Nr.

5 (2021)

revistă culturală independentă iunie–iulie 2021

© Amalia Lumei, Acropole

 Tastaturi diacritice
Polemistul chihuahua
E XISTĂ O specie de critici meschini —
atât fizic, cât și intelectual —, care caută
cu orice preț să fie băgați în seamă. Aidoma
micului cățel care crește în poșeta doam-
nelor stafidite, și polemistul nostru mă-
runțel ajunge să se creadă dulău de lupte,
un pitbull al confruntărilor. Când se
privește în oglinda deformată a propriei
egolatrii, el vede un ditamai rotweillerul
dezbaterilor publice, deși capacitățile sale
intelectuale nu depășesc nivelul aspectului
său emaciat. Tehnica unui chihuahua inte-
lectual este aceea de a lătra la oricine și de
a urina pe orice, doar-doar va fi considerat
important. Ca și cățelul eponim, el atacă
tot ce prinde, se năpustește la roțile de bici-
cletă ale unor volume ca și când cineva i-
ar cere părerea și sare la trotinete electrice
ale unor studii de parcă acestea ar fi ame-
nințări epocale la adresa fundăturii în care
locuiește el. Cu dințișorii lui de piranha
debil, el nu poate să muște, dar creează
multă agitație vizuală, clănțănindu-și ideile
proaste și făcând gălăgie în spațiul public,
cu speranța că va capta atenția cățelușelor
în călduri din jurul său.
Ideile lui sunt la fel de mărunțele ca și
dimensiunile sale, dar, cu toate că debitează
truisme sub formă de hămăială ignobilă și
urlă la Lună locuri comune, micul chihua-
hua pripășit prin boschetele din cultura
noastră înțelenită consideră că zgomotele
scoase din gâtlejul său infect sunt uriașe,
aidoma imaginii de sine hiperbolizate.
Fiind instabil emoțional, el se inflamează
foarte ușor, are mereu o luare de poziție,
intră în modul de luptă imediat, deși este
2 ◆ AVALON
Doru Pop RAFT
o valoare neglijabilă și e mai tot timpul
ignorat.
Cu toate că lătratul lui este pârțâgâit și
seamănă mai degrabă cu un schelălăit jal-
nic, el crede că icnetele care ies din mintea
și trupul său lipsite de vigoare și valoare
sunt urlete de bătălie înfiorătoare care bagă
în sperieți câinii adevărați. Subțirel inte-
lectual și moral, el nu sperie pe nimeni și
nici măcar nu poate să deranjeze. E doar
o creatură amuzantă, care nu își înțelege
condiția mediocră. Desigur, ca orice chi-
huahua care nu are conștiința propriei Mircea Cărtărescu,
dimensiuni, el se crede ceva mare dihanie Solenoide,
spăimoasă, cu toate că este doar o arătare trad. Bruno Mazzoni, Roma, Il Saggia-
caraghioasă. tore, 2021
Dar, ca orice javră antipatică și fricoasă,
„Rezistând tentației de a defini Solenoid
face scandal numai atunci când se știe în ca roman al unui „vizionar” (termen
siguranță. Polemistul chihuahua poate fi prea mult uzitat cu privire la ea, cartea
întâlnit adeseori și mai ales în compania din 2015 apare cu întârziere în Italia,
altor potăi de pripas, cu care bântuie ulițele
din spațiul cultural românesc, multe dintre
după mai multe traduceri în lume; cea
italiană este realizată minunat de Bruno
Mazzoni), mai degrabă către literatura
ele lăsate libere să se adune în haite de ani-
male fără adăpost. Împreună cu javrele și steampunk, dacă vrem totuși să o con-
jogodiile se simte în largul lui, are senti- strângem la apartenența de un gen, tri-
mite această operă monumentală”.
mentul că este șef de haită, mare condu-
Paolo Landi
cător de școală. Iar în epoca digitală, cri-
ticul chihuahua se pitește cel mai bine prin
paginile de bloguri și diverse rețele online;
de acolo, el poate băuna cât și cum dorește.
Mediocritatea și meschinăria care îl
caracterizează se văd din micimea com-
portamentului polemistului de pripas.
Atunci când nu are argumente și nu mai
știe ce să spună de rău, polemistul de talie
mică recurge la atacuri la persoană. Argu-
mentul ad hominem este pentru el ca mân-
catul de pe jos, face spume la gură de unul
singur, atacă în dreapta și-n stânga, în
speranța că reducerea taliei celorlalți dulăi
îl va face și pe el un câine demn.
◆ Sir Gawain ande the Grene Knyght.
Sir Gawain și Cavalerul cel Verde,
traducere din engleza veche de Mircea
M. Tomuș, Cluj-Napoca,
Ed. Școala Ardeleană, 2021, 352 p.
Prima ediție ce reproduce textul în ori-
ginal și îl traduce în română are la bază
textul medieval din manuscrisul datat
în sec. al XV-lea, compus probabil în
veacul anterior și păstrat într-un exem-
plar unic în colecția Robert Cotton
(1570/1 – 1630), atribuit „Poetului
Gawain”, un anonim dăruit cu un talent
poetic de prima mână.
 Editorial A. Valon

Alte drepturi ale omului

U NA DINTRE implicațiile neașteptate ale
pandemiei actuale este că, prin împre-
jurările modificate pe care le implică, ajun-
și, în ultimă instanță, perpetuarea speciei.
Regula distanțării sociale imperios necesar
a fi păstrată pentru evitarea contaminărilor
mai mare decât înainte într-o situație în
care autonomiile individuale, tulburarea
și chiar suspendarea multora dintre rapor-
ge să readucă în spațiul public chestiuni a adus cu sine consecințe colaterale ale turile interpersonale au lăsat loc unei mai
care păreau tranșate de multă vreme. Prin- căror efecte încep să se resimtă, chiar dacă accentuate conviețuiri cu propriul sine, pe
tre acestea se numără, de exemplu, proble- este încă imposibil ca ele să fie cunoscute cont propriu. Cât de gravă se se arată a fi
ma drepturilor omului. Epoca modernă a în durate temporale medii ori îndelungate. o astfel de situație o dovedește faptul că
dezbătut și reglementat cu atenție proble- S-au modificat astfel, prin „draparea” tră- societatea însăși trebuie redefinită prin
matica legată de acest perimetru civiliza- săturilor feței cu ajutorul măștilor și a ecra- prisma actualei stări de fapt care sfărâmă
țional și cultural, enunțându-i prin- – fie și provizoriu, temporar – vechile
cipiile și expunându-le cu claritate tipuri de relații sociale, bazate pe
juridică, adoptând acte oficiale de coexistența și interdependența accen-
rezonanță care să le expună pe tuată a oamenilor, pe împărtășirea
înțelesul oricui. Declarația drepturilor aceleiași culturi. În noile condiții
omului și ale cetățeanului, formulată societatea riscă să se atomizeze, să se
și adoptată în timpul Revoluției Bur- pulverizeze, punând în locul rapor-
gheze din Franța (26 august 1789), turilor sociale efective altele, prepon-
rămâne un jalon serios în această derent virtuale, care intermediază și,
privință, reelaborările continuând și în parte, simulează în spațiul simbo-
culminând cu Declarația universală a licului lucruri efective care odinioară
drepturilor omului (10 decembrie aveau loc.
1948), adoptată prin Rezoluția 217 A Se ajunge astfel ca eu, în mod
în cadrul celei de-a treia sesiuni a paradoxal, să nu mai fiu egal cu mine
Adunării Generale a Organizației însumi, ci doar un moștenitor cu
Națiunilor Unite. drepturi și obligații parțial reduse,
Cum se întâmplă adeseori însă în parțial abandonate, al celui care fuse-
durata lungă a timpului istoric, actele sem. Totodată, la fel de paradoxal, s-
de acest fel nu au epuizat toate aspec- ar putea ca prin anumite noi deprin-
tele importante din mănunchiul drep- deri și comportamente să dezvolt
turilor omului. Ele au abordat mai cu trăsături asociale sau chiar antisociale,
seamă aspectele raporturilor din u Suzana Fântânariu, Corp însemnat să dezvolt deprinderi și habitudini
societate, ale celor dintre individ autoizolante, să ies, într-un fel, din
(cetățean) și stat; nu și pe cele dintre individ nărilor protective, inclusiv metodele și mij- societate sau să nu mai fac față noilor
și... sine însuși. Acestea din urmă păreau, loacele naturale de comunicare, ochii exigențe, de multe ori mai sofisticate
la vremea respectivă – și poate mai par încă rămânând să asigure expresivitatea înso- (depinzând de computer, de ecrane, de tele-
– nedemne de o reglementare de tip juri- țitoare a cuvintelor în condițiile în care res- foane și alte substitute ale prezenței în pro-
dic, fiind lăsate la latitudinea fiecăruia și tul feței (adică nasul, obrajii, bărbia) era ximitatea tangibilă a celuilalt). Toate aceste
părând a ține doar de domeniul psihologiei invalidat prin recomandări și interdicții intermedieri, fiecare în felul său, reprezintă
(eventual chiar a patologiei) insului uman. severe de la participarea la expresivitatea știfturi și oferă simulacre, realități „dimi-
Nimeni nu s-ar fi gândit până în anul spontană și educată a chipului. În anumite nuate”, hibride.
2019 că umanitatea în întregul ei, alarmată ramuri de activitate, folosirea mănușilor În fond, nimic din ce spun aici nu este
radical de o pandemie letală, cu răspândire cauciucate și chiar a costumelor de pro- nou. De la Descartes și Kant cel puțin, dar
rapidă și cu impact major asupra vieții tecție au adus atingeri parțiale, uneori, și prin intermediul Fenomenologiei spiri-
societăților, va putea stârni și asemenea grave alte ori, expresivității și eficienței tului a lui Hegel, gândirea filosofică a încer-
preocupări. Cu toate acestea, prioritatea membrelor superioare și a întregului cor- cat să identifice posibilitățile și limitele per-
prevenției de tip medical în fața oricăror poral, după caz, afectând în consecință, soanei umane în raport cu sine însăși. Iată
alte exigențe, chiar și a celor economice, imediat și vreme de mai mult de un an că, departe de a rămâne în sfera purei
legate de activitatea productivă și, implicit, deja, ansamblul interacțiunilor dintre per- abstracțiuni teoretice, experiența de viață
de asigurarea mijloacelor de supraviețuire soane. cea mai brutală, noua pandemie biologică,
pe seama majorității oamenilor, a instituit În aceste condiții nu este de mirare că, aduce în prim-planul atenției chestiunea
reguli de conviețuire cu impact asupra izolați în casele lor, cu sau fără compania recalibrărilor societale și de la nivelul
celor specifice avansului democratic al altor membri ai familiei, ori continuându- raportării omului la sine însuși.
civilizației din ultimele secole. Legăturile și activitățile economice și de altă factură Pe baza acestor constatări cu consecințe
directe, fizice, dintre oameni au fost puse în spațiul conexiunilor interumane, oame- marcate, cer, de aceea, imperios restaurarea
sub carantină, periclitând inclusiv contac- nii din întreaga lume s-au văzut aduși în sau făurirea condițiilor necesare ale
tele afective nemediate, raporturile sexuale situația de a se regăsi într-o proporție mult egalității cu mine însumi.

Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 3

 Puls
+ Adrian Ţion
Miniaturi lirice din marea literatură rusă
F OCALIZAREA PE arta miniaturală denotă
o preocupare ce ţine de rafinament, gust
estetic exersat pe finețea și scrupulozitatea
nuanţelor. Destinul a stilizat de-a lungul tim-
pului sensibilităţi artistice în stare să îmbră-
ţișeze creativitatea în arta miniaturii vizuale
sau textuale. S-ar părea că prioritatea aparţine
Orientului în dublu triaj valorizator: pictural
și literar. De la stampa japoneză cu accent
pe detaliu la forma concentrată de lirism
haiku și catrenele lui Omar Khayyam, amin-
tesc aici și pe Orhan Pamuk, revalorizatorul
„artei miniaturiștilor” din Orient în romanul
său Mă numesc Roșu, genul scurt și foarte
scurt a făcut furori în multe culturi asiatice,
devenind manierism și canon. Dar orienta-
rea spre miniatură nu e exclusiv de sorginte
orientală. În operele multor poeţi de pretu-
tindeni se găsesc structuri miniaturale ce
oscileză între terţină, distih sau poeme într-
un vers, alcătuind spuză de lirism condensat,
explicitat astfel de Arsen Mirzaev (unul din-
tre miniaturiștii ruși): „Motiv de miniatură/
Tot ce e mic/ uriaș e.../ Precum/ VIAŢA”.
Spre poezia de scurtă respiraţie (cel mult
13 – 14 versuri) s-a îndreptat poetul și tra-
ducătorul Leo Butnaru atunci când și-a pro-
pus să traducă și să cuprindă cât mai mulţi
autori din vasta literatură în limba rusă.
Rezultatul acestei munci titanice îmbracă
forma materială a două volume urieșești,
(peste 1000 de pagini fiecare) înscrise sub
titlul Panorama miniaturii poetice ruse (Edi-
tura TipoMoldova, Iași, 2020) având pe
coperte imagini de o caldă empatizare cu
farmecul inegalabil al pădurilor de mestecei
din imensitatea întinderilor rusești.
Demersul scriitorului Leo Butnaru este
un veritabil act de cultură trecut prin filtrul
sensibilităţii unui stilist atașat de poezia rusă
cu fervoarea unui îndrăgostit biruit de scân-
teierea metaforei, de calea spre cer a poeziei.
RAFT
Gabriel Chifu, Răzvan Voncu,
Maratonul învinșilor, Critici români de azi,
roman, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Ed. Școala
București, Ed. Cartea Ardeleană, 2021, 288 p.
Românească, 2021, 342 p.
4 ◆ AVALON
Trei decenii de selecții și traduceri i-au luat
poetului moldovean Leo Butnaru pentru a
alcătui această antologie subiectivă, de suflet,
lansând cititorului invitația unui vademecum
pasionant prin poezia rusă din secolul XVIII
până în secolul XXI. Astfel că periplul con-
ține, în doze inegale de lirism, 20% clasicism,
40% avangardism și tot cam 40% postmo-
dernism. Concentrația de exeget al avangar-
dismului e evidentă în alegerea traducăto-
rului.
Făcând o acoladă între clasicitate și mo-
dernitate, autorului însuși i se pare că monu-
mentala lui lucrare e mai mult decât o anto-
logie și așa este. Perioada socialistă, numită
„a treia literatură” e bogat reprezentată, vădit
apropiată traducătorului, de la versurile ce
au circulat în samizdat până la explozia de
verboludicitate din ultimele decenii, anunțată
Ioan-Aurel Pop,
Hunedoreștii. O familie
europeană,
Cluj-Napoca, Ed. Școala
Ardeleană, 2020, 432 p.
+ 44 p. imagini
de glasnostul gorbaciovian, o adevărată poe-
zie a descătușării. Nu e de mirare că termenul
samizdat a fost lansat de un rus, scriitorul
Nikolai Glazkov. Unii din autorii antologați
au murit prin gulag, alții au trecut prin el,
lăsând urme adânci în creația lor. Iubirea
pentru unii dintre poeții prezenți în carte e
atât de mare încât li se acordă 70 / 60 de
pagini (cât o virtuală plachetă de versuri fie-
căruia), printre ei Osip Mandelștem, Vera
Pavlova, Ian Satunovski, Anna Ahmatova,
Maina Țvetaeva, în vreme ce Pușkin are doar
două pagini de epigrame virulente. Dar nu
poeții celebri stârnesc interesul cititorului,
cât autorii versurilor interzise de cenzura
sovietică, în care transpar eforturile supra-
viețuirii sub dictatură. „Ferice de cel ce
supraviețui istoriei Rusiei” se entuziasmează
amar Vladimir Perelmuter. Serghei Sighei,
un avangardist sui-generis, observă că în
„piața roșie/ și moartea e roșie”. Tatiana Sel-
vinskaia își motivează demersul astfel: „Cu
versurile mă apăr de destin”. Pentru Andrei
Sen-Senkov poezia e „căsuță pentru epitete”.
Atașamentul sacrosant față de pământul
natal e talantul de trecere în eternitatea
memoriei, atât la furtunosul Maiakovski (”Eu
aș fi vrut/ să trăiesc/ și să mor la Paris,/ de
n-ar fi existat/ un astfel de pământ -/ Mos-
cova, firește”) cât și la Andrei Vozneșenski
(”Eu trăiesc în Rusia – între zăpezi și sfinți”).
„O Petrograd,/ Cum să nu te cânt,/ Strân-
gându-mi de gât/ A versurilor ștreanguri”
suspină melodramatic Ivan Afanasev-Solo-
viov. Dar problematica lirismului actual nu
rămâne cantonată în spațiul rusesc. Aleksei
Parșcikov scrie despre „o fermă în Califor-
nia”, iar A. Radașkevici descrie „Lacul Michi-
gan”. Deschiderea are în vedere și recuperarea
poeziei din diaspora. Din fondul ideatic al
poeziei contemporane răzbate forța orto-
doxismului slav care a învins ideologizarea
cretinoidă, stabilind corespondențe tematice
livrești cu marea poezie a lumii. Surprinză-
toare sunt versurile din Marc Chagall făcând
un linat fecund, simpatetic, între pictura sa
și reprezentarea unui „înger peste acoperi-
șuri”. Ilya Ehrenburg amintește despre „acei
români” întâlniți, probabil, printre avangar-
diștii epocii. Lui Gorki i s-au găsit câteva
versuri din Basme despre Italia. Colecția e
de-a dreptul răvășitoare prin dimensiuni și
calitatea transpunerilor versurilor.
Această vizită la poeții ruși, propusă de
Leo Butnaru, este un regal livresc de proporții
impresionante, un exemplu ambițios și con-
vingător de a arăta câtă liricitate fremătătoare
poate încăpea în marea literatură rusă.
◆
Viorel Mureșan

Respirație sub apă

1.
azi- noapte gutuile au luminat
în muzica unei cozi de pisică

2.
când ninge se deschide săculețul cu
zaruri
deasupra unei câmpii

apoi vin corbii și se așează

pe degetele întinse de
mâna lui Dumnezeu

3.
din negru
părul meu s-a făcut alb
ca noaptea
în jurul unui lămpaș

Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 5

 Eseu
Michel Onfray: Naosul nebunilor
S URPRINZĂTOARE, CARTEA lui Michel
Onfray, Naosul nebunilor. Noutăți din
Imperiul de Jos (Paris, Editions Bouquins,
2021, 239 p.) se constituie ca „un portret
impresionist” al decadenței actuale social-
politice din Franța, Europa și întreaga lume.
Sub forma unui calendar-efemeride în care
notează pentru aproape fiecare zi a anului
2020 cîte un delir de care timpul nostru este
capabil, eseul minimalist, mai degrabă o nota-
re ironico-cinică a unor situații demne de un
ascuțit spirit voltairean, este pus sub semnul
gîndirii lui Nietzsche, așa cum motto-ul de
pe prima pagină o dovedește: „pretind că
toate valorile care servesc astăzi oamenilor
ca să-și rezume cele mai înalte dorințe sunt
valori decadente” (Nietzche, Antichristul, §6).
Cunoscut deja prin atitudinea sa non-
conformistă încă de pe la începutul anilor
RAFT
Radu Salvan, Laszlo Alexandru & Ovidiu
The Little Banker, London – Pecican, Per la selva oscura.
Cambridge – New York Dante parlato, ed. a II-a,
Shariah, Austin Macauley
Publishers, 2020, 144 p.
trad. de Laszlo Alexandru,
Cluj-Napoca, Ed. Ecou
Transilvan, 2021, 326 p.
6 ◆ AVALON
Liliana Trandabur
2000, cînd a fondat Universitatea Populară
din Caen, pentru a lupta împotriva ideilor
Frontului Național cu ajutorul filosofiei,
Michel Onfray își prezintă timp de treispre-
zece ani un curs de „Contra-istorie a filo-
sofiei”, transmis la postul de radio France
Culture, pentru a scoate prezentarea istorică
a filosofiei din îndoctrinarea și conformis-
mul ordinii sociale.
Naosul nebunilor este jurnalul unei epoci
în care se întîlnesc delincventul de nivel
înalt, protejat de statul francez, cu o fetiță
de opt ani care vrea să-și schimbe sexul de
la vîrsta de patru ani, ucigași prezentați ca
sărmane victime de către jurnaliștii pari-
zieni, o fată care nu mai merge la școală,
profetizează catastrofe climatologice și des-
pre care preoții țării de origine ne spun că
este reîntruparea lui Isus Cristos, un dra-
maturg de culoare care interzice criticilor
albi să vorbească despre spectacolul său sub
pretext că ar urmări o critică de natură colo-
nialistă, femei care vînd copii, în timp ce
altele îi cumpără, Biserica catolică alergînd
după mode ale politicului corect, ziarul Libé-
ration care se zice progresist celebrînd
coprofagia și zoofilia, o feministă din Qué-
bec care dorește vasectomia bărbaților de
la vîrsta de optsprezece ani, vegani care mili-
tează împotriva cîinilor dresați pentru orbi,
o antropoloagă care găsește că sînt prea
mulți dinozauri masculi și nu destule femele
în muzee, pedofili care cumpără violuri de
copii în direct pe net, un Tur al Franței pen-
tru bicicliști care începe în Danemarca și o
cursă de automobile Paris-Dakar care se
desfășoară în America de Sud, un parfum
creat de o femeie de la mirosurile sexului
său, un șef de stat care, printre alte ieșiri, se
felicită că miniștrii lui sînt niște amatori,
celebrul Le Monde care numește „exploziv”
de curajoasă o punere în scenă teatrală în
Constantin Severin,
Wall and Neutrino. The Poet
in New York. Selected Poems,
Somerville, Červená Barva
Press, 2021, 94 p.
care rolul lui Lucien de Rubempré este jucat
în variantă feminină, papa și șeful musul-
manilor din Franța pentru care coronavirus
este o pedeapsă cerească, deputați care lega-
lizează asasinatul copiilor în burta mamelor
pînă la nouă luni, pentru motive de
conveniențe personale, o militantă de culoa-
re care sfîrșește prin a mărturisi că este de
fapt evreică și albă, ginecologi negri care
stabilesc liste ale confraților de culoare, așa
încît medicii albi să nu murdărească femeile
de culoare cu mîinile lor murdare în mod
ontologic, o femeie scriitoare care a hotărît
să nu mai citească o singură carte scrisă de
bărbați, neofeministe care vor să înlocuiască
„hommage ” cu „femmage” și „patrimoniu”
cu „matrimoniu”, deputați macroniști care
doresc să înlocuiască cerbii în practica vînă-
torii cu roboți, un ministru de interne care
cataloghează gastronomia bretonă ca fiind
comunitară, în aceeași măsură cu bucătăria
evreiască sau cea musulmană, o preoteasă
septuagenară căsătorită și mamă de familie
care candidează la funcția de episcop de
Lyon, un ministru al afacerilor interne care
invită să se arunce codul civil la gunoi în
numele emoției, o demnitară ecologistă mai
îngrijorată de viața brazilor de Crăciun decît
de viața unui profesor decapitat de un isla-
mist... Între rîs voltairien și fals rîs, acest
naos al nebunilor este un jurnal al civilizației
noastre care se prăbușește… Autorul își
caracterizează cartea cu aceste cuvinte: „Iată
deci schița unui paradoxal tratat de morală
decadentă, un tratat de moralină…”(p. 12)
Printre notele cele mai scandaloase se
află cele cu privire la reprezentanții de cel
mai înalt nivel, cum ar fi Sibeth Ndiaye, fost
Secretar de Stat și purtătoare de cuvînt a
guvernului francez pînă în iulie 2020, care
lansează în aprilie 2020 un sit internet
guvernamental menit să trieze informațiile
bune de cele rele cu privire la coronavirus,
numit „Desinfox Coronavirus”... Se desci-
frează din informațiile date, ca și din textul
publicat în Mediapart (jurnal de informație
virtual, independent și participativ), semnat
de vreo treizeci de redacții din Franța, în
care se afirmă că „presa franceză este inde-
pendentă de Stat sau de puterea politică”;
se poate înțelege deci că dezinformatorii vor
să-și rezerve privilegiul dezinformării care
vine de sus în jos… Acide, virulente și direct
la țintă, textele lui Michel Onfray ne ajută
să relativizăm haosul național francez și să-
l plasăm în contextul haosului european și
transcontinental.
◆
 Spate în spate
Cronologia lacunară
a literaturii române vechi
A PARIȚIA UNUI Dicționar cronologic al
literaturii române vechi (curând i se va
zice, după obiceiul de-acum statornicit,
acronimic: DCLRV) – București, Fundația
Națională pentru Știință și Artă, 2021, 454
p. – completează în mod salutar Enciclopedia
literaturii române vechi (2019). Sub coor-
donarea generală a lui Eugen Simion și
având-o drept coordonator pe Laura Bădes-
cu, volumul îi are ca autori pe Manuela
Anton, Laura Bădescu și Dorin Garofeanu.
Evidențierea perspectivei diacronice, isto-
rice, asupra unui trecut judecat de unii drept
abundent, iar de alții ca fiind precar se
impunea, în completarea abordării sincro-
nice din enciclopedie, unde operele și autorii
sunt tratați prin voci distincte de dicționar.
Cum între timp au apărut, reeditate împreu-
nă, în cinci volume ample, pe foiță, și isto-
riile literare ale lui Nicolae Iorga, n-ar mai
rămâne, în linii mari, decât aducerea printr-
o nouă ediție, sub ochii cititorului actual, a
sintezelor și studiilor lui Nicolae Cartojan,
ultimul mare interbelic relevant pentru
domeniu. Odată cu aceasta, un program
admirabil de valorizare a marii moșteniri
dinainte de modernitate ar prinde cheag și
evaluările mai atente la nuanțe asupra tre-
cutului nostru literar ar dobândi în mai
mare măsură premisele necesare. Firește, ar
rămâne și așa de reeditat contribuțiile de
seamă ale lui P.P. Panaitescu, Emil Turdeanu
și I.C. Chițimia, printre alții, dar în linii mari
aventura cunoașterii mai îndeaproape a
marilor contribuții la conturarea unei culturi
românești dinainte de occidentalizare s-ar
dovedi mai la îndemână.
În ce privește Dicționarul cronologic al
literaturii române vechi, aici cei trei autori
se dovedesc niște cuminți repertorizeuri
ai achizițiilor mai vechi și mai puțin com-
plicate. Ei nu se aventurează în zona cer-
cetărilor din ultimii treizeci de ani și nici
nu se referă la cazurile „complicate”, pre-
cum cele evidențiate de N.A. Ursu cu pri-
vire la paternitatea Letopisețului Țării Mol-
dovei (1647 – 1657), operă socotită multă
vreme a-i fi aparținut exclusiv lui Grigore
Ureche, ori Istoria Țării Rumânești dintru
început (1716), atribuită pentru mult timp
lui Constantin Cantacuzino stolnicul, dar
socotită de cercetătorul ieșean – cu puz-
derie de argumente – ca fiind lucrarea altui
contemporan.
Ovidiu Pecican
Desigur, se poate socoti că o recapitulare
a marilor și mai micilor contribuții literare
românești editată sub egida Academiei
Române, prin strădania unor autori afiliați
echipelor de cercetare ale acesteia, respinge
cu îndreptățire incertitudinile, chestiunile
neelucidate, rezervând viitorului obținerea
unor răspunsuri ferme care să fie abia ulte-
rior inserate în panorama de ansamblu.
Rămâne întrebarea dacă o asemenea reca-
pitulare, precum cea de față, nu ar trebui
însă să puncteze – fie și en passant – zonele
de incertitudine și de dezbatere, men-
ționând oricât de succint „bătăliile” din
laboratoarele de studiu cele mai prestigioase
și mai credibile. Cum se știe, trecutul este
mereu surprinzător, cantitatea de informație
și calitatea acesteia sporesc odată cu trecerea
anilor, în virtutea efortului personalităților
și al instituțiilor angajate în această direcție,
astfel încât, un asemenea volum se cuvine
să reprezinte nu numai un bilanț de etapă,
ci și o punctare a „avanposturilor” de
cunoaștere, o semnalare a locurilor unde
există propuneri alternative.
Rămâne inadmisibil, dincolo de toate
strădaniile și de toate temerile de a nu se
cădea în erori substanțiale, faptul că lipsesc
din palmares opere cruciale ale trecutului.
Câteva exemple: nu se menționează nimic
despre cronistica din Țara Românească
dinainte de Letopisețul Cantacuzinesc. Stu-
diile admirabile ale lui P.P. Panaitescu și
Ștefan Andreescu, de netrecut cu vederea
în această privință, rămân astfel nefructi-
ficate, așa încât cititorul nespecializat nu
va afla din cartea discutată aici nici măcar
că s-a pus problema existenței unor anale
muntenești în slavonă elaborate într-o
etapă în vremea domniei lui Radu de la
Afumați (1522 – 1529), reluate și duse mai
departe în timpul lui Mircea Ciobanul
(1545 – 1559). O astfel de lacună este gravă,
răsturnând cu totul raporturile dintre căr-
turăria de sorginte ecleziastică și cea laică
practicată în scopuri de propagandă poli-
tică la curțile voievodale din Evul Mediu,
supralicitând rolul și rosturile primei în
raport cu cele ale centrelor de emergență
care se situau în ambianța politică a curților
domnești. De asemenea, nu poate fi lăsată
deoparte din discuție cronica elaborată în
Țara Românească în timpul lui Matei Basa-
rab, strat fundamental în plămădirea ulte-
rioară a așa-zisului Letopiseț Cantacuzinesc.
Se pierde astfel din vedere o vârstă a isto-
riografiei muntenești fără care se înțeleg
mult mai puțin, deformat și numai parțial
înnoirile aduse de elaboratul de mai târziu,
din vremea lui Șerban Cantacuzino și a lui
Constantin Brâncoveanu. Sensul unei per-
spective istorice dintr-o operă de tip enci-
clopedic și recapitulativ este și acela de a
descifra, cât mai mult cu putință, evoluția
graduală a genurilor și speciilor arondabile
unei literaturi asumate în înțelesul ei cel
mai larg, nu doar estetic și beletristic.
Totodată, capitolul numit „Receptare
critică” – antologie succintă de fragmente
din contribuții istorico-literare, dar tocmai
din această cauză lăsând deoparte o serie
de alte concepte util de explicat într-un
mic glosar de termeni – merita să fie
amplificat și să beneficieze de reformulări
sintetice aparținându-le autorilor. Și-ar fi
împlinit astfel mai bine rosturile didactice.
O ediție secundă a lucrării, completată
cu toate lucrurile care lipsesc din această
primă apariție, se dovedește astfel necesară,
cât se poate de iute. Golurile de informație,
și așa ample, prin hazardul istoriei și prin
insuficienta stăruință a cercetătorilor de
până astăzi, trebuie numaidecât completate
acolo unde piața științifică oferă deja nece-
sarele conținuturi relevante.
◆
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 7
 Amprente
O enigmă literară: „Occisio Gregorii...”
C EA MAI veche piesă de teatru româ-
nească continuă să fie învăluită într-
o aură de mister. După aproape două secole
și jumătate de la scrierea ei, enigmele con-
ceperii farsei intitulate Occisio Gregorii in
Moldavia vodae tragedice expressa, adică
„Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova,
expusă în formă dramatică”, și, mai ales,
ale autorului ei rămân încă neelucidate.
Am recitit nu demult după original textul
piesei, pe care am reeditat-o în 2018 în
antologia Școala Ardeleană. O mai editase
în 1983 Lucian Drimba, dar întoarcerea la
sursă, ca un principiu al restituirii noastre,
se impunea și de această dată. În plus, deli-
ciile pe care ţi le oferă răsfoirea filelor de
manuscris îngălbenit sunt indicibile. Des-
coperită la Oradea, în fosta bibliotecă a
episcopului Samuil Vulcan, scrierea se păs-
trează acum în colecţia Bibliotecii Acade-
miei din Cluj, cota ms. rom. 471, într-un
volum având 14 file, dintre care ultimele
două sunt albe.
Compusă la o dată între 1777‒1780,
drama carnavalescă despre uciderea unui
principe moldav este un text de o factură
ludică pronunţată, în care tragicul, enunţat
generic, se convertește în comic și grotesc.
Pretextul l-a constituit, prin urmare, un
eveniment nefast, prilejuit de asasinarea
domnitorului Moldovei Grigore al III-lea
Ghica, de către solii turci, la 1 octombrie
1777. Acesta se opusese pierderii Bucovi-
nei, pe care Poarta Otomană o cedase Aus-
triei, în urma Tratatului de la Kuciuk-Kai-
nargi. Subiectul l-a tentat, desigur, pe unul
dintre seminariștii blăjeni, care compune
această piesă pentru a fi pusă în scenă în
cadrul unor reprezentaţii devenite deja tra-
diţionale. Se presupune că ea a fost pregă-
tită pentru a fi jucată la Blaj la un „fărșang”
(termenul apare de mai multe ori în piesă),
adică la câșlegi, care poate denumi fie săp-
tămâna antepenultimă din postul Crăciu-
nului, fie ultima săptămână din postul
Paștelui. Coroborând și alte date istorice
(cum ar fi moartea Mariei Terezia la 29
noiembrie 1780, căreia în text i se înalţă
osanale), datarea propusă pare acceptabilă.
În Blajul teologic și iluminist, deloc închis-
tat, acest gen de divertisment nu era o nou-
tate. Este atestată documentar, de pildă,
agitaţia de la nivelul Episcopiei, pe care a
produs-o, la sărbătorile Crăciunului din
anul 1755, o iniţiativă de teatru școlar a
unor învăţăcei, costumaţi și mascaţi inge-
nios, cunoscută sub numele de „comoedia
ambulatoria alumnorum”, pe placul multor
8 ◆ AVALON
Eugen Pavel
călugări, care i-a încântat pe blăjeni, dar și
pe locuitorii din localităţile apropiate. Nu
întâmplător, între cei care au tras apoi des-
tule „ponoase” era și „urzitorul comediei”,
părintele Grigore Maior, nimeni altul decât
episcopul contemporan cu Occisio și acla-
mat în finalul acestei piese.
Chestiunea „homerică” a paternităţii
textului a suscitat controverse și opinii dife-
rite, două atribuiri câștigând teren. Prima
aparţine descoperitorului manuscrisului,
în 1879, Nicolae Densușianu, preluată și
dezvoltată și de alţi autori, care îl acredi-
tează pe Samuil Vulcan ca autor indiscu-
tabil. Se raliază acestei opinii și N. A. Ursu,
care afirmă că manuscrisul este un auto-
graf, și nu „o copie oarecare”, și aparţine
în mod cert, pe baza trăsăturilor de grafie
și de limbă, seminaristului Samuil Vulcan.
Filologul ieșean încerca să demonteze cea
de-a doua atribuire care s-a vehiculat, în
care autorul piesei era văzut în persoana
lui I. Budai-Deleanu (Lucia Protopopescu,
Elvira Sorohan), eventual într-o colaborare
cu alţi alumni. Auctoriatul lui Budai-Delea-
nu este exclus, nefiind susţinut stilistic și
nici biografic, acesta devenind, la 20
noiembrie 1777, „auditor” la Facultatea de
Filosofie din Viena. Cu toate acestea, și
ultima atribuire și-a găsit susţinători, lipsiţi
însă de un eșafodaj solid. În favoarea pater-
nităţii lui Samuil Vulcan s-ar mai adăuga
și următoarele elemente: mai întâi, faptul
că acesta s-a născut într-o suburbie a Bla-
jului; apoi, prezenţa sa, în iarna anilor
1777‒1778, în ultima clasă a seminarului
teologic blăjean; în fine, manuscrisul s-a
aflat în arhiva de la Oradea a episcopului.
Cât privește demonstrarea paternităţii lui
Samuil Vulcan, pe baza unor probe grafo-
logice și a răspândirii unor particularităţi
lingvistice, îmbrăţișată de N. A. Ursu,
aceasta este respinsă ca fiind neconcludentă
de către regretatul filolog Ion Gheţie, pe
baza criticii textuale, întrucât faptele de
limbă discutate sunt dificil de localizat și
de individualizat, iar caracterul de copie
al textului fiind evident. Textul a mai fost
pus pe seama lui Samuil Micu sau a lui
Gheorghe Șincai, mai plauzibil, ultimul,
aflaţi la studii la „Santa Barbara”, supoziţii
tentante ce ar trebui demonstrate. Ipoteza
unui autor anonim, lansată cândva, sau a
unei colaborări, reactualizată de editorul
textului, ar putea fi reţinută, nu atât ca o
precauţie, cât ca o posibilă explicaţie pentru
inconsecvenţele textului dramatic, cu
schimbări bruște și, uneori, nemotivate, de
scene și o înșiruire de dialoguri disparate,
fără noimă, frizând într-un fel absurdul.
Occisio este o înscenare dramatică inge-
nioasă, concepută în versuri și proză, cu
didascaliile și alte subtitluri în latină. Struc-
tura piesei reeditează construcţia unei
reprezentări clasice a genului, textul des-
chizându-se printr-un preambulum, un
prolog expozitiv în versuri, compus din
patru septime, care relatează evenimentul
tragic, urmat de o suită de trei scene, încăr-
cate de suspans. Momentul istoric este evo-
cat, mai întâi, printr-un dialog dintre dom-
nitor și sfetnicii săi privind trimiterea unor
„cărţi” la austrieci și ruși pentru a încheia
o nouă alianţă. Dar principele va fi trădat
 Poeme Robert Șerban

Funda roșie
orice cadou ascunde o meschinărie
ca un mut
care știe cuvintele
dar nu le poate rosti

u Grigore al III-lea Ghica, domn al Moldovei și
al Țării Românești
tocmai de unul dintre sfetnicii săi. Scenele
sunt precedate sau întrerupte prin mai
multe intervale ludice hilare (intermedium):
jocul celor cinci mercenari, asemănător
unui cor antic, apoi un ţigan cu un orologiu
din ceapă, care prezice printr-un ciur vii-
torul, urmat de al treilea intermediu, în
care este anunţată o șezătoare, inaugurată
prin Cântecul Horholinei, o incantaţie prin
care își cheamă peţitorii pentru fiica sa
Neaga. Sosește un pretendent la fata lui
Pipirig Iștoc, și anume „Bucur cel voinic”,
însoţit de un staroste, care rostește o oraţie
de nuntă insolită. Alegoria este străvezie,
Neaga întruchipând Bucovina ce urma
atunci să fie înstrăinată („măritată”).
Atmosfera și onomastica personajelor par
desprinse din Ţiganiada (apropierile de
Becicherec Iștoc), dar totul este o simplă
impresie, textele neputând fi comparate.
Piesa de rezistenţă din final, Testamen-
tum Bachi, o declamaţie epicureică, rostită,
parcă, de un bard medieval, îl readuce pe
spectator în prezent, reamintindu-i că totul
este o farsă „în numele fărșangului”: „Capul
mieu/ fie sămn la făgădău,/ ochii vază cete-
ra,/ urechile <audă> sfada./ Nasu fie la buți
tolceariu/ grumazu îl las să bea cine-i col-
ceriu;/ gura fie ușe de șură,/ doară va veni
vântul de pă strugur de mură./ Păru las la
cei copoși deasupra de frunte,/ dar mă tem
că la toț nu va ajunge,/ că nu l-or lăsa din
curte./ (...) Pă mine mă îngropați/ fără
popă, mă astupați/ în țintirimu făgădăului,/
în cripta hordăului;/ nici să mă dezgropați/
până n-or veni alți cârnați./ Așea Dumne-
zău să vă ajute/ și această goală bute./
Amin./ Vai, moriu,/ că n-am vin”.
Îmi imaginez, pe coridoarele puţin
luminate ale unui seminar de la Blaj sau de
la Barbareum, un grup de alumni inspiraţi,
cu sau fără sutană, jubilând, pe o scenă
închipuită, la prima lor întâlnire cu Thalia.
◆ de vizir
Culise literare
poeteselor le plac poeţii
dar ei trag cu ochiul la cititoarele care așteaptă
pe la lansări
încolonate
roșii sau palide
cu cărţile lipite de piept
un autograf personalizat
și cât mai motivant
când sunt întrebate cum le cheamă
cititoarele nu-și spun niciodată numele întreg
ca poetele
nu zic nici măcar Ecaterina Angelica Nicoleta
Florentina Beatrice Liliana Eleonora Alexandra
Camelia Petronela Magdalena Clementina Izabela
ci Cati Angi Nico Flore Bea Lili Nora
Ale Cami Petro Magda Cleme Iza
încât poetul să nu facă efort nici când scrie
nici când memorează cele două silabe care
ar putea da ritmul viitorului său volum
și
poate
măsura următoarei sale vieţi
Turcoaica lui tata
de ziua lui
tata mi-a povestit întâmplări
de când era tânăr
le știam pe toate
dar nu și pe cea cu iubita-i de pe Ada-Kaleh
turcoaica
la care-mi imaginam că se ducea noaptea înot
și că ea-l aștepta la mal
cu șerbet și cafea
că apoi dădeau la o parte
doi-trei șerpi din iarbă
ca să-și facă loc
și că nu pleca decât dimineața
când grănicerii cucăiau în foișor
iar apa era topitură de argint
chiar dacă nu și-a mai adus aminte
cum o chema pe turcoaică
chiar dacă insula e sub Dunăre de 50 de ani
bătrânul meu tată povestea însuflețit
și cu ochii strălucitori
◆
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 9
 Poemul comentat Nicolae Leahu
Nicolae Esinencu (1940-2016)
R EUNIND NUVELE și romane, dramaturgie
și scenarii de film, polivalenta operă a
lui Nicolae Esinencu este, înainte de toate,
operă de poet. Începînd cu observația fap-
tului de viață și continuînd cu scurtimea și
franchețea scînteietoare a enunțului, textele
sale își află unitatea de fond în acuta impli-
care a scriitorului în destinul comunitar.
Țintă fixă a reflecției artistice esinenciene,
moldoveanul este expresia unei existențe
ciuntite, rătăcite, suferinde și, pe cît de sufe-
rinde pe atît și de nesuferite pentru scrii-
torul hotărît să sensibilizeze conștiința con-
Moldoveanul sîngenilor săi, să o oblige să-și înțeleagă
nefireasca-i condiție ontologică.
Cum vede pe undeva un jug, Aproape caragialian în tensiunea neîm-
Vîră capul. păcării sale cu starea de fapt a nației, Nico-
lae Esinencu nu este niciun agent al jela-
Ce stai, mă, îl întrebi, niei, nu este nicio unealtă a iertării, la fel
Cu capul în jug? cum nu e niciun justițiar. Rolul său ca poet
este obiectivarea ... exodului, înregistrarea
(profetică?) a drumului spre Casă...
Poate, zice, îmi anină cineva
După Grigore Vieru și Aureliu Busuioc,
Un car din urmă.
două voci lirice puternic individualizate,
Nicolae Esinencu este al treilea corifeu al
De obicei, se găsește cineva care poeziei românești a anilor ’60-’70 din Basa-
Îi anină un car din urmă. rabia. Lucrul acesta se vede astăzi tot mai
clar, împotriva inerțiilor criticii și a oricăror
Ce stai, mă ? îl întrebi. prejudecăți canonice.
Poate, zice, încarcă cineva ceva Deși observat de puținii profesioniști basa-
În car. rabeni ai comentariului, care i-au semnalat
metronomic aparițiile editoriale, nonconfor-
De obicei, se găsește cineva care mistul poet (și, cum spuneam, prozator, dra-
Încarcă și carul. maturg și scenarist) n-a fost, în general, înțeles
de către congeneri decît în partea direct repe-
Ce stai? îl întrebi. rabilă a teribilismului său funciar.
Poate, zice, îmi spune cineva În realitate, atitudinea sa a fost mereu
Încotro să tîrîi carul. una de radicală opoziție față de normalita-
tea vieții literare sovietice moldovenești.
Hai, mă, dă-o încolo de treabă, De exemplu, cînd întreaga pleiadă de aezi
Spuneți-i careva ai civismului scrie poeme interminabile
Încotro să ducă despre Lenin și Partidul (H)unic, patrio-
Omul tismul sovietic și internaționalismul prole-
Carul. tar, Nicolae Esinencu practică miniatura
lirică, iar cînd, plictisită de hagiografierea
Clar, se găsește cineva falșilor martiri ai secerei și ciocanului, divi-
Care îi spune zia prozodiei civice trece pe ecartamentul
maximalismului etic, personajul liric al lui
Încotro să ducă acel car.
Nicolae Esinencu iese în stradă cu... capul
subsuoară, sugerînd că, asta-i, pînă și pe
Duce carul
staliniști i-au umflat... umanismele. Ca
Și cum vede iar un jug gol,
urmare, poetul cultivă un fel de poetică
Vîră capul în jug, procustiană, retezînd violent excrescențele
Și așteaptă. hidoase ale realului sau celebrînd acea
formă a lucidității care știe că autoironia și
Ce aștepți, bufonada sînt formele cele mai eficiente de
mă, incarnare a spiritului celuilalt, a grimaselor
boule ?! și zvîrcolirilor ideologice ale acestuia.
10 ◆ A V A L O N
Avînd un program atît de limpede,
urmat cu o consecvență deplin încrezătoare
în victoria finală, Nicolae Esinencu trece
fluierînd la stînga și la dreapta pe magis-
tralele chișinovete, surîzînd mucalit tuturor
scribilor care se vor trezi cu „opera” scu-
turată pe jos la prima strigare a îngerului
antisovietic. Restul este, cum s-ar spune,
construcție sensibilă, poetul îmbinînd liris-
mul, spiritul ludic și reflecția (implicită)
asupra condiției poeziei. Și aceasta, într-
un timp colectivist, care, de fapt, nu numai
că reprimă pornirile egocentrice, ci inter-
zice însăși pofta de a încălca regulile jocului
literar stabilit de omul cu „kalașnikov”.
Fiind o formă de clasicism pervers, realis-
mul socialist moldovenesc își află în Nico-
lae Esinencu cel mai subtil critic, unul mai
subtil decît critica însăși, or, aceasta nu avea
niciun fel de unelte în stare să atingă
lingușeala comunardă cu pretenție de artă.
Fără a fi un campion al erudiției sau un
maniac al stilului, Nicolae Esinencu are
imbatabilul instinct de a evita platitidinile
și de a fenta concesiile care îl asaltează flu-
turînd stegulețele oportunismelor epocii.
Cînd acestea îi taie orice cale de a evada,
poetul aruncă triumfător o privire de cur-
cubeu spre satul care își clocește grijuliu
veșniciile, aruncînd în ridicol orice încercare
de a-i strîmtora libertatea de a simți și a
imagina: „Fîlfîie/ Perdelele curate/ Ale ceru-
lui// O fi spălat rufele/ Mama/ La țară”. Într-
un scurt text ca acesta, intitulat Poem, rea-
litatea sovietică este pur și simplu abolită,
locul ei luîndu-l freamătul pur al cerului și
gîndul la gesturile (re)întemeietoare de lume
ale mamei. Sau: un alt poem desființează,
în numai patru versuri, logoreea ideologică,
nesfîrșitul discurs propagandistic despre
„construcția comunismului”: „Țăranii
cunosc/ zece cuvinte.// Cu zece cuvinte/
Coc pîinea!” ( Cf. Mă gîndesc la țăranii care
niciodată n-au știut să vorbească) O altă
capodoperă, lirico-epică de această dată,
este poezia Cuțitul, care ascunde în trei ver-
suri cea mai sugestivă istorie a unui neam
de țărani: „Am revăzut/ Cuțitul casei
părintești.// E subțire ca ața.” Comprimate
de gîndire și sensibilitate, miniaturile lui
Nicolae Esinencu din volumele Sens (1969)
și Dealuri (1974) solicită, categoric, regîn-
direa unei literaturi împotmolită în vorbe
strîns înfășate în flamuri purpurii.
Faptul că atitudinea sa trece mai degra-
bă ca neobservată îl radicalizează strident,
volumele sale de versuri de la Copulul teri-
bil (1979) la De ce au murit dinozaurii
 Puls
+ Radu Mârza
Imagine și propagandă
Î N ULTIMA VREME, sursele istorice vizuale
se află tot mai mult în atenția istoricilor,
fie că este vorba de pictură, frescă, cărți
poștale, acțiuni, timbre, bancnote, afișe.
Unul dintre istoricii care le promovează cu
consecvență în ultimii ani este Alin Ciu-
pală, profesor la Universitatea din Bucu-
rești, istoric al epocii moderne și istoric al
artei românești, care știe să le caute, cu răb-
dare, nu numai în arhive, dar și la târgurile
de vechituri. Îl interesează benzi desenate,
ilustrație de carte, cărți poștale și, iată, afișe
de propagandă.
Alin Ciupală și-a ales subiectul datorită
interesul științific pe care îl manifestă pentru
tema propagandei, dar și datorită calității
sale de colecționar, toate piesele iconografice
publicate făcând parte din propria sa
colecție. Este vorba de afișe, cărți poștale,
invitații, dar și piese mai mărunte, cum ar
fi fluturași electorali, cartele alimentare și
de îmbrăcăminte, programe de cinemato-
graf, caricaturi și alte ilustrații, din primele
două decenii ale regimului comunist din
România. Editorul volumului Imagini ale
propagandei comuniste în România, 1945-
1965. Images of the Communist Propaganda
in Romania, 1945-1965 (Cluj-Napoca, Ed.
Mega, 2020, 107 p.) ne oferă, din perspectiva
sa de istoric și de colecționar, o scurtă dar
densă Introducere bilingvă română-engleză
(p. 5-9, 10-14), în care explică puterea de
(1998) fiind într-o continuă creștere a ten-
siunii ironice. Și, așa cum în acești ani adie
un aer primenitor și în „pînzele sufletului”
său, poetul încalecă voinicește armăsarii
grotescului și carnavalizantele iepe-sirepe,
sărind garduri de mărăcini, pîrleazuri și
chiar balustrade pe toate direcțiile, fie că
se arată preocupat de aventurile comuni-
cării de cuplu sau de calitatea relațiilor din-
tre oameni, fie că subminînd birocrația
aruncă în aer siguranța declarativă a Sis-
temului, a ceea ce abia astăzi ar putea purta
numele de Kaduk Passaranovici Razvali-
nov, cunoscut prin părțile noastre și cu
pseudonimul politic de Precar Alui Șubred
Moloz. Mărturie sînt cărțile de poeme Stai
să-ți mai spun, Cuvinte de chemat fetele,
Contraprobă, Cu mortul în spate, Disciplina
mondială.
Ținînd de sumarul volumului Disciplina
mondială, poezia Moldoveanul ilustrează
un fel de linie mediană a discursului acestei
persuasiune pe care o are imaginea vizuală
în comparație cu imaginea narativă, mai
ales într-o societate precum societatea româ-
nească ieșită din război, mai puțin obișnuită
cu practica scrisului și cititului și vulnerabilă
la mesaje ideologice autoritariste. Dar, atrage
atenția editorul albumului, „nu orice imagi-
ne era automat descifrată doar dacă era
văzută” (p. 6).
Alte câteva aspecte merită semnalate în
Introducere: urmarea modelului sovietic al
materialelor de propagandă vizuală, crea-
torii lor, instituțiile constituite de regim cu
scopul construirii și controlării propagan-
dei. Toate aceste aspecte se pot constitui
în tot atâtea șantiere de lucru într-o cerce-
tare pe termen lung al istoriei propagandei
în România comunistă. De mare interes ar
fi investigarea artiștilor („de multe ori veri-
tabile și valoroase talente”, observă Alin
Ciupală), a biografiilor, a background-ului
lor cultural, profesional, dar și politic, al
traseului lor de-a lungul anilor. De altfel,
artiști puși în slujba propagandei și a rea-
lizării de materiale iconografice ale statului
nu sunt o invenție a regimurilor comuniste,
ci se întâlnesc și în regimuri non-totalitare.
Koloman Moser a desenat printre cele mai
frumoase timbre și bancnote austro-ungare
din ultimii ani ai Imperiului, iar Alfond
Mucha primele timbre și bancnote ceho-
slovace (la sfârșitul anului 1918).
etape, nefiind una care ar forța în vreun fel
limitele comunicării poetice, dar nici una
care ar fi suspectabilă de indiferență sau
neutralitate. Textul este scris în maniera
esinenciană a poeziei cu poantă și el nu
creează mari dificultăți de interpretare.
Narînd răbdătoare povestea moldoveanului
generic (poate chiar a moldovenistului
capabil să se înjuge la toate carele și hara-
balele uneia și aceleiași ideologii), poezia
acumulează progresiv gesturi și vorbe ele-
mentare, tăbîrcindu-le pînă la destinație,
pentru ca, imediat cum personajul ei scapă
de povara prostiei, să-i dea aceluiași cer-
titudinea că iarăși a rămas fără treabă în
mijlocul istoriei universale, unde va fi și
cărăuș și bicopitată ființă de tracțiune.
Doamne ferește să-l lași însă fără a-i spune
ce are de făcut! Se și postează la coadă,
punîndu-se pe așteptat. Și-atunci să vezi
tu treabă! Și-atunci să vezi tu frumusețe de
așteptare! S-au zvîrcolit ardelenii un mile-
Albumul pe care-
l am în față nu este o
istorie vizuală a regi-
mului comunist în
primele sale două decenii, ci un repertoriu
de imagini care au fost create cu scopuri
de a celebra, glorifica, inspira, entuziasma,
emoționa, mobiliza, solidariza și desolida-
riza. Unele afișe celebrează lozincile pre-
luate din retorica sovietică despre pace,
înfrățirea oamenilor de toate rasele sub
Steagul Roșu, prietenia româno-sovietică,
rolul Partidului Muncitoresc Român în
societate, glorificarea armatei, marile săr-
bători precum 1 Mai, 8 Martie, 9 Mai, 23
August, 7 Noiembrie, 30 Decembrie, altele
conțin îndemnuri mobilizatoare la muncă,
marile împliniri precum industrializarea,
electrificarea satelor. Fără a cunoaște efectiv
unele afișe dintre cele publicate de Alin
Ciupală, am constatat că le… recunosc în
afișele similare pe care le-am văzut în
Cehoslovacia, în copilărie: aceleași lozinci,
aceleași culori, aceeași grafică, ceea ce con-
firmă observațiile editorului albumului cu
privire la urmarea modelului sovietic de
către epigonii din Republica Populară
Română („trunchi comun, cu diferențe
naționale destul de mici”, p. 7).
u
niu sub huni ?, dară noi, noi, moldovenii
să nu rezistăm nici cîteva secole „cu capul
în jug”, așteptînd? Aici se și află cheia
succesului celebrului spectacol „Aștep-
tîndu-l pe Godot”, jucat la Teatrul „Eugen
Ionesco” din Chișinău. Spectacolul, după
cunoscuta piesă a lui Samuel Beckett,
developa exact fascinația românului Basa-
rabiei moldave în fața condiției celui care
așteaptă ca istoria (perestroika, pe-atunci!)
să se țină de cuvînt și să-i dea și lui un rol,
poate chiar unul de prim-plan. Atît că ....
să fie unul cu... jug. Celelalte roluri nu inte-
resează, pentru că îți cer să gîndești... Iar
lui, personajului, îi place să aștepte, nimic
nu-i place mai mult decît ca să aștepte. „Cu
capul în jug”, desigur. Iată că și poetul îl
întreabă și astăzi: „Ce aștepți,/ Mă, boule?”
E clar, știe el ce așteaptă, că doar n-o
să-i spună poeții ce și cum...
◆
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 11
 Dialoguri inimaginabile Marcel Mureșeanu

Monseniorul și prințul
Cheile de la închisorile lumii
I VIII
– Nu te abate de la drumul tău! Mi-a zis odată un înțelept, – Ce are acest nor negru în buzunarul de la piept, monseniore?
monseniore. – Cheile de la închisorile lumii, prințe!
– Numai dacă dacă-l ai, prințe! IX
– Am o rană nouă, monseniore, ce să fie?
II – Înseamnă că s-a închis una veche, prințe.
– Când ești cu adevărat obosit, monseniore?
– Doar dacă ostenești fiind călare, prințe! X
– Credeți în fantome, monseniore?
III – În aceea a tatălui lui Hamlet, prințe!
– Ce părere aveți despre Casa de Medici, monseniore?
– Am cunoscut medici și mai buni, prințe. Iar despre cei vii XI
numai de bine, prințe! – Ce v-ați dori să nu se mai întâmple, monseniore?
– Bătălia de la Verdun, și ziua în care m-am născut, prințe!
IV
– Ce este albul acela imaculat care se vede pe dealuri, mon-
seniore? XII
– Sunt turmele de oi care au trecut pe acolo, în toate timpurile, – Fratele meu mai mic se scoală noaptea, umblă prin palat și
prințe! se așază în tronul regelui. Să fie somnambul, monseniore?
– E doar tronambul, prințe.
V
– Poate fi golită o mare de valurile ei și o țară de un popor XIII
întreg, pe care să le muți apoi în alte locuri sau să le nimicești, – Ce trebuie să faci ca să supraviețuiești într-o lume-capcană
monseniore? cum este cea a zilelor noastre, monseniore?
– Uitați-vă în jur, prințe, dimineața când se ridică în văzduh – Să fii întodeauna mai subțire decât distanța dintre gratii,
ceața! prințe!

VI XIV
– Dintre minunile navigației, pe care o iubiți cel mai mult, – Vă dați seama câtă spaima e pe ființele de dincolo de scoarța
monseniore? copaculuii când le bate ciocănitoarea la ușă, monseniore?
– Iola, prințe, aripa aceea albă care se luptă cu vântul și cu – Tot atâta câtă e și aceea a ciocănitoarei flamânde la gândul
ajutorul lui fuge de el. că nu le va găsi acasă!

VII XV
– Cine a zidit aceste ferestre, monseniore? – Mă vizitează o iubită în vis, monseniore ...
– Cel închis în spatele lor, prințe! – Inexistențele sunt periculoase, prințe!
◆

RAFT

Radu Oltean, Cetăți, castele și alte Radu Oltean, Cetati, Castele și Alte
fortificații din România: de la începu- Fortificații din Romania: secolul al
turi până în anul 1540. (Vol I), XVI-lea. (Vol II) București: Humani-
București: Humanitas, 2020 tas, 2020

12 ◆ A V A L O N

Mihai Barbu
I.D. Sârbu: „Un dușman al
poporului”
„Obiectivul Sîrbulescu” prin
interpretările sursei „Florin”
I
...despre cutremur, Blaga și Bakonsky...
În ziua,,, de 20 aprilie 1977, informato-
rul Florin se prezintă la tovarășul lt. col. Vîl-
ceanu Ion de la Inspectoratul Județean Dolj
al Ministerului de Interne/ Serviciul I ca să-
i predea o notă privitoare la „Obiectivul Sîr-
bulescu”. Cei doi au avut o întâlnire la barul
„Jiul”. Dramaturgul voia să fie sigur că de
câte ori va merge la București să aibă unde
trage. De obicei, el trăgea la Hotelul „Victo-
ria” dar acesta s-a prăbușit la cutremurul
din 4 martie 1977. Când voia să stea la hotel
însemna că gazdele lui tradiționale (dra-
maturgul Paul Everac, regizorii Lucian Giur-
chescu și Horea Popescu sau criticul de film
Florian Potra) nu erau disponibili, din varii
motive. Într-un fel era mai bine așa. Orice
deplasare la București îi era monitorizată
atent de Securitate. Telefonul îi era în
permanență ascultat, iar atunci când își
anunța prietenii că va descinde în Capitală,
securiștii din București erau alertați imediat
de colegii lor din Craiova. Discuția dintre
cei doi, „Obiectiv” și „Sursă”, pare benignă
dar conține câteva informații importante.
Când va pleca la Conferința scriitorilor,
organele vor ști unde se va caza „Sîrbulescu”,
cu cine va vorbi și cu cine se va întâni în
particular.
Notă informativă despre dramaturgul
I.D. Sîrbu privitoare la ziua de 17 aprilie
1977
„În seara zilei de 17.04, în jurul orei 21,
mergând să-mi cumpăr țigări, la barul Jiul
se afla lângă tejghea, în față cu un pahar
de votcă, dramaturgul I.D. Sîrbu. Discuția
cu fostul recepționer de la Jiul, poreclit
PRONO, rugându-l să-i facă rost de o cameră
la un hotel din București, cu caracter per-
manent pentru a avea unde trage de câte
ori are nevoie. Acum îi trebuia pentru data
de 22 aprilie când are loc o ședință a Uni-
unii Scriitorilor București. Eu i-am spus
salutându-l că dacă nu-i rezolvă PRONO,
partenerul meu de figurație din „Tănase
Scatiu”, îl ajut eu. Astfel a început o discuție
între mine și el, în care l-am asigurat de
prețuirea mea ca scriitor și că nu sunt
mulțumit total de modul cum s-a realizat
cartea de memorii pe care am închegat-o
u I. D. Sârbu. Foto: Mihai Barbu
pentru maestrul Nedeianu, deoarece d-sa
nu mi-a îngăduit să investighez materialul
singur. La aceasta, replica lui Sîrbu a fost
promptă:
Nea Manu este un mare negustor, mi-
a oferit 10% să-i revăd cartea dar l-am refu-
zat, fără să mă uit pe ea. Dacă d-ta ai făcut-
o te privește... Dar te sfătuiesc să lucrezi
singur.
Eu i-am răspuns: Mai am o experiență,
în urmă, relația de colaborare cu Stoia unde
R E V I S TA
A
VA
LO
N
edu
ca
e
ți
pr
in c
ultură
se încearcă o estompare a contribuției mele.
De aici înainte voi lucra singur.
A băut paharul cu votcă zicând că nu
mai are bani și să merg cu el până acasă,
fiind dispus să stea de vorbă cu mine, dacă
eu suport pe un om care bea.
Eu: N-aveți grijă, suport, dar întâi mă
duc să-mi iau țigări (la Jiul negăsind ce
căutam).
El: lasă că sun la Florica Niculescu
(fostă actriță) sau găsesc la mine.
Pe drum spre domiciliul său mi-a pus
următoare întrebare:
‒ Dă-mi rețeta să scap de băutură.
‒ Nu pot să vă dau nici o soluție.
‒ Știu că și d-ta ai băut.
‒ Da, dar în altă situație. Acum 10 ani
mi-a murit soția de cancer și am rămas cu
trei copii mărunți.
‒ Totuși, cum ai reușit să renunți?
‒ O alarmă din partea doctorului Sava
Lăzărescu, unde am fost internat și după
aceea, printr-un efort concentrat al tuturor
simțurilor, un fel de rețetă personală
netransmisibilă.
▶
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 13
▶ observă. Nimeni din grup nu a schițat nici 1977, la orele 12, când l-a zărit, la numai
Intrigat de răspunsul meu a stat pe gân- cel mai mic gest de salut și recunoaștere. zece metri în fața sa, Sîrbu a reacționat ca
duri și a venit cu o propunere: Baconsky singur s-a desprins din grup și ne- un pensionar senil, idiot și încă jignit.
‒ Știu că ești muzicant și cunoști notele. a făcut ‒ el, fiul de popă ‒ gestul acela Baconsky venea spre el, strălucitor și lumi-
Îți dau posibilitatea să cîștigi. Îmi scrii țigănesc, scârbos, din cot. Blaga nu și-a reve- nos, cu mâinile desfăcute pentru o îmbră-
muzica la o piesă de-a mea. Melodiile ți le nit nici când ne-am despărțit”. Această țișare. Și l-a ocolit. După o oră de remușcări,
fredonez. Mai faci și regia. Să nu spui întâmplare l-a urmărit, obsesiv, pe Sîrbu Sîrbu s-a dus la hotel și-a luat bagajul și a
nimănui că lucrezi cu mine că ești curățat. până în ziua de 3 martie 1977. Atunci, în plecat, val-vârtej, la gară ca să prindă rapi-
Am ajuns la ușa locuinței sale. Întâi a preziua cutemurului, Baconsky i-a salvat, dul de la ora 14 spre Craiova. A doua zi,
sunat la Florica Niculescu de unde nu i s- indirect, viața lui Sîrbu. „În subconștientul „Victoria”, hotelul la care trăgea de zece ani,
a răspuns. Am intrat și după puțin timp a meu rănit de moarte exista totuși imaginea s-a făcut praf și pulbere. În seara fatală,
apărut și soția lui. Discuția în continuare lui cinică din anii în care m-am ciocnit nu Baconsky era în vizită la familia Veronicăi
s-a purtat incoerent și nu și-a mai amintit
de propunerea cu regia și muzica, venind
cu o altă propunere, să scriu o piesă dia-
lectală, în sensul că am cunoștințe de limba
maghiară și germană. Termen trei săptă-
mâni. Soția sa a intervenit și a zis că e prea
scurt. M-a asigurat că prin tov. Nistor, de
la Centrul de îndrumare a mișcării artistice
de masă din București, va obține aprobarea,
indiferent de valoarea piesei. Eu am inter-
venit prompt, spunâdu-i că nu-mi permit
să scriu ceva prost și să pretind să fiu publi-
cat. M-a oprit din frază și arătând soției
spre mine: „uite că nu tace”. Apoi mi-a spus
că va revedea el textul, îl va aranja. Am
protestat din nou dar m-a oprit, spunân-
du-i soției că sunt din Buteni - Arad, unde
el a făcut pe vremuri curte unei fete, Zoe
Bârsan, ce fusese studentă la Cluj. Discuția
a pornit înspre oamenii de artă din
Timișoara, scriitorul Franzo (Franyo, n.n.)
Zoltan și sculptorul Romul Ladea. Mi-a
propus să-i vând, în sens figurat, din amin-
tirile mele despre presa și arta acelor vre-
muri, insistând asupra lui Romul Ladea,
despre care vrea să scrie un capitol. În
compensație s-a oferit să mă citeze. I-am
răspuns că nu râvnesc la asemenea glorie
și nu sunt avid să-mi văd numele. Dar dacă
voi găsi cheia, voi scrie piesa în cauză, cău-
tând să mă încadrez în timpul fixat. Iar
relațiile despre lumea literară și artistică a
Banatului i le ofer fără condiții”.

În textul delațiunii se spune că Baconski

„l-a ucis pe Blaga”. Este evident că sursa e
fie rău intenționată, fie habar nu avea despre
ce era vorba. Sîrbu a apelat la o metaforă
dar în delațiune lucrurile sunt lăsate a fi
interpretate în sens propriu. Despre ce e
vorba: Sîrbu a povestit, într-un interviu inti-
tulat „Eu l-am văzut pe Blaga plângând”, o
scenă care s-a petrecut în anul 1953. „În
iarna acelui an a avut loc o întâlnire cu
Baconsky pe care nu o pot uita și nici
înțelege. De aceea o și povestesc pentru
generațiile următoare. Ca să ia aminte și să
mediteze. Urcam cu Blaga spre Biblioteca
Universității. Pe partea opusă a străzii am
zărit un grup de scriitori în frunte cu Vero-
nica Porumbacu și Mihai Beniuc. Blaga a
pus capul în pământ și s-a făcut că nu-i
u Studentu I. D. Sârbu.
o dată de trufia lui parvenită, pusă pe rapi-
dă, aristocratică, cu orice preț, căpătuială
materială. Baconsky mă detesta, eu îl uram
în numele luptei de clasă în care credeam.
Greșeam amândoi”. După mai bine de două
decenii s-au schimbat, am zice inevitabil, și
unul și celălalt. „Cunoșteam foarte bine
schimbarea lui la față, recunoșteam locul
de frunte pe care îl ocupa în literatura româ-
nă. Admiram mai ales ce spune el, acuma,
despre Lucian Blaga”. În ziua de 3 martie
Porumbacu și au sfârșit împreună. Dar să
revenim, acum, în cunoștință de cauză, la
ce a aflat Securitatea din sursa „Florin”:
„Discuția a alunecat apoi spre seism și
la cei care au pierit. A fost extrem de iritat
de numele Baconski care l-ar fi lăsat șomer
la Brașov și îl acuza că l-a ucis pe Blaga.
Despre Veronica Porumbacu spunea că a
fost un om extrem de rău și atunci pe 4
martie serba cu amicii tradiționalul purim

14 ◆ A V A L O N
(paștele evreesc). Tonul în general este vin-
dicativ, în fond având o ură nemărturisită
împotriva tuturor ce răspund de munca
ideologică. La întrebarea mea dacă îl
cunoaște pe tov. Cornel Popescu, ce afla-
sem că a fost numit în locul scriitorului
Gafița la ed. Cartea Românească”. Sîrbu a
răspuns: „nu-l cunosc și dacă nu-l cunosc
eu înseamnă că este un fel de (Cornel, n.n.)
Burtică sau altul pus peste oamenii de pro-
fesie”. În continuarea acestei idei mi-a rela-
tat că „așa s-a întâmplat cu tov. Măciucă,
u I. D. Sârbu.
vicepreședintele comitetului de artă și cul-
tură București, pe care susținea că l-ar fi
format, în sensul că e un om accesibil. Dar
peste capul lui ar fi fost pus un altul”. În
încheiere i-am promis că voi încerca să fac
piesa. Între timp a apărut genericul la fil-
mul de la televizor. M-a concediat spunân-
du-mi că mă va ajuta. Eu i-am cerut să
citească, pentru testare, măcar un fragment
din nuvela mea. M-a refuzat categoric. I-
am spus că am s-o rog pe soția sa.
– Da, ea poate s-o facă – apoi tandru:
„săraca, ea m-a salvat cu relațiile ei...”
– Știu de la nea Manu – zic – că dânsa
este coordonatorul d-tale spiritual.
– Da, da, așa e, dar hai pleacă acum că
mie îmi place filmul ăsta. Aștept să vi cu
materialul.
„Florin”
II
... planuri, cărți și speranțe ...
Informatorul „Florin” a primit sarcină
să discute cu I.D. Sîrbu după ce acesta
sosește de la Conferința Uniunii Scriitorilor
din București pentru a stabili atitudinea
acestuia față de lucrările conferinței. Prin
urmare în ziua de 17 mai 1977, „Florin” îi
aduce tovarășului lt. col. Vîlceanu Ion o altă
notă informativă. Informatorul a reușit să
treacă pragul casei scriitorului, din nou, sub
pretextul unei analize estetice pe textul său
proletcultist.
Notă informativă despre dramaturgul
I.D. Sîrbu privitoare la ziua de 17 mai
1977
Sub pretextul analizei primului tablou
dintr-o piesă dialectală pe mi-a propus-o,
am avut o întrevedere în casa lui. După lec-
tură mi-a spus că materialul este lucrat pe
maniera epocii de început a socialismului.
Este vorba de un accident în Uzina Reșița,
pretextul literar utilizat de mine în subiect.
A adăugat că subiectul nu îmi vine pe
mână, dar să-l termin totuși. Am stabilit
cu acest prilej că este inconsecvent în idei
și uită total ceea ce vorbește, la un spațiu
de timp foarte scurt. Aceasta fiindcă amin-
tindu-i de promisiunea făcută să-i fac
muzica și regia la una din piesele sale, cu
care încurcătură mi-a spus că nu e actual
decât în toamnă. Privitor la partea mate-
rială rezultată de pe urma scrisului, a decla-
rat textual: „nu știu ce se întâmplă acolo
sus, dar încă nu am luat nici un ban pentru
piesele mele”. Iar într-un târziu a adăugat:
„și totuși am semnat contractele”. Întâlnirea
având loc în ziua când evolua premiera
piesei sale la TV „Frunze care ard”. Mi-a
spus că așteaptă și are de dat câteva tele-
foane. În contradicție cu afirmația sa că nu
a luat bani pe teatrul său - lui tov. Manu
Nedeianu i-a spus că a luat 8000 lei pentru
cartea sa de teatru de la editura „Scrisul
românesc”. Cu un ceas înainte de vizita
mea la dânsul, fusese vizitat de Nedeianu
care i-a adus textul lucrării noastre „50 de
ani sub luminile rampei” pentru a-i face
prefața, la sugestia directă a tov. Ilarie
Hinoveanu, directorul editurii. Eu i-am
sugerat lui nea Manu că nu-i oportun să-
i facă Sîrbu prefața, indicându-l fie pe tov.
Hinoveanu (acesta refuzând pe motiv că
nu cunoaște prea bine viața teatrului) fie
pe tov. Firescu de la teatru, cel care a revă-
zut întreaga lucrare. Relația Sîrbu - Hino-
veanu se pare a fi mai veche, deoarece mi-
a amintit cu acel prilej că teatrul lui I.D.
Sîrbu, așa mi-a spus secretara Hristu - s-a
tipărit în locul unui contract. (Sîrbu era
trecut în planul editorial cu un volum de
proză intitulat „Romeo și Julieta” - pe care,
de fapt, nu-l avea - și atunci, ca să nu piardă
poziția din planul editorial i-a propus
directorului Hinoveanu să-i tipărească un
volum de teatru, n.n.)
„Florin”
Sîrbu avea la editura „Dacia” din Cluj
o carte în suspensie. Sursa „Florin” a con-
tribuit ca apariția ei să nu devină, cumva,
o certitudine:
▶
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 15

u I. D. Sârbu
▶ NOTA informativă cu privire la I.D.
Notă informativă despre dramaturgul
I.D. Sîrbu din ziua de 24 iulie 1977
În urma întâlnirii personale cu scriito-
rul, legat de nota anterioară, se precizează
următoarea situație, pe care nu am reținut-
o din convorbirea telefonică. Este vorba
despre o întâlnire cu Ion Ladea, fiul (nu
fratele) sculptorului, în comuna Arcuda
(nu Arpas) din Ardeal, cu socrul acestuia,
scriitorul Grigore Popa, care condusese
odinioară împreună cu poetul ardelean
Emil Giurginca (Giurgiuca, n.n.) o revistă
de frumoasă ținută literară. În cadrul
discuției mi-a spus că are la editura „Dacia”
din Cluj o carte, în suspensie, despre a cărei
apariție nu are vreo certitudine. Că
desființându-se direcția presei, redactorii
respectivi au fost trecuți la edituri, în „coas-
ta” directorilor respectivi. Vorbind despre
directorul editurii locale, în noua situație
l-a caracterizat astfel: „lui Hinoveanu îi tre-
mură ismenele”. Speră că la toamnă să se
clarifice lucrurile.
„Florin”
Nota următoare face referire discursul
lui I.D. Sârbu de la lansarea cărții „Cinci
decenii sub luminile rampei” ( Editura Scri-
sul românesc, 1977,206 p.) scrisă de actorul
Manu Nedeianu (Craiova, 10.09.1906 – 29
.01.1983)
16 ◆ A V A L O N
Sîrbu, dramaturg din ziua de 3 noiembrie
1977
În cuvântul rostit, la prezentarea cărții
lui Manu Nedeianu „Cinci decenii sub
luminile rampei” a afirmat, între altele, că
autorul își va crea dușmani, chiar dacă n-
a vrut, aluzie la situația lui. În prefața
aceleiași cărți, la pag. 7, are o aluzie pro-
vocatoare, text: „sete de cuvânt liber rostit
liber pe scenă”. Este una din metodele sale
de a-și afirma poziția protestatoare, stre-
curând anumite butade subtile. La masa
oferită de Manu, după o vreme, căuta cu
mâna în gol, fiind turmentat. Îl întreb: „Ce
căutați? Dv. găsiți întotdeauna ce căutați”.
Apoi a nimerit paharul cu vin, adică alcoo-
lismul îl aduce în stare să nu mai aibă con-
trolul gesturilor.
„Florin”
Pentru nota următoare facem precizarea
că sculptorul Romul Ladea era prieten la cata-
ramă cu dramaturgul Ion D. Sîrbu. Și el fusese
dat afară din învățământul superior și s-a
mutat la Suceagu, o comună aflată 15 km de
Cluj. Ladea locuia împreună cu pictorița
Lucia Piso. Sîrbu i-a însoțit, pentru ca Ladea
să le poată face, din timp, busturi și statui
unora din scriitorii marginalizați ai timpului
său. Statuile lui Blaga și Agârbiceanu, care
împodobesc Clujul cultural , datează din acea
perioadă tulbure. „Florin” se oferă să-i ofere
lui Sîrbu surse pentru o proiectată monografie
„Doar natura
mai e sinceră.
Și moartea.”
Ion D. Sârbu
„Romul Ladea” pentru că și el, „Florin”, își
urmărește, pas cu pas, interesul personal, pen-
tru a deveni autor dramatic. Drept pentru
care îmbină delațiunea cu obiectivele perso-
nale și în nota redată mai jos.
NOTA informativă cu privire la I.D.
Sîrbu – scriitor, din data de 22 noiembrie
1977.
Cu luni în urmă, mi-a spus că vrea să
scrie o carte despre Romul Ladea, sculptor.
Ulterior, i-am indicat o bună sursă de mate-
rial: Virgil Dalea, București, Cal. Victoriei
91-93, et. I, ap. 58. A răspuns că la nevoie îl
va căuta. Fiind plecat săptămâna trecută în
Capitală, l-am căutat anume pe Dalea, fost
secretar al lui Vaida-Voevod și secretarul
meu de redacție la ziarul „Dacia”. Vorbin-
du-i despre Sîrbu, s-a declarat dispus să-i
pună la dispoziție orice informație cu privire
la viața sculptorului și că recent, la revista
„Orizont” va apărea un număr festiv închi-
nat lui Ladea. Mi-a spus că-l cunoaște pe
Sîrbu f.[oarte] bine și că acesta a băut cum-
plit și înainte. Înarmat cu informațiile res-
pective l-am sunat la telefon, în dimineața
de 21 XI 1977 pe I.D. Sîrbu, relatându-i cele
de mai sus și cerându-i sprijinul prin a-mi
indica un om cunoscut, regizor TV ca să
discut un material al meu. La toate acestea,
mi-a răspuns că nu-l mai interesează nici
Ladea, nici nimic pe lume, că are niște neca-
zuri personale foarte mari, de nu știe ce să
mai facă. Textual: „îmi vine să fug în lume,
să mă ascund undeva, să mă dau cu capul
de pereți”. Mi-am exprimat scuze că l-am
deranjat și înainte de a încheia convorbirea
l-am mai întrebat: „ce spuneți maestre de
regizoarea Letiția Popa?” Răspuns: „este
undeva foarte sus pentru dumneata”. Cu
aceasta am încheiat.
„Florin”
III
... propunere de convocare și avertizare la
Securitate..
Pas cu pas, delațiunile se adună. Când
ele au ajuns într-un număr suficient de mare
(de la „Florin” și de la alți, mulți, informa-
tori), conducerea inspectoratului face demer-
surile necesare pentru a trece la pasul urmă-
tor. Citiți, mai jos, referatul prin care
Serviciul I solicită aprobarea șefului inspec-
toratului pentru ca obiectivul Sîrbulescu
(alias I.D. Sârbu) să fie convocat, la sediu,
pentru a fi avertizat:
Inspectoratul Județean Dolj al Ministeru-
lui de Interne/ Serviciul I/ Strict secret/
Ex. Unic/ 3 mai 1977
REFERAT
Se propune spre aprobare avertizarea
de către organele securității statului a
numitului Sîrbu Ion
Sus-numitul este născut la 28.06. 1919
în Petroșani, fiul lui Ion și Ecaterina, neîn-
cadrat politic, absolvent al facultății de filo-
logie, pensionar, scriitor, cu domiciliul în
u Casa Memorială I. D. Sârbu
Craiova, str. A. I. Cuza, nr. 9, bl. 156 apar-
tamente, sc. I, ap. 3. Fiind lucrat în dosar
de urmărire informativă, s-au obținut date
și informații prin mai multe mijloace ale
muncii de securitate prin care rezultă ati-
tudinea dușmănoasă a acestuia la adresa
orânduirii noastre socialiste. Aduce injurii
și calomnii la adresa unor persoane din
conducerea de partid și de stat, face apre-
cieri nefavorabile cu privire la politica par-
tidului și a statului, afirmă că în țara noas-
tră nu există libertate în creația literară.
În unele scrieri ale sale caută să stre-
coare idei retrograde, potrivnice politicii
partidului și statului nostru. Intenționeazză
să-și scoată parte de scrieri în mod ilegal
din țară și să le publice în străinătate. Și-a
manifestat intenția să realizeze unele scrieri
cu conținut dușmănos la adresa orânduirii
noastre socialiste. Dat fiind talentul ce-l
are și prestigiul de care se bucură în anu-
mite cercuri sociale, prin atitudinea sa
poate influența negativ unele persoane. În
scopul de a preveni o astfel de influență cât
și alte acțiuni ale acestuia care ar contraveni
normelor și legilor statului nostru, propu-
nem a se aproba avertizarea de către orga-
nele noastre. Atitudinea și preocupările
prezente ale sus-numitului rezultă din
următoarelea date:
În luna noiembrie 1973, prin sursa „S”
se obține următorul material. După ce își
exprimă indignarea că nu-i sunt aprobate
și jucate unele piese de teatru, se referă la
piesa „A doua față a medaliei”, piesă ce se
află în repertoriile mai multor teatre. Este
o piesă, afirmă el, „cu multe adevăruri mici
și o mare minciună mare. Este cea mai
slabă piesă a mea”. Cu această ocazie se
exprima așa: „Nu mai văd nici o bucurie
în jur. De o lună de zile n-am mai mâncat
cartofi, nu există pe piață. Oamenii au
devenit câini, se mușcă, se denunță. E atâta
scădere morală, lene, depravare, că e nor-
mal să nu găsesc lumină decât în curăția
pădurilor și ochii copiilor.”
„....un om în sandale de lemn și într-o
togă de in, stând pe o piatră albă, a spus mai
multe adevăruri despre om decât vom spune
noi în acest nou teatru în care s-au băgat
500 tone de marmoră albă plus celelalte
materiale... Detest pe cei care fug (vezi cazul
Ilie Păunescu), este o lașitate să-ți părăsești
pământul numai într-o vară cu secetă”.
Prin aceeași sursă la data de 15 II 1974,
se obține următorul material: „...pe când
piesa - e ideea mea, e ultima mea piesă
socialistă. E formula mea ultimativă de
umanism posibil, astăzi - în teatru- în
general”.
La data de 22 XII 1973, printr-o sursă
a IMB (Inspectoratul Municipiului
București, n.n.) se obține o informație des-
pre cel în cauză din care rezultă că se plân-
ge de imixtiune în alcătuirea repertoriului
a autorităților locale politice, care - după
părerea lui - degradează arta locală, igno-
rând orice nivel artistic și literar. Și în
această împrejurare afirmă că nu va mai
scrie nici o piesă politică și va adresa în
acest sens o chemare și altor scriitori.
Se menționează faptul că este în relații
apropiate cu foarte mulți scriitori și critici
de artă din București și din alte localități
ale țării, o parte din aceștia fiind în atenția
organelor noastre.
La data de 12. 09. 1974, o sursă a I.J.
Brașov relatează că într-o discuție cu Eugen
„Filosofia
s-a dovedit a fi
neputincioasă în
faţa istoriei, a
puterii, a răului”
Ion D. Sârbu
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 17

u I. D. Sârbu 1966
▶ expresia lui, tot în ideea lecturării și a apre-
Luca, prieten al obiectivului nostru, acesta
afirma: „Te-ai fi așteptat la altceva din par-
tea acestora? Câte necazuri a avut și Gary
Sîrbu (dramaturgul de la Craiova cu care
am fost în detenție) cu piesa lui Simion cel
drept, a fost un adevărat scandal”. „Ăștia
s-au amestecat în text, fără niciun scrupul.
Nu numai că nu i-au cerut permisiunea,
dar nici măcar nu l-au anunțat. Un aseme-
nea dispreț față de reguli și legi, nu cred să
existe în altă țară. Ultima dată când l-am
văzut spumega și îi înjura mai cu foc decât
în pușcărie”.
În nota informativă prezentată de o
sursă a organelor noastre, se constată faptul
că Sîrbu Ion a făcut afirmații că în piesa
intitulată „Simion cel drept” personajul
principal are unele legături cu persoana lui
(asemănări biografice). Există date din care
rezultă că, pentru a-și publica, pune în
scenă sau pe peliculă scrierile sale, între-
prinde tot felul de măsuri neoficiale ca:
influență, corupție și mită. Mai rezultă că
anumitor persoane apropiate le înmânează
pentru lecturare unele scrieri ale sale sau
ține cu aceștia „ședințe organizate”, după
18 ◆ A V A L O N
„Suntem un popor
sceptic: minunile, la
noi, rar țin mai mult
de trei zile, în schimb,
sărbătorile prostiei
durează câte un secol.”
Ion D. Sârbu
Avertizarea se va face la sediul Inspec-
cierilor critice. toratului în ziua de 6.05. 1977 de lt. col.
În scopul de a preveni publicarea în țară Vîlceanu Ion. (Data a fost modificată, prin
sau străinătate a unor scrieri literare sau a adăugarea cu pixul: 2 VIII 1977)
unor pasaje în astfel de scrieri care, prin Nu există pericolul deconspirării sur-
conținutul de idei ar contraveni concepției selor de informare deoarece respectivul și-
marxist-leniniste despre artă și literatură a manifestat atitudinea dușmănoasă în mai
a politicii partidului și statului nostru în multe împrejurări și față de mai multe per-
domeniul respectiv, de a cunoaște natura soane.
relațiilor în cadrul sau în afara preocupă- Lt. col. Vîlceanu Ion
rilor literare cu acele persoane din diferite De acord/ Șeful serviciului/ col. Mihai
localități ale țării sau care au fost condam- Virgil
nate pentru activitate dușmănoasă împo- u
triva orânduirii socialiste din țara noastră,
în dosarul de urmărire informativă deschis
asupra numitului Sîrbu Ion Dezideriu se
impun următoarele sarcini de rezolvat:
– Cunoașterea în timp util a intențiilor
de a publica, pune în scenă sau a filma acele
scrieri literare care nu corespund din punct
de vedere ideologic și politic.
– Stabilirea persoanelor, factorilor de
răspundere, care-i facilitează publicarea
sau punerea în scenă a unor scrieri literare,
sau acceptă în aceste scrieri pasaje cu
conținut de idei care de fapt n-ar fi publi-
cabile.
 Interioare
B AZINUL DE înot are dimensiuni olim-
pice. E discret luminat, apa mereu
schimbată, vestiarele sunt lună, iar dușurile
au întotdeauna apă caldă. Nu vin pe acolo
nici fel de nespălați ca să se hîrjonească și
să discute afaceri în arăbește. Prin pereții
de sticlă se vede și soarele cînd e să fie soare
și frumos. Dacă plouă sau e ger instalațiile
de încălzire funcționează perfect.Există și
un pîlc de cîțiva mesteceni ce se profilează
elegant pe gazonul verde veșnic udat.Par-
carea e mare, paznicii voinici.
Au și gaze lacrimogene la șold.
Toate astea îți dau o stare bună.
E bine și frumos acolo.
La bazin.
Cornelia este o femeie măritată de 20 de
ani. Fix pe 9 septembrie i-a împlinit. Nunta
au făcut-o la Poiana Brașov, luna de miere
în Creta. E limpede pentru toată lumea că
asta se întîmplă după 1989. Soțul e medic
stomatolog. Cu doctorat, carieră universi-
tară, are și cabinet particular, ore la facultate,
amantă la Spitalul Floreasca, un BMW Che-
rokee și mai nou, și-a luat și motocicletă.
De ce? A vrut să-i arate unei studente că știe
să conducă și el ca un coleg al ei și student
al lui care o plimbă cu un Suzuki de 500
cmc. Îi cam place de ea, dar nu au depășit
stadiul micului flirt. Mă rog, la facultățile
cu multe fete nici n-ar fi mare scofală să se
încurce pasager cu vreo studentă.
Ar intra în fișa postului. Păi nu?
Da, este un bărbat bine. Sau cel puțin
așa crede și se vede el. Cornelia nu are
aceeași impresie. Faptul că e cam fustangiu
și nu e om de casă o apasă foarte tare. Dar
nu este esențial. L-a iubit. S-a obișnuit. Se
acceptă așa cum sunt. Reciproc. Închid
ochii și cum, necum, căsnicia lor se poate
considera una fericită. Mereu sunt dați ca
exemplu de pereche exemplară.
Așa o fi, dar ea are insomnii.
De ce?
Nu știe bine. Nu e bine. E ceva nou. Și
nu prea. Poate nici nu mai doarme bine
nopțile. Și să te doară și capul, e chiar supă-
rător. Nu doar deranjant. Hm, vorbe, nu mai
contează. Nu cuvintele contează ci faptul că
nu mai dormi și te doare capul. Nopțile
devin un coșmar cînd nu poți să dormi bine.
Deschizi fereastra să iei o gură de aer proas-
păt, îți faci un ceai de sunătoare, te scoli, te
culci, faci un duș, deschizi, televizorul, numai
tîmpenii la orele astea mici, închizi, te
gîndești, te plimbi prin trecut, să-ți faci o
cafea, ar fi mai rău, eventual un pahar de vin
negru,dar cîte nu pot să-ți treacă prin cap
Bedros Horasangian
Bazinul
cînd nu ai somn. Să te plimbi cu bicicleta?
Noaptea? Exclus, cu atîtea incidente neplă-
cute. Nu, în nici un caz. Cu cine să vorbști
la telefon cînd toată lumea doarme.
Pînă la urmă, iei pastile. Te obișnuiești.
Oricît de tare ar străluci soarele,
dimineața te doare capul, ca după o beție,
dar cel puțin ai dormit cîteva ore.
Tot e ceva dacă ai și de lucru.
Cornelia lucrează la o multinațională.
Două licențe – ASE și matematică, la fel ca
senatorul ăla, cum îi zice, e albanez, sau
machedon, mă rog – și un doctorat îi permit
să ocupe un post de director executiv. Ceea
ce e foarte onorant. Mai ales pentru o femeie.
Mai ales în România.Plus că vine și te
duce/aduce o mașină cu șofer. E pensionar,
zice el, a lucrat pe la externe,nu are ochi
albaștri, dar este extrem de politicos și
manierat. Da, doamnă director, în sus, sigur
doamnă director în jos, cum să nu-ți placă
și să te simți bine. Ba tot el te mai ajută la
cumpărături și cară bagajele în casă. Da, Cor-
neliei îi place să se simtă mereu femeie. Iar
cumpăraturile, ei da, ceea ce este o bucurie
pentru ea, devine pentru soțul ei – are un
nume frumos, Călin, să recunoaștem – care
nu suportă plimbatul prin magazine, un cal-
var. Să vezi mutre la el, nici după vînzătoarele
tinere nu are chef să se uite. Și ei,
Corneliei,mai ales ceea ce ei îi place foarte
tare, window-shopping. Adică să caște gura
la vitrine. Cînd e să cumpere se decide rapid,
pac, pac, pac. Bineînțeles că mare parte din
produse achiziționate le duce înapoi cum e
obiceiul în occident – a stat vreo trei ani în
Germania și știe să fie înfiptă atunci cînd e
să demosntreze că e și ea un cetățean euro-
pean vizavi de vînzătorii noștri care sunt
extrem de neamabili, ce să mai vorbim, dar
Cornelia știe să-i pună la punct. Dar necazul
ei este în altă parte.
În bazin îți trec prin cap multe
Mai ales dacă instructorul i-a recoman-
dat, ce recomandare, este obligație, obli-
ga-to-riu, să facă 44 de bazine.
De ce nu 40 sau 45, nu știe.
Da.
Are insomnii și nu e în apele ei.
De vreun an. Nu are legătură cu soțul
sau fata lor de la Roma.
Și atunci ce?
Ei, aici e mai delicat, nu poate spune
chiar totul. Merge la bazin, dacă nu zilnic,
măcar la două zile o dată. În general foarte
de dimineață, ca să nu fie lume.
Face 44 de ture. La doua zile odată. Nu
prea știe ce vrea de la ea, dar e ambițioasă,
la al patruzecilea bazin deja nu mai poate,
dar strînge din dinți, ca atunci cînd voia
să facă suta în 11,8 secunde. Nu se lasă, ea,
bunicii erau doar din Bucovina. Așa a ajuns
și doctor în Economia Mondială, așa s-a
măritat cu un fustangiu care umbla dupa
toate doar la ea nu se uita, și și-a propus
să-l seducă și să-l ducă în fața altarului. I-
a reușit. Dar i-a ieșit apoi și pe nas. Oho!
De unde naiba au mai apărut și găliganii
ăștia? N-o să mai aibă liniște cu atîția
bărbați pe lîngă ea. Rîd ca proștii, niște
puștani! Așa a făcut și un copil cînd medicii
i-au zis că are probleme, dar dacă ea și-a
pus în cap ceva i-a reușit. Acum vrea să
doarmă și nu reușește.
Nu e simplu.
Și nici prea vesel.
Dacă ai insomnii.
Și ar mai fi ceva.
Nimic nu-i prea mai iese, nimic. A înce-
put să ezite, să nu mai fie atît de sigură pe
ea, parcă s-a muiat. Ei fir-ar al dracului de
treabă! Sigur că nu se vede, parcă a devenit
mai arțăgoasă. Ceva nu e în ordine cu ea.
Ce? Ar fi vrut să vorbească despre toate
astea cu Călin, dar el nu are timp. Ba ar
mai face și glume nesărate cu ea. „Ia-ți un
amant, nu crezi că ar fi o idee bună…” I-
ar rîde în nas veșnic simpaticul Călin. A
mai avut ea niște aventuri pasagere, dar
nimic serios.
Așa, de inimă.
Nici timp și nici stare de așa ceva nu
are. Ce-ar fi de făcut?
A rămas doar cu bazinul. Îi cam place
de un vecin care e violonist în Orchestra
Radio. Se întîlnesc uneori cînd se plimbă
cu bicicleta. Și el are bicicletă și o nevastă
gravidă. Se știu, se salută, au stat de cîteva
ori de vorbă. Banalități. Dar i-a făcut plă-
cere cum vorbește și zîmbește. E cam tînăr.
Dar și ea se ține bine. Oare ce-ar zice Călin
dacă m-aș încurca cu băiatul ăsta? Pur și
simplu nu ar zice nimic. Ar rîde. E prea
ocupat. Și nu ar crede nimic decît dacă i-
ar prinde eventual în pat. Asta da, ar ieși
scandal, ar putea s-o și lovească, Călin are
uneori ieșiri violente. N-a uitat cum s-a
bătut cu un tip mai voinic decît el, la o ben-
zinărie. Se însera,era totul atît de frumos
în jur. Cu soarele care apunea de-alungul
șoselei. A sărit ea să nu-l omoare, Doamne
ferește, pe dobitocul ăla, Călin a făcut judo
cînd era student. E un bărbat mușchiulos
și nici n-a făcut burtă ca toți ăștia trecuți
de patruzeci de ani.
▶
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 19
 Amprente
Hugo Meltzl von Lomnitz,
profesorul de germanistică al Universității Francisc Iosif din Cluj
H UGO MELTZL a fost profesorul titular
al Catedrei de Limbă și Literatură
Germană al Universităţii Francisc Iosif din
Cluj timp de 36 de ani, de la inaugurarea
Universității din Cluj, din toamna anului
1872, până în 20 ianuarie 1908, când a
decedat subit.1 Fiind singurul cadru didac-
tic al catedrei, activitatea sa știinţifică și
didactică reprezintă activitatea Catedrei de
limbă germană a Universităţii din Cluj. A
ocupat și funcții înalte. În anul universitar
1888-1889 a fost decanul Facultății de Filo-
sofie, Litere și Istorie, în anul 1894-1895 a
fost rector magnificus, iar în anul următor
a ocupat funcția de prorector. Anuarele
universității aminteau și calitatea sa de
membru (plin sau corespondent) al unor
organizații științifice de prestigiu: Freie
Deutsche Hochstift din Frankfurt am Main,
Antiquarian and Numismatic Society și
American Philosophical Society, ambele din
1. Călătorind de la Oradea spre Cluj, a suferit
un atac de cord fatal în tren, între Oradea și
Borod.
▶ Ei zîmbesc, ea se face că îi ignoră, dar
N-a dormit bine nici ieri noapte. Acum
e în bazin și trage tare, mai are doar zece
ture de făcut. Dar nu mai are putere parcă.
Și au apărut și puștanii ăștia, sportivi, se
vede că sunt sportivi,baschetbaliști sau
handbaliști ce-or fi, care mai de care mai
înalt și frumos.
Ea e singura femeie din bazin. Se simte
stingheră cu toate privirile ațintite asupra
ei. Mai trage și ea cîte un ochi după vreunul
din ei – ea înoată doar bras, ceea ce îi per-
mite să se mai uite și în jur și să nu-și ude
părul– ce înseamnă un corp tînăr. Sunt toți
niște băieți frumoși. Se fac că n-o bagă în
seamă, dar simte cum privirile lor n-o
ignoră. Arată bine și la cît are ea peste 40,
nici un pic de grăsime pe șolduri, sînii
potriviți, costum de baie elegant ce mai, e
o femeie bine. Dar și ăștia prea mulți pe
capul ei, cine naiba i-o fi adus, n-a mai pățit
așa ceva. Îi e cam jenă, asta e, nu se simte
în apele ei cu atîtea priviri pe ea. Și nici
noaptea n-a dormit bine. Mai are doar trei
ture. Oare n-o fi greșit numărătoarea? O
dor deja brațele, să facă puțin pluta, asta
mai lipsea, nu se poate cu ăștia toți alături.
20 ◆ A V A L O N
Lukács József
Philadelphia, Akademisch-Philosophischer
Verein din Leipzig, Reale Accademia di
Scienze din Palermo.
În toamna anului 1872, Meltzl a susținut
primele prelegeri la Universitatea din Cluj.
La început și-a ținut cursurile în limba ger-
mană, dar în scurt timp i-a fost adus la
cunoștință faptul că nu se poate. Nici legea
învățământului, și nici naționalismul exa-
cerbat al epocii nu tolerau ca un profesor
la o universitate maghiară să folosească o
altă limbă de predare, decât maghiara. În
continuare Meltzl și-a susținut prelegerile
doar în limba maghiară. Pe lista cursurilor
sale găsim menționat care seminarii au fost
destinate doar studenților care cunoșteau
într-un mod avansat limba germană.
Din anuarele Universităţii din Cluj
aflăm titlurile cursurilor ţinute de Hugo
Meltz și astfel se poate afla activitatea Cate-
drei de Limba Germană. Biografii săi au
reconstituit lista sa de publicaţii. Din aces-
tea se configurează domeniile sale de inte-
res. Din memoriile unor studenți de-ai săi
zîmbește și ea. Nu mai poate, dar nu vrea
să arate că nu mai poate. Un ultim, efort,
uff, gata 44 de ture. Iese din bazin și își
pune repede halatul alb de bumbac pe ea.
Cordonul, da, uite și cordonul, se simte
mai puțin vulnerabilă.
Culmea culmilor, a transpirat, oare de ce?
Surîde. Un prostovan înalt și cu umerii
lați rîde și el lîngă ea. E bine ca bărbat, ce
mai, falnic ar fi spus bunicul Corneliei. Ea
roșește puțin cînd își dă seama cum se uită
la tînărul sportiv.
Ea femeie. El bărbat.
„Înotați foarte bine, sunteți profesio-
nistă… Atîtea bazine…nu e de colo…?
Cornelia surîde, surprinsă”, „Oh, nu… Nu,
am făcut doar puțin atletism la junioare…
A trecut ceva timp de atunci… mai puțin
de 11,8 pe sută nu am scos niciodată…”
Ea zîmbește. Prostovanul zîmbește și el.
„Am făcut și eu atletism..., surîde prostova-
nul... Săritura în lungime, patru ani, tot la
juniori... Apoi m-am apucat de volei...” Aha,
ăștia sunt voleibaliști, zice Cornelia, și astfel
rezolvă una dintre nedumeririle acestei
dimineți. De parcă dacă sportivii ar fi fost
ne putem forma o idee cum era ca profesor.
Meltzl nu a publicat cursuri universitare.
Oferea studenților la primele întâlniri pro-
grame de studii pentru semestrul respectiv.
În timpul prelegerilor deseori abătea de la
temă, aducea în discuție informații, vești,
idei pe care le aflase, sau citise pe moment.
„Tot ce spunea strălucea de marea sa știință,
și de umor”, își amintea profesorul Gyalui
Farkas, director al Bibliotecii Universitare
din Cluj între 1911-1926.
A fost adeptul totalei libertăți academi-
ce. Opiniile, afirmațiile susținute de Meltzl
ar fi provocat rumoare la alte catedre de
germanistică din Germania, Austria sau
Ungaria. Chiar în primul său curs a
susținut ideea că înseși concepte ca istoria
literaturii naționale sau existența unei lite-
raturi germane pure nu reprezintă altceva
decât „buimăciri naționaliste”. În cursurile
sale argumenta de ce nu sunt doar germane
vechile creații epice germane.
Considera că studiul trebuie să fie
voluntar. Din acest motiv era împotriva
baschetbaliști sau handbaliști avea vreo
importanță. Dar așa e ea, are apetență pentru
exactitate. Ce cuvînt apetență, de unde naiba
l-o fi luat. De la Călin, el vorbește în termeni
din ăștia prețioși. Mă rog, e conferențiar. Și
cu motocicletă, mereu îi vorbește de ea.
Fata lor e la Roma, contează mai puțin.
Ceilalți băieți înoată, care încotro, nu e ca
la armată. „La revedere băieți…”, strigă ea
cu putere, cînd dă să plece, cu o voce puter-
nică. Ce i-o fi venit? Așa cum face cînd plea-
că de la birou și secretarele se ridică în
picioare. Mereu le-a spus să nu se mai ridice,
dar ți-ai găsit. Acum un loc de muncă nu
se găsește ușor. „Bună ziua, doamnă, săru-
mîna…”, îi răspunde încet prostovanul de
lîngă ea. Care o dezbracă și de halat și de
costum de baie așa insistent cum privește.
Oare Călin de ce nu se mai uită astfel
la ea?
Poate îi va veni o idee bună în timp ce
va face un duș. Ce-o să fie cu viața ei ?
Și cu insomniile astea.
Acum a uitat de ele.
La bazin e bine.
u
oricăror forme de examen. Considera
că toată lumea ar trebui să aibă acces
la știință și că perceperea de taxe de
studii înjosește ideea de știință.
Era un om ieșit din comun atât în
viaţa de zi cu zi, dar și la catedră și în
mod deosebit în operă. Cei care îl
cunoșteau doar superficial îl conside-
rau un ciudat și din acest motiv nu îl
luau în serios nici opera. Se pare că
excentricitatea sa i-a afectat și credi-
bilitatea știinţifică, deși era o autoritate
recunoscută în cercul restrâns al spe-
cialiștilor. Studiind opera sa în dome-
niul literaturii comparate, se relevă
faptul că Meltzl era cu mult înaintea
timpului său, și multe idei și opinii ale
lui sunt înţelese și apreciate la adevă-
rata lor valoare abia în zilele noastre.
La doar două zile de la moartea lui
Hugo Meltzl, fostul său student,
Bányai Elemér, a publicat în cotidianul
budapestan Pesti Napló [nr. 19, din
22.01.1908] necrologul intitulat „La
moartea unui polihistor”. Publicăm
acest text în traducere, considerând a
fi o caracterizare cât se poate de fidelă
a profesorului Meltzl.
„În aspectul său exterior erau tră-
sături interesante. Avea o statură puţin
încovoiată, dar era plin de vioiciune în miș-
cări, gesturi și vorbire. Ochii lui fulgerători,
fruntea înaltă, zâmbetul etern, care își căpă-
ta unicitatea doar în momentul în care i se
deschideau buzele, confereau feţei sale tră-
sături interesante, aproape mefistofelice.
Prin buzele sale se manifesta și satira, ele-
mentul definitoriu al personalităţii sale for-
mată dintr-un intelect puternic și din tem-
perament. Satiră, în componenţa căreia se
găsea și câte o nuanţă de umor, resemnare,
pasiune, pesimism, sarcasm și naivitate.
Însă fără îndoială, caracterul principal al
personalităţii sale era conferit de geniali-
tatea sa. Dar această genialitate era ca și
întreaga sa fiinţă. Conţinea și scântei explo-
zive, refracţii puternice, fulgere, dar ames-
tecate cu șoapte și curiozităţi.
Nu era un savant care să dorească să fie
în centrul atenţiei, ci un polihistor trăitor
în provincie. Pe undeva era un geniu, unul
încăpăţânat, care se ţinea departe de sin-
drofiile scriitoricești asemănătoare cu pome-
nile porcilor. Acesta este unul dintre multele
motive pentru care nu a avut faimă publică.
Dar nu era nimic tragic în asta. Pentru cei
care sunt destinaţi să fie modelatorii spiri-
telor generaţiilor tinere, catedra este cea mai
înaltă onoare pe care viaţa le-o poate oferi.
Spiritul său era plămădit dintr-un ames-
tec original de genialitate și curiozitate,
care se manifesta printre sclipiri explozive.
Directețea sa, standardele sale înalte, con-
cepţia sa despre literatură și cultură, filo-
sofia sa distinsă, modul cum respingea
orice formă de îngâmfare, confereau lec-
ţiilor sale un farmec care nu se putea com-
para cu maniera cursurilor universitare
obișnuite. Prelegerile sale erau caracterizate
de lipsă de unitate, indisciplină, sponta-
neitate, în care nu se găsea rigurozitatea
cursurilor cu care eram obișnuiţi, dar care
ofereau idei, consideraţi, îndrumări și
observaţi originale.
În faţa unor astfel de prelegeri, studenţii
mediocri din auditoriul său stăteau șovăi-
tori și neputincioși. Când se așteptau la
explicarea gramaticii graiului goţilor, de
exemplu, Meltzl, cu talentul său special al
apercepţiei, lega subiectul în discuţie cu
alte consideraţii, în așa fel, încât se ajungea
la apologia geniilor, și la explicarea valorii
culturii și a acelor criterii, în funcţie de
care pot fi așezate în ierarhie culturală exce-
lenţele spiritului. Fără îndoială, aceste pre-
legeri nu erau potrivite pentru tinerii care
tânjeau după cineva care să le explice regu-
lile unor banale sufixe, dar efectul lor tot
apărea după vreo doi ani de studii. Meltzl
a fost un om modern și plin de pasiune,
care, pe de o parte știa să indice ideile de
referinţă, călăuzitoare spre înţelegerea valo-
rilor spirituale, și concomitent capabil să
trezească în discipolii săi sentimentul de
respect faţă de oamenii mari din punct de
vedere intelectual și moral.
Prelegerile sale erau de fapt fragmente
rapsodice de mărturisiri lirice. În loc să
explice etimologia cuvintelor, care oricum
erau discutate în cărţi, el încuraja gân-
direa proprie, studierea individuală a
fenomenelor literaturii și ale limbii și
aprecierea acelor valori pentru care
merită luptat și care trebuie preţuite.
Nu era doar savant, și ca om a avut
un caracter nobil și un fel de a fi exce-
lent. El nu a respins nici măcar un stu-
dent la nici un examen, pentru că nu
considera examenul o instituţie care
evidenţiază valorile. Dar preţuia și
ajuta cu toate mijloacele pe cei în care
bănuia un talent apropiat de idealurile
sale.
Numele și opera sa știinţifică erau
mai cunoscute în străinătate decât
acasă. A fost membru în vreo șase-
șapte societăţi știinţifice străine și cea
mai mare parte a operei sale a fost
publicată în latină, germană, franceză,
engleză și spaniolă. Deși a scris o gră-
madă de studii, lucrările sale sunt rari-
tăţi mai mari decât incunabulele vechi
de cinci secole. Sunt rarităţi, deoarece
au apărut în abia câteva zeci de exem-
plare pentru oamenii de știinţă pe care
i-a considerat singurul public demn
de asemenea lucrări. Drept pentru
care din unele publicații ale profeso-
rului Meltzl nu se găsește nici măcar
un exemplar.
Groaza pe care simţea în faţa publicului
era alimentată de principiile sale morale și
de timiditatea sa. El nu ar fi acceptat nicio
funcţie publică și nu a tânjit după succesul
care putea fi obţinut prin corupţie, înșelă-
ciune sau egoism.
Datorită comportamentului său, gân-
direa mediocrilor a văzut doar excentrici-
tatea sa, pentru că el nu trăia ca omul de
rând, ci așa cum considera el însuși că este
oportun. De obicei, înaintea prelegerilor
se plimba cu bicicleta și, ca să fie singur,
dis-de-dimineaţă putea să fie văzut pe pro-
menada din Cluj. Asta a fost rutina sa zil-
nică, preocupări știinţifice serioase împle-
tite cu divertismente simple. În timpul
prelegerilor își dezvăluia inima și toate tră-
săturile simpatice și valoroase ale perso-
nalităţii sale. De la exaltare la satiră, toate
nuanţele spiritului și temperamentului său
străluceau și făceau memorabile acele efecte
prin care reușea să se infiltreze în sufletele
studenţilor. Moartea sa a fost o adevărată
pierdere a culturii. Universitatea din Cluj
a pierdut odată cu el unul dintre pilonii săi
[…]”.
(Fragment dintr-un studiu mai amplu)
u
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 21
 Interioare Dafin Mureşeanu

Trimisul special
E RA UN tren frumos luminat, cald în Căldura plăcută și o muzică monotonă
vagoane, muzica răzbătea prin pereţi, și stearpă de orice sentimente m-au trimis
fotoliile băteau toate în roșu. în somn, dar nu înainte de a-mi aduce
După câţiva pași, din spatele unei
împletituri de trestie, m-a întâmpinat o
femeie-soldat.
Eu nu așteptam pe nimeni, dar când s- aminte cine sunt. Ultima privire aruncată – Eva! s-a prezentat ea. Să mergem.
a oprit mă aflam acolo, să văd cum coboară afară s-a izbit de chipul șefului de gară din Führerul vă așteaptă, a repetat ea formula
călătorii. Ivanca, fluturând un steguleţ roșu. celui din tren.
După aceea, trenul parcă se înţe- Se lumina încet, dar sigur, pășeam
penise pe șine sau că, nu știu din ce acum în urma gazdei mele cu ușurinţa
motive, nu mai putea porni. unui cangur bătrân. Memoria îmi reve-
În cele din urmă, curios și neavând nea odată cu ziua. Bănuiam pentru ce
pe cine să întreb despre inedita situaţie, sunt aici. Se dezgheţau streșinile mis-
am urcat cele trei trepte și m-am trezit terului.
înăuntru. În pragul unei case, ca o mică for-
Călătorii stăteau liniștiţi și tăcuţi, tăreaţă, mă aștepta chiar el. În carne și
fiecare având în faţă o floare și un oase, gata să se lase pipăit. Părea destul
pahar plin cu o licoare cristalină. de bătrân și-i deslușeam un tremur vag
– Pe cine căutaţi? m-a întrebat ime- al mustăţii.
diat un bărbat înalt și stilat, încolăcit – Bine aţi venit, domnule Gustav!
în jurul unei bare de la intrare. La un moment dat am avut o presim-
– Pe doamna Roza! mi-a venit mie ţire rea, credeam că nu mai veniţi.
răspunsul mincinos, căzut ca din cer. – N-a fost ușor! am replicat eu
– Nu e aici, sigur nu e aici! Dar scurt.
dacă vreţi puteţi călători cu noi. O să Timpul se îngusta. De asta îmi
primiţi fotoliul și floarea la fel cu cei- dădeam foarte bine seama.
lalţi, a continuat el, modulând propo- – O să vă odihniţi o zi! mi-a șoptit
ziţia. Eva, abia stăpânindu-și bucuria. De
N-am mai apucat să răspund, fiin- mâine vă apucaţi amândoi de scris. Vor
dcă trenul a pornit pe neașteptate și fi niște Memorii fără egal. Ale Führe-
fără niciun semnal. rului, dictate de el însuși celebrului zia-
Auzeam cum pufăie locomotiva, rist Gustav Berg. Vă cer scuze pentru
apoi am început să număr stâlpii de sofisticata călătorie, dar trebuia să fiu
telegraf care treceau în fugă prin faţa sigură că nu mă urmărește nimeni.
ferestrelor. Camera în care am intrat avea
Același oficiant mi-a adus un foto- vedere spre o poiană cu mesteceni.
liu mai mic decât celelalte și l-a așezat În apropierea unui mic lac cu
lângă ușă. nuferi, un copil își rostogolea cercul.
– Nu v-am răspuns dacă vreau sau u Pompei. Foto: Amalia Lumei Un ușor miros de gaz toxic urca din
nu să călătoresc cu dumneavoastră! am podea spre nările mele.
șarjat eu. Cred că am dormit câteva ore bune. – Eva, Eva! am strigat din toate puterile,
– Nu-i nimic, la întoarcere o să vă lăsăm Promisiunea omului înalt și stilat de a mă imaginându-mi un scenariu nu prea plă-
tot în gara Ivanca, de unde aţi urcat. Până duce la cină nu s-a adeverit. Mă minţise, cut.
atunci, simţiţi-vă bine, scoateţi-vă mănușile dar tot mâna lui m-a bătut foarte tare pe – Nu vă fie teamă, m-a liniștit ea, miro-
și gustaţi din vinul nostru negru de Chile. umăr. sul nu-i de acum, s-a menţinut de pe
– Și când va fi asta? Când vom reveni – Am ajuns. Vă rog să vă treziţi și să vă atunci!
în halta Ivanca? aranjaţi. – Dar cu irealitatea cum rămâne? am
– E greu de spus, nu știu precis, va tre- – Unde? am întrebat destul de derutat, riscat eu o întrebare vădit nepotrivită.
bui să întreb astrologii! Mâine dimineaţă, pentru că legam greu evenimentele între – Sunteţi în ea, cu siguranţă, domnule
veţi avea sub ochi un peisaj marin. ele și, deși știam cine sunt, nu-mi aduceam Gustav! Nu mă tem decât de faptul că măr-
– Și prima oprire? aminte prea multe detalii despre mine. turiile Führerului, când le veţi scoate la
– La Laveta, peste trei zile. – La Cartierul General! Führerul vă lumină, pe mulţi îi vor zgudui. Puteţi lăsa
– Și apoi? așteaptă! fereastra întredeschisă, dacă vreţi!
– Apoi vom intra în irealitate! Va fi Am tresărit, dar n-am lăsat să se obser- ◆
foarte plăcut. Veţi auzi înainte o bătaie de ve.
clopot. Veţi fi însoţit de o tânără irlandeză, La coborâre am traversat o pantă ușoa-
o fată blajină și ascultătoare. Odihniţi-vă ră, apoi m-am aflat singur pe un câmp
până voi veni să vă iau la cină. întins, în lumina încă puţină a dimineţii.

22 ◆ A V A L O N
 Scena scrisă Amalia Lumei

Avangardă și teatru păpușăresc

A PĂRUTĂ ȘI configurată pe baza unui Ce s-ar cuveni să fie pus în loc? „Vrem
refuz radical al tradiției literare și artis- teatrul de pură emotivitate, teatrul ca
tice, avangarda s-a delimitat cu promptitu- existență nouă, dezbărată de clișeele șterse
pumn pătrat al lui Théophile Gautier să se
eclipseze, dărâmat sub presiunea de 300
de atmosfere a mănușii de elegantă piele
dine, cu vervă și cu aplomb, fără inhibiții, ale vieții burgheze, de obsesia înțelesurilor galbenă a lui Dempsey” („Accidente”, în
de aceasta, lansând texte programatice și și a orientărilor” („Manifest activist către op.cit.). Violență sportivă, ritm accelerat,
comentarii, manifeste și polemici cu inami- tinerime”, în op.cit.), proclamă același Ion trepidant, de felul muzicalității jazzistice,
cul declarat. În materie de teatru autorii Vinea. În România, țară unde burghezia inteligență frisonantă a punerilor în scenă,
avangardiști din perimetrul literelor nu avea o istorie prea îndelungată sau glo- oralitate autentică pe planul prestației
românești au procedat ca în celelalte cazuri rioasă, se vorbea despre „clișeele șterse ale actoricești, iată câteva dintre ingredientele
(al poeziei, al prozei, al picturii ș.a.): au vieții burgheze” refuzându-se înțelesurile celebrate pe seama proiectului unei ade-
început prin a proclama decesul for- vărate sărbători a ingenuității, adică a
melor socotite vetuste și inadecvate și autenticismului scenic. De altfel,
au încercat să jaloneze un drum de Cosma pretinde clar – într-un acord
construire a viitorului în noi parametri. instinctiv, dacă nu unul asumat și inte-
Astfel, de pildă, Ion Călugăru proclama lectual informat cu Gordon Craig – ca
că „Drama a murit, pentru că era un „interpretul să fie o rigidă marionetă
fel de melodramă” („Drama-pantomi- de lemn și aluminium”. Este una dintre
mă”, în Ion Pop (ed.), Avangarda româ- proiecțiile care pretind, parcă prefațând
nească, București, Academia Română Englezește fără profesor a lui E. Ionescu,
& Fundația Națională pentru Știință și ca în dinamica alegră a piesei viitoare,
Artă & Muzeul Național al Literaturii actorul să imite jocul păpușii, să devină
Române, 2016). Specia dramei este deci o supermarionetă. Faptul are o
compromisă datorită alunecării ei în semnificație deosebită. Se iese astfel
minor, în edulcorat, în sentimentalitate. din logica realismului și a naturalis-
Dar nici „Comedia nu mai interesează, mului și se intră într-un spațiu al
pentru că n-a știut să exploateze sufi- ficțiunii artistice relevante, unde
cient farsa”. Prin urmare, dacă nu e marioneta a devenit un model, un
farsă, comedia nu mai este posibilă, nu reper, nu un auxiliar ancilar. În această
mai corespunde exigențelor epocii și privință, I.M. Daniel este cât se poate
gustului acesteia. Ori comediat care nu- de clar atunci când precizează că
și regăsește formele primare, autentice, „Artistul ... nu mai imită pentru
precum farsa, caracterizată de acțiuni satisfacția puerilă de a reda asemănător
fizice exagerate și repetate, de exagera- (subl. I.V.). Nici nu mai interpretează
rea caracterelor sau a situației comice, prin stilizări decorative sau descom-
de situații absurde sau surprinzătoare, u Suzana Fântânariu, Memoria Ingenuă puneri și deformațiuni halucinante. El
nu mai este suportabilă, căzând în fals realcătuiește natura bizuită pe alfabetul
și în fad. „De aceea, teatrul modern cunoaș- și orientările în favoarea experimentului. ei plastic și pe legile ei fizice și chimice,
te rușinea adaptărilor de texte vechi regiei Ceea ce conta însă cu adevărat, în ochii lui eterne. Rezultatul e o natură nouă, un orga-
subțiate de tehnică”. Ar fi inadecvat, deci, Vinea, era teatrul de „pură emoție”. nism independent și fără asemănare cu
ba chiar de-a dreptul rușinos, ca „un teatru Mihail Cosma avea o viziune vulnera- semnele constituite. Nu mai copiem pe
cu pretenții de noutate să se bazeze pe texte bilă la mirajul tehnicii și al modernizării Dumnezeu – în vreme ce el însuși e creația
vechi, fie și tratate, din punct de vedere regi- pe seama teatrului. „Vrem: Scena-bord de noastră. Nu-l mai copiem, fiindcă el însuși
zoral și scenografic, ori actoricesc, într-o avion în pană de motor; ring de box; sta- – suprarealistul – ne-a interzis-o (vezi
viziune modernă. Ion Călugăru critică și dion de footing. Acțiuni fotografice cu cărțile sfinte și Coranul). [...] Și nu-l mai
pe autorii de succes ai momentului, consi- viziuni fulgerătoare de caleidoscop, în care copiem, fiindcă noi înșine suntem dum-
derând că în cazul unor Pirandello, Evrei- interpretul să fie o rigidă marionetă de nezeii lumii simțite” („Le Rayon invisible.
nov, Toller, Capek, „Suculența operii lor e lemn și aluminium. [...]; regizorilor și Suprarealismul lui Breton”, în op.cit.).
încă făcută din rămășițele festinului trecut, mașiniștilor cretini și somnambuli – ◆
întemeiată pe anecdotică modernă, nu prin viguroși ingineri cu creierul electric; cuvân-
ceea ce-i esențial spirit modern)”. De o tului avorton extras cu forcepsul din gât-
părere similară, chiar dacă formulată mai lejul actorilor sifilizați – jazz-bandul fre-
lapidar și mai drastic, este și Ion Vinea, care neziei universale. [...] Vie asurzitoarea
proclamă „Dramaturgia, un borcan de ejaculare interplanetară, când – ferventă
fetuși fardați”. Teatrul vechi este deci, nici logodnă – ne vom trece, calmi, în deget
mai mult, nici mai puțin, decât un teatru inelul lui Saturn! [...] așteptăm serbarea
de avortoni. ingenuă (subl. A.L.), în care legendarul

Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 23

 Ochii Monei Lisa
Horia Dulvac
Ambalaj pentru tăceri și suflet
(de ce unii artişti au voie să se fotografieze cu operele lor)
I MAGINEA ARTISTULUI plastic înconjurat
de operele sale pare întotdeauna însoțită
de o tăcere asurzitoare. Portretul dobân-
dește un aer tensionat, așa cum se întâmplă
la confluenţa tăcerilor cu zgomotele lumii.
Eram cândva într-o adunare de scriitori
și artiști plastici – alăturare care mi s-a
părut întotdeauna că face bine amânduro-
ra. Primii, vorbăreţi și gureși ca o insulă
plină de păsări. Uneori scriitorii sunt sufo-
caţi de propria lor vorbărie, poate de aceea
le caută (atunci când o fac), pictorilor, tovă-
rășia.
Aveam capul plin de cuvinte și, îmi
amintesc, atunci când am avut în adoles-
cenţă impulsuri de a picta, a trebuit să
opresc voluntar și ferm acel flux retoric ce
u Suzana Fântânariu - Ipostaze
24 ◆ A V A L O N
Mărul de Ipotești
îmi străbătea creierul, aproape împiedi-
cându-mă să mă bucur în tăcere de odihna
lucrurilor. Un soi de vitalitate a limbii, care
se hrănea ca un parazit cu propria mea
vitalitate.
Așa cum un prieten scriitor îmi măr-
turisea, spre senectute, că nu s-a putut
bucura de detaliile clipei, de gusturile vieții
neintermediate, din cauza blestematelor
pasiuni erotice și a impulsurilor de cucerire
și putere freudiană, până spre bătrâneţe.
L-am încuviinţat pe deplin, cu detaliul că,
la mine se adăuga și incapacitatea de a
vedea lumea, de a o simţi și trăi altfel decât
propoziţional. Trebuia să traduc totul în
cuvinte și asta desigur că schimba tipul
experienţei: era ca și cum ţi s-ar interzice
Ambalaj pentru suflet
(spunându-ți că un tablou ar fi suficient)
accesul la iubită, la intimitatea și tactilitatea
prezenței ei.
Un binecunoscut (al vremii ) artist plas-
tic (plecat în Americile utopice, și de
curând plecat de tot dintre noi, Grigorian
Rusu), îmi spunea odată că, atâta timp cât
mai există un copac, nu este totul pierdut.
Avea dreptate în cee ce mă privește: a tre-
buit să mai port multă vreme povara acelui
metabolism propoziţional, să macin în
roata raţiunii și a cuvintelor, lumi și lucruri
(să scriu o carte care vorbea despre logica
stranie, de o raţionalitate cu totul diferită
a esteticului, dar capabilă să ordoneze
lumea mai puternic decât sentinţele legice
matematice sau fizice) ca să mă pot bucura
 Bestiar-Notre Dame Eurotique Păpușa Discursivă Înălțimea adâncului Calea

pe deplin de contemplarea unui copac cu un soi de întindere dincolo de popria ei ca o bucată de carne la măcelărie, șade
dubla sa funcţionalitate: una în logica margine. Suzana Fântânariu , ca o eroină năzdrăvană
pământului, tăcută, și una în cea a frunzi- Cele mai reușite mi se par fotografiile ce a îmblânzit zmeul și ne permite răgazul
șului și a cuvintelor. artistei lângă piesele din remarcabilul ciclu să vorbim, să vehiculăm cuvinte. Cuvintele
Așadar: cum este posibil ca un scriitor Ambalaje pentru suflet. E acolo o tăcere noastre, cele din traista ambalată rămânând
să vorbească despre o operă de artă plastică mormântală, e moartea legată fedeleș, pre- secrete, împachetate.
altfel decât să recreeze o alter operă care gătită pentru livrare. O moarte plină de Deși cu o dimensiune metafizică sub-
nu poate dobândi conţinutul esenţei, o con- tăceri germinând de cuvinte, căci, aidoma stanţială (și se știe că despre esenţele celor
strucţie despre ceva, dar altceva? Cum ar grecescului Khora, nu numai absenţa e de fără chip nu există cuvinte și despre ele nu
putea fi descrisă altfel decât trădând rân- două feluri, ci și tăcerea: una a lumilor care poţi să vorbești decât în vagi analogii),
duiala aproape cosmică, de pildă, a unui nu s-au născut și alta a celor care au fost Suzana Fântânariu reașează poziţia privi-
sărut metafizic pur, brâncușian? Sau cum odată, dar li s-a resorbit zgomotul, au fost torului în raport cu aceste lucruri: resetează
să redai în termeni de fiziognomie, ochii legate fedeleș la gură. Ca niște mormane biografii și clipe înțepenite, face posibile
închiși spre aceste lumi, ale Muzei ador- de morţi, presate în trupuri, în carne, împa- alterităţile. Ba chiar ne invită să participăm
mite, ori ai Domnișoarei Pogany? chetate în sfori și oferite publicului, ca niște la ospăţul cuvintelor, căci cel ce suflă peste
Răspunsul este simplu: în fapt, nu este demoni legaţi, îmblânziţi, puși să ceară ier- noi tăceri este legat, împachetat în nevă-
posibil! Artiștii plastici tac, iar scriitorii nu tare. zutele sfori ale artei oamenilor, făcut
fac decât să vorbească despre altceva, folo- Așadar, nu numai sufletul e ambalat, ci inofensiv și servit profaneităţii.
sindu-le ca pretext tăcerea. și viaţa cu toate zgomotele întâmplărilor u
A mai fost apoi și întâlnirea cu opera și prolificităţii.
Suzanei Fântânariu – o artistă puternică și Lângă traista aceea ca o turbincă plină
tulburătoare. Suzana Fântânariu se foto- de suflete suflete, ambalate și legate cu sfori,
grafiază cu un firesc de invidiat alături de
propria operă: un gest pe care scriitorii e
bine să nu îl mai exerseze, căci fotografiile
de pe coperţile cărţilor lor sunt întotdeauna
ceva inadecvat (scriitorii nu trebuie să aibă
chip, faţa lor este textul; de data asta ei sunt
cei ce, cu fizionognomia lor inadecvată,
trebuie să treacă rapid în regimul tăcerii).
De regulă, artiștii plastici devin și ei, în
asemenea împrejurări, colportorii unei
imagini mișcate spre tragic: operele ţipă în
tăcerea lor, chipul artistului e plin de muţe-
nia (de astă dată a cuvintelor) de tăcerile
depozitate acolo, în substanţa plastică a
pictorului. Tăceri ce se întind parcă peste
faţa autorului, acoperindu-i ca o pieliţă
impentrabilă, gura.
Suzana Fântânariu îsi asumă această
tăcere cu dăruire și monumentalitate Așe-
zată lângă piesele ei, ţinuta sa feminină,
dreaptă, parcă pregătită spre acest sacrifi-
ciu, continuă un fel de diptic performant.
(În Dicţionarul explicativ, diptic are fericita
explicaţie de: „icoană sau tablou alcătuit
din două piese legate între ele, încât să se
poată deschide și închide ca o carte”.) În
el, opera este lăsată să cucerească noi spaţii; u Arbore

Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 25

 Bruno Mazzoni

O provocare necesară (malgré nous...)

C UM AM ajuns eu la seria „Portrete
covidiene” de Suzana Fântânariu –
sau poate drumul invers, care de la ciclul
referitor la epidemiile din istoria
umanității a ajuns până la mine – ține de
imponderabilul și fertilul hazard ce ne
însoțește viața cotidiană; același fericit
hazard care a făcut-o pe artista noastră,
odată terminat ciclul de studii la Liceul
de Artă din Iași, să lase pământul moldo-
venesc natal pentru a merge nu la
București, ca să-și continue studiile uni-
versitare (cu o durată de șase ani, în acea
vreme), ci, printr-o ciudată întâmplare, la
Cluj, în Transilvania, la Facultatea de Arte
Plastice „Ion Andreescu” – unde de altfel
nu a putut să se înmatriculeze (din pricina
acelui numerus clausus, pe atunci în vigoa-
re) la secția de ‘pictură și sculptură’ la care
ar fi dorit, ci la cea de ‘grafică’, mai puțin
căutată, astfel încât, în loc să se înarmeze
cu șevalete, pânze și culori în ulei, a avut
parte de experimentarea artei desenului,
în tuș și cărbune, pe hârtie. Faptul de a fi
terminat studiile universitare cu media
10 – fiind, în acel an, cea mai valoroasă
absolventă în arte plastice de pe întregul
teritoriu al României – i-a adus presti-
gioasa poziție de șefă de promoție, ceea ce u Suzana Fântaânariu, Autoportret postpandemic - 22.05.2021
a însemnat pentru ea posibilitatea (cel
puțin virtuală) de a-și alege liceul artistic Târgu Jiu, aflat la doar 100 de km de Cra- acum e clar cât sunt de legate întâmplările
la care urma să meargă, la doar 27 de ani, iova, a moștenit magnificul complex ce artistice și profesionale ale unei
ca profesor titular. Și încă o dată întâm- cuprinde faimoasa ‘Poartă a sărutului’, personalități de calibrul Suzanei Fântâ-
plarea a decis, într-un anumit sens, pentru austera ‘Masă a tăcerii’ și inegalabila nariu de elementele care țin de biografia
ea: în anul respectiv, singura catedră dis- ‘Coloană a infinitului’). În cursul celor sa, iată că într-un anumit moment, grație
ponibilă era cea de la Liceul de Artă peste zece ani în care predă în noul spațiu, unei noi ture a roții norocului, se transferă
“Marin Sorescu” din Craiova! Alt dépla- Suzana Fântânariu se dedică cu mare la Liceul de Artă din orașul Timișoara
cement, alt oraș, altă regiune, de această însuflețire activității didactice, creează (Temesvár sau Temeschwar, viitoare Capi-
dată Oltenia… în care se născuse cel mai secțiunea de ‘grafică’ și formează promoții tală europeană a Culturii în anul 2023) –
mare maestru de sculptură, cu siguranță de elevi, dintre care unii vor purta roadele cel mai de seamă centru cultural sau, mai
nu doar românească, din secolul al XX- unei astfel de formări chiar dincolo de bine zis, multicultural din sud-vestul
lea, Constantin Brâncuși (de la care orașul perimetrul artistic românesc. Și, deoarece României, în importanta regiune istorică

Anamorfoza covidiana Anatomie covidiană III Anatomie covidiană II Cariatidă covidiană Dincolo de mască

26 ◆ A V A L O N
numită Banat, centrul unei arii care poate
fi numită, fără îndoială, mitteleuropeană
datorită bogatei și complexei varietăți de
limbi, etnii, confesiuni religioase și tradiții
care se îmbină admirabil în ea – , iar de
la liceul local va ajunge repede profesor
la Facultatea de Arte și Design a
Universității de Vest din Timișoara, unde
îi va fi încredințată și onoranta posibilitate
de a conduce lucrări de doctorat.
Un amplu preambul până aici, destul
de amănunțit, pentru a ajunge la
circumstanțele, la fel de accidentale, ale
întâlnirii mele cu cele mai recente creații,
într-o anumită măsură mai stringente, ale
unei artiste poliedrice cum este Suzana
Fântânariu, o întâlnire care s-a produs
printr-o simplă întâmplare, mulțumită
paginilor unei platforme de comunicare
socială, una dintre multele platforme exis-
tente, în diverse feluri batjocorită și uneori
depreciată, și totuși foarte eficace pentru
a institui conexiuni și pentru a crea în acest
caz un contact fertil, chiar la distanță, în
ciuda distanței! Pe parcursul toamnei lui
2020, frecventând paginile facebook, citind
variate postări și privind nenumărate
imagini, mai mult sau mai puțin interesan-
te, sugestive, fascinante, am dat peste o
serie de portrete, desene de chipuri alterate,
deformate uneori, cu ochi de o profunzime
și o intensitate expresivă care m-au lăsat u Suzana Fântaânariu, Primavara postpandemică
împietrit, literalmente înghețat din cauza
durerii pe care reușeau să o exprime cu o într-o sugestivă relectură, grotesc expre- ale unei tragedii universale. Un autentic
forță nespusă, la limita umanului…; por- sionistă am putea spune, și în același timp mulțumesc din partea noastră, a tuturor,
trete schițate în tuș, fibră acrilică și baiț, cu provocatoare, a portretisticii veacului al Suzana, și a mea personal, pentru faptul
vreo rară și vagă urmă de culoare, însoțite XVI-lea (e de ajuns să ne amintim in primis că ne-ați făcut părtași la profunda empatie
de o secvență de titluri care nu te puteau pânzele lui Tiziano păstrate la Napoli, în cu care ați înțeles să exprimați aici, în pagi-
lăsa indiferent: ‘Autoportret în izolare’, ‘Ana- splendida Pinacotecă din Capodimonte). nile acestui album, disconfortul existențial,
morfoză covidiană’, ‘Portret cu masca la Am fi, în realitate, pe un drum greșit dacă al dumneavoastră și al nostru, în fața unui
gură’, ‘Demascare’, ‘Surâs covidian’, ‘Mă des- am încerca să căutăm modele sau posibile dușman amenințător și invizibil pe care ne
part de mine, mă despart de tine’, ‘Urgența arhetipuri pentru universul vizionar căruia dorim să reușim să-l învingem, chiar dacă
unește sau desparte?’, ‘Medeea sau Nemesis Suzana Fântânariu i-a simțit urgența repre- suntem pe deplin conștienți că nimic nu
în era covidiană’, desene în care se mani- zentării în această atroce galerie de „Por- va mai fi la fel în interiorul nostru sau în
festa în mod dramatic profunda sfâșiere trete covidiene”, ce ajung la un număr de obișnuințele cotidiene ale noastre, ale celor
interioară a artistei. Am putea bănui o 74, pentru că aici actul reprezentării este, muritori, în afara valorilor Artei în care ne
oarecare reminiscență îndepărtată a mari- în ultimă instanță, gestul disperat, strigătul place să continuăm să credem.
lor portrete din pictura înstrăinării a lui sfâșietor care izvorăște dintr-o durere u
Francis Bacon, însă la el domina tema subiectivă în fața amenințării pandemice
denunțului, într-un fel de deliberată demis- și care știe să devină, după un timp, voce,
tificare a ierarhiilor, a establishment-ului, gest, expresie vizuală ale unei angoase și

portret covidian Grimasă covidiană Demascare Pieta covidiana portret covidian

Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 27

 Translații Nathalie Handal

E ste o poetă de
origine palesti-
niană, a cărei fami-
Nathalie Handal este autoarea a nume-
roase cărți de poezie, piese de teatru,
eseuri, iar sub tutela ei au fost editate
lie își are rădăcinile două antologii remarcabile, The Poetry
în Betleem, dar care of Arab Women, 2001 și Language for a
trăiește actualmente New Century: contemporary Poetry from
în Franța și în Sta- the Middle East, Asia & Beyond 2008.
tele Unite. S-a năs- Poezia lui Nathalie Handal, de o pro-
cut în 29 iulie 1969 funzime seducătoare, se naște la îmbi-
în Haiti și a colindat multe locuri, sta- narea fragilă a culturilor, a locurilor pe
bilindu-se în unele din ele pentru dife- muchie de cuțit, a unei istorii nărăvașe,
rite perioade de timp: America de Sud, plină de reveniri și întârzieri.
Caraibe, Asia, Europa (Franța), Statele În speranța că această subtilă poetă, care
Unite. lansează atâtea întrebări fără răspuns și
ne copleșește cu atâtea răspunsuri neli-
niștitoare, va stârni interesul cititorilor
români, voi pomeni câteva din volumele
ei de versuri, niciunul din ele traduse la
noi: The Lives of Rain (2005), Love and
Strange Horses (2010), Poet in Andalucia
(2012), The Republics (2015). Textele tra-
duse sunt din volumul Poet în Andalu-
zia.
„Cadența vocii poetice a lui Nathalie
Handal seamănă vieții ei nomande”
(Mail&Guardian)

frunzele dau ritmul Voi muri în mișcare.

Pe drumul spre Jerez de la Frontera
inimii tare,
durează ani În timp ce aștept
Poate că îți lipsește
Iubitul îmi va spune ești frumoasă
ceva din tine
durează ani Iar asta înseamnă
sau poate că nu mai ai întrebări
să simți gustul vântului Că îi este dor de mare
sau nu ești nicăieri
să-l faci să accepte Eu îi voi spune
deși toți se uită la tine.
ceea ce nu poate Nu cunosc cuvântul care înseamnă viață
o istorie Dar știu că trebuie să fim parte din joc
Poate zgomotul
ciocnirea selenară, două luni, Nu toate sunt despre moarte .
este casa plăcerii
colinele după ploaie
unde un fel de moarte
El va întreba
se ascunde.
De ce am devenit tăcere,
chiar și aceste biznagas, Să fie oare zgomotul de care noi suntem
Poate că nu știm nimic
îți amintesc atât de aproape,
despre ceea ce este în jurul nostru,
că durează ani acolo unde pietrele, muștele, copacii,
lichiorul de vișine pe care-l bem,
să te întorci păsările,
fino, amontillado, oloroso
din drumul ecoul, pământul, cu tot ceea ce se ascunde
ne umple de ceea ce nu ne putem dori
care vă desparte. în spatele lor
pentru mult timp.
se transformă în muzică?
Trebuie să inventăm ceva
În aşteptarea morții Un cântec va trece pe lângă noi.
despre noi înșine:
despre țara din care venim,
Când voi muri Îl voi privi, și el va aștepta
despre acest alb strălucitor,
harta lumii iar eu nu voi înțelege ce anume așteaptă.
despre umbra goală
va atârna deasupra patului meu,
și despre hârtia care arde
Mica bibliotecă din Mijas Apoi voi cădea pe gânduri, singurătatea
în ea, în interiorul ei
unde l-am citit pe Lorca cunoaște golul,
depărtarea
pentru prima dată iar moartea știe că nu trebuie
mișcă cenușa
va deveni o cafenea, să înceapă numărătoarea
din spatele ochilor noștri.
Măslinii în timp ce așteaptă.
fără de care nu pot trăi u
vor fi înfloriți Prezentare și traducere
Flori de biznagas
Voi vedea moartea de departe din limba engleză de
mă va aștepta SÂNZIANA MUREȘEANU
Să aparții unui loc
dar eu nu mă voi mișca,
chiar dacă ai ascuns
Voi muri într-un tren
orele în dulapul tău secret,
din care voi vedea
durează ani
copacii albi suspendați
Deasupra unor nori gri,
să uiți o persoană
Voi muri în înălțimea cerului
care te-a privit în treacăt de sus,
unde păsările poartă aburi de lumină
durează ani
pe aripi,
Voi muri într-o mașină
să înțelegi de ce
cu ferestrele înzăpezite,
în trecerea ta

28 ◆ A V A L O N
 Eseu Gustav E. Mueller

„Teză—antiteză—sinteză”:
o legendă despre Hegel
Gustav Emil Mueller (1898-1987),
filosof elveţian și exeget al lui G. W. F.
Hegel. Doctorat în filosofie la Universi-
tatea din Berna (1923). Cărţi: Interacțiu-
nea opușilor/ The Interplay of Opposites
(1956), O ontologie dialectică/ A Dialec-
tical Ontology (1956), Hegel: omul, viziu-
nea și opera lui/ Hegel: The Man, His
Vision, and His Work (1959) – ultima
fiind socotită cea mai importantă contri-
buţie a sa. Prezentul articol a apărut în
Journal of the History of Ideas, Vol. 19,
No. 3 (Jun., 1958), pp. 411-414. Îl repro-
ducem aici fără aparat critic.
(p. 97); apoi, constată că textele hegeliene
nu urmează „acest ideal, această metodă”;
și care este concluzia sa? „Aceste
inconsecvențe nu indică, însă, că descrierea
pe care am făcut-o metodei dialectice este
greșită. Ceea ce arată, mai degrabă, este că
Hegel n-a fost el însuși capabil să-și aplice
propria metodă dialectică cu absolută con-
secvenţă în toate cazurile. Aceasta este, des-
igur, o imperfecţiune a sistemului său”
(ibid.). Și deși Stace susţine că capitolele sale
„încorporează toate principiile esenţiale”,
admite, totuși, că ele „dau prea puţin seama
de vastele domenii pe care le-a acoperit
Hegel, opulenţa ilustrărilor sale concrete,
enorma erudiţie pe care a întrebuinţat-o în
aceste studii, profunzimea și amploarea

M ĂREŢIA LUI Hegel este la fel de indis-

cutabilă ca obscuritatea lui. Chestiu-
nea se datorează terminologiei și stilului
său specific; ele sunt fără îndoială încâlcite
și complicate – și par excesiv de abstracte.
La rându-le, aceste dificultăţi lingvistice
au dat naștere unor legende care sunt pre-
cum ochelarii perverși și magici: odată ce
îi porţi, textul pur și simplu dispare. Monu-
mentala lucrare standard a lui Theodor
Haering a clarificat pentru întâia dată pro-
blema lingvistică. Analizând atent fiecare
propoziţie din scrierile timpurii ale lui
Hegel, Haering a arătat cum a evoluat ter-
minologia acestuia – deși era completă
atunci când a început să publice. Contem-
poranii lui Hegel au fost imediat stupefiaţi,
întrucât ceea ce îi era lui limpede nu le era
clar cititorilor, care nu erau iniţiaţi în gene-
za termenilor săi. Un exemplu despre felul
în care o legendă se poate naște dintr-o lec-
tură nepotrivită este următorul: Tradu
Begriff prin „concept”, Vernunft prin „raţiu-
ne” și Wissenschaft prin „știinţă” – acestea
fiind, de altfel, cu toate, bune traduceri de
dicţionar – și l-ai transformat pe marele
critic al raţionalismului și al iraţionalismu-
lui într-un campion ridicol al unui absurd
raţionalism și scientism pan-logic.
Dar cea mai agasantă și devastatoare
legendă despre Hegel este că totul este gân-
dit de el în „teză, antiteză și sinteză”.
O ilustrare proeminentă a acestei inter-
pretări oferă W.T. Stace în Filosofia lui Hegel/
The Philosophy of Hegel (1924). Mai întâi,
autorul presupune că trebuie explice filosofia
lui Hegel în „triade de teză, antiteză, sinteză”
viziunii sale” (p. viii). Dar această separaţie
abstractă între „principii” și „viziune” este
complet ne-hegeliană. Textele propriu-zise
ale lui Hegel nu deviază doar ocazional de
la formula „teză—antiteză—sinteză”, ci pur
și simplu nu prezintă nimic de acest tip. Pen-
tru Hegel, „dialectica” nu înseamnă „teză,
antiteză și sinteză”. Dialectica înseamnă că
orice „-ism” – care are un opus polar sau
este un punct de vedere special, ce lasă „res-
tul” sieși – trebuie să fie criticat de logica
gândirii filosofice, a cărei problemă este rea-
litatea ca atare, „Lumea-însăși”.
În al său Lexicon Hegel (4 volume, Stut-
tgart, 1935), Hermann Glockner nu enu-
meră termenii lui Fichte „teză, antiteză,
sinteză” împreună. În toate cele douăzeci
de volume de „Opere complete”, Hegel nu
utilizează această „triadă” nici măcar o
dată; după cum ea nici nu apare în cele opt
volume de texte ale lui Hegel, publicate
pentru prima dată în secolul XX. El se refe-
ră la „teză, antiteză și sinteză” în Prefaţa la
Fenomenologia spiritului, unde ia în con-
siderare posibilitatea acestei „triplicităţi”
ca pe o metodă sau logică a filosofiei. Potri-
vit legendei din jurul lui Hegel, ar fi de
așteptat ca Hegel să recomande această „tri-
plicitate”. Dar, după ce spune că este deri-
vată din Kant, o numește „o schemă inertă”,
„simplă umbră” și conchide: „Acest truc
al înţelepciunii de felul respectiv este pe
atât de rapid de însușit pe cât de ușor de
practicat. Repetarea sa, odată ce este fami-
liar, devine la fel de plicticoasă ca repetarea
oricărei prestidigitaţii, de îndată ce îi recu-
noaștem falsitatea. Instrumentul pentru
u Karl Marx, Portret din tinerețe
producerea acestui formalism monoton nu
e mai dificil de mânuit decât paleta unui
pictor, pe care se află numai două culori”
(Prefaţă, Opere/ Werke, II, 48-49).
În notiţele luate de studenţi, editate și
publicate ca Istoria filosofiei, Hegel men-
ţionează în capitolul dedicat lui Kant „sche-
ma lipsită de spirit [geistloses Schema] a
triplicităţii tezei, antitezei și sintezei”, prin
care ritmul și mișcarea cunoașterii filoso-
fice este artificial prescrisă (vorgezeichnet).
În prima carte importantă despre Hegel,
scrisă de studentul, prietenul intim și pri-
mul său biograf, Karl Rosenkranz (Viața
lui Hegel/ Hegels Leben, 1844), „teza, anti-
teza și sinteza” se remarcă prin absenţă. Se
pare că Hegel a reușit de minune să-și
ascundă „metoda” de unul dintre cei mai
buni studenţi ai săi.
Foarte importanta literatură nouă dedi-
cată lui Hegel în acest secol [al XX-lea – n.
trad.] a abandonat complet legenda. În a sa
Voința și munca lui Hegel/ Hegels Wollen
und Werk (2 vol., Teubner, 1929 și 1938),
Theodor Haering întreprinde un studiu
atent al terminologiei lui Hegel, dar nu con-
▶

Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 29

▶ teza și sinteza – spune Marx în Das Etend
stată nicio urmă a „tezei, antitezei și sinte-
zei”. În al doilea volum, există câteva rânduri
(pp. 118, 126) în care repetă ceea ce, în cita-
tul de mai sus, spusese Hegel însuși – și
anume, că acest „slogan convenţional” este
cu adevărat unul nefericit, întrucât împie-
dică înţelegerea textelor hegeliene. Atâta
timp cât cititorii cred că trebuie să găsească
„teza, antiteza și sinteza” la Hegel, nu li se
poate părea decât obscur – dar obscuri sunt
ochelarii lor coloraţi, nu Hegel. Filozofia lui
Hegel ca doctrină contemplativă a lui Dum-
nezeu/ Hegels Philosophie als kontemplative
Gotteslehre (Berna, 1946), de Iwan Iljin, res-
pinge în Prefaţă legenda „tezei, antitezei și
sintezei” ca pe un joc de copii (Spielerei),
care nu atinge nici măcar vestibulul filoso-
fiei lui Hegel.
Alte opere semnificative, precum Her-
mann Glockner, Hegel (2 vol., Stuttgart,
1929), Theodor Steinbüchel, Problema de
bază a filosofiei hegeliene/ Das Grundpro-
blem der Hegelschen Philosophie (Bonn,
1933) și Theodor Litt, Hegel: o reînnoire cri-
tică/ Hegel: Eine Kritische Erneuerung (Hei-
delberg, 1953), Emerich Coreth, S.J., Ființa
dialectică în logica lui Hegel/ Das Dialektis-
che Sein in Hegels Logik (Wien, 1952) și
mulţi alţii pur și simplu au ignorat legenda.
În propriile mele monografii despre Hegel
despre Revelație, Biserică și filosofie/ Hegel
über Offenbarung, Kirche und Philosophie
(München, 1939) și Hegel despre moralitate
și istorie/ Hegel über Sittlichkeit und Ges-
chichte (Reinhardt, 1940), n-am găsit vreo-
dată nicio “teză, antiteză, sinteză”.
În introducerea sa la ediţia engleză de
selecţii din Scrierile teologice timpurii ale lui
Hegel, Richard Kroner se exprimă eufemis-
tic când spune: „Această nouă Logică este
necesarmente la fel de dialectică pe cât e
mișcarea gândirii înseși. ...Dar nu este în
niciun caz simpla aplicare a unui truc
monoton care poate fi învăţat și repetat. Nu
este simpla impunere a unui tipar mereu
recurent. Poate părea astfel în mintea unor
Constantin Noica
u Gustav E. Mueller
istorici care cataloghează curentul viu al
gândirii, dar în realitate este dezvoltare
mereu schimbătoare, mereu crescândă;
Hegel nu este nicăieri pedant în înghesuirea
conceptelor într-un șablon prefabricat. Tema
tezei, antitezei și sintezei, precum motivul
unei compoziţii muzicale, suferă multiple
modulaţii și modificări. Nu este niciodată
aplicată; este ea însăși doar o abstracţie sără-
căcioasă și nici măcar utilă a ceea ce se
petrece cu adevărat în Logica lui Hegel”.
Ei bine, vom păstra această „sărăcăcioasă
și inutilă abstracţie” în pod doar pentru că
„unii istorici” au folosit-o drept marotă?
Mai degrabă subscriem la concluzia lui
Johannes Flugge: „Dialectica nu este schema
tezei, antitezei și sintezei, atribuită lui Hegel”.
Într-un eseu de Nicolai Hartmann,
Aristoteles und Hegel, găsesc următoarea
confirmare suplimentară a tuturor celor-
lalte mărturii despre interpretarea greșită
a dialecticii lui Hegel: „Este o opinie fun-
damental perversă [grundverkehrte Ansicht]
aceea care vede esenţa dialecticii în triada
tezei, antitezei și sintezei”. Legenda a fost
răspândită de Karl Marx, a cărui inter-
pretare a lui Hegel este distorsionată. Este
marxism suprapus peste Hegel. Teza, anti-
der Philosophie – este formula pur logică
a lui Hegel pentru mișcarea raţiunii pure
și întregul sistem este produs de această
mișcare dialectică a tezei, antitezei și sin-
tezei tuturor categoriilor. Această raţiune
pură, continuă el, este propria raţiune a
dlui Hegel, iar istoria devine istorie a pro-
priei lui filosofii, pe când, în realitate, teza,
antiteza și sinteza sunt categoriile mișcă-
rilor economice. (Rezumat al capitolului
II, paragraful 1.) Puţinele pasaje din scrie-
rile lui Marx care seamănă cu filosofia nu
sunt ale lui. El practică obiceiul comunist
al exproprierii fără compensaţie. Știind asta
în general, am fost, de asemenea, convins
că trebuie să existe o sursă pentru această
„teză, antiteză și sinteză” și, în cele din
urmă, am descoperit-o.
În iarna lui 1835-1836, un grup de kan-
tieni din Dresda au apelat la Heinrich
Moritz Chalybäus, profesor de filosofie la
Universitatea din Kiel, să le ţină prelegeri
despre noua mișcare filosofică de după
Kant. Aceștia erau profesioniști mai vâr-
stnici care, în tinereţe, fuseseră kantieni,
iar acum voiau să dobândească o orientare
cu privire la o dezvoltare în care nu aveau
încredere; dar voiau și o confirmare a kan-
tianismului lor. Profesorul Chalybäus a
făcut chiar aceste două lucruri. Prelegerile
sale au văzut lumina tiparului în 1837, sub
titlul Dezvoltarea istorică a filosofiei specu-
lative de la Kant la Hegel/ Historische
Entwicklung der speculativen Philosophie
von Kant bis Hegel, Pentru o mai bună
înțelegere a publicului științific cu cea mai
nouă școală/ Zu näherer Verstdndigung des
wissenschaftlichen Publikums mit der neues-
ten Schule. Cartea a fost foarte populară și
a apărut în trei ediţii. În copia mea a celei
de-a treia ediţii din 1843, profesorul Cha-
lybäus spune (p. 354): „Aceasta este prima
trilogie: unitatea Fiinţei, Neantului și a
Devenirii... avem în aceasta prima teză,
antiteză și sinteză metodică... un exemplu
sau o schemă a tot ce urmează”. Aceasta a
fost o bănuială briliantă din partea lui Cha-
lybäus, bănuială pe care nu a întrebuinţat-
o anterior și pe care n-a exploatat-o în
vreun fel nici după aceea. Dar Karl Marx

Triada filosofică era pe atunci student la Universitatea din

Berlin și membru al Clubului Hegel, unde
faimoasa carte a fost discutată. El a preluat
„... Dacă nu există în real echilibru al Unității (ar fi simplă fixație, pe care nimic sugestia și a transformat-o într-o mașinărie
n-o îngăduie), nu există nici dyadă simplă, fie chiar sub forma dualității, pe care au abstractă, letală. Alţi hegelieni de stânga
invocat-o atâtea doctrine. Echilibrul dualității ar fi, cum este blocarea în contradicție, — ca Arnold Ruge, Ludwig Feuerbach,
un neadevăr la fel de mare ca «anularea» prin contradicție. Echilibrul îl aduce întreirea, Max Stirner – utilizează „teza, antiteza, sin-
așa cum a intuit întotdeauna gândirea filosofică. (În cea antică, numărul efectiv teza” la fel de puţin ca Hegel însuși.
începea de la 3). Este, în această întreire, pasul lucrurilor, cel în trei timpi, care pleacă Dar „teza, antiteza, sinteza” nu constituie
de la unitate, intră în dezbinare cu sine și se reface apoi ca unitate la alt nivel – dacă singura legendă despre Hegel fabricată de
vrem să vorbim hegelian. Sau este modelul ontologic, unde oricare dintre termeni Marx. Simplificările brutale sunt specialităţi
poate fi unitatea inițială, oricare dintre ceilalți doi poate aduce tensiunea, în timp ce ale marxismului. Se pretinde, astfel, că „teza,
al treilea aduce (sau nu aduce) echilibrul și intrarea în ordine”. antiteza, sinteza” este o „metodă absolută”
a presupusului „raţionalism” al lui Hegel.
(Constantin Noica, Devenirea întru ființă, București, Marx spune: „La Hegel, nu mai există o isto-
Ed. științifică și enciclopedică, 1981, p. 268) rie în ordinea timpului, ci numai o secvenţă

30 ◆ A V A L O N
de idei în raţiune [in reason]”. Însă Hegel,
dimpotrivă, scrie: „Ordinea temporală a
istoriei este distinsă de secvenţa din ordinea
conceptelor” (Opere/ Werke, XII, 59).
O a treia legendă minoră este luată în
mod candid de-a gata în lucrarea recentă a
lui R. Tsanoff, Marii gânditori/ The Great
Thinkers (New York, 1953, p. 487): „De fapt,
ultimele pagini ale Filosofiei dreptului reper-
toriază rapid evoluţia istorică a omenirii –
și descoperă ‚unitatea divinului și umanului’
în Imperiul German! Toate aceste ţepene
noţiuni prusace sunt înregistrate în operele
lui Hegel: ele nu pot fi ignorate.” În primul
rând, însă, Hegel nu este prusac, ci suab și
nu este ţeapăn, ci flexibil. „De fapt”, textul
vizat nu conţine nici măcar un cuvinţel care
să justifice acuzaţia. „Germanische Welt”,
cum o numește Hegel, nu înseamnă „lumea
germană” („Germanisch” nu este totuna cu
„Deutsch”), ci se referă, pur și simplu, la fap-
tul istoric incontestabil că, după dezintegra-
rea Imperiului Roman, diverse triburi ger-
manice au reconstituit Europa sau ceea ce
numim azi „Occidentul”, în opoziţie cu
lumile arabă și slavă. Germania nici măcar
nu este menţionată – și cu atât mai puţin
Prusia. Apoi, tema lui Hegel nu este „evo-
luţia istorică a omenirii”, culminând într-
un anume stat particular, ci omniprezenta
manifestare de sine a Absolutului, întot-
deauna ascunsă în distorsiunile iraţionali-
tăţii. Această interpretare este, la origini, o
calomnie marxistă crudă: apare aproape
textual în rudimentara diatribă a lui Frie-
drich Engels, „Ludwig Feuerbach și sfârșitul
filosofiei clasice germane” (1847). Pentru el,
concepţia organică despre stat a lui Hegel
este, desigur, un meterez detestat împotriva
totalitarismului „intereselor de clasă eco-
nomice”, stipulate de el.
Odată ce legenda despre Hegel a fost
stabilită, autorii de manuale din domeniul
istoriei filosofiei au copiat-o de la prede-
cesorii lor. Era o metodă convenabilă de
a-l îmbălsăma pe Hegel și de a ţine mumia
la vedere pentru curioșii vizitatori de anti-
chităţi. Dialectica lui Hegel era incomodă
pentru un secol în care filosofilor le plăcea
să aparţină unor școli partizane și unor „-
isme” abstracte, precum idealismul, realis-
mul, obiectivismul, subiectivismul, raţio-
nalismul, scepticismul – și așa mai departe.
În dialectica lui Hegel, filosofia s-a maturat
dincolo de asemenea posibilităţi unilate-
rale. Dialectica lui Hegel înseamnă că filo-
sofia și-a găsit propria Logică, așa cum a
proclamat Croce în cartea sa, Ce este mort
și ce supraviețuiește din Hegel/ What is Dead
and What is Alive in Hegel (trad. engl. Lon-
dra, 1912), care a iniţiat „Renașterea hege-
liană” din secolul XX.
u
Traducere din limba engleză
și notă bio-bibliografică
de VLAD MANOLIU
Broderii
Ceas, oră
C EASUL (NOȚIUNE) conține o dimensiune
abstractă, timpul abstract, con-
vențional, și una concretă, obiectul concret,
numit și ceasornic, ornic (regional), până
de curând exclusiv mecanic, cu limba mare
pentru ore, limba mică pentru minute și
secundar, atribuindu-se și onomatopeea
tic-tac.
Ceasul/ora fixează dintre dezastrele
naturale, cutremurele (la noi, în spațiul
extracarpatic, cele foarte mari înregistrate
în 1661, 1738, 1802, 1941, 1977 ș,a.), ora,
minutul și secunda când s-a produs miș-
carea tectonică (ceasul se și oprește din
mers datorită zguduirii intense). Marchează
evenimente politice ieșite din tiparul coti-
dian, de pildă sosirea la Iași și la București
a domnilor și mazilirea acestora.
Are însemnătate religioasă în chilii și
biserici.
Are însemnătate publică în orașe.
Are desigur însemnătate domestică,
orientează programul zilei, stă pe noptiere,
se fixează pe pereți, înconjoară încheietura
mâinii, e obiect de lux și accesoriu vesti-
mentar, domnișoarele și doamnele îl purtau
în secolele 18 și 19 agățat de gât cu un lanț
de aur sau argint, ca pe un colan.
Împreună cu bătăile inimii, minutele
subliniază tensiunea amoroasă (Alexandru
Văcărescu: „Acum orice ceas și orice minut/
Asupra mea vrășmaș s-au făcut”).
Varietatea aparatelor mecanice de măsu-
rat timpul, de la cele de mână la cele de
perete (pendulele) și la clepsidre (cu nisip)
etc. se poate urmări la Muzeul ceasului
„Nicolae Simache” din Ploiești (din 1963),
între exponate se găsesc ceasuri ro. fabricate
postbelic până spre sfârșitul secolului 20.
Mă rog ție, Doamne, cu inema toată,
Ciudesele ( = miracolele) tale spuindu-le-n
gloată.
Mă bucur de tine și-ț cânt pre tot ceasul,
Numele tău cel svânt l-înalț în tot glasul.
(Dosoftei: „Psaltirea în versuri”, 1673)
„Să să știe când s-au cutremurat pămân-
tul de au fost cutremur mare, cât n-au mai
pomenit altă dată nimenea, luni noaptea
spre marți, la ciasuri 7 și un șfert, în postul
Sântămăriei Mari, în zilele luminatului
domnului nostru Io Șerban voevod [Șerban
Cantacuzino], avgust 8 dni [zile], leat 7189
[1681] (în Corfus: „Însemnări...”, p. 238).
Dan Grădinaru
„Desfătarea lor (a moldovenilor de rând,
n.n.) cea mai mare este să petreacă în ospe-
ţe, uneori de la al șaselea ceas al serii până
la al treilea ceas după miezul nopţii, alteori
și până ce se crapă de ziuă, și să bea până
varsă” (Dimitrie Cantemir: „Descrierea
Moldovei”, 1716).
„Mai 31 leat 7246 [1738], miercuri la 3
ceasuri din zi s-au cutremurat pământul
foarte tare încât multe bolte și ziduri ale
mănăstirilor și caselor au crăpat. Încă unile
au și căzut aici în București. Iar afară multe
biserici și bolte s-au surpat de tot și pămân-
tul pe alocurea s-au despicat și au eșit apă
cu miros de iarbă de pușcă și de pucioasă.
Și la 6 ceasuri iar s-au mai cutremurat mai
încet. Și la 10 ceasuri tot într-acea zi iar s-
au cutremurat.
Tot într-această zi au început și o sfântă
icoană, chipul prea sfintii Născătoare de
Dumnezeu, a plânge până a doo zi la o
fată a arhimandritului ce o ținea Drăghici
logofăt din mitropolie” (în Corfus: „Însem-
nări...”, p. 240; despre marele cutremur din
1738, în Ilie Corfus Încă 10 consemnări
legate de cutremur)
CEASURI NEMȚEȘTI. „Într-acest an,
la 1773, mai, împăratul romanilor, Iosif II,
vrând ca să meargă în Galiția și Lodomeria,
în țările ce dobândise atunci, trecând prin
hotarele Ardealului, au venit și la Brașov
unde au șezut trei zile și ne-au făcut nouă
boierilor români ce eram musafiri acolea
multă cinste, căci, cum a sosit la conacul
unde era gătit, de loc ( = deîndată, n.n.) au
trămis pe doctorul împărăției sale, la noi
unde eram adunați toți, la gazdă la mine și
ne-au zis că, măcar că împăratul cearcă
întristare pentru noi, căci suntem înstrăinați
de patrie, dar are părere bună, căci ne aflăm
adăpostindu-ne în țara împărăției sale și
poftește ca a doua zi, la 10 ceasuri nemțești,
să ne dea audiență” (Ion Văcărescu: Istorie
a prea puternicilor înpărați othomani).
CEASORNICE ENGLEZEȘTI. „La 17
februarie, în același an 1796, Stanciu
Șușăscu, biv vtori comis, scria Casei Hagi
Pop din Sibiu să-i trimită pentru jupâneasa
lui un ceasorniv „naimod”, „un ciasornic
bun de purtat în sân”, știut fiind de către
dumnealui comisul că „acolea la Săbii să
găsăsc ciasornice bune englezești”.
u
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 31
 Scena scrisă
Un spectacol de Broadway /
O vizită la Ferma animalelor
P RIMA PREMIERĂ cu publicul în sală, la
Cluj, a avut loc, după aproape un an
și jumătate, la Teatrul Maghiar, cu specta-
colul muzical Ferma animalelor de George
Orwell. Seara de vineri, 21 mai 2021, a fost
semnul unei intrări într-o oarecare nor-
malitate. Sala teatrului a fost plină pe jumă-
tate (conform normelor sanitare impuse),
semn că lumea a trecut peste reticențe, frici,
rețineri. Multă lume își punea întrebarea
– oare cine va mai îndrăzni să intre într-o
sală de spectacol? Și iată că au fost mulți
aceia care au trecut peste temeri și s-au
aventurat. Și cutezanța, îndrăznesc să o
spun, le-a fost răsplătită din plin.
Romanul publicat de Orwell în 1945
este o satiră politică vizînd toate formele
de totalitarism. Istoria personajelor-ani-
male povestește despre evenimentele
revoluției din Rusia din prima jumătate a
secolului XX, în care se războiesc capii
politici Stalin și Troțki - întruchipați de
porcii Napoleon și Snowball – din con-
fruntare avînd de suferit muncitorii și
țăranii, îndemnați la răzvrătire de condu-
cători, care, în cele din urmă, se dovedesc
a nu sluji interesele celor mulți, ci pe ale
unei mici (și noi) clase privilegiate. Egali-
tatea, proclamată la început, suferă un pro-
ces grav de distorsionare și corupție. Lista
celor „șapte precepte”, după care se condu-
cea la început Ferma, suferă schimbări dra-
matice. De pildă, porunca „Nici un animal
nu va ucide un alt animal” va deveni „Nici
un animal nu va ucide un alt animal fără
motiv”.
Regizorul sîrb Zoltán Puskás se află la
a treia colaborare cu Teatrul Maghiar din
Cluj, după spectacolele - Vrăjitorul din Oz
și Cartea junglei, alegînd pentru această
dramatizare (text și versuri: Robert Lénárd)
ritmuri de punck-rock și hard, combinate
cu accente lirice de muzical, cele mai multe
din situații fiind exprimate melodic (com-
pozitori: Dávid Klemm și Ervin Erős).
Decorul, conceput de regizor, este compus
dintr-un podium ce se prelungește adînc
în sală, cu pasarele de o parte și de alta a
scenei și o încăpere cu pereți transparenți
– camera stăpînului/stăpînilor, iar costu-
mele, o combinație de materiale textile și
piele (semnate de Andrea Ledenják) între-
32 ◆ A V A L O N
Eugenia Sarvari
u Afișul spectacolului
gesc universul piesei. Mișcarea scenică
(Melinda Jakab) – pe un ritm absolut
îndrăcit, impune o sincronizare perfectă,
cerință căreia actorii îi fac față excepțional.
Din ansamblul perfect sudat – și cînd
spun asta mă gîndesc la toți actorii care au
intrat în pielea personajelor romanului lui
Orwell: Gábor Viola (Napoleaon), Loránd
Farkas (porcul Snowball), András Buzási
(porcul Guițător), Csilla Albert (corbul
Moise), Ervin Szücs (calul Boxer), Gizella
Kincsid (iapa Clover), Andrea Vindis (iapa
Mollie), Szabolcs Balla (măgarul Benja-
min), Anikó Pethő (Pisica), Melinda Kán-
tor, Zsuzsa Tőtszegi, Eszter Román, Éva
Imre (Găinile), Csilla Varga (Vaca), Csaba
Marosán, Andrea Kali (Oile), Alpár Foga-
rasi (Stăpînul), Róbert Laczko Vass (Fre-
derock) precum toți porcii și cățelușii – se
desprind cîteva strălucite evoluții.
Anikó Pethő realizează o performanță
remarcabilă, de o noutate absolută. Pisica
ei este insinuantă, dură, nesupusă, mergînd
pînă la sacrificiul de sine. Mișcările de feli-
nă se combină cu ritmuri de hard-rock, iar
vocea însoțește strălucit epuizantele nume-
re de dans, firesc, fără să se frîngă. Ca să
nu mai vorbim de Loránd Farkas care pare
un diavol dezlănțuit, debordînd de o ener-
gie năucitoare. Snowball interpretat de el
are înflăcărarea celui pe care-l simbolizează
(Troțki), ocupîndu-se de organizarea fer-
mei în comisii, pe care tovarășul Napoleon
le privește cu dispreț, boicotîndu-le. Dis-
cursul lui Snowball de pe meterezele-pasa-
rele reușește, prin elocvența sa, să cuce-
rească inimile animalelor. Dar va fi alungat
de la fermă de cîinii dresați de Napoleon.
Gábor Viola, actor plurivalent, nu doar
dansează și cîntă impecabil, dar, în același
timp, imprimă personajului doza adecvată
de autoritate, de ipocrizie, perfidie, tiranie.
Din turnul de fildeș cu pereți străvezii, el
supraveghează, pîndește, dă ordine, domi-
nă, precum I.V. Stalin, modelul lui. Porcul
Napoleon nu se ține de promisiunea de a
elibera animalele de sub jugul omului, ci
sfîrșește prin a deveni un tiran asupritor.
Pe linia evoluțiilor de excepție se situează
și realizarea lui Ervin Szücs în calul Boxer.
Exploatat pentru forța lui uriașă de muncă,
el cade victimă propriei loialități credule.
Privirea tâmpă și goală – pe care actorul o
joacă admirabil, răzbate buna credință și
supunerea oarbă, la ordinele lui Napoleon
și naivitatea de a crede cu toată ființa că
porcii sînt cu adevărat interesați de bunăs-
tarea fermei și a animalelor ei. Dar, în cele
din urmă, se dovedește că devotamentul
este doar o marfă oarecare.
Spectacolul naște întrebări, iar răspun-
surile, trebuie să o recunoaștem, nu sînt
dintre cele mai liniștitoare. Nu altceva
spune regizorul, în interviul din caietul-
program (impecabil realizat): „Ferma ani-
malelor este o scriere atemporală, care a
fost valabilă și la momentul scrierii sale,
așa cum este și acum, și, din păcate, cred
că va fi foarte relevantă și în perioada
următoare. Sîntem și vom continua să fim
copiii sistemului comunist”. În economia
spectacolului, fiecare actor reușește să-și
creioneze personajul în tușe puternice, care
rămîn multă vreme în memoria noastră.
Prin prestația lor muzical-coregrafică au
scos la lumină un spectacol, care, îndrăz-
nesc să o spun, ar putea sta la loc de cinste
pe orice scenă de pe Broadway.
 Lecturi la miezul nopții
Povestiri pentru sfârșitul lumii
D IN ORICE se poate scoate o povestire!
O dovedește, încă o dată, Editura
Crime Scene Press. E a doua oară, după
CenteNOIR. Proză scurtă mystery & thriller,
când Crime Scene Press face dintr-un
subiect comun și foarte dezbătut subiect
de culegere – și încă cu destul succes. De
astă dată, în 2020, cincisprezece autori
români, izolați în casele lor, respectând
îndemnul „Stai acasă!”, au hotărât să înre-
gistreze sau să imagineze întâmplări din
timpul pandemiei care ne răvășește viețile
de câteva luni.
Pandemicon. Povestiri pentru sfârșitul
lumii (București, Ed. Crime Scene Press,
2020, 345 p.) – spune editorul – este o co-
lecție de narațiuni datorate unor condeieri
din diverse generații, cu experiențe literare
diferite și cu stiluri originale. Ar fi putut
să aștepte resemnați să vadă cum vor evo-
lua lucrurile. Au preferat să riposteze prin
scris la ceea ce ne amenință existența. Tex-
tele lor sunt o modalitate de eliberare de
fricile care, în mod firesc, ne macină în
această perioadă nefastă, cum n-a mai
cunoscut omenirea de multă vreme.
Cultura în alb și negru
Compact C sau Compact B?
O RGOLIILE LIDERILOR destramă trupe
celebre de rock. Greu de spus cine a
pus umărul mai apăsat la conturarea mărcii
Compact. Fondatorii Teo Peter și Cristi
Cămărășan, regretatul Leo Iorga, vocalistul
Paul Ciuci? Judecătorii trebuie să decidă
dacă anulează marca înregistrată de cel din
urmă, de mai bine de un deceniu.
Trupa se divizase cu puţin înainte de
revoluţie, la plecarea lui Csucsi în SUA. Teo
Peter a refăcut trupa la București, conti-
nuând cu numele de Compact B, iar celă-
lalt fondator, Costi Cămărășan a revenit la
Cluj, făcându-și propria trupă Compact C.
Erau deja pe buzele tuturor Fata din vis
sau Cântec pentru prieteni, cunoscute fie
de la Grigore Preoteasa, unde repetau Vale-
riu Sterian cu Compania de Sunet, Roșu
și Negru sau Sfinx, fie de la Costinești,
unde trupa călca tot mai apăsat pe urmele
mai experimentaţilor Semnal M.
Stelian Țurlea
Cum ajungi să scrii despre pandemie
în pandemie? O spune pe șleau unul dintre
autori: „Mă plictisesc de moarte. Nu are
voie nimeni să mă viziteze și nici eu n-am
chef să mă întâlnesc cu vreun posibil con-
taminat. Sunt singur.” Și ce face un scriitor,
când se plictisește, e singur și simte că
lumea i se prăbușește? Dacă are inspirație,
se apucă de scris. Dacă nu are inspirație,
se forțează să scrie. Ceva tot iese.
Textele fiind în genul thriller, nu vom
dezvălui conținurile. Dar ceva tot vom spune.
Care sunt autorii? În ordinea din volum, care
este ordinea vârstei, de la cel mai vârstnic la
cel mai tânăr – Stelian Țurlea („Paranghelia
sau crimă în direct”), George Arion („Man-
sarda”), Michael Hăulică („Ea vine o dată,
ea pleacă pe rând”), Eugen Cristea („XAV”),
Ovidiu Pecican și Amalia Lumei („Pande-
micon”), Petre Crăciun („Curcănăria versus
pandemia”), Caius Dobrescu („În via noas-
tră, fără sfârșit”), Adrian Onciu („Un nou
început”), Gabriel Brănescu („Subtituirea”),
Alexandru Arion („Moartea pe acoperișul
fierbinte”), Mircea Pricăjan („Când înfloresc
narcisele”), Oana Stoica-Mujea („Nevino-
Mihai Bacalu
Ciuci revine încărcat cu energie din SUA,
după experienţa cu Sfinx și se reintegrează
în trupa bucureșteană. După dispariţia lui
Teo Peter, în accidentul unui taximetru,
preia iniţiativa și conducerea formaţiei.
Înregistrează marca Compact la OSIM pe
ascuns, în anul 2010. Apoi le cere colegilor
separatiști de la Cluj să nu mai utilizeze
denumirea.
Nu reușește să convingă judecătorii de
la Tribunalul și Curtea de Apel București,
în 2018 și 2020. Marca de la OSIM Com-
pact este anulată. Ciuci trebuie să achite
cheltuielile de judecată colegilor.
Argumentele reclamanţilor, reţinute de
instanţă au fost acelea că la cooptarea lui
Paul Ciuci, din 1981, trupa avea deja 4 ani
de existenţă, contracte cu Agenţia Română
de Impresariat Artistic ARIA, UTC, BTT, tur-
nee în Staţiunea Tineretului Costinești și
în Berlin și un disc cu compoziţiile lui
vatul”), George Arion
Jr. („George e băiat
cuminte”), Mihnea
Arion („Nebunie-n
pandemie”).
În al doilea rând, sunt adunate povestiri
mai lungi sau doar de câteva pagini, dar la
fel de surprinzătoare.
În al treilea rând, firește că nu lipsesc
crimele, mai mult sau mai puțin legate de
virus, dar și povești s.f. sau fantastice pur
și simplu; întâmplări de strictă actualitate
sau întâmplări care sunt rezultatul unor
răzbunări mocnite sau ale unor situații care
vin chiar din comunism; inclusiv un asa-
sinat care seamănă picătură cu uciderea la
Chicago, în urmă cu treizeci de ani, a pro-
fesorului Ioan Petru Culianu, dar autorii
(sunt doi) afirmă precaut că „orice asemă-
nare cu realitatea este exclusă”.
În sfârșit, lucru la fel de important, toate
povestirile au fost scrise special pentru
acest volum.
O carte pentru toate gusturile.
u
Costi Cămărășan. Au mai fost acelea că
cele mai multe hituri au fost lansate în
perioada în care Ciuci era în SUA. Au mai
reclamat faptul că un singur membru al
formaţiei nu poate deţine drepturi exclusive
asupra numelui.
Printr-o schismă similară au mai trecut
și membrii formaţiei Iris, după ce Cristi
Minculescu a înregistrat marca la OSIM. În
final, după mai multe procese și medieri
eșuate, au convenit să utilizeze fiecare tabă-
ră marca Iris, cu numele liderului, Iris Min-
culescu, respectiv Iris Dumitrescu.
Greu de anticipat cum vor continua cele
două trupe Compact activitatea după deci-
zia Înaltei Curţi, care va avea loc în acest
an sau următorii.
u
Anul I, nr. 5, 2021 ◆ 33
Sumar

Tastaturi diacritice
Doru Pop, Polemistul chihuahua ...................................................2
Editorial
A. Valon, Alte drepturi ale omului ................................................3
Plus +
Adrian Ţion, Miniaturi lirice din marea literatură rusă.................4
Poem
Viorel Mureșan .................................................................................5
Eseu
Liliana Trandabur, Michel Onfray: Naosul nebunilor ...................6
Spate în spate
Ovidiu Pecican, Cronologia lacunară
a literaturii române vechi.................................................................7
Amprente
Eugen Pavel, O enigmă literară: „Occisio Gregorii...” .................8
Poeme
Robert Șerban ..................................................................................9
Poemul comentat
Nicolae Leahu, Nicolae Esinencu (1940-2016) ..........................10
Plus+
Radu Mârza, Imagine și propagandă ............................................11
Dialoguri inimaginabile
Marcel Mureșeanu, Monseniorul și prințul .................................12
Imprimatur
Mihai Barbu, I.D. Sârbu: „Un dușman al poporului”..................13 Amalia Lumei, Ambianță
Interioare u
Bedros Horasangian, Bazinul .......................................................19 Spiritul helladic, altitudinea și adâncimile sale ne sunt
Amprente cosubstanțiale și alcătuiesc un strat profund al spiritualității
Lukács József, Hugo Meltzl von Lomnitz, ..................................20 noastre. Ne place să credem că lui îi datorăm anumite orizon-
turi și seninătăți, explorări de abisuri și aduceri de valori la
Interioare
lumină din cele mai nebănuite vechimi.
Dafin Mureşeanu, Trimisul special..............................................22
Scena scrisă
Amalia Lumei, Avangardă și teatru păpușăresc ........................23
Acant
Horia Dulvac, Ambalaj pentru tăceri și suflet............................24 Colegiul redacțional:
Bruno Mazzoni, O provocare necesară (malgré nous...)...........26 SUZANA FÂNTÂNARIU, DAFIN MUREȘEANU, JEAN-LUC RIVIÈRE,
GIOVANNI ROTIROTI, ANDREI ȘERBAN, GAVRIL ȚĂRMURE
Translații
Nathalie Handal.............................................................................28 Redactor-șef: OVIDIU PECICAN

Eseu Secretar de redacție: AMALIA LUMEI

Gustav E. Mueller, „Teză—antiteză--sinteză”: Redacția: EDIT FOGARASI, DAN GRĂDINARU, SÂNZIANA MUREȘEANU,
EUGENIA SARVARI, GIUSEPPE STABILE, LILIANA TRANDABUR
o legendă despre Hegel................................................................29
Broderii Oficiul poștal nr. 13, C.P. 908, Cluj-Napoca
Dan Grădinaru, Ceas, oră...............................................................31 email: avalonrevista@gmail.com

Scena scrisă ISSN 2734 – 6986 ISSN-L 2734 – 6986

Eugenia Sarvari, Un spectacol de Broadway /
O vizită la Ferma animalelor.........................................................32
Lecturi la miezul nopții
Stelian Țurlea, Povestiri pentru sfârșitul lumii ..........................33
Cultura în alb și negru
Mihai Bacalu, Compact C sau Compact B?...............................33 Răspunderea pentru opiniile exprimate în revistă aparține autorilor.