudinii sale, atunci când o vede nefericită pentru că G. făcuse curte şi altei femei din acel
grup – „Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din
cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de voluptate, cât să
constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era
adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună.”. Cerându-i explicaţii soţiei (dar indirect, prin afirmarea
dorinţei lui de a divorţa, după ce s-au retras în dormitorul lor), aceasta consideră că totul nu a fost decât un joc
firesc, pe măsura regulilor societăţii mondene în care intraseră. Ceea ce nu face decât să-l dezguste şi mai mult –
„Sunt cazuri când experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de
vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută
autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar.”.

Dar un strop de echilibru sufletesc îi va fi adus naratorului într-o convorbire ulterioară cu „O doamnă, poate încă
tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri.”, care, înţeleaptă, îi va spune, printre altele, că „femeia înşală
numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.”.

Asta-i rochia albastră

Pentru a se răzbuna, eroul narator afectează a avea o relaţie întâmplătoare cu o altă femeie, în timpul când el şi soţia
lui se află invitaţi la masă de către nişte prieteni; stratagemă de succes, căci „Fără grijă de spectacol, ca un animal
rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni.”, afirmă el, completând apoi: „Simţeam acum
că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun:
uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu
asasinat?”. După câteva zile, profitând de o nouă întâlnire colectivă unde participase şi G., vine rândul Elei să se
răzbune, prin acelaşi procedeu al flirtului declarat, făcut evident public, iar Ştefan reacţionează – după ce o chemase
acasă pe soţie şi aceasta refuzase să plece de lângă celălalt bărbat – ducând acasă, în patul conjugal „o cocotă destul
de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”.
Ca răspuns faţă de revolta soţiei din momentul când a văzut fapta („– În patul meu, o adunătură de pe stradă?”),
femeia cu care se culcase Ştefan va răspunde cu bunul simţ specific ocupaţiei sale: „– N-ai decât să dormi în el,
madam, nu să umbli noaptea teleleică.”. Apoi, rememorează în continuare Gheorghidiu, „Am frământat întreaga
noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îţi poate oferi şi
cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de puţin lucru.”.

După acest ultim conflict Ela îşi părăseşte soţul, dar pasiunea lui continuă să se desfăşoare cu aceeaşi intensitate:
„Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la
începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.”. Aceasta dincolo de relativismul
conştient al perspectivei, căci acele întâmplări şi trăiri sunt nesemnificative în context universal, dar pentru cel care
le parcurge „au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât
ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în organizarea conştiinţei mele,
femeia mea era mai vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu îl ştiu.”. Şi o întâlnire
întâmplătoare, pe stradă – când, printre altele, discută despre rochia albastră a femeii, pe care soţul nu o mai
recunoaşte, sub tensiunea psihică a separării –, îi va aduce în cele din urmă pe cei doi iarăşi împreună, în ciuda
gestului soţiei din momentul când înţelege că partenerul ei cedase („Şi-a muşcat, cu o satisfacţie vulgară, buza de jos,
ca şi când ar fi spus, câştigând prinsoarea: «A, domnule, în sfârşit!»”).

Sub aspectul momentului politic, Ştefan Gheorghidiu rememorează participarea sa la o şedinţă a Camerei, unde se
dezbătea problema intrării României în război, în alternativă cu păstrarea statutului de neutralitate, susţinută de
către opoziţie. În discursul conclusiv favorabil participării la război, unul dintre membrii guvernului respinge
argumentul proastei înzestrări a armatei, al lipsei unei artilerii competitive, susţinând demagogic că „Vom învinge
pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta – şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti – împotriva oricărui
armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii… (aplauze delirante).”.

Sub aspectul carierei sale intelectuale, naratorul înregistrează revenirea la Universitate, unde îşi dă examenul restant
de anul trei, pe când întâlnirile soţiei cu G. în grupul de prieteni au contenit, ceea ce nu a însemnat însă şi blocarea
suspiciunilor soţului gelos, care păstrează în minte posibilitatea unor relaţii secrete, ale celor doi.

Între oglinzi paralele

Concentrat de două săptămâni la Azuga, Ştefan revine în Bucureşti pe neaşteptate pentru soţia sa, noaptea, şi
găseşte casa „goală ca un mormânt gol”, ceea ce îl afectează moralmente mai ales: „Ştiam că iubirile sunt trecătoare,
dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută
împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puţin, iar
sfârşitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreţ faţă de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o
nemeritată infamie.”. La revenirea Elei îi propune un divorţ amiabil, cu însuşirea culpei de către soţ, ceea ce ea
acceptă, dar frământările lui reîncep, mai întâi construind ipoteze asupra motivelor lipsei de acasă, apoi considerând
iubirea trecută drept autoînşelare („Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decât cel cu care eram obişnuit. Iar una
dintre cele mai dureroase operaţii erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată
femeia aceasta nu mă iubise.”).

Pentru a-şi calma sensibilitatea rănită, naratorul are alte relaţii sexuale, prilej pentru el de a constata prin opoziţie cu
mai vechea sa dragoste „că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia de a zdrobi într-o îmbrăţişare, odată cu
trupul frământat şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. […] E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de
voluptate – prin tine – femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, şi pe urmă încremenit în spasm,
ca în faţa unui miracol.”.

Aflând că este bolnavă, Ştefan trimite flori şi cărţi soţiei sale, apoi se întâlnesc din întâmplare la un concurs hipic,
care declanşează un şir de întâlniri căutate şi cu funcţie terapeutică pentru cel suferind din amor şi intrat în sevraj,
căci, recunoaşte acesta, „Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat […]. O săptămână după ce
o vedeam, eram totdeauna mult mai puţin obsedat de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.”. O vreme îşi găseşte o
altă satisfacţie, spirituală, în speculaţii pe care le consideră inedite asupra sistemului filozofic kantian („am simţit
înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în acelaşi
timp.”), până când va descoperi, dezamăgit de sine, aceleaşi interpretări kantiene la Giovanni Papini.

Soluţionarea conflictului se va produce când Ştefan descoperă printre hârtiile rămase în casă de la Ela o scrisoare a
verişoarei sale Anişoara, din data revenirii lui inopinate în Bucureşti, prin care îi invită consoarta să doarmă la ea
peste noapte, căci soţul, Iorgu, plecase la moşie şi îi era urât singură. Apoi, în regăsirea celor doi, „O săptămână
întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în
alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.”.
Şi, pentru a fi mai aproape de soţ, Ela se mută în Câmpulung de unde, în scrisori zilnice trimise celui aflat sub arme
„descria micile ei bucurii singuratice în această staţiune de vară. Să citească dimineaţa câte o carte, pe bancă, pe
bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piaţă să cumpere brânzeturi, zmeură şi
mere, să doarmă leneşă după masă”...

Ultima noapte de dragoste

Istorisirea se reîntoarce la momentul iniţial, cel de la care porneşte nararea întâmplărilor anterioare conflictului de
la popotă, care a declanşat şirul rememorărilor. Căpitanul Dimiu, conducătorul batalionului din care făcea parte
Ştefan Gheorghidiu, îi aprobă sublocotenentului narator, după intervenţia lui Orişan, o deplasare la Câmpulung,
unde îi solicitase „negreşit” Ela prezenţa, dar nu ca permisie ci sub pretextul unei recunoaşteri în zona Rucărului, căci
„E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea.”, se justifică Dimiu.

Ştefan o descoperă pe soţia sa izolată de mediu, căci nimeni nu o salută în cursul plimbării de dinainte prânzului prin
staţiune, de aceea resimte „un val de recunoştinţă umilă pentru femeia aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să
se intereseze de ceilalţi oameni, Mi se părea concludentă această atitudine a ei… şi-mi reproşam neîncrederea şi
neliniştea de altădată. Simţeam voluptatea unei posesii depline a trupului şi a sufletului ei.”. Uşoara îmbătrânire a
trupului, care îşi pierduse frăgezimea şi elasticitatea juvenile, îl determină să trăiască şi mai intens momentul iubirii
lor („Îmi plăceau, parcă mai mult ca oricând, aceşti sâni molatici şi ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor
dragă, palmele, luându-le forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de
petale, care altădată tresăreau elastice şi nervoase.”).

Toată bucuria întâlnirii se va prăbuşi însă ca un castel de cărţi de joc, în două etape, mai întâi prin descoperirea
gestului preţios din momentul când, dezbrăcată, îşi aprinde o ţigară: „În zilele noastre de dragoste adevărată
nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată. Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare.
Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-şi caute ciorapii şi orice mişcare a ei crea o atitudine
de nud în pictură, neasemuit de frumos, de care ea nu-şi dădea seama. Ca să-şi ia o ţigară, ca acum, şi-ar fi răsucit
mijlocul, sau ar fi întins amândouă braţele, sau ar fi făcut orice altă mişcare, dar gestul acesta «distins» mă
îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înşela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine
dintr-o deprindere de a poza goală, de a «face impresie», de care ea nu-şi dădea seama, şi care era revelator pentru
ceea ce nu ştiam eu.”. Apoi prin cererea soţiei de a depune pe numele ei lirele englezeşti din bancă, sub pretextul de
a fi protejată în cazul că el ar muri pe front, ceea ce îi determină lui Ştefan o reacţie de suspiciune, motivată prin
faptul că îi lăsase femeii prin testament toată averea, iar o asemenea solicitare însemna că „Dorea, fără îndoială, ca,
adăpostită de griji, să se despartă de mine.”.

Plimbându-se iritat şi solitar prin Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu îl vede pe G. şi reacţionează interior pe măsură –
„Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea
mea de pe graniţă, pentru actul de donaţie.” – apoi se hotărăşte să deconspire trădarea. Pretextează o întâlnire cu
colonelul comandant de regiment în cursul căreia i se ceruse reîntoarcerea de urgenţă la unitatea militară şi se
cazează la hotel, spre a-i surprinde noaptea pe cei doi, cu hotărârea de a se răzbuna, dar întâlnirea cu colonelul şi
ordinul de reîntoarcere chiar vor avea loc, astfel încât Ştefan este obligat să revină la Ela, sub pretextul că a uitat un
ordin al regimentului. În timp ce se preface a căuta respectivul document Ela îi arată un bilet de la G. („Doamnă, sunt
de azi, de la prânz, la Câmpulung, ca să-mi văd o mătuşă şi nişte verişoare. Dacă vreţi, răspundeţi-mi când pot veni să
depun omagiile mele la picioarele d-voastră.”), ceea ce îi va linişti soţul.

Pe drum însă, în trăsură, sublocotenentul află de la colonelul care nu cunoştea tribulaţiile sale sentimentale câte
ceva despre acel G.: comandantul regimentului îl întâlnise de mai multe ori în Câmpulung, unde G. venea spre a sta
de obicei câte două sau trei zile, dar de astă dată sosise în Câmpulung cu două săptămâni înainte. Ceea ce-l va face
sigur pe Gheorghidiu în privinţa relaţiei soţiei cu acel bărbat îl constituie faptul că femeia îi vorbise despre un iminent
consiliu de coroană în care urma să se decidă intrarea României în război, or aceeaşi informaţie i-o va da şi colonelul,
cu precizarea că provine de la G. În plus, colonelul reproduce istoria unei aventuri amoroase a rivalului, aflată tot din
gura acestuia şi teribil de asemănătoare cu cea în care Ştefan revenise în Bucureşti fără a-şi găsi acasă nevasta.

Ajuns în unitate, pe fondul unei surescitări extreme („Tot ce era în mine căpătase o viaţă exasperată, ca şi când un
virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ şi-l izbea în creier, ca un puhoi în
mal.”) sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu primeşte ordinul de luptă – România intrase în război şi el urma să
comande vârful avangardei, în cea dintâi operaţie militară la care participa, o pătrunderea pe direcţia Bran.

Cartea a doua. Întâia noapte de război

Ştefan Gheorghidiu este hotărât să participe la desfăşurarea războiului cu toată fiinţa sa, motivul fiind acelaşi,
erotomania, dar deplasat către alte ţinte decât Ela („Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în
Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decât într-o dragoste absolută. M-am înşelat o dată, aş mai
putea încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la început, faţă de femei, prin nici o lipsă în organismul
sufletesc.”). Poziţia sa în avangardă, la trecerea graniţei cu Austro-Ungaria, îi dă conştiinţa de pionier, de deschizător
de drumuri: „Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu
moartea plutind în toate.”. Şi meditează asupra modalităţilor de a deceda în război, problemă devenită mult mai
importantă decât a infidelităţii soţiei, pentru că „De vreme ce tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu
când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă, moartea; urmărit
de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în al doilea un ucis, şi
încerci toate sentimentele celui asasinat.”. Cu alte cuvinte, moartea, devenită aproape sinucidere în atac,
însemnează libertate, opţiune personală, aceasta în spiritul filosofiei existenţialiste, care considera sinuciderea drept
formă supremă a libertăţii. Acestea în opoziţie cu iubirea pentru Ela, ce însemnase obsesie, prizonierat al conştiinţei.
O altă experienţă trăită de către personaj o constituie cea a faptului că în război poţi să ucizi relativ uşor atâta vreme
cât inamicul este departe, cât nu îi vezi chipul, cât nu îl percepi ca individ ci ca simplă cifră într -o statistică; trăgând
de la distanţă „E o pasiune de vânător şi regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi
explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldaţi ca de plumb. Nu el văd faţa. […] Căci e distanţa, e lipsa
acelei reprezentări a conţinutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în carne şi
oase pe oamenii care poartă acel nume.”.

Atenţia naratorului se orientează însă şi către fapte reprobabile din afara sa, în momentul când notează – unitatea lui
aflându-se pe deal, în avanposturi, faţă de Tohanul-Vechi – că „Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de bunătăţi pentru
masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi şi de alte frupturi
gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile regimentare şi de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu
socoteală.”.

Fata cu obraz verde. La Vulcan

În satul Vulcan sosesc ţărănci românce „să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au
fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine.”. Ştefan Gheorghidiu face anchetă şi găseşte vinovată o ţigăncuşă, „de
vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului
verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al
obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit.”, notează el,
cu precizarea că, la solicitarea fetei, care i se înfăţişează ca „sfântă a păcatului”, de a rămâne cu ea, răspunde
printr-un refuz ce s-a răsfrânt apoi în el ca „o prăbuşire de tristeţe”.

Întâmplări pe apa Oltului

Se ordonă forţarea râului Olt şi un ţăran al locului denunţă două femei, Maria şi Ana Mănciulea, drept spioane în
favoarea inamicului; anchetate de către Ştefan Gheorghidiu, vor fi arestate în ciuda faptului că ele resping acuza şi
nu există dovezi. În legătură cu planul de trecere a Oltului simultan de către toată divizia, Ştefan manifesta reţineri,
care se vor dovedi ulterior întemeiate, toate batalioanele fiind iniţial respinse. Forţarea râului se petrece totuşi, dar
cu ajutorul uneia dintre femeile acuzate de spionaj, Maria Mănciulea, care ghidase un regiment printr-un loc
favorabil trecerii. Colonelul comandant al batalionului din care făcea parte naratorul a fost ucis, pe malul opus, în
timp ce conducea asaltul trupelor sale.

Post înaintat la Cohalm

Cohalm este „Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise şi cu ferestre ca de cetate. O
piaţă întinsă în mijloc – poate pentru bâlci, duminica. E aşezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor
coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre – petece risipite de pădure.”. Se petrec mici întâmplări
specifice războiului: soldaţii maghiari rechiziţionează vitele ţăranilor din Stena, saşii din Cohalm reclamă un soldat din
subordinea lui Gheorghidiu pentru a fi luat o fată şi a o fi dus în pădure, însă era vorba doar despre cercetarea unei
acuze de spionaj aduse fetei. Ofiţerii discută uşor dezamăgiţi de lipsa angrenării în bătălii majore („Popescu găseşte
că războiul nu e prea grozav. Sunt de o părere cu el. Viziunea de sânge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca
lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroşite, nu le-am întâlnit până acum.”). Lui Ştefan Gheorghidiu i
se ordonă să ocupe o poziţie înaintată, de supraveghere a inamicului, la doi kilometri de Cohalm, unde suferă
cumplit din cauza frigului (era în ţinută de vară).

Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu

Divizia din care face parte şi Gheorghidiu înaintează către Sibiu, însă dezorganizat, lipsită o concepţie tactică bine
articulată („– Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin de batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură…
fără conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice
lungimea tirului?”, protestează Orişan). Artileria germană loveşte compania lui Ştefan, aflată în ariergarda
batalionului şi neputându-se adăposti din pricina poziţionării pe teren deschis („Suntem aşa, sub cerul vast, şi
pământul nu vrea să ne primească. Trăsnetele vin mereu în noi dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare
ochii.”), ceea ce îl face pe un soldat să repete necontenit, în stare de şoc, aceleaşi cuvinte: „– Ne-a acoperit pământul
lui Dumnezeu.”. Mor şaisprezece oameni din companie.

Notând impresii la desfăşurarea evenimentelor de mai sus, naratorul menţionează a se fi întrebat obsesiv „Sunt
dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E
aceasta inferioritate de rasă?”. Şi tot el aduce o rectificare, în nota de subsol la propriu text, afirmând că nimeni nu
rezistă psihic atunci când este lovit direct, ţintit, aşa cum fusese cazul lor, şi aduce drept argument o remarcă similară
datorată ofiţerului – şi scriitorului – german considerat model de eroism, E. Jünger, din cartea sa, Vijelii de oţel.

„Wer kann Rumänien retten?”

Acelaşi Orişan îl întrebă pe Gheorghidiu, „cu gând îngenunchiat” şi repetând un titlu de articol dintr-un ziar german
găsit întâmplător, „Wer kann Rumänien retten?” („Cine va putea salva România?”), deoarece situaţia pe front
devenise dificilă. O scrisoare a Elei îi mulţumeşte pentru donaţia pe care o făcuse în cele din urmă („ai fost atât de
drăguţ în chestia lirelor”) şi precizează – mincinos, consideră bărbatul – că este „singură toată ziua”, dar epistola nu îi
trezeşte nici un fel de reacţie particulară („Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al
gândului întâmplător.”).
Extenuat („De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile şi trei nopţi n-am dormit decât aseară, în
şanţul şoselei, două ore, şi azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar un sprijin, în noroiul
care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi.”) şi profund depresiv („E în mine o tristeţe mânjită, ca de
moarte.”), este rănit la mâna stângă şi ajunge în convoiul sanitar, unde cunoaşte un ofiţer german luat prizonier.
Acesta, cu referire la faptul că trupele româneşti trecuseră, în mod neaşteptat pentru nemţi şi făr.

Varianta 3
Subiectul romanului Romanul incepe cu prezentarea lui Stefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca
proaspat sublocotenent rezervist in primavara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei si
din apropierea Dambovicioarei. in acest prim capitol, intitulat "La Piatra Craiului, in munte", autorul se refera cu o ironie
usturatoare la incompetenta sistemului de aparare militara a tarii, in preajma primului razboi mondial. Desi frontul se
intindea pe zece-cincisprezece kilometri de frontiera, armata romana "fortificase" trei sute de metri cu "niste santulete ca
pentru scurgere de apa", pe care "zece porci tiganesti, cu boturi puternice" le-ar fi ramat intr-o jumatate de zi. Ca sa nu fie
demascata tactica militara atat de bine gandita si atat de eficienta, trenurile "nu circulau decat cu perdelele trase, sau, daca
nu erau perdele, cu geamurile manjite de vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma".
Despre aceste "transee-jucarii" se vorbea cu mandrie si respect in toata tara, in Parlament si in presa. Instructia pe care o
executau ofiterii si soldatii este prezentata cu o ironie necrutatoare, fiind asemanata cu "jocurile de copii din mahalaua
Oborului, cand ne imparteam in romani si turci, si navaleam urland-unii intr-altii". in Parlamentul tarii se vorbea cu elocinta
despre buna pregatire a cadrelor militare si de dotarea acestora cu armamentul necesar, armata fiind gata de razboi, "pana la
ultimul nasture, pana la ultimul cartus".

Concentrarea lui in armata, ca sublocotenent la infanterie, constituie pentru Gheorghidiu "o lunga deznadejde".

Discutia celor paisprezece ofiteri adunati "in odaita scunda a popotei" se poarta in jurul unui fapt divers comentat de presa,
privind achitarea - de catre tribunal - a unui barbat care isi ucisese sotia surprinsa in flagrant delict de adulter. Dezbaterea
asupra acestui caz este aprinsa si contradictorie privind relatiile dintre soti si sentimentul de iubire care, daca nu mai este la
fel de puternic ca la inceputul casniciei, poate sau nu sa dea celuilalt dreptul de a decide asupra vietii partenerului.

Discutiile starnite minimalizeaza superioritatea sentimentului de dragoste in conceptia eroului si-i declanseaza acestuia
prima experienta a cunoasterii, Iubirea, simtita cu forta si dominata de incertitudini, in numele careia se straduieste din
rasputeri sa obtina o permisie ca sa plece la Campulung pentru a se intalni cu sotia. Fiind refuzat cu asprime, Gheorghidiu
simte o deznadejde mistuitoare si se hotaraste brusc: "Daca maine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez".

Capitolul al doilea se intituleaza sugestiv "Diagonalele unui testament".

Prin memorie Involuntara, declansata de discutia de la popota, Gheorghidiu nareaza faptele retrospectiv in jurnalul de
campanie, aducand in prezent (f/t timp subiectiV) experienta sa erotica:- "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de
la Universitate si banuiam ca ma insala". Iubirea lor se naste si din orgoliul personajului, intrucat Ela, era cea mai frumoasa
studenta de la litere si Stefan, student la filozofie, era "magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine,
pentru ca eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza
viitoarei mele iubiri." Fata are "ochii mari, albastri, vii ca niste intrebari de clestar" si, desi "avea oroare de matematici", il
insotea la cursurile din care ea nu intelegea nimic, "numai ca sa fim impreuna () si asculta, o ora pe saptamana, serioasa si
cuminte ca un catelus, principiile generale ale calculului diferential".

Casatoria lor este linistita o vreme, mai ales ca duc o existenta modesta, aproape de saracie, bucuriile lor erau "excursia la
Mosi si strengaria de a ne da in calusei, de a manca floricele si a bea un tap de bere", iubirea fiind singura lor avere. De
Sfantul Dumitru sunt invitati la masa la unchiul Tache, "cel atat de bogat si de avar", unde se aduna toate celelalte rude: un
frate al batranului, mama si cele doua surori ale lui Gheorghidiu. Discutia se poarta in jurul tatalui lui Stefan, care fusese
profesor universitar si publicist apreciat, dar care "murise dupa o viata foarte agitata, inca tanar, lasand bruma de avere
incarcata de datorii". Nae Gheorghidiu, "unul dintre putinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opozitie, dar
chiar de gazetele de seara democrate pana la socialism", vorbeste cu dispret despre fratele sau care murise sarac pentru ca
era un visator, "iscalea cu acelasi entuziasm un articol de gazeta ca si o polita", neavand deloc "notiunea banului". Stefan ii
infrunta pe batranul avar si pe Nae Gheorghidiu, scena capatand accente balzaciene atat prin descrierea casei ("casa veche
mare cat o cazarma"), cat si prin construirea tipului de avar ursuz si dificil, "uscat si negru", care, desi bogat, locuia intr-o
singura camera ce indeplinea toate functiunile, fiind in acelasi timp sufragerie, birou si dormitor. Reactia lui Stefan este
vehementa si acida, sustinand cu fermitate opinia ca cei care fac avere au "un obraz mai gros, un stomac in stare sa digere si
oua clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua". Toti raman
consternati si sunt cuprinsi de teama ca nu cumva batranul avar sa se supere si sa-si lase averea vreunui spital, de aceea toata
lumea "cauta sa-l multumeasca, sa-i ghiceasca, de se poate, intentiile". Peste douazeci de zile, batranul "era dus la cimitir, cu
pompa mare si austera", iar mostenirea neasteptata pe care unchiul Tache o Iasa lui Stefan Gheorghidiu surprinde pe toata
lumea si schimba radical casatoria tanarului cuplu, viata mondena capatand pentru Ela importanta primordiala.

Stefan descopera ca sotia sa este subjugata de problemele pragmatice si ca in procesul care urmeaza intre rude din cauza
testamentului ambiguu, ea tine cu indarjire ca sotul sau sa nu renunte la nici un procent din mostenire. Stefan este uimit de
aceasta atitudine a sotiei sale, pe care ar fi vrut-o "mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare, plapanda si avand
nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atat de energic, interesata. () Ma cuprindea o nesfarsita tristete vazand ca nici
femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire si fara crutare pentru
triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare, sa lovesti aprig cu
coatele". in cele din urma, Stefan cedeaza in fata rudelor, ba chiar investeste o parte din bani intr-o fabrica de metalurgie pe
care unchiul Tache spera sa o castige la licitatie, spre satisfactia Elei, ce pare pasionata de afaceri. Faptul acesta il face pe
Gheorghidiu sa cugete ca "intamplarea cu mostenirea trezise in femeia mea porniri care dormitau latent, din stramosi, in ea".
Ei inchiriaza un apartament incapator intr-un cartier central, pe care il mobilasera "multumitor" si unde isi invita vechii
prieteni la mese pretentioase, facandu-i sa se simta plini de sfiala. Licitatia fabricii a iesit prost, deoarece s-a ivit un
"concurent extrem de periculos in persoana unuia, Tanase Vasilescu Lumanararu", o alta figura de tip balzacian, dar destul
de palid conturata in acest roman (un erou mult mai prezent in romanul "Patul lui Procust"). Cei doi devin - dupa o lupta
acerba -asociati, iar lui Stefan Gheorghidiu i se da conducerea biroului comercial.

Afacerea cu fabrica se dovedeste un dezastru, atat din lipsa de specialisti, cat si din cauza razboiului cu Germania.
Gheorghidiu afla cu stupoare ca Tanase Vasilescu Lumanararu, care pornise in afaceri cu o mica pravalie de obiecte
bisericesti, acum "om de douazeci de ori milionar in aur", nu stia carte, nu stia decat sa semneze si ca boala lui de ochi "era
numai un truc, ca sa ascunda aceasta infirmitate intelectuala". incercand sa puna mana pe un depozit, Nae Gheorghidiu, care
avea copilul bolnav, il trimite pe Stefan sa obtina tot felul de aprobari de la ministri, dar el se dovedeste incapabil sa se
descurce, se jeneaza sa intre inaintea altora in birourile ministeriale si isi da seama ca nu face parte din aceasta lume: "ca
personalitate sociala ma simt intr-o situatie falsa si nesigura cand ma saluta prea respectuos chiar un servitor", asa ca iese
din asociatie.

Se reintoarce cu sete nepotolita spre studiul filozofiei, spre cursurile de la Universitate si discutiile despre metafizica pe care
le are cu Ela o fac pe aceasta sa exclame cu ciuda: "Ufsi filozofia asta!". Toate noile preocupari ale Elei. pentru lux si
cumparaturi sunt pentru Gheorghidiu probleme minore, care nu-1 sustrag de Ia existenta sa consacrata studiului filozofiei.
intr-o dupa-amiaza, pe cand cei doi soti se plimbau la Sosea, o intalnesc pe Anisoara, verisoara cu Stefan si maritata cu un
mare mosier. Fiind foarte mondena, cu case mari in Bucuresti, Anisoara nu-i baga in seama pe sotii Gheorghidiu cand erau
saraci, dar acum o descopera cu incantare pe Ela, care "era fericita si suradea ca o scolarita, gadilata in orgoliul ei ca place
unei femei atat de pretentioase". Sub influenta acestei verisoare, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji, dar si
de adevarate orizonturi, preocupata numai de moda, de distractii nocturne sau escapade, lume in care ea se incadra uimitor.
"Am devenit si mondeni", reflecteaza Stefan cu amaraciune, vazand cum sotia lui "isi descoperise in angrenajul de lux
posibilitati noi, asa cum unii isi descopera intr-o zi talente nebanuite", iar despre vechii prieteni nici nu mai putea fi vorba,
deoarece ei nu erau suficient de bine imbracati si nici nu ar fi avut posibilitati materiale ca sa faca fata noilor localuri pe care
le frecventau: "aceste departiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor". Ela, stanjenita de tinuta neingrijita a sotului, il
convinge sa-si comande camasi si costume noi, diferenta dintre el si snobii care frecventau aceleasi cercuri fiind evidenta.
Stefan simte "cum zi de zi femeia mea se intraina, in preocuparile si admiratiile ei, de mine", fapt ce il chinuie ingrozitor,
pentru ca este constient ca nu poate trai fara ea, de aceea "viata mi-a devenit curand o tortura continua".

Fire reflexiva si pasionala, Stefan Gheorghidiu diseca si analizeaza cu luciditate noua comportare a Elei, adunand progresiv
nelinisti fi indoieli interioare, care devin sfasietoare, "nu mai puteam citi nici o carte, parasisem Universitatea". in casa
Anisoarei, cunoscusera "un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei", care le invata pe doamne un dans nou, la moda,
tangoul si care fusese adus de razboi de prin cabaretele Parisului, facand parte acum din "banda noastra". Stefan se chinuie
ingrozitor la petrecerile mondene, cantarind fiecare vorba, flecare gest al Elei: "trageam cu urechea, nervos, sa prind
crampeie din convorbirile pe care nevasta-mea le avea cu domnul elegant de alaturi de ea", atitudine care-i face pe ceilalti
sa-1 considere gelos. El respinge cu fermitate stupiditatea geloziei, considerand-o neconforma cu normalul si realitatea:
"Nu, n-am fost nici o secunda gelos, desi am suferit atata din cauza iubirii".
Anisoara, care avea "mania excursiilor A«in bandaA», a caror promiscuitate mie imi facea sila", hotaraste ca de Sfantul
Constantin si Elena sa plece cu totii pentru trei zile la Odobesti, cu trei masini. Stefan este surprins de eforturile pe care
sotia lui le-a facut pentru ca sa-1 aiba in masina pe domnul G., "dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani in urma", chiar
daca pentru asta trebuise sa deranjeze "de doua ori pe toata lumea".

Plimbarea la Odobesti declanseaza criza de gelozie a personajului, pune sub semnul indoielii fidelitatea sotiei, orice element
exterior provoaca in sufletul sau catastrofe chinuitoare. Compania insistenta a domnului G., avocat obscur, dar barbat
monden, plimbarile cu masina, asezarea Elei la masa langa el, gesturile familiare (mananca din farfuria luI) sunt tot atatea
prilejuri de observatie atenta sl framantare interioara care provoaca eroului o chinuitoare suferinta: "in cele trei zile, cat am
stat la Odobesti, am fost ca si bolnav, cu toate ca paream uneori de o veselie excesiva. imi descopeream nevasta cu o uimire
dureroasa". O alta suferinta i-o provoaca faptul ca, la masa de seara, G. nu se asezase langa Ela si ea parea disperata si
deznadajduita, iar Stefan vedea ca ochii ei "albastri de copil erau tulburi si isi musca indurerata, deseori, buza de jos, moale
si rosie. () (Niciodata nu m-am simtit mai descheiat de mine insumi, mai nenorocit. Am crezut atata vreme ca eu sunt
singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descoperam ca ochii ei sunt gata sa planga pentru altul,
ca suferea si ea, plapanda, ceea ce eu induram ros in adanc, de doua zile". Gheorghidiu sufera nu numai din orgoliu,
deziluzie si neputinta, dar si ca se sileste sa-si ascunda chinurile, se dedubleaza: "Ma chinuiam launtric ca sa par vesel () Si
eu ma simteam imbecil si ridicul, fara simtul realitatii, si naiv ca un predestinat A«coarnelorA»". Nervos peste masura,
Stefan ii spune ca la intoarcere va divorta de ea, insa Ela este candida si nevinovata, jura ca nu stie despre ce vorbeste el si-i
argumenteaza ca toate femeile din grup fac la fel .si sotii lor nu se supara.

Peste cateva zile, participand cu intreaga "banda" la deschiderea unui teatru de vara, comportamentul Elei a fost acelasi ca la
Odobesti, Gheorghidiu este indignat vizibil si, la acuzatiile unei doamne ca este insuportabil de lucid, el ii raspunde ca
"atentia si luciditatea nu omoara voluptatea reala, ci o sporesc, asa cum, de altfel, atentia sporeste si durerea de dinti. Marii
voluptuosi si cei care traiesc intens viata sunt, neaparat, si ultralucizi". intre cei doi soti intervine o tensiune stanjenitoare,
nu-si vorbesc doua saptamani, iar la o alta petrecere mondena Stefan reediteaza intr-o singura seara "tot ce a facut nevasta-
mea la tara", facand curte unei femei, care imediat a devenit entuziasmata, "m-a silit sa dansez cu ea". El o umileste astfel
pe Ela, o face sa sufere, ea ii reproseaza furioasa comportarea si, cu urmatoarea ocazie il pedepseste stand mereu aproape in
bratele domnului G., Stefan se enerveaza si-i propune sa plece acasa. Ea refuza, spunand ca e nepoliticos, el pleaca singur si
ia acasa "o cocota destul de frumusica, voinica si nespus de vulgara". Gasindu-i in patul conjugal, Ela este inmarmurita "si
nu-i vine sa creada", iar el se simte, cu sufletul golit de mizeria degradarii in care se aflau amandoi. Ela il paraseste si el o
cauta innebunit, reusind, in cele din urma, sa o intalneasca la cursele de cai. Stefan vede in ochii Elei "o suferinta peste
puterile ei". Dupa cateva zile, s-au intalnit intamplator la chioscul de ziare si Gheorghidiu simte ca "femeia aceasta era a
mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi,
si aveam sa pierim la afel amandoi". S-au impacat si au petrecut o luna de vis la Constanta. intorsi la Bucuresti, Gheorghidiu
asista la tot felul de discutii despre intrarea Romaniei in razboi, membrii Parlamentului purtand polemici nesfarsite si
rostind discursuri sforaitoare despre "pregatirea militara a tarii", despre forta armatei romane care va invinge "fara tunuri,
fara mitraliere si fara cartuse, () soldatii nostri se vor lupta cu baioneta - si nu e tun care sa reziste baionetei romanesti -
impotriva oricarui armament, iar cand baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dintii", starnind "aplauze delirante".

Prietenia Anisoarei cu Ela se consolideaza, se imbracau amandoua la fel, "ca sa-si sporeasca frumusetea, una blonda, alta
bruna, cum isi sporesc valoarea perlele, daca sunt colectie", la petrecerile mondene dl.G era mai rezervat fata de sotia lui
Gheorghidiu, dar acesta continua sa-i spioneze, pentru ca "mi-era teama ca nu se mai vad in lume tocmai pentru ca acum se
vad cand doresc, in vreo garsoniera", insa nu descopera nimic suspect.

Sosind pe neasteptate intr-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de doua saptamani, nu-si gaseste sotia acasa, drama
se amplifica, iar casa goala i se pare "ca un mormant fara nevasta-mea. S-a facut in mine un pustiu imens, un nucleu de
dureri". Servitoarea nu poate oferi nici o informatie concreta, el o cauta cu disperare pe la rude, este innebunit de
deznadejde, "n-as fi dorit nici celui mai cumplit dusman al meu sa caute in zorii zilei si sa sufere cum sufeream eu". Ela
soseste acasa pe la opt dimineata, el o goneste fara sa-i asculte explicatiile, convins ca "niciodata femeia aceasta nu ma
iubise", propunandu-i sa divorteze "fara formalitati, fara explicatii multe" si ea accepta. Suferinta lui este mistuitoare, cand
o intalnea in localurile pe care obisnuiau sa le frecventeze simtea "un cutit infipt si ramas in piept", fiind lucid ca "toata
suferinta asta monstruoasa imi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrbfiau, luau proportii de catastrofe". incearca
diferite combinatii cu alte femei, dar i se parea ca tine in brate "manechine de lana". Cei doi se mai intalnesc ocazional,
Stefan afla ca este bolnava, este tentat sa se impace cu ea, dar orgoliul sau invinge si de data aceasta. Dupa o vreme,
rasturnand din greseala un teanc de carti, gaseste printre ele un bilet de la Anisoara, prin care o chema pe Ela sa doarma la
ea, intrucat sotul ei plecase la mosie si ii era urat sa doarma singura. Biletul avea data de 15 februarie, adica seara cand se
intorsese el de la Azuga. Gheorghidiu interpreteaza faptul ca pe o ticluire pusa la cale de ele, pentru a-i adormi banuielile,
apoi se indoieste de motivul pentru care ar fi recurs ea la o astfel de stratagema, insemnand ca inca l-ar iubi, apoi din nou
devine banuitor, facand eforturi sa afle de la lorgu, sotul Anisoarei, daca in februarie fusese intr-adevar plecat la mosie si
Ela dormise la ei. Nimeni nu mai tinea minte data exacta, trecusera patru luni de atunci.

Dupa doua saptamani, Stefan Gheorghidiu pleaca la Dambovicioara, fiind concentrat in armata, ca sublocotenent si
aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la Campulung, aproape de regimentul sau, de unde ea ii scrie aproape in fiecare zi.
Capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste" incheie "cartea intai" a romanului. Stefan Gheorghidiu consemneaza in
jurnalul de campanie starea de deruta si emotie de care era cuprins, intrucat Ela, in ultima scrisoare, il chema "negresit" la
Campulung "sambata sau cel mai tarziu duminica".

Capata cu greu o invoire, se duce la Campulung sa-si intalneasca sotia si e multumit ca nimeni nu o saluta pe strada, semn
ca Ela s-a izolat de viata mondena a orasului. Totusi, o simte schimbata, cu o atitudine studiata, de distinctie pentru "a face
impresie" si din nou este cuprins de incertitudini: "vedeam o noua intarire a banuielii ca sunt inselat". Ela ii destainuie
ingrijorarea pentru situatia ei materiala, in cazul in care el ar muri in razboi, il face egoist, ii aminteste ca ea 1-a iubit si cand
era sarac si-i cere sa treaca pe numele ei "o parte din lirele englezesti de la Banca Generala". Totul se intuneca definitiv
cand il vede in oras pe domnul G., "intr-un costum de culoarea nisipului, parca nou, cu cravata rosie, cu capul gol, cu
mustata mica neagra, cu obrazul ras proaspat si pudrat, cu mersul elastic", atragand atentia tuturor. Din acest moment,
Stefan nu se mai indoieste ca "venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant". Ramane perplex, simte cum "din tot corpul s-a
scurs sangele". () Stateam asa, parasit, paralizat, fara sa pot gandi nimic. Totul era amortit in mine". Se hotaraste sa-i
omoare pe amandoi. Se intoarce acasa ca un somnambul si-i spune Elei ca trebuie sa plece urgent la regiment, a sarutat-o
chiar "pe aceasta femeie care nu mai era a mea, care era a mortii. Am privit-o cu indiferenta cu care privesti un tablou".

Pleaca impreuna cu locotenent-colonelul cu care se intalnise intamplator si care-1 sileste sa mearga in aceeasi zi la regiment,
nedandu-i astfel posibilitatea sa-si duca la indeplinire planul de razbunare impotriva celor doi presupusi amanti. Pe drum, cu
totul intamplator, colonelul ii relateaza lui Gheorghidiu tot felul de intamplari despre Gregoriade, pe care-1 prezinta drept
un dandy cu reputatie usuratica, un tanar descurcaret si sarmant, un cuceritor de inimi irezistibil, cu multe relatii sus puse,
informat la zi cu toate evenimentele mondene si politice ale vremii. Stefan este deodata coplesit de navala intrebarilor
contradictorii: de ce 1-a mintit ca prietenii i-au umplut casa de flori, de ce i-a cerut sa treaca o parte din lirele englezesti pe
numele ei, de ce nu s-a opus divortului sau de ce nu a avut nici o initiativa de impacare, de ce-i evoca amintiri fericite din
trecut ori de ce este atat de amabila si primitoare? A doua zi, Romania intra in primul razboi mondial, alaturi de fortele
aliate si Gheorghidiu este numit "varful avangardei" ce urma sa intre in lupta.

Simtind umilintele, pericolul degradarii personalitatii umane, chinurile sfasietoare, Gheorghidiu se hotaraste sa rupa
definitiv legatura conjugala si, in finalul romanului, sa-i lase Elei "tot trecutul".

"Cartea a doua" a romanului incepe cu capitolul "intaia noapte de razboi", care ilustreaza o imagine de groaza a tuturor
militarilor care erau total dezorganizati, pentru ca nimeni, de fapt, nu credea ca Romania va mai intra in razboiul care
incepuse cu doi ani in urma. Gheorghidiu intentioneaza pentru o clipa sa fuga la Campulung pentru a avea o explicatie cu
Ela, dar realizeaza ca poate muri in noaptea aceea, pe front, asa ca "Ce importanta mai au pentru mine lamuririle ei?".

Adevarata desprindere din drama torturanta a incertitudinii se face prin trairea unei experiente cruciale, mult mai dramatice,
aceea a razboiului la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub ocupatia trupelor
austro-ungare. Ca si la personajele lui Dostoievski, razboiul si suferintele au functie purificatoare si regeneratoare pentru
eroul camilpetrescian. Ofiterul Stefan Gheorghidiu descopera o realitate dramatica, nu atacuri vitejesti, nu strigate
neinfricate si entuziate de eroism, ci ordine date anapoda de catre conducatorii militari, marsuri istovitoare, foamete si mai
ales iminenta permanenta a mortii cu care oamenii se afla fata in fata in fiecare clipa. Orgoliul sau il face sa participe cu
toata forta la acest razboi, pentru ca "n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la
care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc".

Notatiile din jurnalul de campanie reflecta acum o experienta traita direct, in timpul obiectiv al petrecerii faptelor. Ofiterul
Gheorghidiu are imaginea unui front improvizat, ceea ce ii da "o neliniste de panica", alearga fara rost In balciul asta de
oameni", care sunt si ei derutati, intreaba si striga intr-o debandada pe care nimeni nu se straduieste sa o curme.
Gheorghidiu primeste o misiune de atac, dar aceasta nu se potriveste cu ordinele primite, care vin in continuare unele peste
altele, in contradictie, creand o stare totala de confuzie. Ordinul de retragere este dat de colonelul care alearga in fata
coloanei de soldati, prin gradinile si livezile oamenilor si, deodata, sunt atacati din fata, inamicul fiind exact in directia in
care se retragea regimentul: "ii vad acum pe cei de sus, ca pe parapetele si balustradele unui castel medieval, dar alergam
mereu urcand spre ei, toti dupa colonel, de parca ne-am tine de mana". Un ofiter ii sare de gat lui Gheorghidiu, ii pune mana
pe guler si striga "Prizonier, prizonier", dar cand lucrurile se limpezesc si constata ca fac parte amandoi din aceeasi armata,
"ne pufneste pe toti un ras ca de morti". in capitolul "Fata cu obraz verde, la Vulcan", Gheorghidiu este trimis in sat sa faca
"politie si ancheta", deoarece romancele din Vulcan se plangeau ca, de indata ce ungurii parasisera asezarea, casele au fost
jefuite de tiganii care locuiau la margine. Tiganii protesteaza cu mic cu mare, aruncandu-se in baltile din ulita, numai o fata
de vreo saisprezece ani, frumoasa, "cu ochii ca niste prune lungi, verzi" isi etaleaza un sortulet albastru si o umbreluta rosie,
pe care "o poarta izmenit, asemeni cochetelor de opereta", lucruri ce erau, cu siguranta, furate din casele jefuite.
Gheorghidiu o acuza de furt si o aresteaza. Auzind insa impuscaturi, da drumul fetei si alearga cu totii la lupta. Dar n-a avut
loc nici o batalie, pentru ca ei lupta spre nord-est (desi pana atunci luptasera spre vesT), asa cum era ordinul diviziei si
constata uluiti ca sunt "cu spatele la dusman", atunci cand s-au poticnit chiar de corturile ofiterilor din propria armata: "Ne-
am speriat noi, dar s-au speriat si ei si au rupt-o la fuga. Pe urma am intors posturile cu A«fata la spate .

Autenticitatea specifica autorului reda momente reale din razboi, episodul surorilor Maria si Ana Manciulea, in capitolul
intitulat "intamplari pe apa Oltului", fiind sugestiv. in iuresul razboiului, in care "viziunea miilor de morti, a uraganului de
obuze, a trupurilor zvarlite in aer" este cutremuratoare, vine la comandant "un taran, mustacios si uscat la fata ca un
mucenic" ca sa spuna ca surorile Manciulea sunt spioane. Gheorghidiu primeste ordin sa faca ancheta, nu gaseste nici o
dovada, dar le aresteaza la ordinul colonelului si lasa langa ele "un caporal cu trei schimburi de santinela". Se primeste
ordinul de trecere a Oltului, care este adanc de trei metri si are in vad "sarme intinse dedesubt in apa, ca sa ne incurcam in
ele". Incompetenta comandantilor provoaca printre oameni deruta, "zapaceala devine lugubra", deoarece pe malul celalalt ii
asteapta inamicul. Gheorghidiu nu stie ce masuri sa ia cu surorile Manciulea, intreaba pe comandant, pe colonel, dar pe
nimeni nu intereseaza: "Ce fete, domnule? Lasa-ma in pace cu fetele dumitale". Caporalul care le pazea, neprimind, la
randul lui nici un ordin, le aduce la regiment. Solutia trecerii Oltului este confuza, ceea ce se stie este ca un regiment care
facuse o incercare inainte cu doua zile "a fost insa respins () cu pierderi". Un singur regiment a reusit sa treaca Oltul si sa
invinga inamicul, cel condus de Maria Manciulea, care cunostea drumul si care apoi a primit si "Virtutea militara" de aur,
aparand in toate gazetele intamplarea ei, "fara complicatia cu arestarea sub banuiala de spionaj".

Camil Petrescu creeaza pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul "Ne-a acoperit pamantul lui
Dumnezeu". Serviciul de recunoastere este mediocru, iar incapacitatea conducerii militare "ignoreaza un principiu esential
al razboiului: niciodata nu trebuie sa desfasori, in campul tactic, mai multe trupe decat inamicul". Batalionul lui
Gheorghidiu participa la o batalie crancena, fiind luati prin surprindere de inamic, din a carui strategie ostasii romani nu
inteleg ce se intampla. Infanteristii dusmani "s-au oprit dupa treizeci de pasi si, in loc sa deschida focul, stau si se uita la noi.
Ne uitam unii la altii, cum se uita vecinii, in fata casei, unii la altii, peste drum". Apoi brusc, o salva de obuze, "urland
aprig" se abat peste armata romana, exploziile se succed organizat, romanii fug la intamplare, nu exista nicaieri o cale de
scapare de sub ploaia de gloante, care cade cu inversunare peste ei. Un soldat, Marin Tuchei, spune intr-una, "silabisind
taraganat, ca un blestem, de la inceput: A«Ne-a acoperit pamantul lui DumnezeuA»". Tirul artileriei se napusteste cu furie
asupra bietilor romani, obuzele care cad in mlastina "ne acopera din nou obrajii cu noroi, iar cele care cauta muchia malului
se apropie si se departeaza. Fiecare explozie ne nauceste batandu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, in urechi si vuieste
groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar cadea de la etaj pe bazalt". Un ostas a vazut cum un obuz i-a retezat
capul lui A Mariei, care "fugea, asa fara cap, dupa dumneavoastra, domnule locotenent. A mers cam la vreo patru-cinci pasi
si pe urma a ingenuncheat si a cazut. " in conditiile frontului, timpul exterior (obiectiV) si cel interior (subiectiV) coincid,
razboiul ocupa definitiv planul constiintei eroului, care se simte acum detasat parca de sine si de tot ce a fost intre el si Ela:
"Acum totul e, parca, din alt taram, iar intre noi abia daca e firul de ata al gandului intamplator".

Ranit si spitalizat, Stefan Gheorghidiu se intoarce in Bucuresti si este primit de Ela Cu "o serie intreaga de demonstratii,
care altadata m-ar fi innebunit de emotie si placere", aratandu-se excesiv de grijulie. In corespondenta primita acasa, Stefan
gaseste o scrisoare anonima, care-1 avertizeaza ca "nevasta d-tale te insala ca o tarfa cu un individ Grigoriade, care e la
cenzura", dar constata cu surprindere ca acum totul ii este indiferent, nu-i pasa daca Ela are sau nu o relatie intima cu G. Se
simte acasa, langa Ela, instrainat definitiv, gandind nepasator: "sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata" si-i
propune sa se desparta, desi candva "as fi putut ucide pentru femeia asta () as fi fost inchis din cauza ei, pentru crima". isi da
seama, cu luciditate, ca oricand ar fi putut "gasi alta la fel".

El ii daruieste Elei casele de la Constanta, bani, "absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti de la lucruri personale,
la amintiri. Adica tot trecutul".

Ca toate personajele camilpetresciene, Stefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveste in nici
un fel cu societatea mediocra, necinstita in care incearca sa se implice, fara sa poata. Jocul de interese, lipsa de scrupule in
afaceri si politica, viata mondena plina de nimicuri sunt surprinse de erou cu ironie si dispret. Din lumea aceasta face parte
Nae Gheorghidiu, om de afaceri aprig, fara crutare cand interesele ii erau atacate, cinic, fara scrupule si politician abil, fiind
simpatizat si de opozitie. Tanase Lumanararu, analfabet, ajuns milionar printr-o abilitate geniala in inselaciune aminteste si
el de lumea lui Balzac, de o societate corupta si degradata moral sub puterea mistificatoare a banului, o lume in care
Gheorghidiu nu se poate integra, deoarece nu se potriveste firii lui oneste, inflexibile, hipersensibile, fi ins impresionabil
numai de bine, frumos si adevar.

Stefan Gheorghidiu traieste drama singuratatii intelectualului lucid, analitic si reflexiv, care devine constient ca "o iubire
mare e mai curand un proces de autosugestie". El traieste, asadar, in lumea ideilor pure, caci vede idei.