FASCISMUL

Termenul fascism îşi are etimologia în latinescul fasces care simbolizeaza un

snop de nuiele în care este înfipta o secure, simbol al autorităţii.

În sensul cel mai restrâns al termenului, fascismul a însemnat doctrina politică a

mişcării conduse de Mussolini. Gilbert Allardyce încearcă să definească fascismul prin
negaţii, afirmând că “cuvântul fascism nu capată înteles în afara Italiei”, şi că “fascismul
nu este o ideologie “, “fascismul nu este un tip de personalitate”.

Ernst Nolte defineşte fascismul raportându-l la marxism, subliniază opoziţia lor

ireductibilă, dar precizează că “fascismul, deşi iremediabil opus comunismului, … a
aplicat câteva metode aproape identice cu ale acestuia” cu rezerva că “totuşi fascismul
sub forma sa extremă, a comis, în calitate de fascism, crime atroce, cu care nimic nu
poate fi comparat în istoria lumii”1.

O definiţie interesanta a fascismului propune Geoff Elley, definiţie care surprinde

multe din trăsăturile acestui fenomen. În concepţia lui Elley fascismul este un tip de
politică implicând autoritarism radical, activism militarizat, tendinţa spre un stat centralist
represiv, o credinţa naţionalista în mod frecvent nazistă şi violentă antipatie pentru
liberalism si socialism.

Fasciştii nu au o doctrină proprie, ci fascismul a fost mai mult o stare de suflet

rezultată din război si altoită adânc pe structura societăţii italiene. La început fascismul
a reprezentat neliniştea internă, contradicţia dintre stările noi create şi contiinţa valorii
persoanei şi muncii.

“Fascismul în esenţa sa este, cum l-a caracterizat Prezzolini, sentiment, acţiune,

iubire şi ură pătimşă în acelaşi timp, el nu e o teorie propriu-zisă, ci o formulă de
acţiune”2.

1
Francois Ruret, Ernst Nolte, Fascism şi comunism, Bucureşti, Univers, 2000, pag 105;
2
P. Andrei, Fascismul, Iaşi, Viaţa românească, 1927, pag 10;
 Fascismul, combătând curentele de stânga, revoluţionare, a adoptat totuşi
mijloacele lor de luptă, acţiunea directă şi întrebuinţarea violenţei. În primul rând s-au
creat grupuri mici, nuclei de oameni aleşi şi hotărâţi, cu menirea de a pătrunde în tot
aparatul politic, administrativ şi economic al statului. Organizaţiile fasciste sunt grupate
în mod ierarhic, constituind o scară de ierarhii asemănătoare cu ordinea şi ierarhia
sovietelor din Rusia, iar vârful acestei ierarhii îl formează Mussolini.

Fascismul presupune o concepţie activistă, aristocratică, bazată pe ideea de

elită, care trebuie să conducă societatea, căci el dă cu precădere acele residuui psihici,
adică pasiunii, instinctului, voinţei, asupra tuturor celorlalte fenomene sufleteşti, în
special asupra ideii. Omul tare, conducătorul de elită realizează interesele generale,
urmând propriilor sale impulsuri. Caracterul mistic al fascismului dovedeşte şi mai mult
că el este o mişcare politică, pentru care s-a căutat mai târziu un fundament ştiinţific. În
al doilea rând, fascismul este aristocratic, afirmând cu tărie necesitatea conducerii
statului de către o elită care se impune. Elita închisă, elita decretată prin forţă, lege sau
construită după bunul plac al unui dictator sau unei clase, are întotdeauna ceva fals în
ea şi se confundă cu oligarhia, astfel ce mai bună metodă de selecţie a elitei e tot
democraţia, pe care fascismul o combate cu violenţă.

Un element teoretic de mare importanţă al fascismului este naţionalismul. Fără

îndoială că ideea naţională stăpâneşte mentalitatea timpului nostru, căci pretutindeni pe
globul pământesc, chiar în societăţile înapoiate din celelalte continente şi în colonii, se
dezvoltă ideea de naţionalitate şi tendinţa către autonomie naţională.

Mişcări fasciste au apărut după război în mai multe ţări din Europa, toate fiind
însa legate de criza generală dezlănţuită de acest cataclism.

Fascismul s-a dezvoltat în ţările învinse ăn primul rând, în Ungaria, Austria,

Germania, unde organizaţiile fasciste au avut şi un scop mai special, atacarea ordinei
stabilite prin tratatele de pace. Conducătorii democraţi, care au acceptat situaţia creata
ţării lor în urma războiului şi care au înţeles că numai tendinţele imperialiste ale
guvernanţilor de înainte provocaseră războiul, au de luptat acum cu numeroasele
organizaţii fasciste revoluţionare. Astfel, Ungaria, cu dictatura lui Horthy, a favorizat
întemeierea societăţii “Ungurilor care se deşteaptă”, societate care folosea aceleasi
mijloace ca şi fasciştii italieni, teroarea, şi care e compusă din elemente ostile
democraţiei şi parlamentarismului. Însă partidul rasiştilor condus de Gömbös are un
caracter fascist mai complet şi mai pronunţat.

În Austria, fascismul e reprezentat mai mult la ţară, în special în Tirol, Salzburg şi

Steiermark, şi e condus de monarhişti militarişti, de foşti ofiţeri din armată. Ca şi în
Italia, aceşti fascişti sun înarmaţi, fiin finanţaţi de capitaliştii industriaşi şi de marii
proprietari agrari. Aici fascismul nu are acelaşi rol ca în Ungaria, e mai mult o reacţiune
socială faţă de doctrina comuniştilor şi s-a ăscut şi se menţine din cauza slăbiciunii
statului.

Organizaţiile secrete din Germania care au comis omorul lui Rratheman,

Eryberger şi multele atentate asupra oamenilor politici democraţi şi bine intenţionaţi,
sunt inspirate tot de fascism atât în tendinţe cât şi în mijloacele de îndeplinire, pe care le
foloseşte.

Interesant este faptul că fascismul s-a răspândit şi în ţările învingătoare, unde

lipsesc motivele naţionale speciale ale celor învinşi. Aceasta doedeşte că izvorul
acestei mişcări e în nemulţumirea generală provocată de criza de după război. Astfel, în
“Anglia democrată şi parlamentară s-au găsit imitatori ai italienilor, căci organizaţia zisă
<<fasciştilor naţionali>>, compusă din tineri care poartă cămăşi negre, e înarmată şi
vrea să uzeze de mijloacele fasciste în lupta contra partidelor comuniste”3.

În Franţa corespondentul fasciştilor îl constituie grupul din jurul lui “Action

francaise”.

Însă ţara în care s-a născut şi s-a dezvoltat în mod tipic fascismul este Italia, iar
cel care a întemeiat partidul fascist este Mussolini.

Un început de mişcare fascista se constată şi în România din anul 1923, când

vechiul curent antisemit se organizează în cohorte, adoptând ideile fasciştilor şi
preconizând aceleaşi mijloace violente.

3
P. Andrei, Fascismul, Iaşi, Viaţa Românească, 1927, pag 2;
 FASCISMUL ÎN ROMÂNIA

Lucreţiu Pătrăşcanu aprecia că naşterea fascismului în România se datora în

primul rând unor factori economici, sociali şi politici, cum ar fi: persistenţa, lipsa de
tradiţii democratice, slăbiciunea mici burghezii româneşti, existenţa unui puternic curent
antisemit.

Fascismul era prezentat ca o formă de ofensivă a capitalului datorită eşecurilor

mişcării muncitoreşti şi în special, ale socialiştilor, precum şi ca o reacţie a micii
burghezii. Congresul al V-lea al Internaţionalei Comuniste a dus cu sine o interpretare a
fascismului ca formă de contarevoluţie, fascismul fiind conceput ca stadiu ultim al
capitalismului, ca o formă ultiă a dictaturii burgheze.

Există o serie de trăsaturi ale fascismului românesc care in intrepătrunderea lor ii

definesc atât originalitatea cât şi asemănările cu fascismul din alte ţări: naţionalismul,
xenofobia, rasismul şi antisemitismul, cultul şefilor supremi şi al elitelor, misticismul,
anticomunismul şi diversiunea socială specifică lor.

Una dintre trăsăturile de bază ale ideologiei fasciste o constituie naţionalismul.

Acesta îşi trage rădăcinile din curentele cele mai tradiţionaliste si conservatoare care ii
premerg, dar care nu atingeau niciodată gardul de itoleranţă şi agresivitate al
fascismului. “Naţionalismul fascist este entocentric, considerând că etnia – considerată
ca superioară – este deţinătoarea unică a adevărului, înţelepciunii, a tuturor virtuţilor
umane reunite”4. Fascismul nu doreşte egalitatea propriului popor în raport cu alte
popoare, ci prosperitatea propriului popor pe seama altor popoare.
4
Radu Ioanid, Sabia Arhanghelului Mihai: Ideologia fascista in Romania, Bucureşti, Editura
Diogene, 1994, pag 120;
 Prima mişcare de masă care părea să aibe caracter antisemit a fost răscoala din
1907. După Primul Război Mondial, datele problemei evreieşti se schimbă,
antisemitismul romînesc căpătând treptat un carecter de masă. Propaganda fascistă
antisemită se adresa mai ales clasei mijlocii, promiţându-I ameliorarea statului
economic şi social, trecerea în rândul marii burghezii pe seama capitalului evreiesc.

Elitismul legionar s-a bazat în principal pe noţiunile de ordine, disciplină, ierarhie,

pe supunerea necondiţiontă faţă de şef. Ca şi în cazul altor mişcări fasciste, una din
sursele acestui elitism a fost spirirul militarist.

Cultul monarhiei a constituit o trăsătură comună multor ideologi fascişti români.

Acest cult trebuia menţinut deoarece, în viziunea fasciştilor români, “monarhia era o
încununare a elitei: << În fruntea neamurilor, deasupra elitei, se află monarhia>>”5.

Misticismul legionar s-a caracterizat prin tentative de canonizare a unor sfinţi din
rândul martirilor legionari, prin cultul insistent al morţii, al instinctului, al şefului
providenţial, prin mitizarea tineretului. Dintre acestea, în special cultul morţii a fost
folosit ca pregătire psihologică a celor desemnaţi ca executanţi ai politicii de lichidare
fizică a adversarilor legiunii.

Dimensiunea anticomunistă a ideologiei legionare nu ţine seama de niciun fel de

delimitări între diverse curente ale stângii doctrinare şi politice.

Fasciştii români îşi justificau adesea anticomunismul prin pericolul prin care
acesta l-ar reprezenta pentru fiinţa naţională şi statul român. Anticomunismul fascist din
România s-a concretizat şi prin înfiinţarea , în 1936, a asociaţiei “România
anticomunistă”, patronată de Ilie Rădulescu şi publicaţia “Porunca vremii”. Unul dintre
principalele puncte ale acestei asociaţii era stârpirea comunismului, iar argumentele
aduse în favoarea înfiinţării ei se bazau pe afirmarea creşterii influenţei Partidului
Comunist Român.

5
Radu Ioanid, Sabia Arhanghelului Mihai: Ideologia fascista in Romania, Bucureşti, Editura
Diogene, 1994, pag 128;
 Mişcarea fascistă din România a atras unele părţi ale populaţiei aparţinând
burgheziei urbane şi rurale, elemente ţărăneşti şi muncitoreşti, precum şi o parte a
intelectualităţii lipsite de elementare principii etice si umaniste.

Unul dintre principalii ideologi fascişti a fost A. C. Cuza, a cărui activitate nu

poate fi disociată de cea a organizaţiilor pe care le-a înfiinţat: Liga Apărării Naţionale
Creştine, Partidul Naţional Creştin. A. C. Cuza a fost principalul deschizător de drumuri
al fascismului româanesc şi acest lucru a fost recunoscut de generaţiile fasciste mai
tinere. Teoriile lui, ca şi documentele programatice ale mişcării politice conduse de el,
erau caracterizate prin antisemitism violent, anticomunism şi diversiune socială tipic
fascista.

La începuturile lor, mişcările fasciste nu au fost decât grupuri de bătăuşi ale

căror idei disperate, nu puteau trezi un ecou larg.

O serie de grupări fasciste româneşti de la inceputul anilor ’20 afimau direct

influenţele lor străine. Liga Apărării Naţionale Creştine a negat întotdeauna ideea unei
influenţe fasciste externe asupra lor. În anii ’23-’33 s-au format legături strânse între
LANC şi Partidul Naţional Socialist German. LANC era considerată de Hitler ca
organizaţie omoloagă partidului nazist.

Înfiinţată în 1919, Garda Conştiinţei Naţionale, din care a făcut parte si Corneliu
Zelea Codreanu,a avut o existenţă scurtă, caracterizată prin spargeri de grevă, contra-
manifestaţii, acţiuni huliganice îndreptate împotriva muncitorimii ieşene. Aceasta
organizaţie îşi propunea „realizarea armoniei sociale, socializarea mijloacelor de
producţie: în sfânta credinţa a lui Hristov”6. Această organizaţie fascistă reunea unele
din trăsăturile fundamentale ale fascismului de mai târziu: diversiunea socială şi
misticismul.

Un alt grup al fascismului românesc l-a constituit Mişcarea Naţionlă Facistă Italo-
Română, înfiinţată în 1921 la Cluj, de Elena Bocaloglu. Această mişcare se autointitula
„Pact românesc ultranţional de rasă închinat lui Mussolini”. Prin intermediul ziarului
6
Radu Ioanid, Sabia Arhanghelului Mihai: Ideologia fascista in Romania, Bucureşti, Editura
Diogene, 1994, pag 65;
„Mişcarea Naţională Fascistă”, apărut la Bucureşti între 1923-1925, era popularizată în
România, activitatea lui Mussolini, insistîndu-se asupra valabilităţii universale a
modelului fascist italian.

Fascia Naţională Română, o altă grupare de anvergură a fascismului românesc,

şi-a recrutat membrii printre studenţi si afiţeri activând la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara.
FNR are meritul de a aduce prin programul său o serie de clarificări. Nu admitea
grevele, considerând că acestea „tulbura bunul mers al ţării...singur arbitrajul fiind admis
pentru orice neînţelegere”7.

În cadrul grupărilor din România trebuie amintită şi „Cruciada Românismului”,

care în 1935, s-a format sub conducerea lui Mihai Stelescu, prin desprinderea acestuia
de Garda de Fier. Desidenţa lui Stelescu a avut răsunet şi ameninţa în timp, să
slăbească randurile legiunii.

Fascismul din România a fost considerat un produs de import , geneza şi

existenţa lui neavând nimic în comun cu sufletele şi tradiţiile poporului român.

BIBLIOGRAFIE
7
Radu Ioanid, Sabia Arhanghelului Mihai: Ideologia fascista in Romania, Bucureşti, Editura
Diogene, 1994, pag 66;
ANDREI, P., Fascismul, Iaşi, Viaţa Românească, 1927;

BALL, TERENCE; DAGGER, RICHARD, Ideologii politice şi idealuri

democratice, Iaşi, Polirom, 2000;

CHIOVEANU, MIHAI, Feţele fascismului: politică, ideologie şi scrisul istoric

în sec. XX, Bucureşti, Editura Universităţii, 2005;

IOANID, RADU, Sabia Arhanghelului Mihai: ideologia fascistă în România,

Bucureşti, Editura Diogene, 1994;

PITURCA, AUREL, Doctrine politice – de la democratism la totalitarism,

Craiova, Editura Universitaria

RURET, FRANCOIS; NOLTE ERNST, Fascism şi Comunism, Bucureşti,

Univers, 2000.

Internet, www.wikipedia.com
 REFERAT
Doctrine politice

FASCISMUL
Filotie
Florin Mihai

Stiinte
politice, anul II